Doctor Who - sezonul 7

Vestea ca Peter Capaldi (In the Loop) va fi urmatorul Dr. Who mi-a reaprins flacara pasiunii pentru acest serial, care se cam stinsese dupa cel mai nasol sezon din istoria sa recenta (6, am dat detalii aici), neajuns pricinuit de data asta chiar de scenariile lui Steve Moffat, care candva scria cele mai destepte episoade ale serialului, iar acum a inceput sa se creada mai destept decat e.

Totusi, acest sezon 7, ultimul avandu-l pe cocostarcul Matt Smith in rolul principal, a fost mai bun decat speram, de fapt cel mai bun de cand a intrat acest actor tenebru in pielea personajului.

• Poate pt. ca m-am obisnuit in sfarsit cu actoru.
• Poate pt. ca Moffat a mai redus din pretentzii si serialul si-a recuperat dimensiunea joviala pe care o cam pierduse pentru o gravitate nejustificata.
• Poate pt. ca Neil Gaiman a contribuit din nou cu un episod dragutz si Mark Gatiss (League of Gentlemen) cu mai multe.
• Poate pt. ca noul sezon se remarca prin efecte speciale si design superioare fatza de tot ce am vazut pana acum in BBC si poate chiar in TV, bugetul serialului fiind probabil imens la ora asta. Este totusi serialul SF cel mai bine lung din istorie, cel mai bine cotat (si anul acesta a avut 3 episoade finaliste la premiile Hugo) si cel mai solicitant dpdv al efectelor speciale.

Cred ca totusi principala calitate a sezonului e ca scenaristii au renuntzat la ambitzia esuata de a crea o poveste cu cap si coada. N-ai cum face asa ceva intr-un serial in care absurdul si incoerentza sunt ingredientul principal. S-a revenit la povesti diverse, cu slabe legaturi intre ele, foarte variate ca ton, de la comic la tragic, de la space opera la gotic victorian, de la comic la horror, adica exact retzeta care a facut Doctor Who sa devina fenomenul pulp fiction care este. Partenerii doctorului se schimba la jumatatea sezonului iar noul sau insotzitor e o englezoaica dragutza foc si diferita de cele de dinaintea ei, ceea ce improspateaza tonusul semnificativ.

Episoadele lui Moffat au redevenit simpatice, nu doar complicate. In plus avem aceasta retzeta, de a invita in fiecare episod cate un actor - nu tocmai vedeta, dar destul de cunoscut - un fel de easter eggs injectate in serial spre deliciul amatorilor de trivia.

• Sezonul incepe chiar cu Anamaria Marinca noastra (din 432 a lui Mungiu) in rolul unui Dalek! Episodul Asylum of the Daleks, scris de Moffat cu un umor neobisnuit pentru el, e despre o casa de nebuni plina cu extraterestrii nazisti Dalek, dintre care unul are dedublare de personalitate si se crede om. Celelalte episoade cu care contribuie Moffat au unele legaturi intre ele, insa nu suficient incat sa produca haosul incoerent din sezonul precedent: 
• The Angels Take Manhattan, in care se revine la tema usor horror a statuilor de piatra care se misca daca nu te uitzi la ele. Episodul ocazioneaza si moartea partenerei recente a eroului in circumstantze oarecum tragice, ceea ce rupe sezonul in doua si lasa o impresie puternica de fragmentare. Am inceput sa capat senzatzia ca schimbarea prea frecventa a actorilor principali imi afecteaza sentimentele de spectator, ca si cum tzi-ai schimba anual gagica timp ce catziva ani, pana te desensibilizezi si nu te mai potzi atasa de nimeni datorita senzatziei de reciclare pe care o capetzi. 
• The Bells of St. John e cu oameni rapitzi de retzelele Wi-Fi din lume si uploadatzi in the cloud :) de catre o inteligentza artificiala (o mostra de umor tehno marca Dr. Who);
• The Snowmen, e cu aceeasi inteligentza artificiala (jucata de Robert Grant, din filmele lui Altman) incercand sa cucereasca planeta cu ajutorul unei armate de oameni de zapada;
• The Name of the Doctor, finalul de sezon, e cu aceeasi inteligentza artificiala, care vrea sa-l omoare pe Doctor, si cu noua sa partenera care il salveaza intr-un mod la fel de abstract si absurd ca in sezoanele precedente. Mi-a placut insa ca nu s-a mai mers pe un dublu episod hiperclimactic si ultracomplicat, ci pe o poveste simpla cu miza emotzionala in care eroul isi viziteaza propriul mormant de la capatul Universului si e cat pe ce sa cada in el definitiv. Mi-a placut imensul cliffhanger final care ni-l prezinta pe John Hurt drept viitorul Dr. Who (ceea ce se contrazice cu anuntzarea lui Capaldi, insa am intzeles ca e doar o pista falsa).

Favoritele mele au fost insa episoadele de aventura si voie buna, in spiritul clasic al serialului:

• Nightmare in Silver e noul episod scris de Neil Gaiman, cu nimeni altu decat Warwick Davis (Life's too short) in rolul unui veteran al razboiului cu cybermenii, devenit patron al unui circ/muzeu ce prezinta exponate de cybermeni dezactivatzi. Tonul jovial cu momente horror, tipic pentru Gaiman, e inconfundabil;
• Doua excelente piese gotice: The Hide, despre o fantoma care se dovedeste un calator temporar prins intr-o crapatura spatzio temporala, si The Crimson Horror, despre o baba victoriana (Diana Rigg din Game of Thrones/James Bond) care traieste in simbioza cu o lipitoare oribila;
• The Ring of Akhaten ocazioneaza un tribut Star Wars, cand eroul aterizeaza intr-o piatza plina de extraterestrii din care cumpara o bicicleta spatziala. Populatzia planetei e stresata de un zeu manios care e sedat cu ajutorul cantecelor unor copii, insa copilul responsabil cu cantatul cantecului vrea sa fuga de responsabilitate;
• Dinosaurs on a Spaceship e despre un fel de arca a lui Noe spatziala care a incercat sa salveze ultimii dinozauri, inainte de starpirea lor de pe Pamant. Apare si Nefertiti a Egiptului, care din punct de vedere istoric a disparut subit din istoria vremii. Serialul propune ideea ca a fost rapita de Doctor Who, una din glumele istorice care au devenit marca traditzionala a serialului. Ca invitatzi speciali apar niste actori din Harry Potter (un element de cross-marketing prin care s-a dezvoltat serialul);
• A Town called Mercy e un western filmat integral in Almeria, locatzia favorita a lui Sergio Leone din vremurile de aur ale spaghetti western. Un sat din Vestul Salbatic e terorizat de un cyborg rezultat din experimentele naziste ale unui Mengele extraterestru. Din nou avem invitatzi speciali, aici e un actor din Stargate in rolul cyborgului.

Episoadele pe care le gasesc mai slabe din cauza ca acum cand scriu articolul am uitat cu ce erau si tre sa ma uit pe wikipedia, sunt doar trei:

• The Power of the Three e un SF cu iz de investigatzie politzista si multe ancore in anii 70 ai serialului. Pe Pamant apar milioane de cubuletze monolitice (gen Odiseea Spatziala) cu scop necunoscut. Din nou avem un guest invitat, un tip care a jucat roluri negative in serialul Borgia, in filmele cu Rambo si in filmele de tineretze ale lui Kubrick (oarecum tributat de plotul episodului);
  
• Journey to the Center of the TARDIS il are pe rapperul Asher D. in rolul unui cosmonaut care captureaza TARDISu si se rataceste prin matzele sale spatzio-temporale;
• Cold War e un episod banal cu un submarin sovietic care captureaza un martzian ratacit din episoadele vechi ale serialului, insa devine simpatic prin prezentza unor actori din Game of Thrones si a lui David Warner (din filmele vechi Star Trek).

Urmatorul episod anuntzat va fi aniversarea de 50 de ani de la inceperea serialului, se va transmite in Noiembrie si va ocaziona reunirea a numerosi actori care au trecut prin serial de-a lungul timpului. Cum in Anglia va fi sarbatoare mare (comparabila cu ziua Reginei, serialul avand in UK un statut de simbol natzional comparabil cu Beatles), episodul va fi transmis in 3D. Nu inteleg totusi cum il baga astia pe Capaldi in serial, in conditziile in care el a jucat deja doua personaje diferite aici: intr-un episod de pe vremea lui Tennant si unul din serialul conex Torchwood.

Uitatzi-va la ea cat e de dragutza cu fustitza aia si cu railgunu:

Tim Pratt: Hart and Boot and Other Stories (Nightshade, pb)

Pedigree:

- nominalizare World Fantasy, Locus (pentru culegere de autor)

- premiul Hugo, nominalizare Locus (pentru povestirea Impossible Dreams)

- nominalizare Locus (pentru povestirea Cup and Table)

- nominalizare Gaylactic (pentru povestirea Living with the Harpy)

Tim Pratt e un epigon umpic ostentativ al lui Neil Gaiman. Cam tot a doua povestire din acest volum pare scrisa de Gaiman. Asemanarile sunt uneori suparator de puternice dar, din fericire, stilul lui Gaiman e suficient de larg incat sa se poata scalda in el si altzi scriitori. Cateva din prozele de aici pot sta fara probleme la acelasi nivel cu varfurile operei lui Gaiman. Cui i se pare ca Gaiman a scris prea putzin la viatza lui (si in special prea putzina proza scurta), tre sa inceapa sa-l citeasca pe Tim Pratt, care e the next best thing.

Cand zic ca seamana cu Gaiman ma refer la faptul ca e vorba de fantasy urban cu teme si personaje mitologice (Pratt e obsedat de mitologia greaca), ca textul are un ton cald cu momente lirice, dar si ceva horror, si ceva umor, si ceva tragedie subtil moralista. Unele sunt povesti romantice cu miza fantastica sau amenintari suprarealiste, altele sunt violente si cinice, deci e un autor cu care nu te plictisesti.

• Impossible Dreams (premiul Hugo) - Un cinefil nimereste intr-un magazin de inchirieri video dintr-un univers paralel. In universul asta David Lynch a facut Star Wars, Kubrick a apucat sa termine Artificial Intelligence, iar Bela Lugosi n-a murit in mizerie. Insa Orson Welles n-a apucat sa termine Citizen Kane, ca i s-a furat pelicula. Cinefilul incearca sa inchirieze niste filme, insa cand ajunge acasa observa ca formatul de DVD din universul paralel nu e recunoscut de playerul sau. Il apuca disperarea cand observa ca magazinul e pe cale sa dispara inapoi in universul sau original si incepe sa flirteze cu vanzatoarea, sperand ca o sa-l lase sa vizioneze filmele la televizorul din vitrina. Povestea are un ton similar cu al lui Woody Allen, Midnight in Paris - o poveste de dragoste plina de umor subtil si cult.
• The Tyrant in Love. Un text superb despre un tiran degenerat care, plictisit de orgii cu virgine si spectacolele zoofile organizate de arlechinul sau libidinos, e disperat sa gaseasca o noua sursa de divertisment care sa-l scoata din apatie. Tot recapituland el lucrurile pe care le-a facut in viatza asta, ajunge la concluzia ca tot ce i-a mai ramas e sa faca fapte bune.
• Living with the Harpy. O lesbiana traieste cu o harpie in apartament, care ii vindeca ranile si ii incetineste imbatranirea. Insa harpia e geloasa pe partenerele sale si lesbiana e obligata sa aleaga intre a fi protejata dar prizoniera, sau libera dar vulnerabila.
• Life in Stone. Un nemuritor vrea sa se sinucida dar, avand Alzheimer, a uitat unde si-a pus oul in care-si pastra sufletul si pe care tre sa-l sparga ca sa poata muri.
• Cup and Table. O fabula mistica despre un grup de francmasoni aflatzi in cautarea unui pocal cu sangele lui Dumnezeu, din care, daca bei, ai voie sa ii ceri o chestie lui Dumnezeu. Poanta de final face toti banii.
• Romanticore. O poveste sexoasa gen Californication, cu un twist fantastic: un scriitor ratat de reviewuri jazz (hmm....) se amesteca intr-un threesome erotic cu Meduza si iubitul ei monstruos.
• Komodo. Cam in acelasi ton semi-erotic ca precedenta, o semizeitza greaca isi asigura imortalitatea cu ajutorul spermei barbatzilor care ii trec prin dormitor.
• Dream Engines. Un fantasy epic scris in stilul povestilor cu Sherlock Holmes: pe o planeta aflata in centrul universului, un cuplu de detectivi (un shapeshifter si un spirit care si-a pierdut trupul) trebuie sa captureze un vis urat care bantuie planeta, sau sa-l ucida pe omul care il viseaza.
• Bottom Feeding. Un pescar se chinuie sa prinda un pestioc legendar din care, daca mananci, devii mai intzelept (vezi Kusturica).
• Hart and Boot. Speculare a povestii adevarate a acestui cuplu de jefuitori de diligentze care au stat prin puscarii aproape toata viatza, dar la un momendat au scapat din cauza unui scandal politic. Autorul insereaza niste elemente fantastice legate de circumstantzele in care au reusit sa scape din puscarie.
• Lachrymose and the Golden Egg. Poveste SF standard cu realitatzi virtuale, cu un gagiu al carui sange e capabil sa vindece cancerul, cu pretzul de a-si sacrifica propria viatza.
• Terrible Ones. O stripperitza isi doreste sa aiba o cariera de succes in teatru si ajunge sa le cunoasca pe cele Trei Furii si pe zeitza Nike. Probabil atzi remarcat deja ca autorul e obsedat de mitologia greaca.
• In a Glass Casket. Un baietzel gaseste o fetitza inchisa intr-un sicriu de sticla si isi inchipuie ca e Alba ca Zapada sau ceva de genu asta. Poveste banala.

Cu exceptia ultimelor 3 povesti, mai modeste, aproape tot ce am citit aici m-a surprins in mod placut. De la fabule mistice la povesti sexy urbane, de la umor subtil si cult la horror apocaliptic, rangeul lui Tim Pratt e impresionant. E de o varsta cu mine si n-are inca 10 de ani de la debut. Nu stiu cum sta cu romanele, dar la proza scurta e foarte simpatic si nu e cu nimic mai prejos decat Gaiman (desi e posibil ca acest volum sa fie best of-ul sau).

- plusuri: cam musai de citit pentru orice fan de literatura fantastica
- minusuri: cartea e paperback
- recomandare: fanilor Neil Gaiman si urban fantasy cu referintze mitologice in general

Dave McKean: Celluloid (Fantagraphics)

Asta e un porneci psihedelic desenat si scris de Dave McKean, de fapt mai mult desenat, caci dialoguri nu are, incadrandu-se in genul "banda desenata muta". Are si un autograf de la McKean, special pt. subsemnatu, pe care o sa-l iau cu mine in mormant.

De McKean am vorbit de multe ori pe blogu asta, dar asa naspa e motoru de cautare al blogului ca nici eu nu-mi mai gasesc articolele vechi, d-apai altzii. Cred ca mai mult am vorbit cu privire la Arkham Asylum, banda desenata filozofica despre Batman care beneficiase de grafica sa. Am mai scris de el cu privire la faptul ca e un foarte cunoscut grafician de copertzi de albume (Dream Theater, Tori Amos, Fear Factory, My Dying Bride) si un mai putzin cunoscut pianist jazz. A avut si o tentativa de regie de film, in colaborare cu Neil Gaiman (Mirrormask) dar cea mai mare parte a muncii sale tzine de benzile desenate, incepand de la colaborarile cu Gaiman (inclusiv la Sandman) si pana la lucrarile sale de unic autor. Astea-s ceva mai rare, in anii 90 a avut un oarecare succes cu o lucrare artsy fartsy numita Cages (foarte aratoasa) iar acu a revenit cu acest mult asteptat volum care e chiar si mai artsy fartsy. Doar ca e porno.

Desi are destule pagini, Celluloid se citeste foarte repede, caci desenele sunt mari, nu prea exista un fir logic, n-ai de citit text, iar chestiile porno se citesc mai repede ca altele. Totusi recomand sa se adaste asupra paginilor, sa fie degustate cum se cuvine, preferabil cu companie de sex opus.

Povestea, atata cata e, e despre o tipa care se intoarce de la serviciu si, stand singurica prin casa, se decide sa se uite la un film porno. Cand filmu ajunge in punctu culminant, pelicula se arde si gaura ramasa in mijloc devine o poarta spre alta dimensiune. Gagica trece prin poarta si se trezeste intr-o lume senzoriala in care e supusa la diverse experientze sexuale ce degenereaza de la lesbianism psihedelic cu o tipa cu 100 de sani si struguri in loc de sfarcuri, la sex vinovat cu un diavol roshu care moare cand ejaculeaza. Toata treaba asta e transpusa excelent si in stilul grafic care evolueaza pe nesimtzite de la schitza bruta, la desen colorat, pictura, colaj si sfarseste in fotografie sepia cand lucrurile capata "concretitudine" si sotzul eroinei se intoarce acasa prinzand-o cu altu.

Cartea emana asa o tristetze masculina cam neplacuta, in contrast cu o explozie de sexualitate feminina sinestezica, cu o revarsare de simboluri si gaselnitze grafice foarte misto. E o lucrare mult mai de efect decat incercarea lui Alan Moore de a demonstra ca si porneciul poate fi arta (Lost Girls). Dar a lui Moore era totusi de alta factura, creca trebuie judecata dupa alte criterii, acolo fiind mult mai mare riscul catalogarii drept obscenitate/vulgaritate. McKean e mult mai elegant iar lucrarea lui poate fi apreciata si de femei, daca nu cumva chiar lor li se adreseaza.

- plusuri: obiect de arta, ideala de facut cadou
- minusuri: cam prea de arta, accentul e pus pe vizual, se termina foarte precoce

- recomandare: pt sexologi, psihanalisti si pt femei in general, caci e un fel de art porn mai degraba decat ceva smutty