Filmele vorbite pe la spate - trimestrul III/2012

Cu umpic de intarziere, iata si filmele pe care le-am vazut in trimestrul 3 al anului, pe langa festivalurile de care am tot vorbit. 

Filmele musai

L.A. Zombie

Asta e filmul unui autor cult, canadianul Bruce LaBruce, care pe aceasta cale se consacra drept inventatorul unui nou gen cinematografic: filmul de arta porno gay cu zombie. In rolul principal, vedeta gay porn Francois Sagat, joaca rolul unui zombie care iese din valurile oceanului pe muzica simfonica, in asta-nia goala, si se plimba pe plaja pana da de unu mort care avusese un accident de masina. Cum il vede, are o erectzie a penisului sau inorog (care are un fel de corn in varful... capului) si incepe sa faca sex miocardic cu mortu, drept pentru care mortul invie, prilej de bucurie pentru amandoi. Mai pe urma, nu intzeleg de ce, zombieul isi pune si un prezervativ.

Apoi se duce mai departe prin oras si mai face de cateva ori chestia asta, adica de cate ori i-o trage unui mort, ala invie, si incet incet chiar si zombieu nostru da semne ca si-ar recapata umanitatea. Filmul e de arta, fara dialoguri, cu muzica simfonica pe coloana sonora si montaj experimental. Scenele de sex cu zombie poofteri sunt de natura sa itzi desfunde sinusurile mai ceva ca hreanu, si creca exista tzari in care simpla vizionare a acestui film este un delict la adresa armoniei cosmice.

Sunt curios daca la noi va avea cineva tupeul sa il includa in programul vreunui festival. Teoretic s-ar potrivi si la TIFF, si la Biertan sau in cel mai rau caz la serile filmului Gay de la Cluj, insa ma tem ca la noi comunitatea gay n-a depasit inca momentul Almodovar. Prin alte partzi, regizorul Bruce LaBruce a devenit o legenda cu filmu asta, dar si cu precedentul sau titlu (tot din acest gen) intitulat Otto, plus niste expozitzii de arta foto shockanta, el fiind artist foto la origini.

The Dark Knight Rises 

Christopher Nolan isi repara toate greshalele in aceasta incheiere perfecta a trilogiei Batman. A invatzat in sfarsit ca scenele de urmariri si cafteala tre sa aiba montaj lent si coregrafie, ca sa apuce spectatoru sa vada ceva, nu montaje epileptice de MTV. A invatzat in sfarsit sa faca un film epic, atat in dimensiuni, cat si in miza si stil. A invatzat in sfarsit sa nu se zgarceasca la efecte speciale si sa nu faca din austeritate o virtute, cel putzin nu intr-un film cu supereroi, va rog io frumos. Toate astea au fost gafe pentru care am fost extrem de iritat la Batman Begins si le-am trecut cu vederea mai usor in Dark Knight pentru ca erau alte chestii care compensau, dar abia acum Nolan face lucrurile ca la carte, profitand si de repetitzia pe care o facuse in Inception cu actorii pe care i-a adus de acolo: Gordon-Levitt e aici in rolul lui Robin, Tom Hardy in rolul inamicului Bane, Marillon Cotillard intr-un rol cu spoiler. Mai apare si Catwoman, mi-a facut instant dor de Michelle Pfeiffer. Michael Caine si Morgan Freeman au ceva mai multa carne in rolurile lor, iar Christian Bale e perfect.

Mi-a placut si faptul ca filmul se bazeaza foarte strans pe primele doua din trilogie, spre deosebire de majoritatea trilogiilor de gen, in care potzi vedea filmele cam in orice ordine. Adica aici daca n-ai vazut primele doua filme n-o sa pricepi nimic. Mi-a mai placut si ca povestea are relevantza in atmosfera politica contemporana, aspect cheie in orice poveste cu supereroi care vrea sa-si depaseasca conditzia.

Avem din pacate cel mai banal dintre inamicii lui Batman, ceea ce nu e o vina a filmului, caci personaju e luat asa cum e si in banda desenata: un bataus proletar ridicat din saracie sa distruga capitalismul cu un protest Occupy care sechestreaza intreg Manhattanul. Personajul se potriveste totusi cu tema generala a filmului, iar prezentza fizica a actorului Tom Hardy in spatele mastii lui Bane e de efect. Impresionant cum Tom Hardy a devenit din nimenea o vedeta in asa putzin timp iar acu pare sa fie cel mai harnic actor al momentului. Abia astept sa-l vad in rolul lui Mad Max.

Filmul e inca o dovada ca filmul BD e paradigma de baza a cinemaului american din ultimii 10 ani. Va recomand sa cititzi si comentariile de la Dilema veche ale unei doamne indignate ca filmele astea sunt luate in serios.

The Descendants

Alexander Payne se intoarce cu al 4-lea sau film de Oscar (dupa Election, About Schmidt, Sideways) si cu al doilea Oscar pentru scenariu (dupa Sideways). Se pare ca americanii se sensibilizeaza la filmele sale despre natura indecisa, dar oarecum inocenta a americanului de rand. Avem un erou (de data asta Gica Clooney, completand siragul actorilor carora scenariile lui Payne le garanteaza Oscarul) care tre sa se decida cu o chestie decisiva pentru felul in care se innoada trecutul cu viitorul, afacerile cu familia. Kkt, nu mi se mai leaga frazele cum trebuie.

Revenind, aici el e un magnat imobiliar din Hawai care umbla mereu in shlapi si pantaloni scurtzi. Nevasta-sa e in coma, dar trebuie scoasa de la aparate ca a stat destul pe banii statului. Tot felu de lume are insa de-i spus niste ultime cuvinte femeii, iar Clooney tre sa se asigure ca acest lucru se intampla, macar pentru propria impacare sufleteasca. Din pacate printre ei se numara si un tip cu care nevasta-sa il inshela, iar tipu asta are si un amestec in biznisu imobiliar care il macina pe erou, deci repercusiunile deciziilor se incolacesc in mai multe directzii. Clooney are si 2 fete uneori mai conectate la realitate decat el, iar una dintre ele are un gagiu tembel care ii mai aduce aminte eroului ca uneori viatza trebe simplificata. Ca in toate filmele lui Payne, personaje supersimpatice care se uita la viatza (si la moarte) cu o anume candoare.

Tinker Tailor Soldier Spy

Alt regizor european care isi face debutul cu dreptul la Holywood. De data asta e un suedez, Tomas Alfredson, care si-a facut numele cu filmu ala cu fetitza vampir - Let the Right One In. Tinker a fost nominalizat la 2 Oscaruri importante: scenariul, dupa o roman de spionaj al lui John LeCarre, si actorul principal Gary Oldman care asteapta de 20 ani o nominalizare.

Cica John LeCarre, scriitorul, a fost el insusi spion in timpul Razboiului Rece si in romanele sale stie despre ce vorbeste. Razboiul Rece nu a fost cu pistoale si urmariri de masini, ci cu turnatori, cu cacanari, cu escroci imputzitzi, cu oameni cu doua fetze si tot felu de investigatzii in incercarea de a-i detecta sau a-i folosi in folos propriu, pentru a transfera informatzii derutante intre partzile implicate in conflict. Metodele de lupta au fost shantaju, ascultatu telefoanelor, falsificarea de documente, adica jucariile cu care noi romanii abia acum invatzam sa ne jucam, din pacate in vazu intregii lumi care sta pe margine si rade de noi ca de niste copii care se pisha unii pe altzii.

Filmul are un design excelent, de epoca shaptezecista, un shirag de actori unu si unu - John Hurt, Mark Strong, Colin Firth, Tom Hardy (again!) - totzi in roluri de spioni mincinosi, si o poveste extrem de sucita, cam dificil de urmarit pentru cei nefamiliarizatzi cu tertipurile lui LeCarre. Pe scurt, Gary Oldman capata misiunea de a descoperi mincinosul infiltrat de KGB in SRIul britanic. Eu unu n-am citit nimic din romanele lui LeCarre insa pretenu Alexosu zice ca tipu a fost tare. In mod deosebit vine recomandata o trilogie de romane, dintre care Tinker Tailor... pare sa fie primul. Sper ca urmeaza si ecranizarea celorlalte.

The Day of the Beast

Am revazut cu mare placere acest film de tineretze al spaniolului Alex de la Iglesia, despre un preot care, ajutat de un rocker, incearca sa devina satanist pentru a se apropia de Satana suficient de mult incat sa-l poata anihila. In stradania lor, acestia incearca sa se infiltreze in cercurile groupie ale trupei de death-metal spaniol Satannica, sperand ca muzica ii va ajuta sa intre in contact cu Antichristu inainte de Craciun, cand se preconizeaza sfarsitul lumii conform unor paragrafe codificate din Biblie.

De 5 ani incoace tot scriu de filmele lui Iglesia asa ca n-o sa insist prea mult. Filmul (din 95) contzine toate ingredientele care aveau sa-l consacre pe regizor - comedia de gaguri, referintzele pulp fiction si umorul negru negru. Am recunoscut multe din trucurile pe care ulterior avea sa le rafineze bunaoara in Balada Triste del Trompeta sau La Communidad. Scos din context sau vazut retroactiv dupa filmele mai recente ale regizorului, Dia de la Bestia poate parea simplist. Insa la data respectiva mixul asta de comedie Buster Keaton, referintze pop si horror ireverentzios nu s-a prea facut in Spania, si nici prin Europa.

Pentru orice metalist care se respecta filmul asta ar trebui sa fie pe acelasi raft cu albumele Slayer si Metallica din anii 80.

Looper

Acu catziva ani noirul cu liceeni Brick a fost unul din cele mai surprinzatoare debuturi si il punea pe harta pe adolescentul, pe atunci, Gordon-Levitt. Acum Gordon-Levitt e om mare si il vezi cam peste tot (inclusiv recentul Batman), iar regizorul lui Brick a primit unda verde sa faca un blockbuster SF.

Filmele cu calatorit in timp sunt in general enervante, mai ales de cand Lost si Doctor Who au abuzat de scenarii neliniare, motroshite cu tot felu de paradoxuri temporale. Aici insa lucrurile sunt mult mai organizate si aproape ca au sens.

Filmu e, la baza, un fel de Terminator+12 Monkeys. In locul lui Arnold il avem pe Bruce Willis care se intoarce din viitor sa omoare un copil cu puteri paranormale care va creste sa devina un dictator nasol. Lui Bruce Willis i se opune insa el insusi, dar mai tanar cu 30 de ani, jucat de Gordon Levitt, un asasin specializat pe omorat oameni venitzi din viitor, care acum se vede nevoit sa se omoare pe el insusi. Avantajul lui Bruce Willis e ca cunoaste datele problemei. Dezavantajul e ca, daca isi omoara inamicu, el insusi moare (fiind versiunea din viitor a inamicului). Dezavantajul lui Gordon Levitt e ca nu intzelege problema, avantajul e ca il are la mana pe Bruce Willis - orice rana isi produce, aceasta se repercuteaza instantaneu in corpul versiunii sale venita din viitor. Pt ca lucrurile sa rezoneze cu Terminator, o avem si pe frumoasa Emily Blunt in rolul mamei copilului vanat.

Foarte interesant machiajul cu care au incercat sa-l faca pe Gordon-Levitt sa para ca e un Bruce Willis mai tanar.

Filme contra plictiselii

The girlfriend experience

Actritza porno preferata a mea si a tuturor celor pe care ii cunosc, Sasha Grey, isi incepe cariera la Hollywood sub bagheta lui Steven Soderbergh (Traffic, Ocean's 11,12,13) in acest film extrem de sec despre dimensiunea erotica a crizei economice.

Sasha joaca rolul unei prostituate specializata in a oferi "a girlfriend experience", adica sa te faca sa te crezi ca ai gagica, sa ai impresia ca ai cu cine discuta, sa te simtzi bine plimbandu-te si tzinandu-te de mana etc., minus partea de cicaleala, evident. Nici macar sexu nu e obligatoriu la o adica. Creca v-am mai spus ca pe la nemtzi lumea se mai combina doar la orgii de swingeri sau in sesiuni de speed dating, la care oamenii vin cu fluturashi in care isi fac reclama si pun pe masa cele ce le au de oferit intr-o relatzie. Prostitutzia de tip "girlfriend experience" e urmatorul pas firesc, caci cine mai are vreme sa stea sa cladeasca o relatzie cand potzi cumpara una de cateva zile cu banii pentru care ai muncit ca un bou. Relatziile interumane au devenit un fel de vacantze luate cu rezervare, cu durata determinata.

Filmul e o succesiune de secventze pre-erotice in care Sasha iese la restaurant cu clientzii cu care urmeaza sa si-o traga (sau doar sa se plimbe romantic) si discuta despre dobanzi, vreme dar nu numai, caci Sasha e pasionata de un fel de astrologie pe stil nou, numita personologie (un fel de ghicit in palma, doar ca in loc de palma se foloseste obrazu). Din cauza ca n-are site personal, Sasha foloseste pt agatzat un site de speed dating unde clientzii ii fac recenzii. La un momendat un client ii face o recenzie nasoala in care zice ca e vai de capu ei la pat, ceea ce o deprima cumplit si aproape ii distruge relatzia cu iubitu ei, un fitness trainer care o lăsase sa curvasareasca ca sa mai aduca si ea un ban in casa.

Red Lights

Cica este unu Joldos din Zalau care iti poate zice din ce zodie esti, doar uitandu-te la fatza ta. Cam despre asta e filmu Red Lights, rolul lui Joldos fiind jucat de Robert De Niro. Impotriva lui isi unesc puterile Sigourney Weaver si Cillian Murphy, cu scopu de a-l deconspira in fatza lumii care il idolatrizeaza. Cei doi sunt sceptici de meserie, specializatzi in a da in vileag trucurile asa zisilor practicantzi de paranormale, si toata viatza lor l-au vanat pe De Niro fara succes.

In plus, De Niro e banuit de a-si fi omorat contestatarii tot prin metode paranormale, nedovedibile, gen Flacara Violet. Deci in toata tarashenia asta viatza protagonistilor ar putea fi in pericol. Si chiar e, caci Sigourney Weaver moare (semispoiler, caci se intampla in prima juma de ora a filmului).

E un film prost cu actori excelentzi. E captivant, personajele dau impresia ca scenariul va culmina in directzii de tensiune maxima, ceea ce nu prea se intampla, partea a doua a filmului devenind destul de anticlimactica. Poanta de final e buna, dar prost pusa in scena si in scenariu. Pacat, ar fi putut fi un thriller de exceptzie. Regia apartzine promitzatorului spaniol Rodrigo Cortez care m-a surprins placut acu 2 ani cu Buried. Ramane totusi un regizor de urmarit.

The Rum Diary

Mi-am dat seama de unde si-a facut rost CTPopescu rost de okelarii aia de om-musca cu care tot aparea la TV de cand cu referendumul: de la idolul sau (si al meu), inventatorul jurnalismului gonzo si pionierul drogurilor recreative, Hunter Thompson.

Nu suntem singurii fani ai lui Thompson, un altul e Johnny Depp care, iata, face al 4-lea film despre Thompson (dupa Fear and Loathing in Las Vegas, documentarul Gonzo si animatzia Rango). Ba chiar in cazu asta e ecranizarea unui roman de tineretze recuperat de Johnny Depp insusi, despre inceputul carierei lui Thompson, pe vremea cand acesta inca se limita la "the high end of social drinking".

Desi avea toate atuurile sa fie un film de geniu (printre atuuri numarandu-se si sublima Amber Heard, cea mai buna femeie de pe planeta la ora actuala), The Rum Diary e un pic cam sobru, poate si pt ca eroul filmului traia inca in relativa sobrietate, pe vremea cand isi incepea cariera de jurnalist la un tabloid din Porto Rico si avea niste idealuri de a da in gat niscaiva politicieni coruptzi. Ideal pe care l-a abandonat cu succes cand s-a apucat de droguri si de scris, si intr-un fel a fost mai bine asa, caci din cate ne arata filmu asta formele sale de protest nu erau prea eficiente. Ma tem ca din pacate Thompson si-a cam ratat misiunea pe Pamant si ma mai tem ca asa o sa sfarsim si eu, si CTPopescu.

Detachment

Regizorul Tony Kaye e un mare patriot american care face filme moraliste, aproape preachy, mascate in spatele unei aparentze de cinism. Probabil intzelegetzi mai bine ce vreau sa zic daca va amintitzi debutul lui, American History X. Cu Detachment incearca cam aceeasi chestie - ne explica de ce tineretu din ziua de azi bea, fumeaza si nu mai are respect fatza de parintzi. De data asta, problema e vazuta prin ochii unui profesorash suplinitor jucat de Adrien Brody (actorul cu cel mai dubios CV din istorie - de la Oscar la Predators) care are grija de o curva ajunsa in strada din pricina ca nu i-a placut scoala.

Filmu seamana foarte tare ca stil si ton cu oscarizatul Mr. Lazhar de care povesteam acu ceva luni, doar ca e american, deci va primi mai putzina atentzie. In plus e despre bugetari si profesori, meserie care in Romania si-a pierdut complet sensu. Si in SUA la fel, daca e sa dam crezare mesajului filmului. E un film sufocat de propria melancolie, cu multe referintze poetice (la Poe, Camus samd) si destul de agresiv in mesajul disperat pe care il comunica. Mesaj care ma tem ca vine prea tarziu. I don't fukkin care anymore.

Attenberg

Cine a apreciat cum se cuvine cel mai bun film din istoria Greciei, Dogtooth, ar trebui sa vada si aceasta tentativa de plagiere stilistica a sa. De data asta regizor e producatoarea lui Dogtooth iar printre actori se numara regizorul lui Dogtooth, deci e un fel de schimb de servicii: io ti-o arat pe-a mea daca mi-o arati si tu pe a ta. Stilul e fix acelasi, mergand cu asemanarea pana la neobrazare.

Eroina filmului e o autista cu aplecari lesbiene care are grija de taica-sau muribund si din cand in cand incearca sa se conecteze la realitate. Ma rog, nu doar despre asta e filmu, ci e un fel de metafilm psihologic in care ni se prezinta gesturi si patternuri behaviorale imprumutate de oameni de la animale. E un pic prea abstract pentru propriul bine, prea sec, prea artsy fartsy. Mesajul ca realitatea naspa poate fi tzinuta la distantza prin crize acute de nebunie autoindusa are un dram de adevar in el, dar e prezentat intr-un ambalaj usor hipsteresc, adresat tineretului sociopat care probabil se va regasi in frigiditatea afectiva propovaduita de eroina. In Dogtooth frigiditatea asta era rezultat al unui experiment psihologic abuziv, insa regizoarea lui Attenberg pare sa o propuna drept o trasatura dezirabila pentru a te descurca in viatza.

Am auzit insa ca autorul lui Dogtooth a iesit cu un alt film  excelent - Alps. Statzi cu ochii pe el.

Total Recall 2012

 

Ma tot intrebam cum vor astia sa ecranizeze carticica The Hobbit intr-o trilogie de filme. Acu insa am inteles, dupa ce am vazut Total Recall - care e ecranizarea unei povestioare de cateva pagini a lui Philip Dick. Secretu e sa faci din poveste un scurt-metraj de un sfert de ora si sa mai adaugi peste o ora de alergaturi si impuscaturi pe langa ea. Din pacate mai toate ecranizarile dupa Dick urmeaza aceasta retzeta de la o vreme incoace: Next, Minority Report, Paycheck, Adjustment Bureau, Impostor. Daca esti un neavenit, risti sa capetzi impresia ca Dick a fost un scriitor de romane de actziune tembele cu poanta la final. Nu intzeleg de ce nimeni nu ii mai ecranizeaza romanele (am auzit ca ar fi iesit totusi un Radio Free Albemuth acu 2 ani, dar nu l-am gasit nicaieri). De ce nu se inhama nimeni la Palmer Eldritch sau la Omu din Castelu Inalt?

In fine, Total Recall versiunea 2012 e filmu cu cel mai putzin dialog pe care l-am vazut (neluand in considerare sus-pomenitul L.A. Zombie). Comparativ cu asta, versiunea originala de acu 20 de ani, cu Arnold Schwarzenegger in rolul principal, pare un film meditativ. Cum e posibil ca Arnold sa para un actor mai bun ca Colin Farrell, iarasi nu-mi pot explica.

A, nu v-am spus despre ce e filmu? Pai fratzilor daca la ora asta nu stitzi cu ce e Total Recall, nu stiu daca are rost sa mai cititzi blogu asta. Oricum, e un remake cam de kkt, salvat doar de design si cateva gadgeturi spectaculoase. Regizor e tipu care a creat seria Underworld, de unde si-a adus nevasta, pe Kate Beckinsale, care preia rolul facut acu 20 de ani de Sharon Stone. Ca si in pomenitul caz al lui Colin Farrell, nu face decat sa-tzi para rau dupa Sharon Stone. Mai e prin film si Jessica Biel dar n-apuca sa spuna mai nimic ca tot timpu o fugareste careva, sarmana de ea.

Si daca se mai putea strica ceva, adica povestea, au reusit-o si pe asta. Actziunea nu se mai petrece pe Marte, ci pe Pamant. Rebelii nu mai sunt mutantzi simpatici, ci niste pedelisti frustratzi de abuzurile USL. Apare totusi gagica cu 3 tzatze, probabil in semn de respect pentru filmul original, facut de Verhoeven (omul care practic a inventat-o pe Sharon Stone).

Ellen Datlow (ed.): A Whisper of Blood (antologie)

Pedigree:

- nominalizare World Fantasy si Locus (pentru antologie)

- Premiul World Fantasy, Premiul British SF si nominalizare Locus (pentru nuvela Ragthorn de Robert Holdstock si Gary Kilworth)

- nominalizare World Fantasy (pentru nuvela Do I Dare to Eat a Peach? de Cheslea Quinn Yarbro)

- nominalizare Locus (pt povstirea True Love de K.W.Jeter)

Asta e o antologie foarte sucita, care a primit o gramada de reviewuri negative din pricina ca se vinde drept antologie cu vampiri si nu e.

Adevaru e ca pe coperta zice doar ca sunt proze despre vampirism, nu proze cu vampiri. In introducere, Ellen Datlow face o analogie intre vampirism si parazitism si cu asta se spala pe maini de problema. Treaba care a suparat destul de multa lume, asa ca n-o sa prea gasitzi recenzii elogiatoare la cartea asta: cei iritatzi de fenomene ca Twilight si True Blood nu se apropie de ea crezand ca e cu vampiri, iar fanii acestor fenomene se apropie dar raman dezamagitzi ca nu-s destui vampiri prin ea.

Asa ca ma vad nevoit sa compensez aceasta nedreptate cu o recenzie personala. Gasesc ca principalul punct de atractzie sunt tocmai tertipurile pe care le-au folosit autorii selectatzi in incercarea lor de a scrie povesti despre vampiri fara vampiri. Asta face volumul sa fie mult mai divers decat alte antologii similare. Volumul face parte dintr-un fel de trilogie de antologii vampiresti facute de Datlow (si banuiesc ca toate impartasesc aceasta strategie). Primul e intitulat Blood is not Enough, aparut in anii 80, iar al treilea e Blood and Other Cravings, aparut anul trecut. Toate trei finaliste World Fantasy Award.

Dupa bunul obicei pe care l-am indicat in alte recenzii ale antologiilor lui Datlow (cea de horror erotic - Little Deaths - recenzata aici, si cea dedicata lui Lovecraft - Lovecraft Unbound - recenzata aici), cuprinsul e alcatuit in majoritate din proza originala (nepublicata inainte) si doar vreo 2-3 reprinturi.

 Prima categorie, a prozelor de la 4 stele in sus:

Ragthorn, de Robert Holdstock si Garry Kilworth (premiul World Fantasy): Nuvela vedeta a volumului, m-a marcat cand eram mic si o citeam prin Almanahul Anticipatia acu aproape 20 de ani. E scrisa intr-un mare fel, ca un jurnal al unui cercetator care suspecteaza ca invierea lui Isus s-a datorat coroanei de spini, facuta dintr-un maracine magic ce mai este pomenit de-a lungul istoriei in operele lui Homer, Shakespeare, prin Biblie, Epopeea lui Gilgamesh si multe altele. Pt cine nu-i stie, atat Holdstock cat si Kilworth sunt doi piloni de BAZA in fantasyul britanic. Holdstock a si murit recent, deci e momentul oportun sa incerce cineva sa-l ecranizeze si sa-i aduca celebritatea pe care o merita. Ma gandesc la ciclul de romane Mythago Wood care mi se pare la fel de important pentru istoria fantasy ca si Inelele lu Tolkien sau Gheatza si Focu lui GRRM.

Do I Dare to Eat a Peach? de Chelsea Quinn Yarbro (nominalizare World Fantasy): A doua nuvela lunga-lunga a volumului, despre un spion amnezic torturat si interogat ca sa toarne niste informatii despre care n-are habar. Problema e eroul nici macar nu stie daca a detinut informatiile alea vreodata, nici macar nu e sigur ca e spion si nici daca ceea ce i se intampla e un interogatoriu sau un experiment sinistru de spalare pe creier. O prezentare excelenta, demna de Philip Dick, a dezintegrarii identitatzii si realitatzii subiective, in timp ce ratziunea incearca disperata sa umple gaurile si sa dea un sens fragmentelor oferite de perceptzie. O proza atipica pentru Yarbro, care s-a consacrat cu romane cu vampiri, din generatzia Anne Rice. Well, teoretic si asta e proza vampirica, dar, ca si restul volumului de fatza, la un nivel foarte abstract.

Slug, de Karl Edward Wagner: Un scriitor alcoolic si ramas cu deadlineurile in urma e parazitat energetic de un amic care ii tot aduce bere, pizza si il tzine de vorba. Scriitorul realizeaza ca amicul s-ar putea sa fie o lipitoare extraterestra trimisa sa il opreasca de la a publica romanul vietzii sale. Cred ca e putzin autobiografica, stiind ca Wagner a fost un rocker alcoolic si obez, dar si un pionier al prozei horror din ani 70. De fapt el a fost unul din primii mari antologatori ai genului - Datlow si Jones i-au fost ucenici, iar nume ca Stephen King sau Ramsey Campbell s-au lansat in paginile colectiilor editate de el. Wagner a murit in aburii alcoolului la putzin timp dupa publicarea acestui volum si din pacate este inca unul din secretele bine pastrate ale horrorului modern. Anul trecut Centipede Press a publicat o integrala a prozei sale horror, unul din evenimentele publicistice ale anului (daca v-atzi uitat in topurile mele de final de an).

Home by the Sea, de Pat Cadigan:  O poveste ingrozitor de trista si elegiaca despre un sfarsit al lumii in care legile fizicii se destrama una cate una. Ultimii oameni stau pe o plaja din Olanda, tolanitzi pe la terase si se uita la cer cum stelele se sting pe rand, asteptand sa vina si randul Soarelui. Mai nasol e ca nici macar nu se pot sinucide, caci totzi au devenit un fel de morti-vii, nemuritori si reci ca Luceafarul, fiind astfel obligatzi sa traiasca stingerea Soarelui pe propria piele. Unii mai fac chefuri si se distreaza, altii se mutileaza ca sa mai treaca timpul. O gagica trista se plimba pe la terase incercand sa-si aminteasca vremurile in care era vie si roza in obraji si astfel cunoaste un ungur sexy care e un fel de vampir pe invers: cine face sex cu el isi recapata viata si mortalitatea. O proza surprinzator de emotionala din partea unei autoare care vine din cyberpunk (Cadigan e singura femeie din antologia definitorie a genului). Nu mi-a placut nimic din ce citisem pana acum de ea dar bucata asta e deosebita si originala.

Mrs. Rinaldi's Angel, de Thomas Ligotti: Un baiat care doarme prost din cauza cosmarurilor cauta leac la o baba. Baba tzine prizonier, intr-un ladoi, un inger care se hraneste cu vise si cosmaruri. Una din cele mai frumoase proze ale volumului, Ligotti e un poet al horrorului modern, are niste cuvinte si niste fraze foarte mestesugite, usor retro, tributare lui Poe si Lovecraft. Acu 2 ani Subterranean Press au inceput reeditarea operei sale (greu de gasit) in editzii definitive.

True Love, de K.W.Jeter (finalista Locus): In principiu e povestea filmului/romanului Let the Right One In (Let Me In in varianta americana) cu rolurile inversate: fiica unui vampir batran si muribund tre sa-i faca rost acestuia de mancare si iese seara la vanatoare de copii. Ca tot ce am citit de Jeter, scriitura e giallo si sinistra, cu descrieri lugubre de mare efect. Reamintesc ca Jeter a fost amic de bautura de-a lui Philip Dick, i-a continuat acestuia cateva romane (inclusiv Blade Runner), a aparut ca si personaj in unul din romanele lui Dick (Valis) si e creditat ca fiind autorul primului roman cyberpunk din istorie (Dr. Adder) si inventatorul etichetei "steampunk". Nu i-am citit cartile SF, dar e o aparitzie frecventa in antologiile horror ale lui Datlow si in toate a avut contributzii foarte cool. Din pacate nu exista nici o culegere de proza scurta a sa, asa ca singura cale de acces la aceste povestiri sunt aceste antologii.

The Moose Church, de Jonathan Carroll: Un cuplu aflat in excursie in Sardinia intalneste un tip care in fiecare noapte viseaza despre moarte si dimineata se trezeste cu cate o cicatrice. O poveste creepy, de la un autor american autoexilat in Viena care si-a publicat recent un excelent volum Best Of la Subterranean Press.

Povestile ok, de 3 stele

Infidel, de Thomas Tessier: O bibliotecara insarcinata cu cautarea unor documente in Biblioteca Publica a Vaticanului, gaseste Ateismul captiv intr-o pivnitza, personificat sub chipul unui maniheist nemuritor legat in lantzuri (maniheistii au fost una din primele secte eretice, care au pus la indoiala crestinismului). O scriitura destul de simpla, dar metafora povestii e ingenioasa si de efect.

Teratisms, de Kathe Koja: Un cuplu e mereu pe drumuri din pricina unui copil retardat de care nu stiu nici cum sa scape, nici ce sa faca cu el, mai ales ca atunci cand e lasat nesupravegheat se comporta foarte violent si mananca animale vii. O autoare cu stil deosebit pe care o stiu tot din antologiile lui Datlow si din foarte frecventele sale colaborari cu dubiosul Barry Malzberg.

M is for Many things, de Elizabeth Massie: O comunitate de iehovisti traiesc intr-o casa izolata si idolatrizeaza o femeie obeza care traieste lungita pe o canapea si e hranita mereu cu ciucalata. La lasatul serii, fiecare membru al comunitatzii tre sa mearga in camera obezei, sa-i suga sfarcurile si sa-i linga transpiratzia ca sa capete viatza veshnica. Una din cele mai scarboase povesti ale volumului.

 
Warm Man, de Robert Silverberg: Un empat se muta intr-un satuc si empatizeaza cu toata lumea din jurul lui, usurandu-le grijile de zi cu zi. Insa de la o vreme satenii incep sa-l suspecteze ca se hraneste cu barfele lor si incep sa-l marginalizeze, iar empatul incepe sa se vestejeasca si sa moara. Eroul povestii seamana foarte mult cu gagica-mea asa ca am empatizat in mod deosebit. Proza e una de foarte tinereteze a lui Silverberg (anii 50) si cu atat mai surprinzatoare e calitatea si subtilitatea ei. Finalul abrupt o cam strica insa.

Folly for Three, de Barry Malzberg: Un cuplu casatorit si satul de casnicie isi condimenteaza viatza sexuala cu un pic de role playing: gagica se da drept prostituata, sotzu se da comis voiajor si isi tot dau intalniri prin hoteluri, pana nimeresc peste un criminal in serie care omoara curve. Desi are un plot banal, ca tot ce am citit de Malzberg, e foarte bine scrisa, dar, ca tot ce am citit de Malzberg, n-are mai nimic supranatural sau SF. Sigur, pentru antologia asta n-ar fi musai sa aiba, mi se pare ciudat ca Barry Malzberg e considerat autor SF si nimic din ce am citit pana acum de el nu e SF. Incep sa am impresia ca nimeni nu l-a intzeles. Anu asta a aparut un Best of al carierei sale, sper sa ma lamuresc mai bine.

The Pool People, de Melissa Mia Hall: O gagica sta pe marginea unei piscine si e bantuita de amintirile (si halucinatiile) legate de un recent viol pe care l-a suferit. Din cand in cand mai trece pe acolo baiatu care curatza piscina, iar eroina are dificultatzi in a relatziona cu el. O poveste psihologica puternica, dar care creca a enervat tare pe cei care asteptau de la acest volum proza cu vampiri.

Requiem de Melinda Snodgrass: O varianta mai artsy fartsy a ideii din recentul film Surrogates (ala cu Bruce Willis). Intr-un viitor oarecare oamenii afectati de un virus pandemic sunt nevoiti sa traiasca inchisi in niste butoaie. Niste clone sunt folosite pe post de interfatza intre creierele oamenilor sechestratzi si realitatea inconjuratoare. Problema e ca una din clonele astea se revolta si vrea sa traiasca pe cont propriu.

  

Now i lay me down to sleep, de Suzy McKee Charnas: O batrana moare si se transforma in vampir, refuzand sa paraseasca garsoniera in care si-a trait ultimii ani. Nepoata sa se muta in garsoniera si o hraneste cu sange in schimbul sfaturilor pe care batrana i le da despre viatza si cariera. S.McK.Charnas e una din autoarele de baza ale prozei vampirice (anii 70-80, generatzia lui Anne Rice), deci e altceva decat ce ni se baga azi pe gat in materie de vampirism.

Impaler in Love, de Rick Wilber: O poezie usor amuzanta (dar nu foarte) despre Vlad Tepes care se indragosteste de o catolica. In general nu-mi place poezia (am dificultati sa o citesc in engleza), dar e o prezentza interesanta in contextul volumului.

Lifeblood, de Jack Womack: Toata povestea e o conversatzie in care o tipa isi aminteste de o colega de facultate care avea un fetish erotic pentru automutilare si s-a cuplat cu un tip caruia ii placea sa ii linga sangele de pe rani. Mi-ar fi placut povestea daca nu semana suparator de tare cu o alta a aceluiasi autor, pe care am citit-o in antologia de horror erotic Little Deaths (editata tot de Datlow). Aia era despre un alt fetish (asfixierea erotica) iar mersul povestii era cam identic.

Povestile slabe, pe care le-as fi respins daca eram antologatorul

A Week in the Unlife, de David Schow: Una din putinele povesti cu vampiri adevaratzi, si probabil singura care va fi pe gustul fanilor moderni ai genului: e sub forma unor spicuiri din jurnalul unui rocker vanator de vampiri care descrie cateva intalniri sangeroase cu acestia. Povestea e banala (ca un episod Supernatural) de la un autor pe care il gasesc tot mai nasol pe masura ce citesc din el - i-am recenzat si culegerea Lost Angels, nici de aia nu era mare lucru, i-am mai citit cateva proze prin diverse antologii si peste tot a avut una din cele mei slabe contributzii.

Daca stau sa trag linia, creca asta e cea mai buna antologie pe care am citit-o pana acum (dintre cele "tematice", dar oricum numai de astea citesc, Best Ofurile anuale nu ma intereseaza) - 1 singura poveste kkcioasa, 10 ok si 7 tari, deci foarte putzin balast. Fiind una din antologiile de tineretze, probabil Datlow era mai selectiva si mai pretentzioasa pe vremea aia. E si cea mai subtzire antologie pe care am citit-o vreodata, sub 300 de pagini.

E pacat ca reputatzia volumului e patata de recenziile armatei de fani ai vampirismului, fara nici o legatura cu calitatea literara a materialului.

- plusuri: modurile originale in care autorii au incercat sa scrie proza vampireasca fara vampiril; concentratzie de calitate / cantitate peste toate antologiile pe care le-am citit (nu intra la socoteala Best Ofurile, pe care oricum le ocolesc).
- minusuri: tema volumului induce in eroare
- recomandare: obligatoriu de citit pt fanii vampirismului, sa vada o alternativa la ce se intampla azi

Frightfest 2012 - filmele

Shit, am uitat sa dau raportu cu filmele pe care le-am vazut la Fright Fest 2012, in Londra. De fapt am amanat momentu pt ca majoritatea au fost premiere mondiale sau europene, unele cu statut de screener uncut, urmand sa fie remontate pe baza feedbackului publicului. Acum insa au inceput unele sa apara pe ici pe colo, prin cinemauri, pe DVDuri.

Filme musai

V/H/S 

Horrorul de tip found footage (Blairwitch Project, Cloverfield, Rec, Last Exorcism) e un gen obosit, in care credeam ca s-a spus tot ce era de spus, mai ales dupa mizeria The Tunnel vazuta la Biertan. Iata insa ca V/H/S m-a luat cu totu pe sus si a improspatat genul cat n-a facut-o toata seria Paranormal Activity la un loc.

Nu e tocmai un film, e un colaj de scurt metraje ce au in comun faptul ca toate sunt found footage, casete video colectzionate de un pasionat de evenimente paranormale (deci un fel de poveste in rama, ca Hanul Ancutzei).

Pentru a depasi limitarile naturale ale genului, date de supozitzia ca un personaj filmeaza in timp ce mai si participa la evenimente, s-a apelat la o serie de trucuri mishto: in doua din filme camera video e integrata in ochelarii personajului dandu-i acestuia o libertate mai credibila, altul e filmat integral prin webcam si Skype, iar altul contzine un monstru care nu poate fi vazut decat prin camera video digitala, obligand personajele sa o foloseasca tot timpul.

Toate scurt metrajele sunt isprava unui grup de tineri regizori aflatzi pe val, din care ii stiam doar pe Ti West (superbul House of the Devil), plus un scotzian care facuse I Sell the Dead si unu care facuse The Signal, toate horroruri low budget excelente despre care am scris un ultimii 3 ani dar mi-e lene sa caut unde.

• Primul segment e despre un grup de studentzi care agatza o tipa la discoteca si o aduc inapoi la camin pt o tavaleala la comun. Gagica pare cam fripta la creier, baietzii cred ca e drogata, insa explicatzia e mai supranaturala de atata si se lasa cu consecintze brutale pentru aventuroshii sexuali. Tzin sa amintesc ca castrarea a fost unul din laitmotivele acestei editzii FrightFest. Al doilea a fost tehnologia Apple: Iphoneuri folosite ostentativ, imagini cu detectivi navigand pe Internet cu Safari sau downloadand chestii cu iTunes  etc. Ma gandesc ca au astia de la Apple un individ care numai cu asta se ocupa, sa lamureasca regizori sa bage gadgeturi Apple in recuzita filmelor horror. Astept replica horrorului coreean si a celor de la Samsung.
• Al doilea scurt metraj e jurnalul de calatorie al unui cuplu de turisti care filmeaza toata ziua peisaje. In timpul noptzii insa, cazatzi fiind la un motel, un strain le tot intra in camera si le face diverse mizerii (le taie elasticu de la chilotzi, le baga periutzele de dintzi in buda), filmandu-se in timp ce face asta.
• Al treilea e un slasher clasic cu un grup de tineri care merg la un lac si sunt casapitzi unu cate unu de fantoma unui criminal care poate fi vazuta doar prin camera de filmat.
• Al patrulea e cu un cuplu care discuta pe Skype. Tipa are impresia ca cineva umbla noaptea prin casa ei asa ca lasa Skypeul pornit, ca amicul ei sa o poata avertiza daca vede ceva dubios. E mult mai cool decat Paranormal Activity, poanta fiind de cu totul alta natura.
• Ultimul scurt metraj, si favoritul meu, e cel regizat de grupul de experimente multimedia Radio Silence. Membrii grupului joaca rolul unei gasti care se mascheaza de Halloween si nimeresc intr-o casa unde niste tzarani torturau o fata. Crezand ca toata tarasenia e un spectacol de Halloween, incearca si ei sa se alature distractziei insa lucrurile scapa de sub control. Ma rog, povestea nu e cine stie ce, insa regia si montajul audio-vizual sunt de mare efect, n-am simtzit demult o filmare atat de intensa ca isprava celor de la Radio Silence.

Faza e ca filmele astea found footage trebuie vazute la cinema sau in conditzii bine amenajate - ecran mare, volum dat tare, intuneric bezna, gagici care se sperie usor (idealmente, la cinema). Comunicarea film-spectator trebuie facilitata, altfel risti sa tzi se pare o agitatzie confuza cu multa galagie, mai ales ca toate scurt metrajele acestui film sunt la calitate VHS/webcam.

Berberian Sound Studio

Cel mai intelectual si psihedelic film al Frightfestului, venit de pe mana lui Peter Strickland, un regizor consacrat cu drama Katalin Varga (produsa de Tudor Giurgiu al nostru). Berberian e un metafilm cu influentze lynchiene (Mulholland Drive mai ales) despre cum se faceau filmele giallo la italieni in anii 70. Pt necunoscatori, giallo e un soi de horror inventat de italieni, ale carui particularitatzi sunt a) gagicile bunoace imbracate elegant si cu bijuterii, b) structura de detective story in cautarea dezvaluirii identitatzii unui serial killer dezaxat. Printre particularitatzile stilistice ale genului se numara c) muzica stridenta dar catchy (nu ma refer la zgomotul brusc tipic in horrorul modern, ci la muzica de-adevarat), d) filmarile in gross-plan (cu ochi, guri, urechi etc.) si e) crimele sangeroase infaptuite cu chestii ascutzite (foarfeci, ace de croshetat, lame de ras, sarma ghimpata). Adesea f) filmele erau vorbite intr-o engleza de balta sau dublate ca sa fie mai atragatoare pentru piatza americana. Filmul lui Strickland e un fel de omagiu si totodata satira la adresa felului in care s-au facut aceste filme si mai ales componenta lor cea mai importanta, coloanele sonore.

Eroul filmului, jucat de Toby Jones, e un specialist in efecte de sunet, angajat de un studio italian sa creeze coloana sonora pentru un film despre care regizorul sau zice ca e istoric, insa toate evidentzele arata ca ar fi un film horror. Sunetistul nu are habar despre ce e filmul, il intzelege doar prin cerintzele de sunet care ii sunt repartizate si pentru care incearca sa gaseasca cele mai convingatoare simulari. Foarte important e ca se lucreaza doar cu sunet analogic, e vorba de anii 70 cum spuneam: pentru racnete si gemete sunt angajate niste tipe care urla toata ziua intr-o cabina; pentru batai si crime sunt zdrobite niste lebenitze; pentru scalpuri smulse din cap sunt folosite legaturi de ridichi.

La un moment dat insa, eroul are dificultatzi majore cu a simula sunetul unui tzarush de metal infipt in vaginul unei vrajitoare si incet incet incep conflictele cu producatorii italieni. Acestia se dovedesc a fi niste bishnitzari macho care fac filmele astea doar pentru bani, sunt abuzivi, mincinosi si hartzuiesc sexual actritzele care se perinda prin studio. Bariera limbii e o alta problema, caci engleza italienilor e si stricata, si cu dublu intzeles, ceea ce face ca frustrarea eroului sa creasca pana cand incepe sa se simta de parca ar juca intr-un film italian prost dublat din anii 70. Il intzeleg, si eu trec prin aceleasi dificultatzi.

Sinister

Ethan Hawke joaca in acest horror american destul de old-school dar atent cladit, cu personaje si dialoguri excelente, mi-a amintit de vremurile in care Stephen King era in forma. Regizor e Scott Derrickson, un tip nasol (vezi The Day the Earth Stood Still). Sinister e primul sau film pe care il gasesc decent, dar toate calitatzile filmului stau in scenariu si dialoguri si in rolul lui Ethan Hawke. Acesta e un scriitor care gaseste niste role de film cu o serie de crime sinistre infaptuite asupra unor familii aparent neconectate intre ele.

In rest filmu e o investigatzie a acestui caz, cu suspans de calitate, coloana sonora potrivita si personaje secundare foarte misto (politzistul de la tzara care pare cretin dar nu e, nevasta satula de macinarile eroului, etc.). Din ce mi-a marturisit scenaristul la afterpartyul de dupa film, sunt pe aici si niste influentze de mitologie black metal, ceea ce explica si prezentza pe coloana sonora a muzicii unor trupe Ulver si Boris. Am uitat sa zic, scenaristul e un metalist texan indragostit de metalul european si mitologiile aferente, ceea ce imbogatzeste semnificativ motivele horror ale filmului. Iar la cinema filmul se prezinta cu sperieturi de calitate si tensiune, ceea ce e destul de rar in horroru american modern. De fapt nu tzin minte de cand n-am mai vazut un horror de nivelul asta venind de la Holywood.

Filme contra plictiselii

Grabbers

Grabbers e cel mai recent mare hit al cinemaului irlandez, care pana acu 10 ani nici nu prea exista. Catziva cospectatori de la FrightFest mi-au marturisit ca horrorul a pus cinemaul irlandez pe harta si ca acum consiliile lor culturale baga super bani in productziile de gen, ca sa salveze economia Irlandei. Poate prinde ideea si Ministru nostru al Culturii, daca mai avem asa ceva. Sau ICRul lui Marga?

Pentru un film indie, Grabbers are efecte speciale impresionante. Filmul e un fel de Tremors/Piranha violent dar cu un ton usor comic (in genul Shaun of the Dead). O oratanie gen caracatitza terorizeaza un sat irlandez si asediaza pub-ul satesc in care toata lumea e beata muci. Ocazie cu care localnicii realizeaza ca extraterestrul nu suporta alcoolul si incep sa opuna rezistentza folosindu-se de aceasta slabiciune a agresorului.

Probabil ar fi fost mult mai funny daca intzelegeam ceva din dialogul actorilor, insa la FrightFest filmele n-aveau subtitrare si a trebuit sa ma multzumesc cu ce am priceput din moldoveneasca lor irlandeza, cu pretentzii ca ar fi un soi de engleza.

Stitches

Alt horror irlandez comic, din partea lui Conor McMahon, autorul primului film zombie facut in Irlanda, Dead Meat (de fapt e si unul din filmele care mi-au redeschis apetitul pentru zombie, acu aproape 10 ani; era despre boala vacii nebune care crease multa isterie la vremea respectiva).

Stitches se axeaza totusi pe comic si splatterpunk parodic, in stilul filmelor de tineretze ale lui Peter Jackson, in care comedia e deloc subtila si horrorul deloc ingrozitor. E despre un clovn care moare accidental in timp ce facea un spectacol la ziua de nastere a unui copil. Se stie insa ca un clown care moare fara sa-si fi dus la capat numarul nu se poate odihni pe lumea cealalta si se intoarce din mortzi catziva ani mai tarziu, cand copiii sunt deja adolescentzi, sa se razbune pe ei. Ca sa scape de el, copiii tre sa gaseaca un ou in al carui galbenush sta sufletul clovnului si sa il sparga, ca acesta sa se poata duce pe lumea cealalta definitiv.

In rolul clovnului, Ross Noble, popular stand up comediant britanic.

 Tulpa

Filmul e despre o femeie independenta si puternica, care ziua e femeie de afaceri si noaptea e curva. Dupa cum i-am marturisit organizatorului festivalului, filmul arata ca si cum Berlusconi ar fi incercat sa faca un film horror. De la o vreme eroina remarca ca clientzii sai de la bordel incep sa fie casapitzi unul cate unul in moduri sangeroase. Il contacteaza pe unul din clientzii (incalcand astfel protocolul), pe un anume Shtefan Szabo (probabil roman) din dorintza de a-l preveni, insa pe de alta parte incepe sa suspecteze ca ar putea fi chiar el e cremenalu.

Tulpa a fost introdus de regizorul sau cu exclamatzia Giallo is back! (vezi ce ziceam mai sus despre genul giallo). E vorba de regizorul Federico Zampaglione care a venit la premiera mondiala cu nevasta-sa, cu Corrado Cattani din Caracatitza si cu uratul Nuot Quint (pe cale sa devina figura cult a horrorului italian). Totzi astia joaca in film si au venit la premiera de parca erau la Oscaruri - rochii de seara, bijuterii, manusi de piele, super costume. Li s-a cam taiat de Oscaruri dupa ce la jumatatea filmului sala a inceput sa rada la fiecare replica rostita in engleza stricata a actorilor. A doua zi regizoru si actorii au venit mai umili, in blugi, promitzand ca vor taia cam 20 de minute din film inainte de distribuirea sa oficiala.

Dincolo de hazul de necaz si impresia general proasta pe care a facut-o, Tulpa e totusi un film facut cu stil. Am tzinut sa-l vad caci debutul lui Zampaglione, Shadow, a fost interesant, si tot sub aspect stilistic. Conteaza foarte mult ca Zampaglione e la origini cantaretz (inainte sa se apuce de horror avea o trupa etno-pop in Italia) iar coloanele sonore in filmele lui sunt excelente. Nici regia nu e proasta, cu cateva scene de mare efect si suspans. Are insa mari probleme cu scenariile - sunt hilare dialogurile,  mai ales iesind din gurile unor actori italieni care se chinuie sa vorbeasca in engleza.

Maniac 2012

Hahaha, Frodo in rolul unui serial killer care scalpeaza pitzipoance mi-a amintit de vremurile in care l-am vazut pe Robert Powell, imediat dupa Isus din Nazareth, in rolul unui serial killer. Deci era o chestie musai de vazut, mai ales ca Maniac vine de pe filiera horrorului franco-canadian (Alexandre Aja ca producator, tipu care a facut P2 ca regizor) si e remakeul unui celebru slasher optzecist destul de mizerabil si violent.

Ceva e totusi dubios in filmu asta: e filmat integral first person, din perspectiva eroului, deci din Frodo se aude vocea si i se vad uneori ochii prin oglinzi. Ma tem ca n-a prea participat pe platourile de filmare, a facut filmul mai mult cu gandul decat cu fapta.

Fiind un remake, povestea e relativ cunoscuta: eroul e un tanar cu o copilarie maltratata care are un fetish pentru manechine, pe care le impodobeste cu scalpurile femeilor pe care le vaneaza la miez de noapte. Scenele de scalpare sunt destul de brutale si am intzeles ca vor fi cenzurate in cut-ul final al filmului. O contributzie majora la calitatea filmului o are coloana sonora excelenta si montajul destul de original. Chiar daca e filmat prin ochii psihopatului, nu seamana cu un found footage movie (Blairwitch Project) ci mai degraba cu un joc video de tip 1st person; dar nu e nici shooter, e cu cutzite si gagici fugarite. Si repet, ideea ca monstrul din film e Elijah Wood face totzi banii.

We are the night

Cititorii acestui blog au aflat deja ca pe la nemtzi vampirii sunt o chestie obisnuita: au balul lor, au discotecile lor, nu m-ar mira sa aiba si biserica. Sunt un fel de ghetto, cam ca si diaspora romaneasca. Era cazul sa incerce si nemtzii sa faca un film cu vampiri.

Filmu asta e poveste standard cu vampiroaice feministe, unele dintre ele pitzipoance, care are insa un farmec aparte din faptul ca e nemtzesc si se petrece in cluburi, locatzii si U-bahnuri care il vor incanta pe cititorul berlinez al acestui blog. Are ceva din spiritul lui Buffy dar e mai tragic si mai romantic, cu gagici neobisnuit de dragutze pt niste nemtzoaice.

Povestea e despre o punkeritza mushcata de o vampiroaica lesbiana. Punkeritza devine vampiritza si e nevoita sa se integreze in comunitatea vampirilor berlinezi care-s mari clubberi, baga toata noaptea ecstasy si danseaza pe muzica techno. Cu timpu ea afla ca totzi vampirii sunt de fapt femei, care i-au starpit pe vampirii barbatzi din ratziuni feministe. Politzia insa incepe sa le strice socotelile si in a doua jumatate au loc niste urmariri si cafteli standard cu un pic de tragedie vampireasca de gust.

The Possession

Horror PG 13 (adica familiy safe, fara sange si sex) pe care am vrut sa-l vad pt ca regizor e danezul Ole Bornedal (Nightwatch) si unul din actori e rap starul evreu Matisyahu (ala cu Jerusalem, if I forget you, let my right hand forget what it's supposed to do!).

Am mers totusi cu oarecare reticentza, caci filmele astea cu exorcisti si fetitze maltratate de un spirit malefic (bazate pe fapte adevarate) sunt toate cam la fel. In afara de Exorcistu original doar The Last Exorcism a mai avut un pic de prospetzime in el.

Din pacate reticentzele mele au fost in mod nefast confirmate: filmu e un plictis generic dupa retzeta standard a acestui tip de filme, poate cu cateva scene ceva mai bine ticluite decat in alte filme de gen. Cum in filmele PG 13 nu au voie sa arate sange si violentza, regizorii tre sa se chinuie sa sperie publicul cu alte gaselnitze si Ole Bornedal scoate din maneca cateva trucuri misto care salveaza filmu din mizerie totala. Iar prezentza rapperului sionist Matisyahu in rolul exorcistului a fost un prilej de bucurie pt cine il cunoaste. Ceilaltzi s-au aratat in general dezamagitzi de film. In rolu principal e Comediantu din Watchmen care vrea sa stie de ce a luat-o dracu pe fiica-sa.