Sunday, September 01, 2013

Festivalul de film Luna Plina 2013: part 1


Am plecut destul de trist de la festivalul horror din Biertan, pentru ca Genu se spanzurase in penultima zi.

Nu stitzi cine e Genu?
E pretenu lui Magneto, cel care aduna paharele de plastic de pe mese, botezat astfel datorita aflictziei de care sufera: e cleptomanul satului medieval Biertan. Mi-a marturisit in prima seara ca nu se poate abtzine, ca se lipesc lucrurile de el.
Era tarziu, sosisem recent in centrul Biertanului pustiu, mai era pe-acolo doar Vasile Shushca - autorul expozitziei de masti pagane prezentata cu ocazia festivalului, plus Magneto si catziva dintre copiii sai (de fiecare data cand l-am intrebat catzi are, mi-a dat alt raspuns), plus Genu asta de care va zic. Genu era imbracat intr-o rochie ramasa de la nevasta care il parasise si agita o ranga, sustzinand ca e Suleiman Magnificul si a venit sa-l omoare pe Anaconda.
Paznicii pietzei s-au ingrijorat ca o sa se ia de turisti si o sa-mi dea cu ranga in cap (mare paguba!), dar i-am luat o bere si am sezut totzi la o masa, ascultandu-l pe Shushca cum canta duios la solz si ne povestea cum l-a cunoscut pe Hrushca.

Dar sa nu uit cu ce incepusem.
Magneto mi-a soptit sa am grija cu Genu, ca are pe cineva langa el. N-am intzeles atunci ce vroia sa zica, am crezut ca se referea la unu din puradeii care stateau de partea ailalta.
Pana la urma i-am prins punctu sensibil lui Genu marturisindu-i ca si eu is divortzat si as vrea sa ne impartasim putzin experientzele. A devenit dintr-o data serios si mi-a povestit pe scurt jumate din viatza lui, nimic spectaculos, decat ca nevasta era o panarama si s-a dus cu altu, iar tipu asta de langa el i-a zis ca lasa, Genule, ca-i mai bine asa, itz raman bani de curve.
- Cine-o zis asta, Magnetu? l-am iscodit eu.
- Nu, domnu, asta de langa mine, e cu dracu, itz zic io. O data mi-o zis sa ma spanzur si m-am pornit sa ma sui in pod, da eram atata de baut ca am cazut si mi-am spart capu si pana m-am sculat am uitat de ce am vrut sa ma sui in pod. Las ca poate ne iese data viitoare, mi-o zis.
- Cine-o zis?
- Asta de langa mine.
- Ia mai taca-tz gura, Genule, a racnit Magneto de colo, cu o mana mangaind involuntar posheta lu gagica-mea. Nu mai tot da vina pe asta de langa tine! Di ce nu-l trimetz la coasa in locu tau, daca tot tzi-i lene sa meri tu?

Pushtiul de langa Genu plecase si era clar de acuma ca nu despre el vorbeau. Magneto mi-a confirmat banuiala:
- Nu-l lua in sama domnu, cand i baut crede ca are pe unu care umbla pe langa el si-i zice ce sa faca.
Am mai vrut sa-l intreb una alta pe Genu da astia cu care eram l-au trimis sa rupa flori din tufele dimprejur, sa le aduca la fete. O fugit Genu si s-o intors cu niste trandafiri in palma si o inceput sa cante Mamaliga Branzali, de nu m-am mai putut intzelege cu el. Pe Magneto l-am trimis la NonStop sa mai aduca beri.
Shushca incepuse sa-l imite pe Ceausescu si toata lumea de la masa radea, nimeni nu stia ca Genu mai avea de trait cam 48 de ore.

Al doilea motiv de intristare la plecarea din Biertan a fost realizarea faptului ca in Romania nu exista o comunitate horror. Festivalul asta ar trebui sa fie unul de nisha, de la care lipseste tocmai nisha careia i se adreseaza. Festivalurile de gen din Europa agrega comunitatzi, macar un grup de cateva zeci de indivizi care in mod garantat vor participa in fiecare an. Impresia mea e ca la Biertan vasta majoritate din spectatori de anu asta n-au fost anul trecut si nici nu vor mai veni anul viitor (desi au fost ceva mai multi decat data trecuta). Relatzia cu TIFFul si amplasarea in mediul rural ajuta la a atrage oarece public cu interes turistic, dar nu e suficient incat sa faca evenimentul sustenabil. Am auzit prea des la mesele din piatza exclamatzii de genu Am venit si io sa vad niste filme proaste, hihihi! sau Ce tot vorbitzi de regizori, chiar conteaza cine face filmele astea?

Dovada sta si in faptul ca Premiul Publicului a fost acordat singurului film care nu avea ce sa caute in programul unui astfel de festival, comedia romantica mumblecore Safety Not Guaranteed. Daca nu stitzi ce e mumblecore, aflatzi ca e o specie aparte de film indie in care toate personajele au atitudine de tip "meh", par ca sunt mereu drogate / mahmure si isi mormaie replicile partzial improvizate (pentru a pune distantza fatza de filmele comerciale mainstream in care actorii stiu replicile de dinainte, deci le pot rosti raspicat si cu claritate).

Povestea acestui film e despre o hipsteritza "meh" care impreuna cu colegii ei jurnalisti investigheaza cazul unui nebun care a dat anuntz in ziar ca are nevoie de un partener pentru o calatorie in timp. Nebunul e jucat de Mark Duplass, unul din pionierii cinemaului mumblecore (destul de misto in Humpday). Hipsteritza se indragosteste de geniul nebun, iar filmu se transforma rapid intr-o versiune mai sappy a lui Hot Tub Time Machine.


Chiar si cu prezentza fatidica a acestui film, selectzia a fost din nou la inaltzime, in ciuda problemelor de finantare. Nu in sensul ca s-au dat numai filme geniale, ci in sensul ca s-a reflectat starea actuala a horrorului mondial, prezentand productzii noi dintr-o gramada de tzari si diferite stiluri, plus un set bogat de classix pentru nostalgici si cei neinteresatzi de actualitate. Subtitrarile au fost delicioase (e.g. ghertzoi, otreapa) iar cinemaurile nocturne in aer liber sunt mediul ideal pentru aceste filme, daca ai cu ce sa compensezi frigul. Slava Domnului, am avut.

Spre deosebire de publicul confuz, juriul a avut competentza de a premia unul din filmele bune ale festivalului, The Rambler, o combinatzie intre Jarmusch si Cronenberg, cu un scenariu lynchian de tip dream logic. Eroul e un cowboy ratacitor care intalneste tot felu de ciudatzi in ratacirile sale, printre care si un moshneag ce pretinde ca poate inregistra visele oamenilor pe casete VHS. Pana la urma intreg filmul pare sa fie o astfel de inregistrare, cu o structura onirica, un mix de amintiri semicoerente+momente de cosmar+melancolie de aia care te cuprinde in unele vise+evenimente absurde (ceea ce e un fel de spoiler, insa nu cred ca strica placerea vizionarii, explicatzia stiintzifica fiind ultimul lucru de care itzi pasa la filmu asta).


Despre restul filmelor o sa scriu in articolul urmator, aici o sa rezum doar impresia de ansamblu asupra festivalului:
  1. Lipsa sentimentului de comunitate se datoreaza poate si reclamei cvasiinexistente, desi vorbim de un festival unic in Romania si aproape unic in partea asta de Europa. Pe niciunul din site-urile in jurul carora se mai invart membrii comunitatzii horror n-am vazut vreo mentziune legata de Biertan (cu exceptzia SRSFF, dar ala e site de ingineri care considera horrorul sub demnitatea lor) si nimeni din mediile respective nu pare sa aiba habar ca evenimentul exista. Problema e si din partea cealalta - in alte partzi fanii horror nu se lasa invitatzi, ci afla singuri de festivalurile astea, iar comunitatea se agrega de la sine, nu pe baza de convocare.
  2. Dauneaza relativa suprapunere cu Artmania si Dark Bombastic Evening, doua festivaluri muzicale ce aduna mare parte din publicul tzinta al Lunii Pline. Celalalt public, de ocazie, s-a obisnuit in perioada asta sa mearga la balciul de la FanFest sau sa-si caute suflete pereche la Vama Veche, la Vama Veche... I-am vazut de exemplu pe unii din cei care s-au ocupat asta iarna de miscarea Occupy UBB la Cluj, m-am temut ca o sa se lege cu lantzuri de videoproiectoare, sa boicoteze Biertanul, dar au plecat mai departe, nemultzumitzi de calitatea filmelor;
  3. Daca la TIFF mai raman macar suficienti clujeni pentru proiectiile din ultima zi, in Biertan nu cred ca are sens ca festivalul sa mai ofere ceva dupa pranzul de duminica. La filmul lui Rob Zombie, in afara de organizatori/parteneri si biertanezii bastinasi intratzi pe gratis, creca am fost doar eu cu gagica-mea.
  4. Puteau sa aduca si ei un ringhishpir, sa se bucure copiii! mi s-a plans un satean. La Zilele Biertanului au adus-o pe Andreea Balan (vezi aici) si a fost super! La festival au fost niste DJ de Club Control pt partyurile nocturne din camping, un concurs de sculptat in lebenitza, un concert Einuiea (trupa care acompaniaza si filmele mute), un show piromaniac si expozitzia de masti a lui Shushca intr-o popicarie premedievala, de la inceputurile crestinismului (poza de jos). Festurile de gen sunt asociate de regula cu un zombie walk, un goth party cu dresscode si muzica de profil, lansari de carte/banda desenata (au fost totusi unii de la libraria Jumatatea Plina cu niste tricouri misto), trivia (care sa nu se suprapuna cu cel mai asteptat film al festivalului), concursuri scream queen s.a.m.d. Ceva ceva se incearca la Biertan, dar pare ca nu e suficienta indrazneala. Daca nu cumva spanzurarea lui Genu a fost un publicity stunt premeditat.

P. S. Aveti cronica editziei de anul trecut din Dilema Veche aici, iar pe cea de anul asta, scrisa de Marius Chivu, aici. Sa speram ca prindem si o a treia editzie daca nu cumva se transforma toata Romania intr-un horror show pana atunci, facand redundante astfel de evenimente.

Monday, August 19, 2013

Thomas Ligotti: The Agonizing Resurrection of Victor Frankenstein and Other Gothic Tales (Centipede press, hc)



The Agonizing Resurrection.... e o editzie opulenta pe care mi-am luat-o in virtutea frustrarilor vietzii mele curente de corporatist. Poate stiti modelul: bani multzi si timp prea putin in care sa-i cheltui, asa ca, pentru a pastra iluzia ca viatza merita traita, incepi sa arunci bani pe geam ca sa simtzi un dram de stimul, un pic de rost, sa nu traiesti cu impresia ca te indreptzi spre cimitir cu portofelul plin. Unii dintre colegii corporatisti se defuleaza mergand la strip tease sau angajand escorte in fiecare weekend, altzii au dat in patima alcoolului (scump), al jocurilor de noroc sau cine stie ce hobbyuri sinistre despre care mai bine nu vorbim. Unii, care au cat de cat familie sa-i tzina in echilibru psihologic, mai dau cate o fuga la ski sau in Fiji cu familia, sa mai uite de obligatzii contractuale. Eu mi-am luat cartzile lui Ligotti pana una alta, care poate e un prim pas spre calugarire.

Cu cartea asta am o relatzie erotica. Nu pot citi niciodata mai mult de 2 pagini una dupa alta din ea (dupa care ma intorc pe partea ailalta si ma culc). Cand umblu cu metroul mi-o amintesc tactil pe buricele degetelor. Miroase de te innebuneste, insa de la lins m-am abtzinut, de teama sa nu se imbibe umezeala in copertzile de catifea. Si totusi e doar surioara mai urata (500 de exemplare cu autograful lui Ligotti si al ilustratorului Harry Morris) a unei alte editzii si mai limitate, de doar 15 exemplare care costa aproape 2000 USD bucata.

Thomas Ligotti e numitorul comun (sau multiplul comun?) al lui Lovecraft si Schopenhauer. Cariera sa a fost dedicata promovarii asa-numitului philosophical horror, cu partea filozofica tzinand de zona nihilista. Desertaciunea destertaciunilor, alea alea. O serie de eseuri de natura asta i-au fost adunate acu 2 ani intr-un volum care a luat cam toate premiile genului la categoria non-fiction: The conspiracy against the human race. De-a lungul carierei sale Ligotti a avut de a face si cu muzica, scriind versuri si cantand alaturi de un grup similar ca pozitionare spirituala - goticii ocultisti Current 93.

In jurul lui Ligotti s-a creat o aura secretoasa - pana recent interviurile si fotografiile sale erau extrem de rare. Cartzile la fel, au devenit in timp obiect al traficului dintre anticariate, cu pretzurile crescand semnificativ la fiecare tranzactzie. Asta a facut ca tot mai putzina lume sa aiba acces la opera autorului si a contribuit la obscurizarea sa. Recent Ligotti a decis sa faca un ban cinstit (pretzurile exorbitante de pe piatza neagra mergeau la anticariate, nu la drepturile de autor) si cu ajutorul celor de la Subterranean Press a inceput o campanie de revizuire si reeditare a operelor sale complete in editzii aratoase. Pana acum au aparut (un volum pe an) A Song for a Dead Dreamer, Grimscribe si Noctuary. Din pacate si astea se trec extrem de repede, urmand apoi soarta editziilor originale (triplarea imediata a pretzului), dar, daca stai sa le vanezi, ai sanse sa le prinzi pe amazon la pretzuri decente.

Dar despre editziile Subterranean vorbim altadata, caci volumul sexy de care e vorba aici nu face parte din seria respectiva de reeditari. E tot o reeditare, dar ingrijita de Centipede Press, alta editura specializata pe editzii de lux, chiar mai de lux decat Subterranean - copertzi de catifea, dimensiuni oversized, carcasa de matase, autografele designerului editziei si al autorului. Adica opulentza. In conditziile in care contzinutul abia ajunge la 100 de pagini, din care o treime sunt ilustratziile febrile ale sinistrului Harry Morris. Cititul merge foarte repede, contzinutul fiind alcatuit din vignete flash fiction (=maxim 2 pagini) pe teme clasice din literatura gotica. Necazu e ca daca o citesti prea repede incepi sa capetzi impresia ca ai dat prea multi pe bani asa ca experientza trebuie dramuita si strunita, ca erotismul gheiselor.

Simt nevoia sa enumar titlurile delicioase, ele insele mici povestiri hipercomprimate. Familiaritatea cu materialele originale e obligatorie pentru a intzelegere referintzele, rastalmacirile si poantele subtile pe care le face autorul la adresa materialului original:
- Prefatza. E cea mai lunga din tot volumul si e de fapt un nou eseu al lui Ligotti in binecunoscutul sau stil nihilist care propovaduieste mizeria existentzei umane si o mapeaza pe temele clasice din literatura gotica care, sustzine el, confera putzina poezie mizeriei respective. Si acum titlurile:
 - One thousand painful variations performed upon diverse creatures undergoing the treatment of Dr. Moreau, humanist.
- The excruciating final days of Dr. Jekyll, englishman.
- The agonizing resurrection of Victor Frankenstein, citizen of Geneva.
- The heart of Count Dracula, descendant of Attila, scourge of God. 
- The insufferable salvation of Lawrence Talbot, the Wolfman.
- The intolerable lesson of the Phantom of the Opera.
- The unspeakable rebirth of the Phantom of the Wax Museum.
- The perilous legacy of Emily St. Aubert, inheritress of Udolpho.
- The irreproachable statement of the governess as to the affair at Bly.
- The unnatural persecution by a vampire, of Mr. Jacob J.
- The superb companion of Andre de V., antiPygmalion
- The ever vigilant guardians of secluded estates
- The Scream from 1800 to the present
- The transparent alias of William Wilson, sportsman and scoundrel
- The worthy inmate of the will of the Lady Ligeia
- The interminable residence of the friends of the House of Usher
- The fabulous alienation of the outsider, being of no fixed abode
- The blasphemous enlightenment of Professor Francis Wayland Thurston of Boston, Providence, and the human race
- The premature death of H.P. Lovecraft, oldest man in New England.

Dupa cum sugereaza titlurile, majoritatea sunt reinterpretari ale unor momente clasice din proza gotica, adesea din perspectiva unui personaj alternativ (e.g. un flirt intre Dracula si Mina), prelungiri ale unor scene oferind perspective noi asupra situatziilor cunoscute (e.g. soarta lui Frankenstein si a Omului Lup dupa finalizarea povestilor lor asa cum le stim), ori introspectzii ale personajelor cunoscute (un moment de cugetare, asupra conditziei umane, a doctorului Moreau la masa de lucru). Unele sunt mai meta, de exemplu ultima vigneta descrie chiar scena mortzii lui Lovecraft in detalii sinistre. Unele sunt rezumate comprimate ale povestilor referite, repovestite de cate un martor al evenimentelor ce pare sa stie ceva in plus fatza de autorul original. Dupa cum sugereaza titlurile, materialele de baza sunt preluate din opera lui E.A.Poe, Ann Radcliffe, Henry James, Lovecraft, HG Wells, etc.

Pana la urma este o carte de care mai mult de bucuri ca o ai decat ca ai citit-o. Nu ca ar fi nasoala (doamne fereste, Ligotti e unul din idolii mei din horror) dar ofera prea putzin dpdv cantitativ.  

Plusuri: - prezentare grafica exceptionala
Minusuri: - subtzire rau, scumpa rau, contzinut cam artsy fartsy
Recomandare: - colectionarilor de cartzi



Sunday, August 04, 2013

Top muzical 2013 / semestrul 1: inca 10 albume notabile

Avem aici traditzionalele "inca 10 albume notabile", pe langa cele din topul de juma de an, prezentat in articolul precedent.

Dead Sara - Dead Sara

Cu albumu asta se da startului unui nou gen muzical, asa-numitul lesbian metal (pana ii gaseste presa o denumire mai decenta). Feminism nervos, piese catchy, tzipete si istericale, tot ce itzi potzi visa de la sexul frumos desfasurat pe coordonate rock. Si o binevenita diversiune dupa 15 ani in care femeile rock s-au complacut in roluri de zane (Evanescence, Nightwish, Within Temptation samd), plus cateva punkeritze urate pe ici pe colo (Guano Apes).

A fost debutul anului 2012 in rockul mainstream, asteptam confirmarea cu un nou album. Au intrat in gratziile lui Courtney Love care sper ca le va da impulsul necesar pentru o cariera consistenta. Sau ii va baga in groapa, dar io sper ca nu.

Imi place tipa de la voce de mor.

 

Clutch - Earth Rocker

Asta e trupa trecuta in dictzionarele limbii engleze in dreptul cuvantului groovy. Ce vremuri dubioase am petrecut pe muzica tractoristilor astia, acu vreo 10 ani! Mai bine sa nu ne amintim. Si ei, si io, ne-am cam ramolit, dar iata ca the gods of groove s-au intors totusi cu un album mai snappy decat recentele lor eforturi (adica cu sound-ul de pe albumul lor de capatai, Blast Tyrant) si cu niste versuri geniale, cum ar fi cele ale piesei de jos. 

And when you take a good look around, they stole your rock'n'roll!!!



Snog - Babes in Consumerland

Cu un clip nostalgic despre Hitler compilat din videoteca personala a Evei Braun, marxist-leninistul David Thrussell se intoarce cu inca o oda negativa la adresa capitalismului. Poate mai putzin catchy decat albumele precedente, dar si mai extremist in mesaj (are o piesa despre managementul resurselor umane intitulata Have you sucked some cock today?).

Continua trendul albumelor sale recente, de a integra bucatzele de alternative rock mieunat (gen Placebo), ceea ce mai trage albumul in jos, dar raman suficiente satisfactzii de consumat pt fanii electro.



The Quill - Tiger Blood

Trupa hard rock a fostului bassist Spiritual Beggars deviaza clar spre Queens of the Stone Age sperand sa prinda si ei ceva firimituri de la succesul recent al susnumitzilor. Pana la urma e o optziune buna, caci le-a adus o gramada de idei noi in ceea ce pana acum fusese un hard rock destul de generic, chiar daca scandinav. Ii ascult de vreo 10 ani dar asta e de departe albumul lor cel mai bun.


  Spock's Beard - Brief Nocturnes and Dreamless Sleep

Uitasem ca penticostalii astia mai exista, desi n-au absentat niciodata cu adevarat din industrie. De vina e frecventza cu care isi schimba vocalul, acum cred ca-s la al 4-lea. Asta nou e adus de la trupa de prog rock banal Enchant, insa in contextul Spock's Beard e mult mai bine valorificat.

Ca de obicei, avem un prog rock batranesc in genul lui Genesis, cu cateva hituri mai popish pretty cool (vezi si clipul) si o gramada de piese interminabile in buna traditzie a genului, cu clape virtuoase dar cam cheesy pe alocuri.


Ray Wylie Hubbard - The Grifter's Hymnal

Batranul Hubbard canta pe noul sau album despre cum s-a chinuit 40 de ani sa se faca auzit si tot n-au auzit nimeni de el in afara Texasului, si despre cum l-a facut om pe fiu-sau (ala de la chitara din dreapta). Pt. showul lui Letterman (vezi clipul) si-a luat o shapca de hipster, doar-doar o sa fie bagat in seama. Cam asa si cu mine, o sa tzin blogu asta 40 de ani si tot atatzia cititori o sa am ca si azi. Unde nu e stofa de succes, nici Dumnezeu nu cere.

Oricum avem aici versuri destepte, o chitara misto si inca un album memorabil selectat din topurile country/americana ale lui Calin Dumitru. Piesa de mai jos e de departe favorita mea, datorita caracterului epic si autobiografic.

 


Polkadot Cadaver - Last Call in Jonestown

Alegere dificila pentru pozitia asta intre doua albume ce poarta eticheta pattonesque: unul pe care Patton chiar canta (Tomahawk) si astia care il cam imita pe Patton, si la randul lor au fost imitatzi de System of a Down. Nu chiar in formula asta, pe atunci se numeau Dog Fashion Disco, insa Polkadot sunt cam aceiasi indivizi sub alt nume, si canta acelasi gen de post-patton-rock. Pe una din piese il au invitat si pe vocalu de la Clutch, si creca asta m-a determinat sa ii recomand pe ei in detrimentul lui Tomahawk.

 


Witchcraft - Legend

Si daca, asemeni mie, nu va putetzi satura de hippie rockul celor de la Graveyard sau Kadavar, iaca avetzi si o a treia varianta: suedezii Witchcraft care de fapt sunt mai vechi decat celelalte doua trupe la un loc, doar ca pana recent s-au tot chinuit sa-i imite pe Black Sabbath si s-au multzumit cu statutul de vedete underground.

Acum ca Black Sabbath s-au intors, n-au mai vazut nici ei sensul de a se complace in postura de epigoni si au scos cu albumul Legend un material mult mai rafinat, cu cateva hituri beton si cateva balade care au shanse sa-i scoata din mocirla doom si sa-i deschida spre un public mai larg.


 Rob Zombie - Venomous Rat Regeneration Vendor

Rob Zombie a reusita sa ramana un badass de-a lungul a 3 decade si 3 generatzii de ascultatori. Pe totzi ailaltzi din tagma asta se cunosc demult semnele ramolelii. Pana si flama lui Marilyn Manson, care i-a fost epigon, a palit mult mai repede, desi s-a aprins mult mai tarziu. La concertul in care i-am vazut asta iarna, Manson a fost in deschiderea lui Zombie si a fost de departe depasit de situatzie.

P.S. Avem si un film nou de la Rob Zombie, Lords of Salem, cu lesbiene arse pe rug.



Jex Thoth - Blood Moon Rise

Pentru ultima pozitie din topului semestrului asta am dus inca o batalie interioara serioasa, intre doua albume din zona oculta cu voce feminina - americanii Jex Thoth si olandezii Devil's Blood. Cei din urma aveau avantajele ca a) s-au desfiintzat si alt album nu mai pupam de la ei, si ca b) au scos unul din cele mai psihedelice albume ever, dar dezavantajul c) ca nu ma mai tzin nervii la piese de 20 minute.

Pana la urma am ramas la Jex Thoth pentru ca piesele-s mai catchy si pentru ca am avut ocazia sa beau o bere cu Jex cand a fost la Viena in urma cu un an si tre sa ma laud cu asta inainte sa devina o vedeta rock, acum cand competitorii de pe acelasi segment muzical incep sa se dea la o parte si albumu asta pare sa fi intrat destul de serios in atentzia presei.

Ma intreb cand o sa ajunga trupa asta la Artmania, festival care pare sa se fi specializat pe femme-rockul cu pretentzii simfonice (iar Lacrimosa? iar Within Temptation? iar Haggard?).