X-men

Dintre toate francizele Marvel, poate chiar dintre toate francizele de intersectzie BD-cinema, creca datoram cel mai mult seriei X-men. Sau, din alt punct de vedere, X-men e de vina pt avalansha actuala de blockbustere cu supereroi. Treaba sta cam asa:

• La un momendat cei de la Marvel au realizat ca n-o sa faca niciodata bani cu filme de duzina adresate comic-fanilor, ci ca tre sa pluseze la profesionalism pe toate planurile - regizor, actori, efecte speciale, teme sociale de larga relevantza. X-men a fost prima mare investitzie in aceasta directzie. A fost prima serie de ecranizari BD (din ceea ce putem numi noul val, deci facand abstractzie de experimentul izolat al lui Tim Burton cu Batman) care a optat pentru un regizor serios si sobru, anume Bryan Singer, pe atunci un nume hot dupa succesul (de Oscar) cu Usual Suspects. Singer a facut primele doua X-men, apoi a produs serialul House MD, apoi s-a intors la BD cu relativ ratatul Superman Returns si recent a anuntzat ca se intoarce la Marvel pentru a face inca 2 filme X-men. ;
• A fost prima serie de ecranizari BD care a angajat actori seriosi in mod consistent. Ian McKellen si Patrick Stewart in rolul celor doi antagonisti (Magneto si Xavier) lideri a doua miscari de integrare (pe cai diferite) a mutantzilor marginalizatzi social. Hugh Jackman in rolul lui Wolverine care avea sa devina personajul principal al seriei, avand deja doua filme dedicate lui. Oscarizatele Halle Berry, Ellen Page si Anna Paquin (Sookie din True Blood - da, are si un Oscar nefericita) si o gramada de gagici misto in roluri de mutantzi. Si Brian Cox in rolul creatorului lui Wolverine, inlocuit ulterior, din pacate;
• A fost prima serie de ecranizari BD care a aruncat in joc teme socio-politice (strategie adoptata aproape unanim in ultimii ani). Aici e vorba de supereroi aflatzi fie in postura de untermensch marginalizatzi social,  fie de ubermensch care vor sa rastoarne ordinea sociala. Ancorarea conflictului in holocaustul evreiesc (caruia Magneto i-a fost supravietzuitor), in politica americana recenta, in teme marxiste, LGBT si alte teme de amploare similara au creat o noua categorie de public al ecranizarilor BD, facand posibile incasari record pentru acest gen de filme (din topul 5 al celor mai de succes filme ever, 2 sunt ecranizari Marvel - Avengers si Iron Man 3);
• A fost seria din care avea sa se desprinda un trend comercial de filme despre societatzi supranaturale, inclusiv in televiziune (seriale ca Heroes, True Blood)

La ora la care scriu randurile astea nu-mi amintesc prea multe detalii din ce se intampla in primele 3 filme X-men caci le-am vazut acu 10 ani. Am ramas totusi cu senzatzia inovatziilor mai sus amintite - cel putzin in filmele lui Singer, caci X-Men 3 mi-a cam trecut pe langa urechi fara sa lase vreo urma. Am observat in lumina maratonului Marvel pe care l-am facut recent ca intre timp au mai iesit inca 3 filme X-men de diverse calitatzi, care evolueaza seria in directzii interesante menite, sper, sa convearga cu cealalta filiera Marvel - seria dedicata echipei The Avengers.

Cu X-Men Origins: Wolverine am fost umpic dezumflat de slaba calitate a efectelor speciale (la un momendat apare Patrick Stewart facut integral pe calculator - n-au avut bani nici macar de un cameo?). Protagonistul e cel mai iubit personaj al seriei, Wolverine, jucat tot de Hugh Jackman care a tzinut neaparat sa aiba un film dedicat lui in care sa exploreze psihologia personajului. Originile sunt explorate destul de bine, psihologia mai putzin - scenariul fiind o carpitura ce a lasat impresia periculoasa de cel mai slab film al seriei. Mie mi s-a parut totusi mai bun decat X-men 3, in primul rand pentru ca il introduce pe Deadpool, un personaj interesant al mitologiei Marvel, si pentru ca detaliaza originile eroului in detalii bogate - de la copilaria lui Wolverine ca varcolac alaturi de fratele sau vitreg, la relatzia amoroasa cu empata Silver Fox, implicarea in organizatzii paramilitare care ii bantuie prezentul si amnezia careia se datoreaza macinarile sale psihologice. Un film prost, dar cu ambitzii, in care s-au cusut cu atza alba multe fragmente de calitate, pe care le-as pune pe seama regizorului Gavin Hood (sudafrican venit din zona indie cu oscarizatul Tsotsi, mai recent autor al lui Ender's Game).

Nemultzumit de rezultat, Hugh Jackman a tzinut neaparat sa mai aiba un film dedicat lui, recentul The Wolverine, de data asta realizat de James Mangold (Girl interrupted, Walk the Line). The Wolverine e cel mai exotic film al seriei, se petrece in Japonia, e cu ninjalai si samurai si umpic de istorie. Un magnat japonez sufera de cancer si solicita ajutorul lui Wolverine, care are darul regenerarii celulelor. Cei doi sunt vechi prieteni, de cand Wolverine l-a ajutat sa supravietzuiasca bombei atomice de la Nagasaki. Magnatul insa e pe moarte si sunt o gramada de pretendentzi la testamentul sau, fiecare cu marshaviile lui, in scopul de a pune mana pe industria japoneza. Wolverine e atras in vartejul luptei capitaliste, se indragosteshte de fiica magnatului si participa la multe alergaturi si cafteli. Filmul are un design excelent, un scenariu cu twisturi de calitate si lasa o impresie mult superioara primului film Wolverine.

Cel mai bun film X-men ramane insa First Class, un prequel despre originile prieteniei dintre cei doi lideri ai partidelor mutante, Xavier si Magneto (devenitzi intre timp dushmani de moarte). Povestea se muleaza pe criza istorica a rachetelor rusesti din Cuba anilor 60, despre care se speculeaza ca a fost planificata de un supererou nazist in incercarea de a isca un razboi nuclear care sa starpeasca umanitatea si sa lase pe Pamant doar mutantzii supereroi. Povestea se cupleaza excelent si cu holocaustul evreiesc si motivatzia lui Magneto inspre a deveni ceea ce avea sa devina in povestile ulterioare. Iar pe alocuri transpira si niste teme LGBT despre ce inseamna sa fii diferit si deviat intr-o societate cu o preocupare fascistoida pentru stabilirea de standarde.

Actorii sunt excelent alesi pentru aceste variante tinere ale personajelor: Kevin Bacon e supereroul nazist, Fassbender e Magneto, McAvoy e Xavier, Jennifer Lawrence e gagica albastra. Filmul a fost realizat de Matthew Vaughn (KickAss) cu implicarea ca producator a lui Singer, care a si anuntzat ca va prelua din nou shtafeta pentru o continuare directa a acestui film anul viitor: Days of Future Past. 

Ca sa trag si o concluzie, X-men are si avantajul ca nu centreaza povestea pe un erou+gagica lui virgina, ci are mai multzi candidatzi la functzia de personaj principal deci are mai mult spatziu de manevra decat in celelalte francize Marvel. Si spatziul de manevra e bine fructificat, chiar si rateul primului film Wolverine reuseste sa nu fie boring.

P. D. Cacek : Leavings

Pedigree:

- nominalizare Bram Stoker (pt. culegere de autor)

- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela Leavings)

Nu stiu de ce tineam minte ca P.D.Cacek e un autor de horror atroce. Creca a fost totusi o senzatie data de numele cu iz de pseudonim (si asocierea cu S.P. Somtow care, pe langa ca foloseste acelasi mod de a-si scrie numele, i-a fost un fel de mentor). Acu m-am lamurit: P vine de la Patricia, deci e vorba de o femeie, iar horrorul ei e foarte light si emo. Unii au poreclit-o Oprah Winfrey a horrorului.

Nu va ganditzi chiar la Twilight sau True Blood, la Cacek n-am gasit vampiri (decat intr-o povestire). Dar am gasit o gramada de personaje care seamana cu cele din horrorul romantic pentru femei. Personaje care n-ar parea nelalocul lor intr-un roman de Danielle Steel. Nu e nici proza lirica, caci se intampla cate ceva in fiecare poveste, dar nu mare lucru, iar tehnicile prin care autoarea alege sa comunice emotziile personajelor sunt lipsite de orice subtilitate. Uneori, proza lui Cacek apeleaza la retzeta Twilight Zone - povesti scurte de mood cu o poanta disturbanta la final (dar nu foarte disturbanta si uneori nici macar poanta).

As impartzi cuprinsul in 2 categorii majore:

Povestile de tip tear-jerker, Oprah Winfrey style, avand in rolul principal femei sau fetitze deprimate sau abuzate. Nu-s neaparat proaste (de fapt varfurile volumului sunt din categoria asta) dar atenteaza agresiv la compasiunea si empatia cititorului, adesea cu efect iritant:

• Leavings (finalista Bram Stoker): O batranica e convinsa ca cei care se aduna in jurul patului de moarte al unui om mostenesc tot felu de ticuri, cutume si talente din partea mortului. Cum sotzul muribund al acesteia a fost cam alcoolic si afurisit, batranica incearca sa-si tzina nepotzii departe de patul de moarte al acestuia, insa naravurile mortului reusesc sa se imprastie prin toata casa in momentul mortzii;
• Yrena: Pe vremea lui Tolstoi, un rusnac pedofil din Leningrad duce acasa la el o fetitza cersetoare inghetzata de frig si cam vampiroaica. Seamana cam tare cu Let the Right One In, cu zapada si atmosfera;
• Heart of Stone: O gagica suparata ca i s-au dat papucii se razbuna pe ex- transformandu-l in piatra;
• Mime Games: Un pantomim violeaza o femeie de la distantza, doar prin gesturi;
• Under the Haystack: O gravida pierde sarcina, apoi o recupereaza dupa ce o fantoma se incarneaza in copilul din burta ei;
• Just a Little Bug: O mama isi duce fetitza cu cancer la chimioterapie. Fetitza nu stie despre ce e vorba si toata lumea ii spune ca are in ea un gandacel care trebuie distrus;
• Letting Go: Un tip sta la o cabana impreuna cu iubita care moare de cancer si se tot macina daca sa o scoata din priza; 
• Princess: O fetitza se joaca intr-un hotel bantuit si la un momendat realizeaza ca ea e cea are bantuie hotelul si fantomele sunt de fapt oamenii vii.

Astea ultimele 4 sunt cele mai santajiste din tot volumului. A doua categorie sunt povestile care nu atenteaza la sentimente, ci sunt fantasy de o maniera mai clasica si impersonala (si, adesea, banala): 

• Ancient One: O papusha e transmisa de-a lungul secolului din tata in fiu, pentru a proteja bebelushii de un blestem cazut asupra unei familii;
• Gilgamesh Recidivus: Gilgamesh bantuie Pamantul si in zilele noastre, incercand sa gaseasca un unicorn care sa-l scape de blestemul imortalitatzii;
• Here be the Dragons: Un psihiatru primeste o vizita lui Merlin care are nevoie de niste pacientzi de ospiciu sa-l ajute in cautarea Graalului;
• Baby Dolls: Un tip vinde papusi din portzelan in interiorul carora se gasesc cadavre imbalsamate de bebelusi;
• Tomb with a View: Debutul absolut al autoarei, despre un New York pustiit din pricina poluarii, in care cativa supravietuitori mai locuiesc in mansardele zgarie-norilor unde n-a ajuns inca smogul. Asta ar fi cool, daca nu s-ar simtzi debutul pe scriitura.

Leavings e volumul de debut al autoarei si denota o oarecare timiditate, naivitate si politetze din partea sa, ceea ce in proza horror e fatal; din pacate e si volumul cu care a capatat cea mai multa atentzie, sugerand ca asta e varful carierei autoarei, ceea ce ar fi nasol. Formatul editiei e mizerabil, un mass paperback de buzunar la o editura de apartament, se pare ca nimeni n-a avut chef sa mai bage bani in cartea asta si nu s-a mai reeditat de la princepsul din anii 90.

A nu se intelege ca e o carte cu desavarsire proasta, ci ca e un fel de Coelho al horrorului, un horror pentru gospodine cu elemente ostentative de manipulare emotzionala, cu idei putzine si fixe. Nu vreau sa fiu nici excesiv de acru - noi barbatzii cu greu empatizam cu concepte precum avortul, violentza domestica, violul, copiii cu cancer sau victime ale pedofiliei. Desi sunt notziuni cotidiene, au o doza insemnata de oroare pe care femeile o simt pe propria piele iar barbatzii cel mult o estimeaza de la distantza sau se prefac ca nu exista. Din pacate P.D. Cacek nu reuseste sa comunice oroarea acestor notziuni, bazandu-se cam prea mult pe aliantza implicita cu cititorul si disponibilitatea cititorului de a empatiza. Ori un scriitor (mai ales de horror) nu trebuie sa se bazeze pe atata bunavointza, tre sa incerce sa convinga. Ce-i drept, nici eu nu mai prea rezonez cu problemele omenesti.

P.S. Recent P.D.Cacek a revenit cu un volum mai aratos (si hardcover), Eros Interruptus, care aduna din toata cariera proza sa de factura erotic horror, care sper ca e un pic mai liberala, daca nu cumva e un fel de Sandra Brown. Poate totusi nu e - ce se gaseste in Leavings e un debut onorabil si e de asteptat ca spre batranetze autoarea sa se mai fi acrit. Probabil o sa-i incerc si noul volum.

- plusuri: cateva povesti cu poanta care trezesc nostalgii legate de Twilight Zone (a nu se confunda cu Twilight!);

- minusuri: multe povesti simpliste, fara surprize, fara umor, cu momente soap opera si reflexii personale de gospodina; editzie nasoala de buzunar

- recomandare: amatoarelor de filme fantastice de nivel Hallmark (gen serialul Medium), amatoarelor de Coelho, fanilor prozelor emo ale lui Stephen King (gen Hearts of Atlantis)

Doua seriale inchise: Dexter si Fringe

S-au terminat doua seriale despre care am scris pe blogu asta inca de la debutul lor, dupa care le-am intrerupt din cauza andropauzei spirituale prin care trec si pan la urma le-am recuperat in sincron cu sezoanele lor finale. Am ramas dupa ele cu concluzia ca ce e prea mult nu e sanatos, si nici un serial in afara de Doctor Who nu ar trebui sa se lungeasca mai mult de 6 sezoane. Ambele seriale s-au incheiat la limita suportabilului, desi au inceput foarte entertaining. La Dexter si finalul a fost ok (dupa un mijloc cam subtzire), la Fringe insa finalul a fost o agonie (dupa un mijloc destul de strong).

 

Dexter - sezoanele 5-8

Pt. cine inca habarn-are, asta e povestea unui psihopat care, pentru a se integra social, a decis sa lucreze la politzie si sa-si astampere pofta de sange omorand doar oameni rai sau cremenali scapatzi de aparatul bugetar politzienesc. Cunosc si eu un caz similar in Romania, dar e procuror. Inca nu l-au prins, asa ca nu pot spune mai multe.

Cineva sa-mi spuna daca serialul asta mai are vreo legatura cu romanele lui Jeff Lindsay, de la care a pornit. Ca si True Blood, ma astept sa fi deviat major la un momendat. 

Dupa un debut timid (sezoanele 1-2) si un mijloc excelent (sezoanele 3-4), Dexter a revenit la planul initzial de a se propune drept un serial politzist si nimic mai mult, renuntzand la conflictele psihologice destepte si incercand sa profite de moda lansata de seria Saw, cu torturi inimaginabile alimentate de delirurile mistice ale unor psihopatzi. Asta a banalizat serialul (in sezoanele 5-6), l-a readus in marea masa a genului respectiv, dar a continuat sa fie entertaining, cu twisturi de calitate (fara de care nu putea supravietzui).

Finalul serialului, in special ultimul sezon, a mai animat spiritele punand accentul pe drame personale ale eroului:

1. ramas vaduv (in urma unui conflict tragic de la mijlocul serialului), se indragosteshte de o psihopata pasionata de otravit oameni (un personaj, din pacate, lipsit de umorul pe care te-ai astepta sa-l aiba); se ocazioneaza astfel singura scena de sex a serialului, cumva dezamorsata de shosetele pe care protagonistul refuza sa le dea jos (un simptom al psihopatismului?);
2. incearca sa adopte un copil psihopat si sa-l invetze sa se integreze social la randul sau;
3. are un conflict cu sora lui vitrega care ii descopera hobbyul si e pe cale sa il dea in vileag, treaba care degenereaza intr-o spirala emotzionala f. nasoala (principala miza a ultimelor doua sezoane);
4. o cunoaste pe Charlotte Rampling (ultrabotoxata), o psihiatra specializata in integrarea sociala a psihopatzilor, de la care aflam teoria ca psihopatismul e un efect firesc al darwinismului, prin care ne dezbaram de emotzii pentru a putea trai intr-o societate capitalista.

Afirmatzia asta ultima e mesajul cheie al filmului, destul de cinic dar si realist. Studiile recente arata ca majoritatea managerilor si avocatzilor sunt, in fact, psihopatzi integratzi social. Pot sa confirm si eu, din propria experientza. Atat din postura de angajat cat si din cea de manager psihopat. It's part of the job skill profile. La urma urmei, planeta nu e populata de oameni, ci de resurse umane.

Fringe - sezoanele 3-5

J.J.Abrams si echipa lui de evrei au un feeling corect cu privire la  SFul clasic. Se cam exagereaza cu paradoxurile temporale, mai ales dupa ce Lost si Doctor Who au abuzat de ele in a-si justifica twisturile fortzate. Dar avem aici si universuri paralele, si mad scientists dispusi sa distruga universuri, deci aberatzia generalizata are oarece contur de basm tehnologist si in cele din urma, in ciuda actorilor insuportabili din rolurile principale (o blonda care vrea sa lase impresia ca nu merge niciodata la buda si un mucos care a mai jucat in Dawson's Creek), serialul a ramas un pulp SF cat se poate de autentic.

Abrams si echipa lui (de scenaristi de benzi desenate) plus regizorul Brad Anderson (Masinistul, Session 9 etc., responsabil cu majoritatea episoadelor Fringe) isi cunosc retzeta foarte bine. Au reusit cu Lost miracolul de a atrage publicul mainstream in zona SF, apeland la niste trucuri evreiesti (timp de vreo 3 sezoane Lost a fost vandut drept drama "realista"). Trecand in zona cinemaului, Abrams a revitalizat seria Star Trek si ne-a dat doua SFuri tribut corecte - Super 8 si Cloverfield, iar acum munceste la relansarea Star Wars, care e cel mai clar semn ca a reusit sa se infiltreze aproape de inimile marilor corporatisti ai SFului.

Cu Fringe reuseste sa aduca tot ce era mai bun in Dosarele X, tot ce era mai aberant in Lost si o doldora de idei din SFul umanist al anilor 50-60, un pic decrepit dar uneori emotzionant in idealismul sau naiv. Conteaza foarte mult felul in care il foloseste pe Spock, la a doua colaborare dupa revivalul Star Trek, o alta miscare de marketing de natura sa sensibilizeze fandomul SF old-school. Ce mai, fiecare pas facut de J.J.Abrams are in spate o mashinarie de marketing mare cat toata America, iar in fatza un fandom de geekshi usor de emotzionat.

Dupa un debut timid si un al doilea sezon ceva mai coerent, sezoanele 3-4 au dat un contur serios si o poveste cu fir rosu ce converge mult mai bine decat a facut-o Lost. Daca primul sezon a parut doar un shirag de investigatzii pe teme paranormale, in vana X-files, scenaristii au muncit intens in a planifica si lega shireturile serialului astfel incat sa nu ramai cu impresia din Lost, ca au inventat lucrurile din mers.

Incidentele din primele sezoane se releva ca fiind rezultatul unui Razboi Rece intre doua universuri aproape identice populate de persoane aproape identice. Eroii serialului se confrunta cu propriile lor sosii, fiecare parte fiind interesata in a-si proteja propriul Univers, asadar functziile de bine si rau sunt lasate ambigue. Dar unde doi se bat al treilea castiga, iar acest al treilea e jucat de un mad scientist smecher (Spock din Star Trek) care sufera de complexul lui Dumnezeu si are de gand sa distruga ambele universuri pentru a-si crea un altul, pe gustul propriu, al carui Dumnezeu sa devina.

Un alt fir epic, oarecum deconectat de tot ce am descris pana acum, e dat de o specie de nazisti venitzi din viitor sa reglementeze drumul pe care apuca umanitatea. Asta e de fapt miza ultimului sezon, ce culmineaza intr-o distopie SF clasica, un alt ingredient de traditzie amestecat in retzeta lui Abrams care insa se potriveste aici ca nuca in perete. Sezonul a fost fatal serialului, fiind amputat pe la jumatate, ceea ce a fortzat povestea sa se termine precipitat. Eroii calatoresc in viitor, unde Pamantul e ocupat de o specie de nazisti venitzi de si mai din viitor, unde le picase la totzi paru din cap si erau obligatzi sa umble mereu la costum, ca la mine la serviciu. Povestea se transforma rapid intr-o distopie de duzina, cu eroii formand o miscare de rezistentza impotriva invadatorilor si a loialistilor (imbracatzi ca armata nord-coreeana). Cea mai mare parte a serialului s-a chinuit sa compenseze actorii oribili si dialogurile stupide cu idei ingenioase si referintze la SFul clasic. Probabil referintze au ramas si in ultimul sezon, dar ideile au cam disparut si serialul a cazut mai rapid ca avionu de la Baloteshti. Un final kkcios al unui serial SF old-school onorabil.