Luna muzicala 10

Ok, sa incheiem odata cu anu muzical 2010, aici am mai facut o selectie de ramashitze, albume pe care le-am ascultat ori prea tarziu, ori prea putzin, dar oricum nu prea afectau topu anului. Ba unele ar intra chiar la dezamagiri, dar vin din partea unor trupe importante a caror activitate nu trebuie trecuta cu vederea, ori despre care am una alta de recomandat.

Agalloch - The Marrow Spirit

Asta e o trupa foarte obscura dar apreciata prin undergroundu de pretutindeni ca un secret pt connoisseurii metalisti. Desi sunt din SUA, canta un gen de metal pe care nu-l mai asculta nici dracu pe la ei pe-acolo, un fel de doom melancolic la jumatea drumului intre Katatonia si Opeth. Isi mai scot parleala prin Europa si la un momendat se anuntase ca vin si pe la noi, n-am verificat daca au si ajuns.

Am fost surprins sa vad albumu prin mai toate topurile metal ale anului, chiar si cele americane, semn ca inceput sa fie bagatzi in seama si recuperati cultural si la ei acasa. Mie mi s-a parut mai slab decat precedentele discuri, creca din pricina unui iz de black metal viking care e presarat pe ici pe colo prin muzica si nu-si prea are locu in estetica trupei Agalloch, care erau destul de atemporali si aspatziali, adica pana nu citeai ca sunt americani n-aveai cum sa te prinzi de unde sunt, iar cand citeai nu-tzi venea sa crezi. Pe albumu asta insa, esti gata sa pariezi ca-s norvegieni sau finlandezi si poate intr-un fel e bine, dar in alt fel nu e, adica imi da senzatzia ca trupa vrea sa apartzina de ceva, ori tocmai faptu ca nu apartzineau de nimic ii facea deosebitzi pana acum. Si, evident, imprumuta si toate neajunsurile scenei la care incearca sa se alinieze, in special momentele ambientale lipsite de orice ambiantza si vocalizele black metal uscate, fara pic de saliva.

O sa pun doar o piesa mai veche, de pe vremea cand melodia, atmosfera si momentele de metal extrem erau mai bine dozate:

Hank Williams 3 - Rebel Within

Hank Williams 3 e fiul lui Hank Williams 2 si nepotul lui Hank Williams 1, care a fost un fel de James Dean al muzicii country, rebel alcoolic fara cauza care a murit in anii 50 cand, june fiind, i s-a suit la cap si succesul si alcoolul. Mostenirea spirituala a lui Hank a fost preluata de fiu-su (no.2), la randul sau cu o cariera fructuoasa si plina de scandaluri, apoi misiunea a fost preluata de cel mai tanar membru al dinastiei, Hank 3, care s-a aliniat un pic la vremurile moderne in sensu ca din cantaretz country s-a transformat intr-un betzivan punker si s-a inhaitat cu drogatzii din lumea muzicii metal sudiste.

Printre altele, a avut colaborari importante cu un alt mare drogat al istoriei metal, Phil Anselmo (Pantera, Down) - impreuna au facut 2 trupe, ambele cu nume sugestive: Superjoint Ritual acu vreo 10 ani si Arson Anthem mai anu trecut. Mai are si niste trupe de punk si in general s-a consacrat ca muzician scandalagiu.

Noul album, Rebel Within, e un disc country cu atitudine punk, despre cum e sa te imbetzi si sa vomitzi prin ganguri si trotuare. Mixul e destul de interesant intr-o lume in care genul country a devenit tot mai sobru si cu prestantza, incercand sa se dezbare de radacinile hillbillie. Creca titlurile vorbesc de la sine: Drinkin' Ain't Hard To Do, Moonshiner's Life, Gettin' Drunk and Fallin' Down, Drinkin over Mama. Pe alocuri e funny, dar cam monoton. Oricum Hank 3 e un artist de urmarit, nihilismu in muzica country nefiind tocmai o chestie fireasca.

O piesa de referintza pentru cariera auteurului:



Si o piesa de pe vremuri, despre lacrima din bere, cu tataia Hank si babacu Hank 2:

Kekal - 8

Creca asta e singuru album din curenta lista care ar atenta un pic la o pozitzie in topurile mele din 2010. Sunt o bizarerie de corcitura progressive-industrial cu origini in black metal venita din Indonezia. De parca astea n-ar fi destul de aiurea, mai sunt si crestini fanatici ceea ce pt o trupa ce vine din black metal poate parea bizar dar daca te gandesti ca la ei in Indonezia crestinii sunt vazutzi cam ca satanistii la noi, e ok.

Pentru black metalul asiatic astia au cam acelasi efect de avangarda pe care l-au avut Arcturus in Norvegia in anii 90, adica cam bulverseaza cliseele si trag dupa ei cam toata scena de gen a locului, si nu doar o trag, dar o mai si scutura. Asemanarea cu Arcturus insa e mai mult principiala. Soundu e destul de diferit si mai diversificat, in sensu ca de-a lungu carierei gasesti la  Kekal toate influentzele posibile de la Voivod la Dream Theater, de la Celtic Frost la Mahavishnu Orchestra.

Iar albumu asta nou e undeva intre Nine Inch Nails si Ulver (albumu William Blake), creca e cel mai putzin rock si cel mai electrificat al trupei, si rockul care-l contzine are mai mult rol de galagie mixata pe fundal decat functzie de muzica rock. Nu reusesc sa gasesc asemanari cu trupe suficient de cunoscute si chiar comparatziile pe care le-am facut cu Nine Inch Nails si Arcturus sunt nitzel deplasate.

Hitul noului album:

Si inca una din perioada mai prog rock a trupei, de pe la fel de excelentul album Habit of Fire:

Voltaire - Hate Lives in a Small Town

Voltaire e un folkist cubanez care si-a facut un numele pe scena gotica cu numerele sale de cabaret horror si capacitatea de a da buna dispozitzie pana si celui mai deprimat gother. Si-a dedicat cariera facand misto de nise, de la societatzile de SF de pretutindeni la cele de nihilisti romanticii. Uneori mai face si parodii pe teme preluate de prin Star Trek, Star Wars si altele de gen.

Noul disc e primul sau album country adevarat. Teoretic e o schimbare majora in cariera lui, practic e cam plictis ce se aude aici. In sensu ca country facut la misto e ceva destul de obisnuit, nu avea nevoie Voltaire sa calce in directzia asta ca sa fie cool. Ii shedea lui bine acolo unde era in nishele horror si SF. Deci e una din dezamagirile anului. Insa ascultatzi neaparat albumu Ooky Spooky.

Si una de pe Ooky Spooky pentru fanii Grim Fandango:

Combichrist - Making Monsters

Astia sunt niste norvegieni care se zice ca practica genul aggrotech. Cu tech am inteles, e muzica de provenientza techno, dar cu aggro nu m-am prins. Canta ca niste tzarani? Nu prea, e muzica destul de urbana si industriala. E drept ca-s cam nespalatzi si cu hainele rupte pe ei, dar nu cred totusi ca asta e definitzia omului aggro. Mult mai potrivita mi se pare cealalta eticheta indicata de wikipedia - hellectro. Adica o muzica de dans electro (inspirata din raveul infernal al anilor 90) cu un plus de agresiune si nihilism exprimat atat prin versuri cat si prin imagine si voci gajaite sau horcaite.

Combichrist se numara printre liderii scenei aggro la ora actuala si e o trupa inovatoare, dupa bunul obicei al norvegienilor. Se trag din alta trupa care isi facuse un nume acu 10 ani, Icon of Coil, interesanta si aia. Din pacate eu nu m-am omorat niciodata dupa raveri si technoizi, asa ca sunt relativ paralel cu genu asta de muzica. Din cand in cand iau pulsul cu albume care au recenzii calduroase  si era inevitabil sa ajung si la Combichrist mai ales ca au avut un concert recent la noi in compania lui Mortiis, un eveniment destul de cool la care-mi pare rau ca n-am ajuns caci mi se pare ca muzica asta are un impact mult mai puternic live. Spre deosebire de alte trupe din zona electrotechno Combichrist sunt mai putin gay si mai putin dansanti - chestia aia cu aggro exprima faptul ca-s destul de brutali si cu sigurantza nepotrivitzi pentru amatorii de Scooter si raveu ala pe care-l stim totzi de la televizor. 

Trupa a crescut foarte rapid, de la statutul semianonim pana la cel din ziua de azi, cu ajutorul unor turnee in deschidere la Rammstein si a unui succes semnificativ in State. Iar de la o vreme l-au adoptat pe Wes Borland de la Limp Bizkit care a pus umarul si la piesele si la promovarea lor din ultima perioada.

N-as putea sa zic care e diferenta intre albumu asta si alea vechi, pt ca alea nu mi-au atras cu nimic atentzia, iar pe asta l-am ascultat mai mult in sperantza ca voi ajunge la concert. Pana la urma s-au prins cateva piese de mine asa ca merita pomenit.

P.S. Am impresia ca eticheta aggro vine de la numele unui club californian care a promovat genul asta de muzica la inceputurile sale.

Mortiis - Perfectly Defect

Alt norvegian cu o istorie foarte sucita si o muzica plina de explorari. Are legaturi destul de stranse cu mai sus pomenitzii, prin faptul ca a cantat luna asta la Bucuresti in deschiderea lor si ca practica acelasi gen de muzica techno tzaraneasca si brutala. Doar ca ceva mai catchy si mai dansanta (desi nu e nici pe departe la fel de popular ca Combichrist).

Probabil o vina pt faptu ca n-a iesit din underground e faptul ca Mortiis e condamnat sa fie asociat cu scena black metal in ciuda faptului ca 90% din ce a facut in viata asta n-are nici o legatura cu genul. Dar ce sa faci, e ca si colaborarea cu seuritatea a lui Ducu Bertzi. Blestemul i se trage ca pe la inceputurile blackului a facut parte din grupul Emperor, de referintza pt gen, dar destul de repede a apucat-o pe calea solo, cu albume ambientale gen Vangelis. I-a daunat si faptul ca multa vreme a ramas fidel machiajului black metal, de fapt chiar ceva mai nasol de atat, si-a pus niste urechi oribile, un nas de cotoroantza si un craniu la putza, cu care n-aveai cum sa-l iei in serios. De la o vreme a renuntzat insa la machiaj si muzica a deviat-o dinspre ambientalele melancolice spre un rock industrial dansant cu puternice influente Nine Inch Nails si Ministry. O optiune dealtfel laudabila, dar nu si pe albumu asta pe care l-am asteptat cu sufletu la gura vreo 5 ani si cand a iesit m-a dezumflat complet. E prea scurt si pare alcatuit doar din demouri si interludii, majoritatea fara voce.

Din fericire am aflat ca e un album de umplutura care are mai degraba rol de teaser pentru un alt album mai consistent care sta sa apara anul asta. In sensu ca toate piesele au fost puse gratis pe siteul Mortiis, inca un motiv sa cred ca piesele astea au fost facute cam cu jumatate de gura.

Un hit de pe albumu meu preferat


Si hitul noului album, din pacate una din putinele piese mai consistente:

Black Label Society- Order of the Black

In urma cu multi ani, Zakk Wylde facea chitara la bustu gol pentru Ozzy Osbourne si in publicul se vedeau pancarte pe care scria Fukk me Zakk! In zilele noastre, Zakk Wylde e un redneck barbos si ruginit, cu o voce de cazan de tzuica si arunca cu doze de bere in public. Tot raul spre bine, caci Zakk Wylde a devenit un muzicant cu identitate maxima, motiv pt care a si fost dat afara de Ozzy, ca-i facea un pic de umbra. Asa ca Zakk merge inainte cu proiectul sau propriu, Black Label Society (nume cu rezonantze alcoolice majore), proiect care nu e chiar de ieri-alaltaieri, ci chiar de prin anii 90.

Cu Black Label Society, Zakk a scos unul din cele mai tari albume ale decadei 2000, Hangover Music, un titlu care nu lasa loc la interpretari si comentarii. Si inca cateva albume tari. Si cateva mai naspa. Din pacate de la o vreme can toate-s naspa. Anul trecut, Zakk Wylde a sarbatorit divortzul de Ozzy cu un nou album, Order of the Black, care e un pic de reviriment fata de precedentele eforturi, dar parca tot naspa e. Ma folosesc de ocazie doar pt a recomanda inca o data Hangover Music, albumul sau de capatai.

Hitul noului album are cel mai de kkt clip din istoria heavy metal



Si de compensatzie, una din cele mai tari piese ale trupei si ale istoriei metal in general:

Blind Guardian - At the Edge of Time

Blind Guardian sunt o trupa nemtzeasca de heavy metal bombastic care in prima jumatate de cariera au tot cantat despre Lord of the Rings, pana li s-a respins ideea de a contribui la coloana sonora  a filmului lui Peter Jackson si si-au bagat picioarele. Ocazie cu care au mai diversificat temele, indreptandu-si atentzia spre Moorcock, Dark Tower si, pe acest proaspat album Robert Jordan si  George RR Martin, ultimu fiind vizat si de singleul albumului (vezi clipul de mai jos) inspirat de saga ASOIAF.

Oricum, e una din trupele de referintza in heavy metalul high fantasy, sword and sorcery, dungeons and demons, chicks and horses. Au unul din albumele de top ale decadei 90 si ale istoriei heavy metal in general (Nightfall in Middle Earth) dar de la o vreme i-a apucat ambitzia progresiva si s-au diluat foarte tare, renuntzand la o gramada din ideile care i-au consacrat si incercand altele pe care nu le-au putut duce in spate. Se zice ca problemele au aparut la plecarea tobosharului care fusese piesa fundamentala a trupei, cu niste percutzii superfurtunoase si medievale. Omu s-a dus si si-a facut trupa Savage Circus care canta EXACT ca Blind Guardian doar ca are piese mai shterse, semn ca cu un toboshar nu faci primavara, oricat de tare ar fi.

In 2010, Blind Guardian a incercat sa-si acopere gaurile cu un nou album, At the Edge of Time, care contine piese din ambele categorii, atat bombastice ca in vremurile bune ale trupei (vezi piesa cu lolipopu magic de mai jos), dar si unele mai ametzite (in general vocalu nu e destul de versatil sa umble cu finetzuri si are nevoie sa se ascunda pe dupa coruri bombastice ca sa se valorifice).  Competitorii de la Savage Circus au scos si ei un album anu trecut, trecut cam neobservat, dar nu vad de ce l-as recomanda. Ma folosesc insa de ocazie pentru a recomanda inca o data discul din anii 90, Nightfall in Middle Earth, pe care daca nu l-ai ascultat, nu stii ce e aia Lord of the Rings.

Singleul inspirat de saga lui GRR Martin:

Si una din piesele mai favorite din cariera trupei:

Dimmu Borgir - Abrahadabra

Dimmu Borgir aduce cateva chestii proaspete pe plan cosmetic in black metal. In primul rand ca nu mai e black, ci white, cel putzin la capitolu imagine, vezi videoclipul mai jos. In al doilea rand e prima data cand vad o trupa black metal cu ciucuri. In al treilea rand, are unele din cele mai cool titluri de piese black metal (poate si versuri, n-am studiat atent). Ia vezi aici: A Jew Traced Through Coal. The Demiurge Molecule. Chess with the Abyss. Si, eveniment major, o piesa intitulata chiar Dimmu Borgir! Apoi, albumu musteshte de invitatzi de renume mare sau mic: Garm de la Ulver, Snowy Shaw de la Mercyful Fate, gagica din videoclipu de mai jos (care cica e designer vestimentar, poate de-acolo li se trage preferintza pt ciucuri), tobosharu de la Vader si nu stiu cate coruri si orchestre. In reclama scrie ca 100 de inshi canta pe albumu asta.

Ce-i drept, albumu suna extrem de plin de sine, cu tot felu de gaselnitze prin el. Dar are in continuare problema majora a trupei asteia: vocalu, unu din cei mai seci si monotoni chiar si la standardele black metal (care-s nasoale si ele, standardele). Treaba mai e mascata cu ajutoru invitatzilor si a tot felu de efecte trase peste voce, dar tot bate la ochi intr-un mod destul de nasol. Cel mai nasol e ca tipu asta e dintotdeauna vocalu trupei, a ajuns si un fel de vedeta a genului asa ca probabil nu vor scapa degraba de el. Dpdvul fanilor nici nu ar trebui, Dimmu Borgir fiind principalii responsabili (cot la cot cu Cradle of Filth) cu scoaterea din scorburi a black metalului (spre ciuda multora dintre fanii genului care preferau scorburile).

Oricum, singleul si clipul noului album sunt cu totul deosebite:

Si una veche, la fel de incarcata de semnificatzii:

Cradle of Filth - Darkly, Darkly Venus Aversa

In zilele noastre daca intrebi pe strada care e trupa fundamentala a rockului gotic, aia care stiu cat de cat despre ce e vorba o sa raspunda ca Paradise Lost sau Sisters of Mercy (depinde din ce tabara vin), aia care nu prea stiu nimic o sa zica Nightwish sau HIM sau in cel mai bun caz Therion, iar restu o sa intrebe ce-i aia? Sunt mirat de faptu ca foarte putina lume s-ar gandi la Cradle of Filth, desi astia exprima in cel mai autentic fel spiritul gotic, asa cum se regaseste el in literatura horror englezeasca (care, banuiesc ca e clar pt toata lumea, e miezul ideii de rock gotic).

Oricat ma chinui sa-mi amintesc, nu gasesc o trupa mai reprezentativa pentru estetica gotica decat Cradle of Filth. Ar mai fi King Diamond, Rob Zombie... pana si Marilyn Manson e mai gotic decat 3 sferturi din trupele catalogate drept gotice. Insa la astia goticul e o chestiune de imagine si versuri mai degraba decat de muzica. Plus ca e mai mult horror american, care e un pic altceva decat horrorul gotic britanic. Cradle of Filth mai au si avantajul de a fi englezi, deci sunt ambasadori ai unei culturi care le apartzine, pe care o exploateaza intr-un mod foarte corect si fidel reprezentat. In sensu ca distantza de la literatura (fie clasici ca Machen, fie contemporani ca Clive Barker) pana la muzica lui Cradle of Filth e mult mai mica decat distantza de la aceeasi literatura la nume ca Paradise Lost, Sisters of Mercy ori goticii nemtzi. Pana si Nick Cave e mai gotic ca astia. Dintre trupele metal, Moonspell ar mai putea emite pretentzia de a fi catalogatzi in felu asta.

E drept ca Cradle of Filth sunt bombastici, arata ca niste mascarici si abuzeaza de clape siropoase si vocalize feminine sado-maso dar... asta inseamna gotic. Nici sobrietatea punk a gotherilor optzecisti, nici gravitatzile trupelor venite dinspre doom metal (Paradise Lost, My Dying Bride etc.) si cu atat mai putzin romantismele gen Nightwish/Within Temptation nu reflecta goticul literar cu vampiri libidinoshi, fantome necajite si castele englezesti mucegaite. Toate astea sunt insa coloana vertebrala a muzicii (plus versuri, plus imagine) celor de la Cradle of Filth de la inceputuri si pana azi, in ciuda huiduielilor pe care fostii fani le tot arunca asupra trupei, desi aceasta n-a facut decat sa-si respecte blazonul estetic. E drept ca au scos albume tot mai proaste, dar asta tzine de inspiratzie si calitatea muzicienilor care s-au tot perindat prin trupa. Spiritul si autenticitatea au ramas neintinate.

Probabil unul din motivele pt care Cradle of Filth nu va capata niciodata aprecierile pe care le-ar merita ca trupa de pionierat si inovatzie e asocierea lor cu genul black metal. Dpdv etimologic, nici asta nu e o asociere fortzata - black metalul are tot origini englezesti si e o forma mai oculta a punkului britanic, deci o forma mai extrema de gotic. Din pacate asa au decurs politicile in culturile underground ca in ziua de azi tinerii au impresia ca black metalul e un produs prin excelentza norvegian, cu radacini in cultura vikingilor, teorie care e o aberatzie totala. Vikingii erau un popor vesel bautor de bere si iubitor de femei (ale lor sau ale altora, nu conteaza), un popor mai degraba manelist decat metalist in spirit. Am mai zis-o si mai demult - daca Odin s-ar incarna in zilele noastre (sau Thor, ma rog, ca tot iese filmu) sunt convins ca ar asculta Gutza cu mai mare placere decat Immortal sau Gorgoroth.

Asa se face ca in zilele noastre epigonii norvegieni au ajuns sa isi asume genul black metal, in timp ce pionierii veritabili ai genului, Cradle of Filth, au ajuns sa fie marginalizatzi si consideratzi tradatori ai genului. Am mai zis ca traim intr-o lume de tampitzi? Asta e problema pana la urma. De exemplu, norvegienii Dimmu Borgir aia cu ciucurii de care vorbeam mai sus nu sunt decat o imitatzie (nu chiar palida, dar e totusi o imitatzie) a ceea ce Cradle of Filth au inovat.

Revenind la muzica, e drept ca si calitatea albumelor s-a ramolit pe masura ce trupa a devenit un proiect de vanitate personal al vocalului Dani Filth (poreclit "pigmeul" sau "oracaitorul" de blackerii care se cred mai catolici decat Papa). In sensu ca lumea tot vine si se duce din trupa, nu mai apuca sa se lege ideile. Mai sunt si concertele destul de nasoale (toate in care i-am vazut s-au auzit prost). Asa se face ca si eu i-am cam ocolit de vreo 10 ani incoace. Dar cum tocmai trec printr-o perioada de citit in disperare horror gotic (si erotic) englezesc, am realizat lucrurile de care am scris aici si m-am reintors asupra grupului cu ocazia noului album pe care l-au scos de Halloween, Darkly, Darkly Venus Aversa. Nu stiu daca au fost de vina lecturile recente, dar am gasit albumul ca un semn bun de revenire la gloria de alta data. Well, nu chiar la glorie, dar e cel mai bun album pe care l-au scos de multzi ani incoace. In plus, am realizat ca e o trupa la care foarte importante sunt versurile si lumea nu prea mai citeste versuri in zilele noastre, de cand cu mp3urile. De fapt incep sa am impresia ca lumea nu mai prea stie sa citeasca in general.

Oricum gasesc ca Cradle of Filth au un loc foarte clar rezervat in istoria muzicii si nici un cititor de proza horror (englezeasca) n-are vreo scuza daca ii trece cu vederea.

Cateva mostre care sa demonstreze ce am vorbit aici:

Hitul noului album:



Un hit mai vechiut, cu gagica de la Theater of Tragedy invitata:



Si unul si mai vechi, care a facut furori in tineretzile mele: