Filmele vorbite pe la spate - martie 2010

Filme musai

Cold Souls. Un SF metaforic si umanist pe directzia Being John Malkovich, Eternal Sunshine..., doar ca nitel mai sentimentalist din pricina ca e realizat de o frantzuzoaica. Marele actor Paul Giamatti (pe care l-ati vazut in 100 de filme dar nu i-ati retinut niciodata numele) se joaca pe sine. Giamatti e solicitat sa joace intr-o piesa de-a lui Cehov care-l deprima cumplit asa ca apeleaza la serviciile unui medic care-i garanteaza ca poate sa scoata sufletul din el si sa i-l puna deoparte, intr-un borcan, scutindu-l astfel pentru o vreme de povara sufletului. Fara suflet, Giamatti e cam kknar si se simte gol pe dinauntru asa ca la un momendat isi solicita sufletu inapoi, dar, mare nenorocire, acesta a incaput pe mainile unor traficantzi rusi de suflete. Pana la lamurirea problemei, Giamatti primeste provizoriu sufletul unui poet rus, ceea ce-l si ajuta sa duca la bun sfarsit piesa lui Cehov dar nu-l implineste defel. Un film destept si un Giamatti de Oscar, in special pentru modul in care diferentziaza actorul cu suflet, fara suflet si cu sufletul unui poet rus.

Daybreakers. Cel mai bun film cu vampiri de la From Dusk till Dawn incoace (Let the right one in m-a enervat ca mi-a amintit de balbaitul - artistic vorbind - Gus Van Sant iar The Thirst inca n-am vazut). E drept ca nu-s fan vampiri dar am vazut totusi destul de mult din genul asta iar nivelul in care se scalda genul de la Twilight/True Blood incoace mi se pare de prost gust si face ca trendul precedent (Underworld/Blade) sa para foarte cool (desi nu e). Autorii lui Daybreakers, fratzii australieni/nemtzi Spierig au aterizat in lumea filmului in 2003 cu filmul de pionierat caruia ii datorez apetitul meu pentru filme cu zombie, bijuteria australiana Undead (cu 1 an inainte de Shaun of the Dead si de remakeul Dawn of the Dead, considerate responsabilele pentru revivalul comercial al genului). La vremea respectiva Undead a fost o revelatzie a horrorului independent, cu o poveste complexa, efecte speciale de calitate (fratzii Spierig sunt de fapt CGI-sti la origine) si umor negru venind pe filiera horrorului australian din tineretzile lui Peter Jackson. Cam pe aceleasi coordonate e si Daybreakers, doar ca asta vine cu pretentzii de blockbuster si actori mari (Ethan Hawke, Willem Dafoe, Sam Neill). Hawke joaca rolul unui vampir hematolog care incearca sa inventeze Hemacilina, un substitut pentru sange necesar intr-o lume populata de vampiri in care oamenii sunt tzinutzi pe post de vite pentru recoltarea de sange si, in plus, sunt si pe cale de disparitzie. Un vampir senator (pleonasm) lupta pentru drepturile animalelor (=oamenilor) si pentru necesitatea ca specia sa fie conservata pentru binele comun, atat al oamenilor in curs de extinctzie cat si al vampirilor infometatzi de propriul consumerism. Pe de alta parte, unii vampiri nu-s de acord cu inventarea Hemacilinei, caci e sintetica, contzine E-uri samd, asa ca sangele uman adevarat e traficat la pretzuri mari de vampirii corporatisti (alt pleonasm). Criza economica loveste pe toata lumea, iar vampirii nazisti fac experimente pe vampiri puscariasi privind efectele deprivarii de sange, efecte care se manifesta prin faptu ca li se fac urechile clapauge si de la o vreme se transforma in zombie, canibalizandu-si proprii semeni. Romantza si tensiunea erotica e eliminata cu desavarsire din vampirism, apropiind filmul de o zona ceva mai underground a genului (scriitori ca SP Somtow, Brian Lumley) in care vampirii nu mai sunt luceferi care in lumea lor se simt nemuritori si reci, ci brute flamande si consumeriste, ceea ce ocazioneaza o excelenta alegorie sociala ce se inscrie in seria SFurilor recente axate pe comentariu social (District 9, Surrogates, Moon). Din pacate filmul e cam scurt si n-apuca sa spuna o poveste cu cap si coada, concentrandu-se mai mult pe depanarea contextului plus o scena lunga de carnagiu in detrimentul plotului si personajelor. Ceea ce e oricum preferabil fatza de Surrogates unde premisa era inghesuita in genericul de inceput si restu filmului era un action movie cu fir intins.

Up in the Air e o mostra de horror corporatist total diferita de ce stiam de la britanici (The Office, The Thick of It). In primu rand pentru ca e american, deci mai putzin visceral. Dar oricum, tot horror e, in plus e plin de invatzaminte, cu actori mari (toti cei 3 actori principali au fost nominalizati la Oscar pt filmu asta!) si unul din cei mai tari regizori tineri ai momentului, Jason Reitman (fiul lui Ivan, autorul seriei Ghostbusters si a comediilor cu Arnold). Sa incep cu Reitman: baiatu asta, de-o varsta cu mine, are mai multe nominalizari la Oscar (pt scenariu/regie) decat filme facute si e autorul uneia din cele mai destepte comedii ever - Thank You for Smoking. A mai facut Juno, care m-a lasat cam rece, si Up in the Air care e undeva intre cele doua. Cum nu e dreptate pe lumea asta, Thank You for Smoking, desi e cel mai tare, e singuru dintre filmele lui care n-a pupat pe la Oscaruri (a fost totusi remarcat la Globuri). Dar despre alceva e vorba aici: cei 3 actori de Oscar din Up in the Air sunt Clooney in rolul unui specialist in concedieri, Vera Farmiga, in rolul unei corporatiste cu gust pentru aventuri sexuale cu corporatisti necunoscuti, si Anna Kendrick, in rolul unei ucenice corporatiste care inventeaza o metoda de concediere prin webcam, ce aduce mari economii in vremea asta de criza. De remarcat ca Kendrick a jucat si in seria cu vampiri Twilight, unul din filmele de top ale Zmeurii de Aur de anul asta, deci cu atat mai surprinzatoare schimbarea ei de stil.

Alice in Wonderland e, ca mai toate filmele lui Tim Burton, o poveste arhifumata (un pic corcita din mai multe povesti ale lui Lewis Carroll, de fapt e mai mult un sequel la ce citisem eu cand eram mic sub titlul Alice in Wonderland). Dar iaca Tim Burton, care n-a facut in viatza lui un film original (numai remakeuri, ecranizari, pastishe plus biografia marelui Ed Wood) reuseste sa stea cu spatele drept, ba mai e si numit prezedintele juriului de la Cannes si nu-l trage nimeni de maneca ca pe sarmanu Cameron care macar s-a straduit sa ne dea niste sfaturi de viatza si la schimb noi am aruncat cu kkt in el ca e american prost si lacom care ne umbla cu mana prin portofele. Bine, niste sfaturi parca si Burton incearca sa ne dea, dar le da cam in scarba (It's impossible! Only if you believe it is!) si in rest isi vede de treaba lui, aceea de a calca, vizual vorbind, pe urmele lui Avatar, minus impactul 3D care aici cam lipseste (desi printre designerii filmului se numara si oameni din echipa tehnica a Avatarului). Mult mai mult decat in cazul Avatar, filmul lui Burton este realmente doar un pretext pentru vizual, cu un scenariu care pe langa ca nu inseamna nimic mai e si cam varza, mai exact ghiveci (atat luat separat, cat si raportat la materialul literar original). Ei, acuma nu cred ca se astepta nimeni la mai mult asa ca oricine s-a bucurat de Planet of the Apes, Sleepy Hollow, Sweeney Todd, o sa se bucure si de asta. Caci Tim Burton face pan la urma ce a facut intotdeauna: exercitii de stil, care aici se preteaza foarte bine la ceea ce esentzialmente este viziunea unui pedofil asupra unei povesti pentru copii. De remarcat si actorii, adunatzi de prin familia regizorului: finul Depp cu strungareatza si ochi postapocaliptici, nevasta Bonham Carter cu capu mare si figuri in program si Crispin Glover pe care nici nu mai stiu de cand nu l-am mai vazut (plus voci celebre gen Christopher Lee). De retzinut reactia lui Tim Burton la numirea sa in prezidiul juriului Cannes: After spending my early life watching 48-hours horror movie marathons, im finally ready for this.

Sweet and Lowdown s-ar putea sa fie cel mai tare film al lui Woody Allen, cel putzin din alea pe care le-am vazut eu. Filmu e o biografie fake a celui mai mare chitarist ever, Django Reinhardt (care baga cam ca Malmsteen, Petrucci si Vai adunatzi laolalta). Numai ca biografia asta e mascata in alta biografie, a unui chitarist fictiv american jucat de Oscar de catre Sean Penn. Creca Reinhardt asta n-a ajuns niciodata in SUA iar Woody Allen vroia sa faca un film american asa ca a ajuns la compromisu asta: a facut un personaj care seamana la fix cu Reinhardt, canta in tot filmu piesele lui Reinhardt (la unele faze Sean Penn chiar se chinuie cu niste riffane) si tot filmu sustzine ca e fanu lui Reinhardt, care e cel mai tare chitarist ever, desi era tzigan. Printre gagicile din viatza eroului se numara o autista jucata de Samatha Morton (nominalizata la Oscar in ciuda faptului ca nu scoate o vorba) si o fitzoasa jucata de Uma Thurman. Pasiunile eroului sunt uitatu la trenuri, impuscatu de shobolani, cleptomania si proxenetismul, o combinatzie care creeaza un erou tragicomic, vag asemanator cu Ed Wood/DJ Boros. Filmul parodiaza o gramada de biografii (cam ca Walk Hard dar mult mai bine legat si mai serios, cat de serios poate fi Woody Allen).

Filme contra plictiselii

Armored. Nimrod Antal, autorul marii capodopere unguresti Kontroll, si-a vandut sufletul americanilor. Horrorul sau Vacancy s-a dovedit cam ingust (si la propriu, si la figurat) si nici noul sau film, Armored, nu e prea grozav in ciuda unei distributzii cu Jean Reno, Laurence Fishburne si Matt Dillon. Oricum, am mare incredere in urmatorul proiect al lui Antal, un nou film in seria Predator, produs de Robert Rodriguez, cu Adrien Brody si Danny Trejo (a aparut si traileru!). Oricum, nici Armored nu e chiar o mizerie - arata bine si are un soundtrack supermisto. Altfel, e un film de actziune simplist: O gasca de shoferi care lucreaza pentru o firma ce asigura transport blindat pt banci se hotarasc sa-si insceneze propriul jaf si sa se fofileze cu banii pe care tocmai ei sunt insarcinatzi sa-i transporte. Din pacate pe unu dintre ei il apuca un acces de cinste si se razgandeste, inchizandu-se intr-una din dubele alea blindate, cu bani cu tot, iar colegii lui tot filmu se chinuie sa-i sparga parbrizu si sa-l stranga de oua pe colegul lor tradator. Putea fi un film de mare tensiune psihologica, dar merge mai mult pe bataie si urmariri cu dubitzele.

The Children. Filmu asta l-am gasit cam in toate top 10-urile horror pe anul trecut, in plus e facut de doi englezoi care au debutat promitzator in zona asta: autorul lui Waz (un fel de Saw mai realist), respectiv autorul lui The Cottage, o comedie brit horror cu Gollum si unu din League of Gentlemen. The Children are multe in comun cu horroru foarte classy pe care l-am recomandat luna trecuta, House of the Devil. Adica e o sinistroshenie lenta, superatmosferica, cu mare atentzie la detalii stilistice si cu actziune putzina. Din pacate, spre deosebire de House of the Devil in The Children se mai si moare si aici sunt marile lipsuri ale filmului - scenele violente sunt cam prost montate si complet neconvingatoare. Povestea e despre doua cupluri cu copii care se duc la o cabana la saniush. Acolo adultzii sunt hacuitzi rand pe rand de proprii copii din motive neclare si, din pacate, in niste moduri fara noima, care submineaza toata gravitatea atmosferei. Sunt multe scene excelente in filmu asta si copiii sunt supercreepy dar din pacate nu functioneaza ca intreg. Strict pt fanii genului, oricum cei 2 mesteri, regizoru Shankland si scenaristul P.A.Williams sunt doua nume de urmarit.

Crap

The Stepfather. Vroiam sa-l pun la filme contra plictiselii datorita actorilor merituosi (unul din eroii Nip Tuck si Amber Heard, bunoaca din All the boys love Mandy Lane, care aici umbla tot filmu in chilotzi). Dar pan la urma m-am razgandit si m-am enervat din cauza ca in tot filmu nu apare o picatura de sange (decat cand se taie unu la barbierit) in conditziile in care filmu asta e remakeul unui horror optzecist destul de violent. De fapt The Stepfather in original e o trilogie, cu Locke din Lost in rolul principal, al unui dezaxat in cautarea iubirii care se tot cupleaza cu gagici divortzate cu copii si incearca sa devina un sotz/tata model, dar de la o vreme cate ceva il enerveaza si isi omoara familiile adoptive si merge mai departe, cu alt nume, cu alta freza, la alta gagica. Filmul reuseste sa arunce la gunoi toate calitatzile originalului si sa reduca totul la un thriller PG13 care nici macar poanta n-are, sex ioc, violentza ioc (decat din aia domestica, in care sotzii alearga unu dupa altu prin casa strigandu-si reprosuri). De remarcat ca e regizat de un anume Nelson McCormick, considerat in mediile cunoscatorilor the Hannah Montana of horror, in sensu ca toate filmele lui sunt family movies cu pretentzii de horror (si rating PG13).