Filmele vorbite pe la spate - aprilie 2009

Filme musai Martyrs. Doamne-ajuta, filmu asta e atat de violent incat pe parcursul lui am mancat vro 3 grapefruituri doar ca sa-mi indulcesc nitzel gustu din gura. Am si facut o criza biliara pe la jumatate. Francezii (mai exact quebecoijii) si-au facut iar de cap cu ceea ce s-ar putea sa fie horrorul anului. Cu trendul asta horror care mixeaza idei si dintr-o parte (japonezi) si din cealalta (americani), a scos si Francofonia ceva bun in sfarsit, ca de la Louis de Funes n-au mai produs nimic demn de lauda (Besson si Jeunet nu se pun, toata lumea stie ca ei sunt americani). Regizorul Pascal Laugier s-a facut remarcat instant cu acest film la Cannes, dupa care a fost solicitat pentru a face iminentul remake la Hellraiserul lui Barker. Abia astept. Pana una alta, Martyrs e the ultimate torture porn. L-ai vazut pe asta, le-ai vazut pe toate. Hostelurile si Sawurile sunt family movies, se pot da la matineu duminica dimineatza de la 10, inainte sa mergi la biserica. Pentru un om normal, Martyrs pica la fel de bine ca un stroboscop aprins in ochii unui epileptic. Acu vro 20 de ani regizorii erau chematzi in justitzie pt filme din astea dar din fericire Mel Gibson si Passion of Christ au asigurat asternutul pe care se intinde toata cultura torture porn din ultimii ani. Acuma eu in general n-am rabdare cu filmele astea, majoritatea sunt niste scarnavii, dar Martyrs are si un dram de substrat filozofic/biblic care da de gandit in context existentzialist, unde mai pui ca personajele principale sunt doua frantzuzoaice lesbiene bunoace care la aperitiv sunt tavalite in noroi, acoperite de sange si lasate in ploaie pana se lipesc maieurile de ele, la felu intai se trage cu shotgunu, se taie beregata si se scot cu clestele niste cuie batute in craniu, la felul doi una din gagici e lasata in chilotzi, rasa in cap si batuta constant cale de vreo 15 minute, iar la desert nu pot sa zic ce se intampla ca nu vreau sa va tai shansa unui reflux gastroesofagian. Morala filmului ar fi ca "bataia e rupta din Rai". Recomand volumul sunetului la maxim, bezna totala in casa si o folie de metroclopramid. Acu cativa ani, filmul Crank (tradus Adrenalina si Razbunare), a initziat o serie de filme de actiune over-the-top cu incarcatura pulp, actiune care frizeaza absurdul si un Jason Statham intr-un rol pentru care s-a nascut. De fapt Crank a luat retzeta lui Robert Rodriguez si a pus-o pe fast forward, oferind un delir de adrenalina si la propriu si la figurat: eroul jucat de Statham, care pe langa ca e chel, il mai si cheama Chelios, se trezeste intr-o buna dimineatza buimac de cap si cu un mesaj care ii spune ca mafia chinezeasca l-a injectat cu o otrava care il va omori daca ii scade adrenalina sub un anumit nivel. Asa ca tot filmu Statham alerga, facea sex, tragea cu pusca si se lua la tranta incercand sa puna mana pe antidot si sa se razbune in acelasi timp. Pe fundatzia Crank au aparut ulterior si alte titluri similare (cel mai reusit fiind Shoot'em up) iar acu la cinema am vazut Crank 2, care e si mai si: la finalul primei partzi, Statham cazuse dintr-un elicopter si se facuse farame. Crank 2 incepe din secunda imediat urmatoare, in care mafia chinezeasca ii aduna faramele si vrea sa le vanda pe piatza neagra a transplantelor de organe. Doftorii incep cu inima, care trebuia vanduta unui shaolin de 100 de ani jucat de David Carradine (got it? Kill Bill, Kung Fu). In loc de inima, lui Statham ii pun o baterie cat sa-l tzina pe life support sa nu-i putrezeasca restul organelor cum ar fi penisul, la mare cautare in mediile mafiote. Dar iaca Statham se trezeste si, pe superbul soundtrack creat de Mike Patton din riffuri Mr. Bungle, alearga sa-si recupereze inima, fiind nevoit intre timp sa se autoelectrocuteze pentru a-si mentzine bateria cardiaca in functziune. Filmul are o gramada de cameouri de la persoane de vaza: Maynard de la Tool, unu de la Queens of Stone Age, unu de la Linkin Park, actorii porno Ron Jeremy, Jenna Haze si Lex Steel (care conduc o greva a actorilor porn), Geri de la Spice Girls si inca o gramada pe care nu-i cunosc. Regia e asigurata de acelasi cuplu de regizori de clipuri MTV (Neveldine/Taylor) si asta e un pic nasol ca unele scene de actziune sunt fragmentate cu efecte cool cand ar fi aratat mult mai tare daca erau lasate cursive. In concluzie, violentza gratuita de nota 10 si umor cat cuprinde (si bun, si prost). Milk. Asta e unul din filmele-vedeta ale Oscarurilor recente, al regizorului de filme emo Gus Van Sant si ocazie de Oscar pentru Sean Penn si Josh Brolin. Filmul e despre al doilea Antichrist*, care in anii 70 a reusit sa deschida portzile Iadului din care aveau sa navaleasca intre noi Fred Mercury, Elton John, George Michael, serialul Little Britain, 3 sferturi din designerii vestimentari de pe planeta precum si ludicul Leo Sherban al nostru. N-o sa credetzi, dar pe individul jucat de Sean Penn chiar il chema Milk. Meritul sau e ca activat in perioada in care a fi gay era chiar o optziune sexuala rau-famata si nu un exercitziu de lifestyle si status cultural. O chestie a ramas totusi la fel: si atunci, ca si acum, gayii ascultau in mod exclusiv opera si muzica disco si faceau misto cu mult dispretz de orice alt soi de muzica. Tot lui Milk i se datoreaza si inventarea legii aleia sinistre conform careia daca itzi plimbi catzelu si catzelu face kk in iarba, tre sa i-l culegi de pe jos. N-o sa inteleg niciodata cum e posibil sa practici sexul anal in mod rutinal si sa te isterizezi ca ai calcat intr-un kk. In fine, filmul ne mai arata ca unde-s 2 puterea creste si ca gayii au inceput sa aiba o shansa politica abia dupa ce s-au aliat cu femeile, pe care pana atunci le cam dispretzuiau. Alta sugestie importanta e ca homosexualitatea se transmite precum vampirismul, de la maestru la discipol. Filmul e musai de vazut pentru actori si invatzaminte, altfel are un scenariu destul de shters si emo (=realist), ca mai toate filmele recente ale lui Van Sant. Filme contra plictiselii The Spirit, noua isprava a lui Frank Miller la Hollywood, s-a dovedit un film mediocru, nu neaparat slab. Arata destul de bine, dar e mai apropiat de Sky Captain and the World of Tomorrow decat de Sin City. Partea proasta e ca Miller isi ia cam multe libertatzi fatza de materialul original (de care am vorbit aici). The Spirit e un politzist afemeiat considerat mort dupa ce a intrat in moarte clinica, dar care invie si locuieste in cripta in care a fost ingropat, de unde continua sa ajute autoritatzile din spatele anonimatului. Dushmanul sau de moarte e Octopus, care in benzile desenate apare mereu in umbra si se vad din el doar manushile, iar aliatele sale sunt gagicile carora le tot frange inima, mai ceva ca exty. Miller opteaza pentru modificarea brutala a originilor eroului si il face pe Octopus vizibil, caci altfel n-avea rost sa-l bage pe Samuel Jackson in rol. Care Samuel nici nu prea se potriveste cu rolul. Tonul general al filmului este de desen animat (gen Dick Tracy sau filmele Batman facute de Schumacher), ceea ce devine usor iritant. Iar gagicile nu sunt prea bine alese: Eva Mendez mi se pare o scarba, iar Scarlett Johansson nu e tocmai prototipul femeii hormonale si malefice. Miller reuseste sa conserve din materialul original elementele noir si relatzia multifatzetata/hormonala dintre erou si gagicile care ii trec prin poale, insa prefera sa puna accentul pe ideile proprii care in acest caz nu prea sunt binevenite. *Se zice ca primul Antichrist a fost Hitler iar al treilea GW Bush sau Saddam Hussein, inca nu e clar.