Filmele vorbite pe la spate - februarie/martie 2008

Filme MUSAI

Am vazut P2 - unul din cele mai energice thrillere ever, de fapt horror de-a dreptu, caci desi se da drept film realist are cateva explozii de violentza cumplita, senzatzie care mi-a adus aminte de Irreversible, daca-l mai tzinetzi minte. P2 e o productie frantzuzeasca iesita de pe mana lui Alexandre Aja (Haute Tension, Hills have eyes 2006) si regizata de un anonim care de fapt e unul din actorii lui Aja, si nu stiu daca are rost sa fie pomenit caci filmul il emana oricum pe Aja prin totzi porii. Filmul imi da incredere pt cinematograful francofil care se inecase la un moment dat in politici antiHollywood, comedii de kkt cu taxiuri conduse de magrebieni, filme de Luc Besson facute la comanda, filme boeme (desi Jeunet continua sa-mi fie simpatic) si porneciuri artistice. Ca sa nu va induc de tot in eroare, avertizez ca unii vor considera filmul american (in sensul in care Apocalypto poate fi considerat film mayash ori Passion of Christ film evreiesc), adica totul e american in afara de echipa creativa a filmului. Am fost surprins sa-l revad pe junele din American Beauty intr-un rol monstruos si destul de atipic pt retzeta clasica a psihopatului - nu e nici seninul din Seven, nici Hannibal didactul, nici corporatistul isteric din American Psycho, nici canibalul taciturn din Texas nici glumetzii slasherelor optzeciste, e un pic altfel decat toti, mai de treaba, mai simpatic, mai dragutz. Iar eroina filmului e superba - pe toata durata filmului e prezentata in "conditzii grafice deosebite": intr-o rochitza stravezie, cu sanii incredibili balanganindu-se pana iti fuge de tot gandul de la film, fugarita, plouata, electrocutata, muscata de un Rotweiller, umpluta de sange din cap pana in picioare si totodata mai energica si mai motivata decat Sigourney Weaver in Alien ori Uma Thurman in Kill Bill. Ce mai, nu ma mai saturam, speram sa tzina filmul 3 ceasuri. De fapt nu stiu ce incerc sa va explic atata, e chiar tipa cu toporul care apare pe coloana dreapta a blogului meu, ultima poza, aia care credeatzi ca Milla Jovovich. Si ca sa va fac pofta, va mai bag doua poze. A, am uitat sa zic despre ce e filmul. O gagica carierista sta pana tarziu la serviciu desi e noaptea de Craciun si cand vrea sa se duca acasa, se pomeneste blocata in parcare, terorizata de paznicul parcarii si Rotweillerul sau. Nu, nu e spoiler, identitatea cremenalului o aflatzi cam la minutul 10 al filmului asa ca amatorii de final neasteptat se vor putea duce la culcare la momentul cu pricina. Insa abia atunci incepe THE FUN! Parca m-as mai uita o data la el. Mi-a amintit si de Panic Room a lui Fincher, de fapt mi-a placut mai bine decat ala.

The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford s-ar putea sa fie cel mai frumos film de la Oscarurile de anu asta, cel putin din cat am vazut. Imaginea mirifica, muzica lui Nick Cave (si aparitzia dumisale intr-un rol meteoric), personajele de Oscar jucate de Brad Pitt si Cassey Affleck, atmosfera si designul de epoca post-pashoptista (incluzand imnul sudist popularizat de Johnny Rebel) fac din film material obligatoriu de vizionare. Acuma sa v-aud plangandu-va ca finalul e previzibil. Aici tot filmul, inclusiv punctul culminant, e rezumat chiar in titlu, deci probabil unii dintre spectatori vor considera ca e suficient sa se uite la afish ca sa stie cum se termina. Cei mai ambitziosi probabil o sa citeasca si o recenzie sau chiar articolul de fatza, in baza ideii ca nu-i musai sa vezi un film ca sa stii despre ce e (recomandare pe care am gasit-o in volumul de lifestyle Cum sa pari mai destept decat esti, aparut recent la o editura obscura din Filipestii de Targ, Judetzul Prahova). In schimb cei care intzeleg ca folosul unui film sta chiar in a-l vedea si nu in a sti cum se termina, or sa aiba rabdare cele 3 ceasuri peste care se intinde povestea, cam taraganata, e drept (mult mai taraganata decat No Country for Old Men), dar care, repet, e un festin audio-vizual. Ca sa va dau si niste spoilere, Jesse James e un personaj istoric american, unul din primii talhari respectatzi si promovatzi de pop-cultura, de pe vremea in care artistii si criminalii erau principalele motoare ale progresului, ei fiind singurii dispusi sa chestioneze autoritatea. Robert Ford in schimb a fost un mucos care l-a idolatrizat o vreme pe Jesse James apoi, suparat ca acesta nu-i da atentzia cuvenita, l-a vandut pt argintzi autoritatilor, apoi lacomia l-a luat pe sus si s-a gandit sa lanseze o afacere artistica, promovand scene de teatru itinerant in care reproducea asasinarea eroului si se lauda cu isprava facuta. Ceea ce nu i-a fost de nici un folos caci azi nu mai stie nici dracu de Robert Ford, in schimb Jesse James a fost subiectul a peste 20 de filme (fara a le socoti pe cele de televiziune, dar incluzand titluri precum Jesse James meets Frankenstein's Daughter), era personaj de romane pulp inca dinainte sa moara si e unul din cei mai importantzi antieroi americani si, in particular, sudisti. I s-au dedicat cartzi, festivaluri, muzee iar cea mai tare actritza porno a sudului, texana Jesse Jane si-a luat numele de la el. Filmul de fatza reuseste perfect sa reflecte transformarea omului in legenda, intr-o nota usor biblica si, cum ziceam, pe muzica lui Nick Cave.

Am impresia ca s-a prostit de tot lumea. Cristian Tudor Popescu, cand freaca menta, face pe criticul de film si arunca cu kkt in, de exemplu, No Country for Old Men. Si, culmea, se plange cu asa argumente de parca nu mi-ar fi citit niciodata blogul. Filmul fratilor Coen, ca si Grindhouse de anul trecut e genul de film care scoate la iveala prosteala oamenilor care au ajuns sa se uite la filme doar pt ca s-au inventat DivXurile. Care probabil sunt aceiasi care, daca nu se inventau mp3urile, ascultau azi Catalin Crisan.
Asadar, cu No Country for Old Men, lumea e in dubii. Unii nu s-au uitat pana la capat plangandu-se ca e boring si previzibil. Altii s-au uitat pana la capat si s-au plans ca final mai imprevizibil n-au vazut. CT Popescu reuseste sa se planga de ambele fara sa sesizeze contradictia si judeca filmul ca unul care-si alege filmele dupa sinopsisul din TV Satelit. Pai cu ce e filmul? Cu unul care gaseste niste bani si fuge cu ei (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cu unul care vrea banii aia si porneste pe urmele primului (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cu un sherif care e pe urmele ambilor si vrea sa faca dreptate (previzibil, hollywoodian, comercial). Si cam atat, conform lui CTP. Apoi mai sunt aia care se plang ca de ce ecranizarile romanelor nu sunt fidele. Pai asta e cea mai fidela ecranizare care s-a facut vrodata si acu lumea se plange ca de ce n-au schimbat finalul. Probabil astia-s tot aia care s-au plans si de filmul 300, in frunte cu taximetristul ala care mi-a vandut pontul ca nu era corect Tonite we dine in Hell, ci Tonite we dine in Hades! Ma tot intreb cand o sa vina ziua in care oamenii care se tot plang de clisheele din filme o sa realizeze ca cel mai mare cliseu e tocmai carcoteala lor. Mi s-a intamplat o data sa imi zica unul "nu vezi domle, ca in filmele astea americane totzi sunt frumosi, cu doi ochi, doua maini, doua picioare, ceea ce nu reflecta realitatea care, asa cum arata filmele europene, mai contzine si ciungi, ologi sau oameni diformi". L-am sfatuit sa se uite la niste filme cu zombie dar nu i-a convenit nici asa. Lumea mai face trimiteri la Fargo, dar filmul fratilor Coen seamana cel mai tare cu debutul lor, Blood Simple. Fara muzica, cu personaje taciturne, atmosfera si situatii absurde. Josh Brolin pare pe val, dupa rolurile din Grindhouse si American Gangster. Iar autorul Cormac McCarthy e unul din cei mai seriosi scriitori americani contemporani, specialist in sudisti, westernuri si bloody Texas. Romanele lui mai sunt ecranizate de Billy Bob Thornton (All the Pretty Horses), in curand John Hillcoat - regizorul colaborator al lui Nick Cave (The Road) si Ridley Scott (Blood Meridian). A, sa nu uit partea cea mai de kkt. Din motive ce mi-s straine, cronica lui CTP e incarcata de ranchiuna ca filmul lui Mungiu n-a pupat Oscaruri. Eu sincer ma indoiesc ca fratzii Coen au facut filmul asta ca sa-i faca in ciuda lui Mungiu, dupa cum nici Mungiu nu cred ca si-a facut filmul intru ciuda americanilor. Asa ca ce-ar fi sa-i lasam sa faca filme si sa mai punem mana pe o carte, de exemplu pe a lui McCarthy, doar asa ca sa ne lamurim despre ce e filmul asta care nu e nici despre daca-l prinde oare pe ala, si nici despre daca ala scapa. Cronica mea oficiala.

Filmele astea care incep cu cuvantul American emit pretentzii dar de regula le si justifica. American Beauty, American Psycho, American Splendor, American Werewolf, iar acu American Gangster e un film mare. La dimensiuni ma refer. A mai facut Ridley Scott filme mari la viatza lui. Cand zic mare zic ca filmul tzine 3 ceasuri, ca are 100 de personaje si o gramada de actori mari in roluri de 5 minute, pitite sub fustele protagonistilor Denzel Washington si Russel Crowe, plus un design artistic aparte care reflecta perfect urbanismul cenushiu al anilor 60 (cam ce a facut si LA Confidential cu o alta perioada). Filmul e despre dezvoltarea mafiei negre pe fondul revolutziei lui Martin Luther King si al razboiului din Vietnam. Denzel e un fost shofer parvenit in mafiot dupa ce sheful sau a dat coltzul. Mishmashurile lui sparg piatza drogurilor si ii baga in buda pe mafiotzii italieni (Armand Assante) precum si pe politzistii coruptzi care vindeau drogurile confiscate la suprapretz (Josh Brolin). Russel Crowe e un politzist sarantoc dar cinstit care isi asuma functzia de Eliott Ness. Filmul are suficienta anvergura incat sa poata fi comparat cu Nashul si cu Untouchables, arata superb dar, pana la urma, e doar un epigon al titlurilor pomenite. Cuvantul American din titlu reprezinta foarte bine ideea ca ridicarea mafiei negre e una din componentele Visului American si unul din simptomele libertatzii.

Wristcutters e o bijuterie de buget redus, ecranizare dupa o poveste a israelianului Etgar Keret, care are o gramada de elemente in comun cu Everything is Illuminated:

• adica muzica lui Gogol Bordello (si a lui Tom Waits care mai si joaca in film)
• personajele (doi calatori care merg cu masina, dintre care unul e rus, mustacios, il cheama Eugene si seamana la fix cu ala de la Gogol Bordello)
• si faptul ca e un road movie.

Principala diferentza e ca daca in Everything is Illuminated era vorba de niste indivizi in cautarea unor evrei mortzi, aici e vorba de niste mortzi in cautarea amintirilor. Eroii din Wristcutters sunt Patrick Fugit (Spun, Almost Famous) care dupa ce s-a sinucis s-a trezit chelner in Pizzeria Kamikaze, punkerul rus Eugene care are o gaura neagra sub scaunul de la mashina, plus o gagica care s-a sinucis din greseala si il cauta pe Tom Waits sa-i puna o pila sa se intoarca intre cei vii. Haios film dar se termina cam brusc.

Filme CONTRA PLICTISELII

Am bagat aici niste filme despre care acu cateva luni speram ca vor defini noi standarde in ce priveste adrenalina si violentza grafica: revenirea lui Stallone cu noul film Rambo (apropo, nebunul s-a apucat deja de Rambo 5 si Cliffhanger 2) si revenirea creatorului Saw cu Dead Silence si Death Sentence - un fel de remake la un film cu Charles Bronson.

Din pacate la Rambo intreg farmecul e contzinut de trailerul filmului. Mai slab decat Rocky Balboa la toate capitolele, cu exceptzia capitolului carnagiu unde, conform imdb, mor 2 oameni si jumatate pe minut de pelicula. Toate replicile filmului le-atzi vazut in trailer, in rest Rambo se plimba in susul si josul unui rau si cand se enerveaza se duce sa salveze niste baptisti. Filmul nu are intriga si nici punct culminant. Se sare direct din expozitiune in actiune si apoi inapoi la deznodamant. Pacat, aveam asteptari mari dupa resuscitarea lui Rocky. Partea tare e ca desi filmul e interzis in Birmania, rebelii de acolo au adoptat replica lui Rambo ca strigat de lupta: Live for nothing or die for something. Am scris cronica oficiala aici.

Dupa succesul brusc al filmului Saw, regizorul James Wan si-a bagat picioarele si a lasat franciza pe mana Hollywoodului care a transformat-o intr-o fabrica de bani: anual cate un film si in curand si cate un joc video. Abandonandu-si creatia, Wan a luat cu el doar mascota din Saw pe care o foloseste in celelalte filme ale sale doar asa, sa nu uitam cu cine discutam. Dead Silence si Death Sentence sunt cele doua titluri pe care ni le propune echipa originala Saw.

Cu Death Sentence, regizorul incearca ceva similar cu Rambo - resuscitarea francizei Death Wish (5 filme, pornind de la ecranizarea unui roman de Brian Garfield) avandu-l ca erou pe Charles Bronson. De data asta in locul lui Charles Bronson il avem pe Kevin Bacon - un corporatist de birou cu familie model si valori morale caruia niste golani ii distrug viatza si familia, ocazie cu care Bacon isi cumpara niste arme de la un John Goodman de exceptzie (din pacate un rol scurt) si se duce sa-si faca dreptate singur cand vede ca politzia mai mult freaca menta. Ca si Saw, Death Sentence lasa impresia ca e un joc video care te frustreaza pentru ca il joaca altcineva. Kevin Bacon sau cineva care il controleaza pe Kevin Bacon. Filmul e energic, sangeros, cu punct culminant si in general mai bun decat Rambo dar tot pe acolo ca stil, intentzie si rezultat. Am scris cronica oficiala aici.

Dead Silence e un film atat de prost, incat s-ar putea sa fie bun. Senzatiile mele au baleiat rapid dintr-o extrema in alta si pana la urma m-am oprit la mijloc. James Wan are in mod clar ambitzii nemasurate - sa resusciteze filmul horror cu papusi posedate (=Chucky), ori poate a vrut doar sa faca un film cu care sa-si promoveze mascota din Saw. Ca si Saw, ca si Death Sentence, filmul arata foarte bine, ba chiar mai bine, caci a cam disparut montajul ala de videoclip si a fost inlocuit cu un superb design gotic ce aminteste de Tim Burton si, evident, de Ed Wood. Personajele sunt tot de pe-acolo - atat de nerealiste si iratzionale incat filmul arata ca un omagiu adus horrorului retro. Si poate chiar asta e, caci James Wan nu e tocmai un naiv. Deci: Un tip primeste o papusa de la un expeditor anonim si i-o face cadou lu nevasta-sa. Dar cand se intoarce de la serviciu, o gaseste pe nevasta moarta, cu gura cascata si limba smulsa. Ocazie cu care isi aminteste o poezie de cand era mic, despre o vrajitoare din satul sau natal, pe care daca o vezi tre sa ai grija sa nu urli, ca itzi mananca limba. Ceea ce se si intampla in restul filmului, in care spiritul vrajitoarei (ventriloaca inainte sa moara) mananca pe rand limbile personajelor, inclusiv pe-a lui Donnie Wahlberg (as fi preferat sa i-o manance pe cand canta la New Kids on the Block) care joaca rolul unui politzist completamente idiot, adica exact acelasi rol pe care il joaca in Saw, cred ca si parpalacu e acelasi.

Weirdsville e un film canadian foarte frumos, cu o muzica superba dar un scenariu cam incoerent, care isi propune sa ne aduca aminte de filmele cu drogatzi (si gangsteri de 2 lei) - Trainspotting, Spun, filmele lui Guy Ritchie. Din pacate vrea sa acopere o arie prea larga si se rupe pe la mijloc - imprumuta partile lirice din Trainspotting/Spun dar nu stie cum sa le amestece cu gagurile si coincidentzele absurde din Lock,Stock and two smoking barrels. De fapt probabil daca puteau fi amestecate, le amesteca deja unul din regizorii filmelor pomenite. Cireasa de pe tort e Wes Bentley, junele din American Beauty, pe care l-am vazut in doua filme indie in aceeasi saptamana (vezi ce ziceam la P2), dupa ce il crezusem disparut complet din peisaj. Bentley joaca rolul unui drogat rupt in cur caruia ii vin idei de marketing cand se drogheaza, cum ar fi conceptele de shpreioneza (spray cu maioneza) si Teacotina (ceai de tutun). Cum nu vrea sa-i cumpere nimeni ideile, se drogheaza toata ziua cu gagica-sa. Dar iata ca gagica-sa ia o supradoza si crapa, iar baiatul nostru se panicheaza si de teama sa nu-l prinda politzia cu droguri in casa, isi duce gagica la un cinematograf in aer liber, sa o ingroape, cand nu era nimeni acolo. Dar pe cand o ingropa, asista la un ritual satanic condus de insusi directorul cinematografului care tocmai ii taia beregata unui cinefil. Sangele din beregata aluia se scurge pana in gura fetei moarte si aceasta invie, se panicheaza si o rupe la fuga. Bentley se duce dupa ea sa o imbuneze, crezand ca e suparata pe el din pricina ca a vrut sa o ingroape in cinematograf, iar satanistii alearga dupa ea sa o sacrifice. Si tot filmul alearga unii dupa altzii, mai apar si niste politzishti pitici care vandalizeaza masina satanistilor si un tip care umbla cu un tzurtzure infipt in cap si niste mafiotzi rushi care rup picioare. Destined to be a cult favorite, zice un cronicar. As fi bagat filmul la categoria FILME MUSAI daca nu erau deja prea multe acolo si daca actorii care joaca rolurile satanistilor si-ar fi luat un pic rolurile in serios. Oricum, muzica e beton.