Festivalul Luna Plina - Biertan 2013: part 2

Unii se plang ca am scris articolul trecut despre festivalul horror de la Biertan (si altele inainte) ca si cum cultura horror si festivaluri precum Luna Plina ar fi ceva necesar, si nu sunt doar o forma de divertisment bolnav inventat de americani, la care tineretu influentzabil (ca mine) pune botu, in conditziile in care neglijam crimele comunismului, cianurile si maidanezii.

E adevarat, gasesc necesara cultura horror la noi, macar pt. ca: Conform sondajelor 61% din romani cred in Iad, 51% cred in invierea mortzilor si 54% cred in Dracu. Deci avem cvorum la capitolele astea, ceea ce inseamna ca un Partid de Paza impotriva Amenintzarilor Oculte (PPAO) ar fi mai legitim si reprezentativ decat tot balciul cu Basescu si Ponta. Noi n-avem nevoie de dreapta si de stanga in politica, avem nevoie de necromantzi si demonologi, iar DNA-ul sa faca bine sa angajeze niste vanatori de moroi ca sa-si justifice cheltuiala de ban public. Noi n-am facut niciodata un fenomen pop din Dracula si vampiri, nu pt. ca am fi mai intelectuali decat americanii, ci pt. ca la noi moroii si vampirii sunt o chestie cu care nu se glumeste, cum era Securitatea pe vremuri. Daca la noi nu e potrivit un festival de film horror, nu stiu unde altundeva ar fi mai potrivit.

In articolul precedent am facut o introducere la adresa festivalului horror de la Biertan, din care am pomenit doar filmele premiate de public si de juriu. Despre restul filmelor pe care le-am vazut din programul festivalului, gasiti detalii in articolul de fata.

Filmele musai

The Bay

Ce-i drept, filmu asta pare sa fi fost programat pentru FanFest dar s-a ratacit la Biertan: Intr-un golf american, exploatarea gazelor de shist si deversarea de gainatz duce la modificari genetice ale unor paduchi ce incep sa paraziteze corpurile umane cu care vin in contact, ducand la ceea ce initzial pare o apocalipsa zombie, si cand colo e doar un dezastru ecologic. Chestie de interpretare.

E un film surprinzator, venit de pe mana unui maestru al Hollywoodului, Barry Levinson (Rain Man, Wag the Dog, Sfera). Nimic din cariera lui Levinson nu sugera ca ar face vreodata un film ca asta, mai ales acum, apusul genului found footage.

Filmul e excelent colat din materiale culese de la hipsteri vigilante care se strecurau noaptea sa dea in vileag cu Iphoneu deversarile de gainatz din natura. Prin pretentzia de documentar, filmul se eschiveaza de la capcanele genului found footage, mai exact nu exista un personaj care sa aiba de alergat tot filmu cu camera de filmat in spinare.

In mod ciudat, filmu pare de-a dreptu realist, sau macar convingator la adresa violului ecologist pe care il traim in zilele noastre, in special prin cele cele cateva momente mai socante ce justifica eticheta horror (ceea ce face un deserviciu filmului, care ar trebui vizionat la orele de dirigentzie). Remus Cernea ar trebui sa-si faca clip electoral la alegerile de anu viitor cu fragmente din filmu asta.

VHS 2

Celalalt film scary al Biertanului a fost tot un found footage, deci se pare ca genu nu e chiar de atat de secatuit precum sugeram mai sus. VHS 2 e un fel de continuare a excelentului calup de scurtmetraje VHS (de care vorbeam in cronica de anul trecut la FrightFest). Se merge pe aceeasi idee - niste vandali intra intr-o casa parasita si gasesc un vraf de casete video cu inregistrari dubioase si o gramada de televizoare mergand in gol, sugerand ca posesoru colectziei a sfeclit-o sau s-a carat in graba.

Filmul e alcatuit din fragmente gasite pe aceste casete, gen Blairwitch Project, facute de diversi regizori din noul val de horror:

• Ca punct de maxima atractzie il avem invitat chiar pe Eduardo Sanchez (regizoru lui Blairwitch, adica tata genului). Bucata sa e cu un zombie care are pe cap o camera de filmat si mananca oameni iesitzi la iarba verde intr-o padure. E bucata mea favorita, desi arata in mare parte ca un joc video.
• Filipinezii Gareth Evans (The Raid) si Timo Tjahjanto (autorul concursului de masturbare din The ABC of Death) colaboreaza la un segment despre o secta sinistra din Filipine (poza de mai sus), insa sinistroshenia se dezamorseaza spre final datorita tentativei ratate de umor. Alta problema e ca-i filmat cu mai multe camere de o echipa de televiziune, pierzandu-se astfel feelingul first person;
• Adam Wingard (recentul You're Next) e singurul regizor care a fost si in primul VHS. Povestea lui e cu un tip care isi implanteaza un ochi cibernetic cu care incepe sa vada fantome;
• Jason Eisener (Hobo with a Shotgun) are o contributzie banala, cu niste copii fugaritzi si rapitzi de extraterestri.

Desi regizorii sunt mai high profile decat in prima parte, ii lipseste lui VHS 2 ceva din credibilitatea si ingeniozitatea primei partzi. Toate segmentele par facute la misto, uneori filmate din mai multe perspective, ceea ce face sa se piarda din intimitatea experientzei. Ca si prima parte, pentru o experientza completa trebuie vazut pe ecran mare, cu sonorul dat tare, o cerintza de baza pentru cinema-ul found footage.

The Body (aka El Cuerpo)

Thriller spaniol cu estetica gotica si 100 de twisturi, asa cum le place spaniolilor sa faca de cand cu succesul literar al lui Carlos Zafon. Regizorul e cam la debut, dar mai scrisese scenariul la Julia's Eyes (detalii aici), care lasa aceeasi impresie de aberatzie totala dupa ce te tzine 2 ceasuri in tensiune whodunit.

As fi rau sa va dau spoilere, desi e destul de evident de pe la inceput ca filmu va fi o avalansha de twisturi la fel de credibile ca ale Agathei Christie, doar ca ceva mai inghesuite. Eroul e un vaduv recent al carui nevasta a disparut din morga tocmai inainte sa fie ingropata. Politzia crede ca vaduvu si-a otravit nevasta si i-a furat corpu sa nu se vada pe autopsie. Vaduvu crede ca nevasta s-a prefacut moarta ca sa il streseze. Amanta vaduvului e bantuita de fantoma nevestei moarte. Si mai sunt si altzii amestecatzi. Careva dintre ei insa se preface ca crede ce zice ca crede.

Pentru amatorii de sherlockholmesuri condimentate cu pasiune latina si atmosfera gotica, filmu a fost premiat pe ici pe colo si a facut ceva valuri. Nimic iesit din comun, dar foarte entertaining.

Filmele contra plictiselii

Lords of Salem

O mare surpriza a fost filmul lui Rob Zombie, Lords of Salem. Cu un soundtrack ubersinistru compus de John 5 (chitaristul lui Zombie si, inainte, al lui Marilyn Manson) si amestecat cu classix gen Velvet Underground, filmul se abate de la stilul brutal cu care ne-a obisnuit auteurul. E o psihedelie oculta cu scenariu minimal, in stilul cinemaului satanic al lui Dante Tomaselli (regizor care n-a facut nici un film cu nota peste 3 pe IMDB).

Rob Zombie pare ca tzinteste spre publicul european: pe langa satanismul ostentativ, avem si referintze la black metalul norvegian si o gramada de simbolistica aferenta. In rolul principal e, logic, nevasta-sa, pe care iar o filmeaza mai mult dezbracata. De data asta ea e supusa unui viol spiritual canalizat de descendentele vrajitoarelor lesbiene din Salem, ceea ce are ca rezultat nasterea unui crevete satanic ce promite sfarsitul lumii pe piesa All Tomorrow's Parties. Actiunea filmului se consuma cam in juma de ora, iar ultima ora a filmului e un delir ocultist ce va enerva pe multzi, dar va lasa o oarecare impresie estetica care e meritorie avand in vedere de unde vine Rob Zombie. Astept replica lui Marilyn Manson.

Come Out and Play

Come Out and Play e un remake interesant facut de un regizor belarus anonim care umbla mereu cu o masca pe fatza si se prezinta cu numele Makinov. Gurile zvonesc ca in spatele mastii s-ar afla de fapt cineva cunoscut - se vehiculeaza numele lui Eli Roth si Paco Plaza (care si-au exprimat insistent admiratzia pentru versiunea originala a filmului, o productie spaniola cult din anii 70) sau al lui Garcia Bernal (producator al acestui film).

Producatorii insista ca Makinov e o persoana de sine statatoare care refuza sa-si exprime identitatea ca sa nu interfereze cu succesul filmului. Evident, e si un publicity stunt aici, mie imi pare destul de evident ca asta nu e filmul unui debutant. Designul de imagine si sunet sunt foarte profi, cu o usoara nota artsy fartsy pe alocuri si ridica mult nivelul filmului in conditziile in care povestea, preluata cica foarte fidel din filmul original, e oarecum simplista:

Doi tineri se duc in excursie pe o insula de langa Mexic. Insula e populata de copii canibali care i-au mancat pe totzi adultzii si tot filmu e despre cum cei doi sunt fugaritzi de copii. Efectele speciale sunt cam evitante, iar actorii-copii umpic tembeli, dar designul general al filmului si in special coloana sonora reusesc sa se infiltreze in sufletul spectatorului. Un regizor de urmarit, acest Makinov, indiferent cine o fi.

Passion

Passion e cel mai recent film Brian de Palma, prezentat in cadrul unui calup de trei filme DePalma, dupa modelul consacrat de TIFF. De Palma e un regizor cult al cinemaului pulp fiction (Scarface) avand si cateva contributzii horror pe la inceputul carierei (Carrie, The Fury). De prin anii 90 a inceput insistent sa se parodieze pe sine si face cam acelasi lucru si in acest film, remake al unui thriller corporatist semierotic frantzuzesc.

Desi De Palma e un specialist al tensiunii erotice si al mixului sex-violence, aici e destul de searbad. Eroinele sunt un triunghi erotic lesbian format din suedeza Noomi Rapace (Fata cu Dragon Tattoo), Rachel McAdams (Sherlock Holmes) si nemtzoaica Karoline Herfurth (din filmul cu vampiroaice lesbiene We are the night). Cele trei sunt niste corporatiste care isi dau la gioale reciproc in interes de serviciu, amestecand tensiunea erotica cu marshavia competitiva (it's not backstabbing, it's business!). Daca insa de marshavie filmul musteshte, erotismul cam lasa de dorit, poate si din cauza ca Noomi Rapace seamana suparator de tare cu Monica Macovei.

Vanishing Waves

Vanishing Waves a fost filmul pe care eu unul l-am asteptat cel mai mult, fiind multipremiat la festivalurile de gen si pt. ca regizoarea lituanianca Kristina Buozyte era prezenta la Biertan ca membra a juriului si toata lumea se dadea la ea. Poate din cauza asteptarilor prea inalte m-a cam desumflat, desi filmul e departe de a fi prost, e doar umpic prea sentimentalist si feminin. Ma rog, nu imi amintesc cand am decis ca asta e un lucru rau, dar in ziua de azi nu e sanatos sa te dezvelesti sufleteste in halul asta. Poate fi interpretat fie drept un film de dragoste, fie drept un film porno pentru oameni deprivatzi senzorial.

Un fecior se conecteaza tehnologic la creierul unei gagici aflate in coma. Gagica traieste din amintirea propriilor experientze senzoriale - lins, pipait, sex, pe care le impartaseste cu eroul. Impartashirea lor cerebrala e amenintzata de fantoma fostului iubit al fetei care inca ii bantuie neuro-sinapsele si se infiltreaza in fanteziile celor doi, stricandu-le din cand in cand bulaneala. E filmul pe care l-ar face o gagica care a dat recent papucii cuiva insa se simte vinovata si are dificultatzi in a incepe o noua relatzie. In multe privintze filmul seamana cu clasicul What dreams may come, cu multe momente lirice si expresive vizual ce mascheaza banalitatea subiectului.

We are what we are

We are what we are e remake-ul unui excelent horror mexican de care am scris acu catziva ani cand a fost dat la TIFF. Varianta americana e mai putzin excelenta, mai putzin subtila, mai explicita, dar cu un tempo lent destul de misto. In varianta originala personajele erau o mama si doi baietzi din suburbiile lui Mexico, care rapeau copii de tzigani si homosexuali din discoteci sa ii manance. Aici sexele sunt inversate: in loc de mama avem un tata, in loc de fratzi avem surori si in loc de suburbie avem un satuc uitat de lume, unde familia traieste dupa un rit crestin cu obiceiuri canibale ce fac trimiteri atat la originile crestinismului (mancatu din trupu lui Jesus) cat si la canibalismul pionierilor americani care au ramas blocatzi in Sierra Nevada pe la 1800.

Filmul e facut de Jim Mickle, un tanar pe val de care am mai scris si cu alte ocazii (Stake Land) si care va regiza urmatoarea ecranizare dupa Joe Lansdale, Cold in July, ceea ce ma face foarte curios.

Pe langa filmele astea, am fost incantat si de ideea organizatorilor de a oferi un maraton de trei comedii zombie:

Return of the Living Dead, desi depasit de vremuri si cam silly, ramane un clasic al genului si filmul care a pus pe harta conceptul de zombie comedy. A fost realizat in anii 80 ca parodie la trilogia (pe atunci) zombie a lui Romero si a dat nastere unei serii de 5 filme (ultimele doua facute in Romania, cu romani pe post de zombie). Sentimentul retro pe care il creeaza azi filmul proiectat intr-un open air midnight maraton e placut, dar nivelul umorului e undeva in zona Vacantza Mare. Niste muncitori dau drumul din greseala la niste gaz zombificator care se evapora in atmosfera si ii face pe locatarii cimitirului alaturat sa iasa din morminte si sa fugareasca niste punkeri care chefuiau pe-acolo.

Shaun of the Dead e si el un film de referintza, care acu 10 ani a initiat explozia comediei brit-horror si i-a dat lumii pe Edgar Wright si Simon Pegg, devenitzi intre timp super staruri la Hollywood. Cum consider ca toata lumea stie filmul, nu mai insist.

Cockneys vs. Zombies e un epigon direct al lui Shaun of the Dead, iesit cam tarziu, cu umor mai din topor si un comentariu social legat de drama pensionarului. Un grup de pensionari sunt abandonatzi in mijlocul unei invazii zombie si tre sa se apere cum pot.

Problema cu maratoanele e ca, daca filmele sunt prea asemanatoare, devin obositoare - mai ales pentru publicul dezinteresat, care trebuie zgaltzait si luat prin surprindere. Iar aici am avut trei mostre de zombie comedy, un gen in care nu e prea mult spatziu de manevra. Mi-ar fi placut mai mult un maraton cu filme zombie din tzari diferite, subgenuri diferite, epoci diferite - care sa includa de exemplu si celalalt film zombie prezent la festival, Cannon Fodder ("primul film israelian cu zombie") pe care nu m-am putut scula sa-l vad niciodata, fiind proiectat doar la pranz.

Despre restul filmelor am vorbit cu ocazia premierelor lor mondiale pe care le-am vazut in turneul de festivaluri de anul trecut. N-o sa ma repet, imi gasitzi impresiile despre Berberian Sound Studio, Stitches, Grabbers aici, iar despre Citadel aici.

Despre Rocky Horror Picture Show am tot scris de-a lungul vremii. A fost dat si anul trecut la Biertan si probabil organizatorii vor sa instituie o traditzie de difuzare anuala a filmului, insa asta nu are sens decat cu balciul de rigoare asociat proiectziei acestui film, balci care la Biertan nu exista, daca facem abstractzie de exclamatziile satenilor biertanezi oripilatzi de decadentza gay a filmului.

P.S. Cineva cu initziativa a decis ca Luna Plina nu trebuie sa ramana unicul festival de film horror din Romania si au inceput pe Facebook agitatzii legate de un presupus festival Dracula de la Brasov, la inceputul lui Noiembrie. Cum site Web nu are, e posibil sa fie doar un hipster care pune filme altora, mai ales ca in cadrul rubricii Maestrii europeni ai horrorului o sa se dea niste filme de Lars von Trier. Sper sa fie mai mult de atat.

Festivalul de film Luna Plina 2013: part 1

Am plecut destul de trist de la festivalul horror din Biertan, pentru ca Genu se spanzurase in penultima zi.

Nu stitzi cine e Genu?
E pretenu lui Magneto, cel care aduna paharele de plastic de pe mese, botezat astfel datorita aflictziei de care sufera: e cleptomanul satului medieval Biertan. Mi-a marturisit in prima seara ca nu se poate abtzine, ca se lipesc lucrurile de el.
Era tarziu, sosisem recent in centrul Biertanului pustiu, mai era pe-acolo doar Vasile Shushca - autorul expozitziei de masti pagane prezentata cu ocazia festivalului, plus Magneto si catziva dintre copiii sai (de fiecare data cand l-am intrebat catzi are, mi-a dat alt raspuns), plus Genu asta de care va zic. Genu era imbracat intr-o rochie ramasa de la nevasta care il parasise si agita o ranga, sustzinand ca e Suleiman Magnificul si a venit sa-l omoare pe Anaconda.
Paznicii pietzei s-au ingrijorat ca o sa se ia de turisti si o sa-mi dea cu ranga in cap (mare paguba!), dar i-am luat o bere si am sezut totzi la o masa, ascultandu-l pe Shushca cum canta duios la solz si ne povestea cum l-a cunoscut pe Hrushca.

Dar sa nu uit cu ce incepusem.

Magneto mi-a soptit sa am grija cu Genu, ca are pe cineva langa el. N-am intzeles atunci ce vroia sa zica, am crezut ca se referea la unu din puradeii care stateau de partea ailalta.

Pana la urma i-am prins punctu sensibil lui Genu marturisindu-i ca si eu is divortzat si as vrea sa ne impartasim putzin experientzele. A devenit dintr-o data serios si mi-a povestit pe scurt jumate din viatza lui, nimic spectaculos, decat ca nevasta era o panarama si s-a dus cu altu, iar tipu asta de langa el i-a zis ca lasa, Genule, ca-i mai bine asa, itz raman bani de curve.

- Cine-o zis asta, Magnetu? l-am iscodit eu.

- Nu, domnu, asta de langa mine, e cu dracu, itz zic io. O data mi-o zis sa ma spanzur si m-am pornit sa ma sui in pod, da eram atata de baut ca am cazut si mi-am spart capu si pana m-am sculat am uitat de ce am vrut sa ma sui in pod. Las ca poate ne iese data viitoare, mi-o zis.

- Cine-o zis?

- Asta de langa mine.

- Ia mai taca-tz gura, Genule, a racnit Magneto de colo, cu o mana mangaind involuntar posheta lu gagica-mea. Nu mai tot da vina pe asta de langa tine! Di ce nu-l trimetz la coasa in locu tau, daca tot tzi-i lene sa meri tu?

Pushtiul de langa Genu plecase si era clar de acuma ca nu despre el vorbeau. Magneto mi-a confirmat banuiala:

- Nu-l lua in sama domnu, cand i baut crede ca are pe unu care umbla pe langa el si-i zice ce sa faca.

Am mai vrut sa-l intreb una alta pe Genu da astia cu care eram l-au trimis sa rupa flori din tufele dimprejur, sa le aduca la fete. O fugit Genu si s-o intors cu niste trandafiri in palma si o inceput sa cante Mamaliga Branzali, de nu m-am mai putut intzelege cu el. Pe Magneto l-am trimis la NonStop sa mai aduca beri.

Shushca incepuse sa-l imite pe Ceausescu si toata lumea de la masa radea, nimeni nu stia ca Genu mai avea de trait cam 48 de ore.

Al doilea motiv de intristare la plecarea din Biertan a fost realizarea faptului ca in Romania nu exista o comunitate horror. Festivalul asta ar trebui sa fie unul de nisha, de la care lipseste tocmai nisha careia i se adreseaza. Festivalurile de gen din Europa agrega comunitatzi, macar un grup de cateva zeci de indivizi care in mod garantat vor participa in fiecare an. Impresia mea e ca la Biertan vasta majoritate din spectatori de anu asta n-au fost anul trecut si nici nu vor mai veni anul viitor (desi au fost ceva mai multi decat data trecuta). Relatzia cu TIFFul si amplasarea in mediul rural ajuta la a atrage oarece public cu interes turistic, dar nu e suficient incat sa faca evenimentul sustenabil. Am auzit prea des la mesele din piatza exclamatzii de genu Am venit si io sa vad niste filme proaste, hihihi! sau Ce tot vorbitzi de regizori, chiar conteaza cine face filmele astea?

Dovada sta si in faptul ca Premiul Publicului a fost acordat singurului film care nu avea ce sa caute in programul unui astfel de festival, comedia romantica mumblecore Safety Not Guaranteed. Daca nu stitzi ce e mumblecore, aflatzi ca e o specie aparte de film indie in care toate personajele au atitudine de tip "meh", par ca sunt mereu drogate / mahmure si isi mormaie replicile partzial improvizate (pentru a pune distantza fatza de filmele comerciale mainstream in care actorii stiu replicile de dinainte, deci le pot rosti raspicat si cu claritate).

Povestea acestui film e despre o hipsteritza "meh" care impreuna cu colegii ei jurnalisti investigheaza cazul unui nebun care a dat anuntz in ziar ca are nevoie de un partener pentru o calatorie in timp. Nebunul e jucat de Mark Duplass, unul din pionierii cinemaului mumblecore (destul de misto in Humpday). Hipsteritza se indragosteste de geniul nebun, iar filmu se transforma rapid intr-o versiune mai sappy a lui Hot Tub Time Machine.

Chiar si cu prezentza fatidica a acestui film, selectzia a fost din nou la inaltzime, in ciuda problemelor de finantare. Nu in sensul ca s-au dat numai filme geniale, ci in sensul ca s-a reflectat starea actuala a horrorului mondial, prezentand productzii noi dintr-o gramada de tzari si diferite stiluri, plus un set bogat de classix pentru nostalgici si cei neinteresatzi de actualitate. Subtitrarile au fost delicioase (e.g. ghertzoi, otreapa) iar cinemaurile nocturne in aer liber sunt mediul ideal pentru aceste filme, daca ai cu ce sa compensezi frigul. Slava Domnului, am avut.

Spre deosebire de publicul confuz, juriul a avut competentza de a premia unul din filmele bune ale festivalului, The Rambler, o combinatzie intre Jarmusch si Cronenberg, cu un scenariu lynchian de tip dream logic. Eroul e un cowboy ratacitor care intalneste tot felu de ciudatzi in ratacirile sale, printre care si un moshneag ce pretinde ca poate inregistra visele oamenilor pe casete VHS. Pana la urma intreg filmul pare sa fie o astfel de inregistrare, cu o structura onirica, un mix de amintiri semicoerente+momente de cosmar+melancolie de aia care te cuprinde in unele vise+evenimente absurde (ceea ce e un fel de spoiler, insa nu cred ca strica placerea vizionarii, explicatzia stiintzifica fiind ultimul lucru de care itzi pasa la filmu asta).

Despre restul filmelor o sa scriu in articolul urmator, aici o sa rezum doar impresia de ansamblu asupra festivalului:

1. Lipsa sentimentului de comunitate se datoreaza poate si reclamei cvasiinexistente, desi vorbim de un festival unic in Romania si aproape unic in partea asta de Europa. Pe niciunul din site-urile in jurul carora se mai invart membrii comunitatzii horror n-am vazut vreo mentziune legata de Biertan (cu exceptzia SRSFF, dar ala e site de ingineri care considera horrorul sub demnitatea lor) si nimeni din mediile respective nu pare sa aiba habar ca evenimentul exista. Problema e si din partea cealalta - in alte partzi fanii horror nu se lasa invitatzi, ci afla singuri de festivalurile astea, iar comunitatea se agrega de la sine, nu pe baza de convocare.
2. Dauneaza relativa suprapunere cu Artmania si Dark Bombastic Evening, doua festivaluri muzicale ce aduna mare parte din publicul tzinta al Lunii Pline. Celalalt public, de ocazie, s-a obisnuit in perioada asta sa mearga la balciul de la FanFest sau sa-si caute suflete pereche la Vama Veche, la Vama Veche... I-am vazut de exemplu pe unii din cei care s-au ocupat asta iarna de miscarea Occupy UBB la Cluj, m-am temut ca o sa se lege cu lantzuri de videoproiectoare, sa boicoteze Biertanul, dar au plecat mai departe, nemultzumitzi de calitatea filmelor;
3. Daca la TIFF mai raman macar suficienti clujeni pentru proiectiile din ultima zi, in Biertan nu cred ca are sens ca festivalul sa mai ofere ceva dupa pranzul de duminica. La filmul lui Rob Zombie, in afara de organizatori/parteneri si biertanezii bastinasi intratzi pe gratis, creca am fost doar eu cu gagica-mea.
4. Puteau sa aduca si ei un ringhishpir, sa se bucure copiii! mi s-a plans un satean. La Zilele Biertanului au adus-o pe Andreea Balan (vezi aici) si a fost super! La festival au fost niste DJ de Club Control pt partyurile nocturne din camping, un concurs de sculptat in lebenitza, un concert Einuiea (trupa care acompaniaza si filmele mute), un show piromaniac si expozitzia de masti a lui Shushca intr-o popicarie premedievala, de la inceputurile crestinismului (poza de jos). Festurile de gen sunt asociate de regula cu un zombie walk, un goth party cu dresscode si muzica de profil, lansari de carte/banda desenata (au fost totusi unii de la libraria Jumatatea Plina cu niste tricouri misto), trivia (care sa nu se suprapuna cu cel mai asteptat film al festivalului), concursuri scream queen s.a.m.d. Ceva ceva se incearca la Biertan, dar pare ca nu e suficienta indrazneala. Daca nu cumva spanzurarea lui Genu a fost un publicity stunt premeditat.

P. S. Aveti cronica editziei de anul trecut din Dilema Veche aici, iar pe cea de anul asta, scrisa de Marius Chivu, aici. Sa speram ca prindem si o a treia editzie daca nu cumva se transforma toata Romania intr-un horror show pana atunci, facand redundante astfel de evenimente.

Thomas Ligotti: The Agonizing Resurrection of Victor Frankenstein and Other Gothic Tales (Centipede press, hc)

The Agonizing Resurrection.... e o editzie opulenta pe care mi-am luat-o in virtutea frustrarilor vietzii mele curente de corporatist. Poate stiti modelul: bani multzi si timp prea putin in care sa-i cheltui, asa ca, pentru a pastra iluzia ca viatza merita traita, incepi sa arunci bani pe geam ca sa simtzi un dram de stimul, un pic de rost, sa nu traiesti cu impresia ca te indreptzi spre cimitir cu portofelul plin. Unii dintre colegii corporatisti se defuleaza mergand la strip tease sau angajand escorte in fiecare weekend, altzii au dat in patima alcoolului (scump), al jocurilor de noroc sau cine stie ce hobbyuri sinistre despre care mai bine nu vorbim. Unii, care au cat de cat familie sa-i tzina in echilibru psihologic, mai dau cate o fuga la ski sau in Fiji cu familia, sa mai uite de obligatzii contractuale. Eu mi-am luat cartzile lui Ligotti pana una alta, care poate e un prim pas spre calugarire.

Cu cartea asta am o relatzie erotica. Nu pot citi niciodata mai mult de 2 pagini una dupa alta din ea (dupa care ma intorc pe partea ailalta si ma culc). Cand umblu cu metroul mi-o amintesc tactil pe buricele degetelor. Miroase de te innebuneste, insa de la lins m-am abtzinut, de teama sa nu se imbibe umezeala in copertzile de catifea. Si totusi e doar surioara mai urata (500 de exemplare cu autograful lui Ligotti si al ilustratorului Harry Morris) a unei alte editzii si mai limitate, de doar 15 exemplare care costa aproape 2000 USD bucata.

Thomas Ligotti e numitorul comun (sau multiplul comun?) al lui Lovecraft si Schopenhauer. Cariera sa a fost dedicata promovarii asa-numitului philosophical horror, cu partea filozofica tzinand de zona nihilista. Desertaciunea destertaciunilor, alea alea. O serie de eseuri de natura asta i-au fost adunate acu 2 ani intr-un volum care a luat cam toate premiile genului la categoria non-fiction: The conspiracy against the human race. De-a lungul carierei sale Ligotti a avut de a face si cu muzica, scriind versuri si cantand alaturi de un grup similar ca pozitionare spirituala - goticii ocultisti Current 93.

In jurul lui Ligotti s-a creat o aura secretoasa - pana recent interviurile si fotografiile sale erau extrem de rare. Cartzile la fel, au devenit in timp obiect al traficului dintre anticariate, cu pretzurile crescand semnificativ la fiecare tranzactzie. Asta a facut ca tot mai putzina lume sa aiba acces la opera autorului si a contribuit la obscurizarea sa. Recent Ligotti a decis sa faca un ban cinstit (pretzurile exorbitante de pe piatza neagra mergeau la anticariate, nu la drepturile de autor) si cu ajutorul celor de la Subterranean Press a inceput o campanie de revizuire si reeditare a operelor sale complete in editzii aratoase. Pana acum au aparut (un volum pe an) A Song for a Dead Dreamer, Grimscribe si Noctuary. Din pacate si astea se trec extrem de repede, urmand apoi soarta editziilor originale (triplarea imediata a pretzului), dar, daca stai sa le vanezi, ai sanse sa le prinzi pe amazon la pretzuri decente.

Dar despre editziile Subterranean vorbim altadata, caci volumul sexy de care e vorba aici nu face parte din seria respectiva de reeditari. E tot o reeditare, dar ingrijita de Centipede Press, alta editura specializata pe editzii de lux, chiar mai de lux decat Subterranean - copertzi de catifea, dimensiuni oversized, carcasa de matase, autografele designerului editziei si al autorului. Adica opulentza. In conditziile in care contzinutul abia ajunge la 100 de pagini, din care o treime sunt ilustratziile febrile ale sinistrului Harry Morris. Cititul merge foarte repede, contzinutul fiind alcatuit din vignete flash fiction (=maxim 2 pagini) pe teme clasice din literatura gotica. Necazu e ca daca o citesti prea repede incepi sa capetzi impresia ca ai dat prea multi pe bani asa ca experientza trebuie dramuita si strunita, ca erotismul gheiselor.

Simt nevoia sa enumar titlurile delicioase, ele insele mici povestiri hipercomprimate. Familiaritatea cu materialele originale e obligatorie pentru a intzelegere referintzele, rastalmacirile si poantele subtile pe care le face autorul la adresa materialului original:

- Prefatza. E cea mai lunga din tot volumul si e de fapt un nou eseu al lui Ligotti in binecunoscutul sau stil nihilist care propovaduieste mizeria existentzei umane si o mapeaza pe temele clasice din literatura gotica care, sustzine el, confera putzina poezie mizeriei respective. Si acum titlurile:

 - One thousand painful variations performed upon diverse creatures undergoing the treatment of Dr. Moreau, humanist.
- The excruciating final days of Dr. Jekyll, englishman.
- The agonizing resurrection of Victor Frankenstein, citizen of Geneva.
- The heart of Count Dracula, descendant of Attila, scourge of God. 
- The insufferable salvation of Lawrence Talbot, the Wolfman.
- The intolerable lesson of the Phantom of the Opera.
- The unspeakable rebirth of the Phantom of the Wax Museum.
- The perilous legacy of Emily St. Aubert, inheritress of Udolpho.
- The irreproachable statement of the governess as to the affair at Bly.
- The unnatural persecution by a vampire, of Mr. Jacob J.
- The superb companion of Andre de V., antiPygmalion
- The ever vigilant guardians of secluded estates
- The Scream from 1800 to the present
- The transparent alias of William Wilson, sportsman and scoundrel
- The worthy inmate of the will of the Lady Ligeia
- The interminable residence of the friends of the House of Usher
- The fabulous alienation of the outsider, being of no fixed abode
- The blasphemous enlightenment of Professor Francis Wayland Thurston of Boston, Providence, and the human race
- The premature death of H.P. Lovecraft, oldest man in New England.

Dupa cum sugereaza titlurile, majoritatea sunt reinterpretari ale unor momente clasice din proza gotica, adesea din perspectiva unui personaj alternativ (e.g. un flirt intre Dracula si Mina), prelungiri ale unor scene oferind perspective noi asupra situatziilor cunoscute (e.g. soarta lui Frankenstein si a Omului Lup dupa finalizarea povestilor lor asa cum le stim), ori introspectzii ale personajelor cunoscute (un moment de cugetare, asupra conditziei umane, a doctorului Moreau la masa de lucru). Unele sunt mai meta, de exemplu ultima vigneta descrie chiar scena mortzii lui Lovecraft in detalii sinistre. Unele sunt rezumate comprimate ale povestilor referite, repovestite de cate un martor al evenimentelor ce pare sa stie ceva in plus fatza de autorul original. Dupa cum sugereaza titlurile, materialele de baza sunt preluate din opera lui E.A.Poe, Ann Radcliffe, Henry James, Lovecraft, HG Wells, etc.

Pana la urma este o carte de care mai mult de bucuri ca o ai decat ca ai citit-o. Nu ca ar fi nasoala (doamne fereste, Ligotti e unul din idolii mei din horror) dar ofera prea putzin dpdv cantitativ.  

Plusuri: - prezentare grafica exceptionala
Minusuri: - subtzire rau, scumpa rau, contzinut cam artsy fartsy
Recomandare: - colectionarilor de cartzi