Seriale englezesti cu umor brutal

The League of Gentlemen
3 sezoane+1 lung metraj
Psychoville
1 sezon

Nu e vorba aici nici de banda desenata League of Extraordinary Gentlemen, nici de filmul politzist englezesc League of Gentlemen (sursa originala a titlului) ci de grupul britanic de umor sec, obscen si grotesc The League of Gentlemen, care a avut parte incepand din 1999 si de un serial BBC cu acelasi titlu, plus un lung metraj, The League of Gentlemen's Apocalypse.

Asadar, inainte de Little Britain, dar dupa Monty Python, au fost League of Gentlemen. 3 sezoane a cate 6 episoade de juma de ora formatate dupa cele doua modele amintite, cu scenete jucate de 3 actori schimband intre ei cateva zeci de roluri, unul mai absurd ca celalalt. (De fapt echipa LoG e formata din 4 insi, dar al 4lea rareori apare pe ecran, lucreaza mai mult la scenarii.)

Ecourile League of Gentlemen sunt atat de vizibile in Little Britain, incat am impresia ca unele scene din ultimul parodiaza cu buna stiintza pe primul. Desi nu stiu cat de normal e sa faci parodie la parodie. Pe wikipedia zice ca LoG e "The thinking man's Little Britain". Intr-adevar, LoG e ceva mai subtil, pe alocuri chiar suprarealist, si mai putzin minimalist decat Little Britain. Adica are un design sofisticat, peisaje, scene in spatiu deschis si ceva efecte speciale. Cele doua seriale mai au in comun un regizor si un editor.

LoG urmareste destinele catorva locatari din satucul Royston Valley, jucatzi indiferent sex, culoare si apucaturi sexuale de aceiasi 3 actori: Mark Gatiss, Steve Pemberton, Reece Shearsmith care, dupa succesul LoG au devenit niste obisnuitzi ai serialelor BBC (au aparut si in Doctor Who) si sunt frecvent invitatzi in cameouri (Shaun of the Dead, trailerele Grindhouse, Hitchhiker's Guide, Match Point etc.). Mai recent i-atzi vazut in roluri mai importante in ecranizarea dupa Terry Pratchett Going Postal si in horrorul englezesc get beget The Cottage.

Sunt cateva chestii care mi-au placut mai mult in LoG decat in Little Britain. In primul rand o oarecare continuitate intre scenete, adica personajele evolueaza intr-o anumita directzie pe parcursul mai multor episoade si sfarsesc intr-un anume fel, de exemplu murind. Apoi, tzintele parodiilor LoG sunt mai diverse. Avem si homosexuali, si glume sexuale obscene, dar accentul principal e pus pe parodierea filmelor horror pana acolo incat la un moment dat chiar avem scene horror adevarate, cu sange, matze si toate alea. In consecintza nivelul de oripilare a spectatorului creste uneori la cote anormale, ceea ce uneori e funny, alteori e gratuit de obscen, cam ca si la Little Britain. Sa dau si niste exemple:

• scenele mele favorite sunt cele cu The Local Shop, un magazin alimentar sinistru aflat in mijlocul unei campii si patronat de un cuplu de canibali (gen Texas Chainsaw), al caror fiu s-a dus sa faca facultatea la oras; cei doi canibali se lupta din rasputeri cu turistii si civilizatzia care tzine neaparat sa construiasca o shosea pe langa magazinul parasit;
  
• un tanar venit in vizita e sechestrat de unchiul si matusa sa care au obiceiuri sexuale dubioase si sunt plini de negi din pricina broastelor pe care le tzin prin casa;
• un individ obez cu mana amputata vrea sa-si faca un transplant de mana, un pedofil neamtz vorbeste doar in sugestii sexuale, un veterinar face clisme animalelor din sat etc.

Pana la urma cred ca e un pic mai greu de inghitzit decat Little Britain, dar si mai complex, sub toate aspectele - subtilitate, referintze, design.

Daca serialul e cat de cat pentru cei cu acquired taste (ca si Little Britain), lung metrajul care incheie serialul, The League of Gentlemen's Apocalypse e un mult mai accesibil, e un film solid, haios si postmodern, desi se bazeaza un pic pe familiaritatea cu serialul, nu e chiar standalone.

Filmul incepe cu personajele serialului care realizeaza ca serialul e pus pe butuci de catre producatori si calatoresc in lumea noastra ca sa impiedice acest lucru. In lumea noastra, personajele ajung la sediul BBC, dau de urma echipei The League of Gentlemen (ocazie cu care ii vedem pe cei 3 actori pentru prima data comportandu-se si imbracandu-se normal) si incearca sa-i shantajeze in a scrie noi episoade. Acestia nu au de gand sa o faca ba, mai mult, au deja noi proiecte in pregatire. Personajele pun mana pe unul din noile scenarii si fac modificari in acesta, dar si noul scenariu are propriile personaje care se revolta la randul lor si de aici incepe o harababura cu realitatzi virtuale si onirice care pare sa parodieze recentul Inception (desi il precede cu ani buni).

Dupa ce League of Gentlemen a fost pus pe butuci, 2 dintre eroii sai, Pemberton si Shearsmith au incercat sa se relanseze in acelasi format cu Psychoville, tot din soiul horror-grotesc dar cu o reducere semnificativa a umorului sexual. Al 3-lea gentleman, Mark Gatiss, apare ca invitat in unul din episoade si e omorat.

Linia de baza e aceeasi. Adica serialul pe ansamblu e o porcarie monumentala piparata cu momente de geniu, cu 2 actori care joaca 3 sferturi din roluri, machiatzi in feluri grotesti si facand poante de un prost gust care mie imi este foarte drag. Doar ca aici se merge un pic mai mult pe consolidarea plotului si mai putzin pe gaguri repetitive, sezonul chiar are un plot cu cap si coada daca reusesti sa fii atent la el. Eroii din Psychoville sunt un grup de dementzi, debili si schizoizi care au scapat de la un ospiciu si incearca (sau pretind ca incearca) sa se integreze social. De la o vreme insa, vietzile lor (nu tocmai) armonioase sunt deranjate de niste scrisori de amenintzare anonime care fac trimitere la un trecut comun sinistru. Avem cam asa:

• Un pitic fost actor de filme porno care vrea sa-si refaca viatza jucand intr-o piesa de teatru cu Alba ca Zapada si cei 7 pitici. Se indragosteste de Alba ca Zapada dar se teme ca relatzia ar putea fi afectata de cariera sa porno. Partea asta nu e foarte horror dar eu personal am fobie de pitici si ideea de a pune in scena o piesa de teatru in care cei 7 pitici sa fie...chiar pitici mi se pare ingrozitoare. E ca si cum ai pune in scena Zece negri mititei si ai baga numai actori...negri si mititei;
• Un clovn cu o mana amputata incearca sa faca un ban cinstit si nu-i iese nicicum, deoarece copiii nu apreciaza un carlig in loc de mana;
• Un moshneag orb, oribil si plin de bube isi petrece toata viatza pe ebay, licitand pentru o jucarie in forma de crocodil care e unic exemplar, adus de valurile oceanului dintr-un transport de jucarii scufundat. Principalul concurent al moshneagului sunt 2 obeze siameze care traiesc din vandut pe ebay autografe fake de celebritatzi;
• O gagica dusa cu pluta are un copil imaginar si isi terorizeaza sotzul cu responsabilitatzile legate de cresterea copilului.

Mai sunt si alte personaje mai putzin colorate, astea-s doar preferatele mele. Probabil succesul serialului nu se ridica la nivelul celorlalte pomenite, din pricina ca e destul de incorsetat in nisha horror (cu ceva elemente de mister gen Agatha Christie) dar oricum fanii comediilor BBC grotesti nu ar trebui sa-l rateze.

Serialul a mers in 2009 cale de un sezon (pe acelasi tipic, 6 episoade de juma de ora), apoi a fost anulat dar recent s-a anuntzat relansarea sa in 2011, ba s-a si difuzat un episod special de Halloween de o ora,  care arata o tendintza tot mai puternica de apropiere de horrorul propriu-zis si minimizare a elementului parodic. Episodul e un fel de prequel al serialului, descriind cum au ajuns eroii la ospiciu, si e formatat ca un calup de scurt metraje horror cu final neasteptat, format consacrat de americani in anii 50-60 (si care au evoluat in seriale mai serioase precum Zona Crepusculara si Outer Limits)

De evitat

Fred the Clown

de Roger Langridge

Au trecut 24 de ore de cand am terminat volumul asta (BD) si nu-mi amintesc absolut nimic din el. Nici macar nu-mi dau seama daca ce am citit e o farsa sau o deconstructzie enciclopedica.

Pe scurt, e vorba despre un clown pe nume Fred, care e retardat, miroase urat si uneori se impiedica de ceva sau ii pica ceva in cap, iar personajele din jurul lui il arata cu degetul si spun "Ia uite ce prost e asta!". Cale de peste 200 de pagini tot asha o tzine. Nici la Chaplin nu ma distrez cand vad ca se impiedica si ii pica ceva in cap, daramite cand vad asta intr-o banda desenata. Partea mai nasoala e ca volumul asta a adunat o gramada de premii si reviewuri de 5 stele, ceea ce m-a si manat sa il cumpar. Acuma-s ingrijorat ca n-am intzeles nimic din el.

La un moment dat era cat pe ce sa intzeleg despre ce e vorba. Un capitol al volumului este dedicat originilor lui Fred the Clown. Cica asta ar fi fost un personaj caricatural aparut in ziarele de la finele secolului 19 in SUA, creatzie a unui evreu irlandez imigrant. Cum nu stateau astia prea bine cu drepturile de autor, altzii i-au furat ideea si au inceput sa faca benzi desenate prin mai multe ziare, producand si un mic scandal. Fred the Clown era folosit ca vehicul pt diverse poante xenofobe, misogine si antisemite iar multiplii autori care se bateau pe drepturile de a se folosi de el se dadeau la intrecere care sa deseneze cele mai aberante si mai haioase poante si gaguri. Unele din ziarele cu pricina au disparut, unii din autori au murit, au venit si razboaiele mondiale, poantele cu evrei nu mai aveau cautare la fel de mare, asa ca Fred the Clown a fost ani la rand in pragul extinctziei, fiind mereu resuscitat de cate un publicist disperat. Era si moda cu benzile desenate ziaristice, asa-numitele funny pages care apareau in mai toate ziarele de la inceputul secolului 20 (iar in ziarele serioase, adica nu in Romania proletcultista, mai apar si azi).

Undeva la sfarsitul capitolului asta istoric ni se lasa impresia ca Roger Langridge l-a studiat la modu doctoral pe Fred the Clown si a decis sa-l resusciteze pentru secolul 21 prin acest volum, care contzine sketchuri noi desenate in variate stiluri practicate acu un secol in acele funny pages. Unele sketchuri sunt parodii ale unor autori celebri (de ex. Maurice Sedak, autorul cartzii de copii, ecranizata recent, Where the Wild Things Are, sau Max Fleischer, autorul lui Popeye, sau Chris Ware, autorul ACME Novelty Library)

Ok, ce am intzeles eu pana aici: ca volumul are merite enciclopedice si de cercetare, iar Langridge si-a permis sa imite si sa ilustreze o parte din aspectele pe care le-a cercetat cu mana lui, folosind drept vehicul pe acest personaj ultraobscur si indezirabil al benzilor desenate de la finele secolului 19.

But....avem o problema. La o simpla cautare pe Google dupa Fred the Clown si numele pomenite in "capitolul istoric" al volumului se gaseste... nimic. Cu sigurantza nu e Langridge singurul cercetator de istorie BD din lume. Cu sigurantza ar fi trebuit sa dea si altcineva, ori macar sa pomeneasca cumva, de acest Fred the Clown. Si totusi Google nu gaseste ABSOLUT nimic, decat pagini legate direct de volumul de fatza.

Cum ar veni, volumul e o farsa, in care Langridge si-a inventat subiectul cercetarii, si-a inventat rezultatele cercetarii si dupa aia a facut niste exercitzii pe baza falselor rezultate. Bine, nu e chiar totul o farsa - stilurile grafice si narative pe care le exerseaza Langridge chiar au existat - sunt referintze directe la graficieni precum mai sus pomenitzii Sedak, Fleischer etc. Farsa e personajul Fred the Clown si pretentzia autorului de a-l fi descoperit in publicistica de acu un secol. Plus tot capitolu ala despre rivalitatzile dintre graficienii evrei ai vremii.

Revenind acuma la contzinut, teoretic e o carte umoristica. Practic, cum ziceam, nu mi-a smuls nici un zambet. Nu exista un fir narativ, cartea e impartita in 10 capitole, cu stil grafic variabil, in functie de graficienii si caricaturistii imitatzi. Nici macar capitolele astea nu au un cap si o coada. Unele contzin doar stripuri de 2-3 panouri cu cate o...poanta, probabil. Repet, de obicei poanta e ca cineva ii zice lui Fred the Clown ca e prost sau pute. Sau ii pica ceva in cap. Cele mai reusite momente pot fi consultate pe siteul webcomicnation, aici. (in volum sunt alb-negru)

Cele mai lungi...scenete au 4-5 pagini. Ceva de genu ca Fred the Clown se plimba cu catzelu lui si cade intr-o groapa unde sunt atacatzi de un skelet viu dar catzelu incepe sa rupa oase de pe skelet si Fred reuseste sa evadeze. Deci e vorba de un haz de un soi nu foarte sofisticat. Pan la urma singurele povesti care mi-au placut sunt cele care au textul in versuri, un fel de epigrame si catrene ce inlocuiesc dialogurile si uneori ocazioneaza jocuri de cuvinte funny. Dar nu foarte funny, meritul principal il are ideea de banda desenata in versuri (care probabil e tot tribut adus vreunui BDist obscur de acu un secol).

Singurul aspect pe care il gasesc laudabil in acest volum este grafica. Desi alb negru, denota o mare atentzie la detaliu si o foarte buna cunoastere a stilurilor caricaturale publicate in presa funny pages a secolului trecut.

In concluzie, un volum 100% artsy fartsy, ce pare mai degraba rezultatul unei teme de seminar de la un curs de banda desenata. Ceva de genu "Dragi studentzi, pana la examen sa facetzi 200 de pagini de banda desenata in care sa trecetzi in revista 100 de stiluri practicate in ziarele de acu un secol. Nu conteaza despre ce e, poate sa nu fie despre nimic, dar sa aiba un personaj comun."

P.S. Am gasit si un interviu in care Langridge recunoaste ca toata istoria lui Fred the Clown a fost inventata de el si ca eroul a fost inspirat de Buster Keaton.

- plusuri: grafica si abordarea deconstructivista (si reconstructivista) a istoriei benzii desenate

- minusuri: 99% forma, 1% fond, umor pueril, farsa istorica

- recomandare: strict academicienilor cu preocupari BD

Doua bloguri noi

Datzi-m voie sa semnalez intrarea in Viflaim a doua bloguri venite din partea unor personalitati marcante din lumea culturala romaneasca.

Primul e Stefan Ghidoveanu, omu caruia i se datoreaza obsesia mea pt Philip Dick si din traducerile caruia mi-am incropit embrionul bibliotecii personale pe vremea cand eram la liceu si fugeam in pauze in piatza la un vanzator de covrigi care avea si o taraba cu cartzile de la Nemira. Nu e vorba numai de traduceri, caci dumisale a fost tartorul si initiatorul a doua dintre cele mai importante colectii SF din istoria acestui popor: Nautilusul de la Nemira care dainuie pana in zilele noastre (acum sub obladuirea unui om la fel de fundamental adolescentzei mele, Mihai Dan Pavelescu) si colectia Ciuborg de la Pygmalionii din Ploiesti care din pacate s-a sufocat nasol de la o vreme dar a apucat totusi sa scoata una din cele mai selecte selectzii de SF care a aparut pe plaiurile noastre, cel putin la nivelul anilor 90. Blogul lui Stefan Ghidoveanu e http://moshulsf.wordpress.com/ si va fi probabil un fel de continuare la seria de eseuri si memorialistica SF pe care a tot publicat-o prin revista Nautilus de ceva vreme incoace.

Al doilea blog e al amicilor mei de tineretze zbuciumata Sake si Bolo, pe care ii consider cele mai inalte autoritatzi romanesti in materie de muzica metal extrema (de la thrash in sus, sau in jos, in functie de directzia din care vii) si care sunt inventatorii unui nou stil de poezie despre care mai bine nu va povestesc, sper sa nu le gaseasca nimeni niciodata. Ei sh-au cam risipit tineretzea ca recenzori prin metalfan.ro, unde mereu a fost un haos indescriptibil dar iata ca si-au delimitat hobbyul pe blogul asta unde o sa gasitzi cam tot ce conteaza in aria metalului extrem, plus Anathema care nu stiu ce cauta acolo. Cum tocmai ma chinui sa-mi fac topul muzical de final de an, lista de recomandari a celor 2 netrebnici are un rol consultativ mai important decat referendumu lu Basescu. Bine, acuma o sa zicetzi ca e plina Romania de specialisti in death, black, gore, caca metal si alte genuri de astea, si avetz dreptate, problema e ca totzi aia le asculta din disperare, pe cand astia 2 le asculta din placere, lucru de care o sa va datzi seama de pe blogul intitulat intr-un mod foarte pregnant: La Baza Gâtului.

P.S. Aia din pozele de pe banner sunt chiar ei.