Warren Ellis: Ultimate Galactus (Marvel)

Marvel Comics sunt principalii vinovati pentru perceptzia conform careia benzile desenate s-ar adresa copiilor. Celelalte edituri au tot incercat incepand de prin anii 70 sa schimbe aceasta perceptzie stramba asupra lucrurilor dar Marvel Comics, fiind un fel de Hollywood al benzilor desenate, sunt cei care au produsele cu cea mai mare vizibilitate si care influentzeaza opinia celor cu deficit de atentzie.

Totusi, si Marvel Comics au facut cateva eforturi sa-si largeasca audientza, desi nu atat de categoric precum ceilaltzi publisheri de BD. Unul din primele eforturi in acest sens s-a intamplat inca din anii 60 cand parintzii universului epic Marvel, scenaristul Stan Lee si graficianul Jack Kirby au inventat doua tipologii noi de super-antieroi: pe Galactus si apostolul acestuia Silver Surfer. Ideea inovatoare la data respectiva a fost ca in universul supereroilor Marvel sa fie introduse personaje de factura mitologica / biblica. Galactus a fost primul zeu introdus in lumea supereroilor (urmat la scurt timp de Thor). Principala pasiune a lui Galactus e distrugerea de civilizatzii, iar amicul sau Silver Surfer e un fel de apostol care ii anuntza venirea, in schimbul crutzarii propriei sale civilizatzii.

O a doua tentativa a Marvel Comics de a castiga audientza adulta s-a initizat la inceputul anilor 2000,  prin divizia Ultimate Marvel, un ciclu de istorii alternative ale supereroilor Marvel, adresate mai mult adultilor, prin elemente de tensiune sexuala, violentza destul de violenta si poante pe care copiii n-au cum sa le intzeleaga. Unul din autorii care au pus umarul la noua directzie e Mark Millar cu volumul The Ultimates. (Millar e ala cu Wanted si KickAss, alte doua tentative Marvel - ecranizate cu succes - de a se adresa unei audientze adulte). Publicatiile Ultimate Marvel contin povesti care nu tzin cont de istoria si continuitatea universului Marvel, alocand supereroilor (Spiderman, X-men, Iron Man, etc.) origini noi, personalitatzi noi si mai adulte (Iron Man e cam curvar, Captain America e habotnic religios, Thor e un viking alcoolic, X-men se urasc cu The Avengers, iar gagicile in general sunt desenate foarte provocator). Cateodata supereroii chiar mor cu totul.

Ultimate Galactus face parte din acest ciclu inovator si incearca sa reinventeze mitologia zeului Galactus, transformandu-l din pocitania gigantica (asa cum a fost creat in anii 70), intr-un nor cosmic inteligent care zboara prin spatziu cu scopul de a anula variabilele din ecuatzia lui Drake. Cartea lui Warren Ellis porneste de la premisa ca, in ciuda probabilitatzii mari rezultate din ecuatzia cu pricina, contactul intre oameni si extraterestri intarzie sa apara din pricina lui Galactus asta care a fost programat sa puna frana oricarei tentative de manifestare a vietzii inteligente in Univers. Silver Surfer, cum ziceam, e un individ din argint care vesteste venirea norului cosmic, incercand sa-i convinga pe oameni sa se sinucida inainte sa se abata asupra lor cataclismele produse de contactul cu Galactus. Pentru cine a vazut filmul Fantastic Four 2, plotul e cam luat de acolo, doar ca aici eroii care tzin piept lui Galactus nu sunt doar Fantastic Four, ci totzi supereroii Marvel. Dintre ei se remarca Captain America, care descopera amenintzarea in ramashitzele meteoritului de la Tunguska, legat de care se speculeaza ca ar fi fost o nava spatziala trimisa sa ne avertizeze asupra Apocalipsei, iar Galactus ar putea fi un Dumnezeu satul de umanitate, ceea ce ocazioneaza unele cugetari pe teme religioase din gura lui Captain America.

Se zice ca povestile Ultimate Marvel se petrec intr-un univers paralel celui din clasicul Marvel, un univers mai apropiat de al nostru. La un momendat s-au scris si povesti in care unii eroi circula intre aceste universuri si descopera un altul - universul Marvel Zombies (de care am vorbit mai demult). E o metafora interesanta la adresa publicului Marvel care se initziaza la varste fragede citind povestile infantile clasice apoi, de la o varsta incolo, li se permite sa citeasca povesti din universuri paralele in care apar notiunile de sex, moarte, comunism, capitalism etc. Cam asta e strategia prin care Marvel Comics incearca sa atraga multiple tipuri de audientza, pastrand in acelasi timp traditzia supereroilor consacratzi. Comparativ, celelalte edituri au incercat mereu sa inventeze eroi si francize noi pentru segmentele adresate adultilor.

Un indiciu ca lucrarea de fata nu e chiar un produs Marvel obisnuit e si prezentza autorului Warren Ellis, probabil cel mai recenzat autor pe blogul asta (romanul Crooked Little Vein, BDurile Desolation Jones, Fell, Black Summer, Black Gas, Nextwave).

- plusuri: Warren Ellis
- minusuri: Marvel
- recomandare: fanilor universului alternativ Ultimate Marvel, care incearca sa transpuna BDurile Marvel pentru un public mai adult

La mormantul lui Aron Biro III: The stairway to heaven, or the autobahn to hell?

Grief came riding on the wind,
Up the sun on river Thames,
I was sittin' on the bank with my mouth open,
When I felt it entering.
 

Dupa festivalul de la Biertan am mers la Londra, cel mai viu oras pe care l-am vazut in viatza mea. Comparativ, Viena pare lovita de coma generalizata, lumea se plimba pe strada de parca-s caini din aia cu zgarda electrificata, stresatzi sa nu apese stapanu butonu. Din cand in cand, cate unu care nu mai rabda incepe sa urle sau sa scuipe pe cei din juru lui. Intr-o zi am vazut pe unu kkndu-se pe linia de tramvai. Nu mi-am dat seama daca vroia sa se sinucida sau sa-si ucida kktul. Vinerea si sambata noaptea tot tineretu iese la disperare sa danseze pe muzica de kkt si sa se drogheze ca sa poata suporta pana dimineatza muzica de kkt.

In Londra nu conteaza ce zi de saptamana e, ce ora din noapte sau zi e - e la fel de multa lume pe strada, in baruri, in cinemauri, in teatre. Am vazut doamne de 60 de ani iesind baute din puburi, cantand cu oribile accente cockney, dupa miezu noptzii. Pe cand in Vienna e curfew general la miezu noptzii, concertele se opresc, restaurantele se inchid, nu mai circula mai nimic si in general nu mai potzi cumpara dupa miezu noptzii decat Wurstel si droguri. Duminica nu creste nici iarba si in general daca nu-tzi planifici bine shoppingu sau daca se intampla doamne feri sa itzi trebuiasca ceva neprevazut, asta e.

Ma rog, comparativ cu Londra si eu par ca ma aflu in coma. De exemplu am aflat cu amaraciune ca nici un hostel londonez nu ma mai cazeaza din pricina limitei (superioare) de varsta, de 35 de ani, asa ca am fost obligat sa gasesc cai alternative de cazare. Pe cat de bucuros fusesem de ziua mea, cu 2 saptamani inainte, pe atata de zbarcit m-am simtzit la aflarea veshtii.

Bine, nu-s toate super nici la Londra. O problema nasoala e violentza pe strada (la Viena nazistii te anihileaza in maxim 10 minute dupa ce ai ridicat vocea peste pragu politicos). A doua problema nasoala e transportu. Nu ma refer doar la sensu de circulatzie, si nici la faptu ca toata lumea trece pe roshu (desi din cate stiam nu au inversat si culorile la semafor). Ma refer mai mult la metrou, care e cel mai vechi din lume - 1860 (noi ce naiba faceam pe vremea aia?). Problema e ca, din cauza vechimii, retzeaua de metrou s-a dezvoltat incremental si nesistematic, adaugandu-se treptat, de-a lungul secolului-jumate, bucatzele si ramuri noi care formeaza un haos oribil. Putetzi afla mai multe din excelentul serial-documentar The Tube.

Se moare des pe liniile de metrou, mai ales la rush hour - o perioada de 3 ore pe zi in care se inghesuie atata lume in statzii ca nu mai au loc pe platforma si incep sa se impinga pana pica cate unu pe linie. Vagoanele sunt stramte si claustrofobe iar coridoarele din statzii stramte, bantuite de shobolani si hipsteri care canta folk pentru un ban cinstit. Functionarea normala a metroului e exceptzionala si cand se intampla, microfoane si ecrane de peste tot anuntza cu mandrie: today we have a good service! Insa din saptamana petrecuta de mine la Londra abia am prins 2-3 zile in care toate liniile aveau insemnul asta in dreptul lor.

Dar, repet, uitatzi-va la The Tube, e fascinant ce se intampla in metroul londonez - de la consilierea psihologica a shoferilor de metrou care au apucat sa calce oameni, la oameni dubiosi care prefera sa mearga pe scarile rulante in contra-sens, ori incidente cu indivizi care se caca in statzii (iata totusi o asemanare cu Viena, tre sa investighez care e faza cu acest obicei - asta de care zic, din Londra, a fost chiar un caz celebru, nu l-au putut prinde multa vreme caci se pare ca-si aducea cacatu de acasa intr-o punga, nu-l facea ad-hoc; cica era neamtz).

M-am dus la Londra pentru festivalul FrightFest insa am ajuns cu o zi mai devreme sa apuc sa vizitez una alta. Asa ca am dat o raita generala de turist. Obiectivele mari ale Londrei le stie toata lumea, asa ca o sa ma rezum la cele pe care nu le shtitzi:

1. Am halit cel mai bun shnitzel din lume la restaurantu lu Jamie Oliver. Pretz decent - ma rog, scump ca toata Londra e scumpa mai ales ca n-au lasat pretzurile jos dupa Jocurile Olimpice, dar mai ieftin decat la toate celelalte restaurante la care m-am oprit.

2. Am gasit un bar numit Garlic and Shots unde se vinde bere de usturoi si inghetzata de usturoi. In principiu e un bar de rockeri pe unde cica mai vine Euronymous, parintele black metalului norvegian. Da, shtiu ca lumea il crede mort, insa el sustzine ca a fost o tzeapa, ca sa-l infunde pe Varg Vikernes.

3. Am fost la lansarea noului sezon din Doctor Who, ocazie cu care mi-am tras poze cu Tardisu si mi-am luat un Dalek. Se vindea pe acolo si o shurubelnitza sonica care functioneaza ca telecomanda dar cum n-am televizor n-am avut ce face cu ea. Cu ocazia asta am vazut cel mai mare comic shop din viatza mea, cam cat 3 librarii Carturesti numai cu benzi desenate si vanzatori hipsteri (convertitzi din geekshii anilor 90).

Cinemaul Empire, in care s-a tzinut festivalu, are cea mai mare sala  (de cinema) pe care am vazut-o in viatza mea. Pare mai mare decat cladirea care o contzine, foloseste probabil tehnologie din Doctor Who. Am uitat cate locuri are, dar e de ordinu miilor. Statzi sa pun o poza.

Partea nasoala e ca nu potzi merge la FrightFest ca la TIFF, sa itzi iei bilet cu o zi inainte pe baza recomandarilor prietenilor. La momentu inceperii festivalului majoritatea filmelor sunt sold out, biletele se iau cu o luna inainte. Ceea ce e nasol, daca te uitzi la faptul ca majoritatea filmelor din program nici macar nu au pagina IMDB. Sunt premiere mondiale sau europene, unele in regim de screening uncut deci nu prea ai unde sa consultzi recomandari, recenzii etc. Si aproape nici un film nu se da de 2 ori, deci n-ai pe cine intreba. Asa ca am mers cam la noroc, sau pe baza faptului ca stiam pe unii regizori. Am nimerit in general bine, reusind sa evit in mare titlurile torture porn care au dominat programul acestei editzii si care i-au pricinuit porecla de RapeFest.

O treaba deosebit de misto sunt spoturile de dinainte de filme, promovand mesajul TURN OFF YOUR BLOODY PHONE. Le gasitzi pe toate pe youtube, vi-l pun aici doar pe cel mai crancen dintre ele:

Dupa filme lumea se tragea la partyurile de la Phoenix Artist Club. Cum n-aveam acreditare si rezervari oficiale am dat tarcoale ca un caine vagabond pe langa usha pana mi-a remarcat unu din organizatori tricoul cu Ilsa, tigresa Siberiei. M-a chemat inauntru sa ma felicite pt cel mai cool tricou vazut la festivalu asta, o raritate din cate am intzeles. Ma rog, stiam ca e o raritate ca de aia l-am luat dar nu ma asteptam sa-mi ofere cineva 50 de lire pe el. De aici incolo tricoul mi-a purtat noroc, mi-a asigurat bilet de intrare la partyuri unde am intalnit si am luat autografe de la toata lumea care conteaza in horroru modern: scriitorul Kim Newman, regizorul Tom Six si nevasta-sa Ilona (creatorii seriei The Human Centipede), Ti West (House of the Devil), Jake West (Doghouse, Evil Aliens), Paco Plaza (Rec) si o gramada de actori cu pitzipoancele lor. Dupa ce le-am zis ca-s din Transilvania si ca avem si noi festivalu horror de la Biertan au fost in extaz, unu a zis ca ma face guest of honor.

M-am cam emotzionat si am stat mai deoparte, limitandu-ma la autografe si poze. Lumea era in general incantata de cate ori auzea de Transilvania, mai putzin un american bou care a inceput sa rada cand i-am spus de unde-s.

- Hahaha, this guy thinks he's from Transilvania! ii zice unuia de langa el.
- What's so funny, il intreb.
- Hahaha, Transylvania, cmon guy, it's a lame joke!
- It's not a joke, man!
- Haha, Transylvania is not a real place, man, it's a fantasy place! You watch too much horror.
- You're stupid, man.

Pana la urma am plecat destul de repede in prima seara ca m-am timorat si m-am simtzit nepregatit pentru ce se intampla acolo.

A doua zi am decis sa bag 2 beri inainte de afterparty si lucrurile au mers mult mai satisfacator. Le-am baut intr-un bar de alaturi, impreuna cu un individ cu doi dintzi enormi si parul rarit, vopsit negru, cu fizionomie de shobolan. Se pare ca nu sunt singuru care a avut perceptzia asta - tipu juca in rolul unui redneck pe nume Rat, in filmul Inbred, cel mai recent splatterhorror al lui Alex Chandon (asta e un black metalist dubios care acu 10 ani facuse filmu care mi-a unit destinele cu ale lui exty, Cradle of Fear (cu vocalu de la Cradle of Filth in rolu principal)). Am aflat ca sobolanu asta era fachir de meserie (la Londra se pare ca e o meserie cinstita) dar ca nu statea prea bine cu banii asa ca i-am luat o bere sa-mi tzina de urat. Cum n-am amintiri prea placute de la filmele lui Chandon am simulat un pic simpatia pentru black metal si am mintzit ca as fi vazut noul sau film. Ulterior mi-a parut rau, caci seara am ajuns sa-l cunosc si pe Chandon care e un tip la locu lui, nicidecum blackeru tembel la care ma asteptam.

Pana la urma mi-am facut curaj sa-l abordez si pe Kim Newman, care era mereu inconjurat de macar 5 gagici si nu incapeam sa ajung pana la el. Dupa poza si autografu de rigoare l-am intrebat daca a fost vreodata in Transilvania pentru romanele sale vampiresti cu tzigani din Medias si moldovence (ciclul Anno Dracula, lectura obligatorie fratzilor). A zis ca nu, ca a extrapolat din ce stia despre tziganii romani din Londra (in unul din romanele sale, Dracula e un tzigan de-al nostru fugarit de securisti pe vremea comunismului, care reuseste sa fuga in America ascuns intr-un cosciug si il cunoaste pe Andy Warhol, pe care il ajuta sa faca varianta sa de Dracula, aia cu Udo Kier).

 Pana la urma m-am intins la vorba cu niste turci, unul dintre ei fiind responsabil cu spoturile Turn Off You Bloody Phone de care ziceam mai sus. Mi-a marturisit ca lucreaza la un lung metraj despre o prostituata din Bucuresti fugita la Istanbul care il invie pe Cthulhu. A fost incantat cand i-am povestit de nuvela mea horror despre fotbal (despre un portar care face un pact cu Diavolul sa apere toate penaltiurile intr-o finala a Cupei Campionilor) si mi-a propus sa o ecranizam la turci, inlocuind Steaua cu Galatasaray. Atunci mi-a suras ideea, dar acum mi se pare ca mi-as trada tzara. E un film care trebuie cu orice pretz sa se faca in Romania.

In ultima zi a festivalului am trait un atac de panica nasol. Cand dau sa ies din casa nimeresc intr-o strada plina de negri jongland nuci de cocos si pliculetze de marijuana, pe o muzica infernala. Incepuse carnavalu de la Notting Hill care ingramadeste juma de milion de oameni pe cateva stradutze si astia isi fac de cap 2 zile si 2 noptzi dansand, fumand iarba, mancand coaste fripte sau injunghiindu-se intre coaste din te miri ce. Nu mi-a priit deloc atmosfera mai ales ca  mi-a luat 2 ore sa ies din cartier: toate statiile de metrou din imprejurimi erau inchise, toate strazile blocate, lantzuri de politzisti te opreau cand incercai sa iesi printr-o zona mai libera (care cica era rezervata pt cazuri de urgentza). Cand am crezut ca am dat de iesire m-au intors din drum ca e major gas leak si poate exploda dintr-o clipa in alta, ceea ce m-a obligat sa ma intorc la loc in focaru de infectzie si sa gasesc o ruta alternativa printre camioanele pline de jamaicance dansand din buric si tragandu-ma de shlitzu nadragilor, oameni catzarandu-se pe streshini ca maimutzele, copii plangand ca i-a calcat cineva pe cap. O veritabila zombie apocalypse, mustind de distractzie primordiala foarte violenta, care nu-mi prieste deloc in ciuda faptului ca i'm a man of groove. Avoid at all cost carnavalu de la Notting Hill, nimic bun nu se intampla acolo.

Cu greu am iesit din nenorocire si am ratat niste filme pe chestia asta insa after partyul din seara aia a facut totzi banii. Am ajuns cu intzelepciune mai devreme, caci stiam ca se va umple full in seara aia, cand era programat sa tzina pana dimineatza (si nu pana la 2-3 cum era obiceiu). M-am pupat cu gagica din Ginger Snaps, care era acolo cu noul ei film, American Mary - revelatzia festivalului, ratat insa de mine din pricina nenorocitului de carnaval caraibian (ce dracu de treaba au englezii cu caraibele? e ca si cum ai organiza o parada Gay Pride la Zalau). Alex Chandon (ala cu Cradle of Fear) a zis ca ne vedem la Cluj, ca-si trimisese filmul Inbred la festivalul Comedy de la Cluj din toamna asta (wtf? this guy is not funny, cel putzin nu in sensu lui Louis de Funes!).

La chefu final lumea a cazut de acord ca in loc de FrightFest de anu viitor festivalul ar trebui sa se numeasca RapeFest, ceea ce l-a cam intristat pe organizator care s-a aparat cu observatzia corecta ca preponderentza subgenului torture porn e o situatzie a horrorului actual in general, pe care festivalul doar o reflecta. Si ca, din pacate, ipocritzii mainstream tocmai prin intermediul acestui gen (vezi seria Saw) s-au apropiat de horror si l-au facut suficient de vandabil. Probabil e un gen care zgandare ceva reprimat in prostul de rand.

Ma rog, s-a terminat pana la urma si chefu asta si m-am intors in tzara lu Arbeiten gandindu-ma la versurile lu Nick Cave.

And if the Thames weren't so filthy
I would've jumped in the river to drown 

Watchmen for dummies

Black Summer
de Warren Ellis

Din nou Warren Ellis, asta este. Black Summer e o serie BD, publicata la Avatar Press, editura care adaposteste autori BD respinsi si cenzurati de publisherii mainstream. Ellis e cred ca cel mai frecvent publicat autor de la Avatar. Am mai discutat despre asta pe vremea cand a publicat Black Gas, o poveste brutala cu zombie.

Black Summer nu are nici o treaba cu Black Gas, e o poveste politica cu supereroi, o versiune mai superficiala si brutala a lu Watchmen. Nu e o serie lunga, 8 numere, grupate recent intr-un frumos volum hardcover.

Povestea incepe cu un supererou care se furisheaza in gradina Casei Albe, intra in biroul oval si il omoara pe presedintele SUA, cu tot cu sfetnici, apoi apare in fatza ziaristilor anuntzand ca presedintele era un cremenal corupt si ca puterea tre sa fie in mana poporului. Din pacate autoritatzile nu reactzioneaza prea pozitiv si supereroii incep sa fie declaratzi ca teroristi, provocatzi si haituitzi pana la decimare desi la inceputuri fusesera promovati ca un triumf al experimentelor armatei. Povestea merge in paralel cu evenimentele politice post 9/11, supereroii sunt asimilatzi talibanilor, iar cel care l-a omorat pe presedinte e un fel de Bin Laden care tot trimite inregistrari video populatziei. Banuiesc ca asta a fost motiv suficient ca Ellis sa se adaposteasca la umbra celor de la Avatar Press, singurii dispusi sa publice o calomnie aproape pe fatza la adresa regimului Bush. De fapt unul din blurburile volumului zice asa: Would you like Homeland Security to be notified about this book?

Din pacate, ca mai toate productziile Avatar Press, povestea e diluata in multa actziune - o gramada de pagini fara dialoguri pe care sunt desenate explozii, cafteala si matze imprastiate. Unele au sens, altele-s bagate doar sa umple paginile, astfel ca povestea putea fi spusa in jumatate din paginile alea. Alta problema e ca spre sfarsit povestea urmeaza pasii batutzi de Watchmen, ridicand dilema Who watches the watchmen si unde se trage granitza intre brutalitate abuziva si justitzie.

In concluzie, lucrarea lasa impresia de superficialitate si de oportunism legat de lansarea filmului Watchmen, o chestie din pacate destul de frecventa in catalogul Avatar Press. Oricum, hardcoverul arata foarte misto iar grafica e detaliata. E ok ca si cadou.

- plusuri: grafica misto, valori de productzie cool
- minusuri: poveste diluata in cafteli, cam sta in umbra lui Watchmen
- recomandare: celor care n-au intzeles sau n-au avut rabdare la Watchmen

Unde-s doi puterea creste

Fell
vol.1
de Warren Ellis
cu grafica de Ben Templesmith

Fell e un veritabil proiect All-Stars, proiecte care de regula eshueaza din conflicte creative date de ambitziile celor doi co-autori, adica de orgoliile celor doua medii de comunicare - textul si imaginea. Din pacate si Fell a cunoscut o intrerupere brusca dupa acest unic volum, Warren Ellis fiind dealtfel cunoscut pentru prostul obicei de a lasa neterminate seriile BD mai lungi, ma mir ca si-a terminat Transmetropolitanul. Nu pot decat sa sper ca Fell va continua intr-o buna zi caci altfel acest prim volum, subintitulat The Feral City, e cel mult un teaser.

Fell e o serie de povesti politziste care imbina serialul Cracker cu filme politziste brutale (Seven, Hannibal) transpuse cu ajutorul graficii lui Ben Templesmith intr-o aura suprarealista, desi nu se intampla nimic supranatural in poveste.

Eroul povestii e detectivul Richard Fell care a fost transferat in ultradecadentul cartier Snowtown din pricina a doua acte de eroism, unul cu care toata lumea a fost de acord si unul cu care nu a fost nimeni de acord. Teoretic ramane pentru volumele viitoare ale seriei sa aflam motivele obscure ale transferarii detectivului Fell in acest fund de lume pictat absolut grotesc de grafica deosebita a lui Templesmith. Snowtown asta e cel de mai de kkt si oribil orash ever iar sectzia de politzie la care lucreaza Fell e usor ireala: sheful sectziei e un ipohondru care citeste Necronomiconul in ideea ca ultima sperantza in combaterea crimei e magia neagra, secretara e o isterica frustrata de a fi aflat ca sotzul sau era zoofil iar colegul de birou al lui Fell e un politzist cu picioarele amputate care a fost mutat la munca de birou in loc sa fie scos in pensie, din lipsa de personal. Fell gaseste refugiul in colectzia sa de fotografii sinistre si un jurnal personal scris pe post-ituri (folosite de grafician pe post de monolog) si e bantuit ocazional de imaginea unei calugaritze care are fatza lui Nixon.

Cazurile cu care se confrunta Fell sunt oribile iar rezolvarile vagi si relative. Voi da doar un exemplu - un alcoolic care nu mai poate bea din pricina ulcerului isi construieste un dispozitiv de facut clisme cu alcool. Cu asta creca am cam lamurit lumea: Ellis e unul din cei mai cinici autori din banda desenata moderna, Templesmith unul din cei mai grotesti graficieni iar alaturarea celor doi e curata amenintzare la adresa civilizatziei, poate de asta Fell a luat o pauza din publicare.

In concluzie, ma bucur sa citesc in sfarsit o lucrare solida de la Warren Ellis. E adevarat ca dintre clasicii britanici in viatza, Ellis e singurul de la care am citit doar ciurucuri (vezi articolele despre Nextwave si Black Gas) iar lucrarea sa de capatai, Transmetropolitan, am tot inceput-o si intrerupt-o in asteptarea editziei noi din 2009.

Observatzi ca sub autor am trecut de data aceasta si graficianul, desi de regula il ignor. Corectitudinea politica impune ca pe coperta benzilor desenate sa apara toata echipa in calitate de autori - scenaristul, graficianul, coloristul, ala care deseneaza bulelele de dialog etc. Abia pe pagina 1 se cuvine sa se detalieze cu ce s-a ocupat fiecare, ori lucrul asta mi se pare aiurea. Asta se trage de la nishte procese legate de drepturile de autor de pe vremuri. Acu 70-80 de ani nici macar nu apareau autorii pe coperta, doar brandul seriei sau editurii. Apoi, in anii 50 au inceput sa fie promovatzi graficienii, lasand in anonimat scenaristii. Apoi, in anii 70 au iesit la inaintare scenaristii lasand in umbra graficienii. Apoi s-au hotarat sa-i puna pe amandoi pe coperta si s-au enervat aia care deseneaza literele in bulelele cu dialoguri. Asa ca azi pe un volum BD vetzi gasi cam 6-7 autori pe coperta principala din care, de cele mai multe ori, doar unul conteaza - scribul - si ala e cel care apare si in articolele mele. De exemplu, tehnic vorbind, Watchmen e creatzia lui Alan Moore si Dave Gibbons. But hell, toata lumea stie ca e vorba de Watchmenul lui Alan Moore, punct.

Totusi, exista cazuri deosebite in care graficianul nu e un simplu executant ci adauga o dimensiune personala si un puls artistic fara de care povestea n-ar mai fi la fel. Ben Templesmith e unul din astia, cu stilul lui aparte de caricatura desenata peste pictura si colaj. Templesmith a explodat pe piatza cu grafica la 30 Days of Night si are propria serie de unic autor, de care v-am povestit acu 1 an - Wormwood: Gentleman Corpse.

- plusuri: o alaturare de talente imense, grafica minunata si dialoguri cinice british
- minusuri: exista un singur volum grupand primele 8 numere iar lucrarea a luat o pauza nedeterminata, povestile sunt cam scurte desi exista si un plot mai larg, ramas insa in aer
- recomandare: fanilor povestilor politziste brutale (Seven), eventual cu o doza de umor britanic negru (Cracker), celor care apreciaza grafica lui Templesmith

Zombie sellouts: Romero comics

Cand nu face filme, ceea ce se intampla destul de des, tata si mama zombieului modern, pe nume George Romero, isi imprumuta numele companiilor de benzi desenate ca sa mai faca niste maruntzish.

Avatar Press, care au scos Black Gas, sunt cunoscuti pentru violentza extrema a benzilor lor desenate si pentru ambitzia lor de a deveni lideri pe segmentul BD horror, acum cand compania lui Danzig s-a cam lenevit si majoritatea concurentzilor s-au desfiintzat. Prima miscare de la Avatar e sa umfle toate francizele horror posibile, asa ca au in maneca adaptari BD dupa Friday 13, Nightmare on Elm Street si Texas Chainsaw Massacre, dar si titluri ca Robocop sau Stargate. O miscare tactica recenta a fost pactul cu Romero si Russo (co-scenaristul sau) pentru o serie BD binecuvantata si oficial anexata la plotul filmelor lui Romero. Seria a inceput acu vro 3 ani si continua in asteptarea aniversarii de 40 de ani de la lansarea filmului original, cand probabil o sa fie completata cu merchandising la greu. Pana acum au aparut prequelurile:

• Night of the Living Dead (The beginning, Back from the grave, Just a girl), in total vro 5 numere cu legatura slaba intre ele, un fel de prequeluri care povestesc cum personajele din Night of the Living Dead au ajuns in casa aia. Crap, this is not Star Wars.
• Escape of the living Dead (original, Airborne, Fearbook si Annual) totalizeaza 10 numere adunate recent intr-un volum si e un pic mai breaza: actziunea se petrece intre Night si Dawn si incearca sa explice cum au rezistat zombie intre cele 2 filme. In principiu de vina au fost hippiotzii, tzantzarii si niste mad scientists. Povestea e mai aproape de Friday 13 (hippies macelaritzi in timp ce fac sex in padure) dar e interesant ca incearca sa creeze un erou zombie, Deadhead. Cel mai cool e ca unul din numere, Fearbook, e scris totalmente in versuri si explica originile zombieului Deadhead, un hippiot intors din Vietnam caruia i-au violat niste rednecksi gagica si de suparare s-a facut zombie.
• Plague of the living Dead e o serie de 6 numere despre 3 soldatzi care se intalnesc in Vietnam cu zombie lansatzi de armata americana, in timp ce in paralel nevestele lor care-i asteapta acasa sunt la randul lor asediate de zombie.

Daca stau sa trag linia, Avatar Press astia sunt cam varza la capitolul idei. Dar mai rau de atata e John Russo, coscenarist al Night of the Living Dead, care sarmanu a scris majoritatea acestor BDuri si isi recicleaza povestea fara nici o nerusinare. O chestie care a marcat si cinematografia horror si e pacat, caci arunca o lumina falsa asupra fenomenului: seria filmelor lui Romero e foarte diversificata si fiecare din filme are o identitate clara iar ingroparea lor intr-o impresie vaga a memoriei colective pare inevitabila, ca si in cazul altor filme horror clasice. Revenind la Avatar Press, nu-s totusi chiar de ocolit. O strategie paralela cu campania de reciclari horror e sa ofere autorilor BD consacratzi posibilitatea de a publica lucrari fara restrictzii de continut, motiv pentru care gasim la Avatar si cateva chestii interesante din partea lui Warren Ellis, Garth Ennis, Alan Moore (cu o carte de eseuri) si chiar Frank Miller cu Robocopul sau. Tot Avatar au adaptat si cate ceva din Lansdale.

Avatar Press nu sunt singurii care s-au scaldat in franciza lui Romero, tzinand cont de faptul ca e una din putinele francize ramase in domeniul public, fara restrictii de copyright. In primul rand, fiecare film a lui Romero a fost adaptat in BD. Nu prea intzeleg appealul benzilor desenate facute dupa filme. Inteleg filme dupa benzi desenate, dar invers mi se pare totusi o aberatzie. Evident ca avem Night of the Living Dead, Dawn of the Dead, Day of the Dead si Land of the Dead. Le-am rasfoit un pic confirmandu-mi senzatia ca adaptarile BD dupa filme sunt chiar mai nasoale decat ecranizarile dupa jocuri pe calculator. Fusharite, chinuite, varza. Am gasit chiar si Shaun of the Dead, copiata dupa film replica cu replica.

Alta companie care atenteaza la numele lui Romero sunt Dead Dog Comics, care au scos totusi o chestie mai simpatica decat toate celelalte pomenite aici: Night of the Living Dead - Barbara's chronicles povesteste aventurile lui Barbara dupa ce a supravietzuit evenimentelor din film. Dar e mai degraba Barbara din remake-ul din 1990 decat isterica din filmul original. Adica aici Barbara e o mushkiuloasa in maieu alb care conduce un grup de supravietzuitori spre laboratoarele secrete ale armatei SUA alaturi de un copil infectat si un doctorand pervers. Nu e mare lucru de capul povestii, dar are umor: virusul zombie a venit de la un alien din Roswell iar la finalul povestii Charles Manson ajunge presedintele SUA. O incercare similara e si Day of the Dead: The Rising of Bub, care se pare ca a fost cancelat dupa primul numar.

Nici DC Comics nu s-au dat inapoi. Numele lui Romero e scris cu fonturi mai mari chiar decat titlul seriei Toe Tags. Asta e scrisa chiar de Romero si ar fi un fel de continuare la Land of the Dead, dupa ce zombie au devenit (tot mai) inteligenti si au declarat razboi cabinetului Bush. Un zombie capabil sa comunice se imprieteneste cu o gagica si calare pe un elefant furat dintr-o gradina zoologica se pornesc spre Casa Alba, cred. Ar putea iesi un film interesant, dar Romero nu prea le are cu benzile desenate si scriptul are probleme grave de ritm si coerentza.

Asadar, Romero is a sellout. Trebuia sa vina si ziua asta. Sa speram totusi ca noul sau film nu dezamageste.

Gorefest
Black Gas

de Warren Ellis

Black Gas e some serious shit. Cea mai pragmatica si lipsita de poezie poveste cu zombie pe care am citit-o, banda desenata se intinde peste 6 numere dintre care ultimul este lipsit de dialoguri, doar cu scene gory si imagini apocaliptice.

Warren Ellis e un autor BD fundamental, adica britanic. Are si o coloana la Suicide Girls cu expozeuri gen Andrei Gheorghe plus a brain. Numele lui e legat de distopia Transmetropolitan si Planetary (replica la League of Extraordinary Gentlemen), dar nu s-a dat inapoi nici de la povesti cu supereroi sau episoade cu Constantine.

E important faptul ca lucrarea e publicata la Avatar Press, una din companiile care nu impun absolut nici o restrictie de continut, motiv pentru care a facut casa buna de-a lungul vremii cu cam toate numele mari din industria BD, inclusiv Frank Miller, Alan Moore si a publicat chiar adaptarea BD a romanului The Drive-In, a lui Joe Lansdale. Astfel, Avatar Press nu au serii de mare intindere (6-10 numere) dar garanteaza o lipsa totala de compromis iar Black Gas este cel mai bun exemplu.

Black Gas e o poveste simpla si la obiect cu un ritm alert: un cuplu tanar se duce pe o insula sa fac sex, face, un vulcan erupe si imprastie un gaz negru care transforma in zombie pe toata lumea, mai putzin pe cei doi tineri care au reusit sa nu respire gazu. Tinerii se pornesc spre debarcader, se bat cu zombie, se urca in barca, reusesc sa scape apoi vad ca norul de fum a fost dus de vant pe mare si baiatul se transforma in zombie. Fata il omoara, ajunge pe continent unde norul a ajuns deja si toata lumea e zombie. Fata e salvata de un politzist care apoi se deprima si o omoara, lasandu-ne fara personaje principale. Apoi politzistu se plimba un pic singur, vede ca zombie incep sa faca sex unii cu altzii, pica o bomba atomica si BUM, moare toata lumea. Apoi unde a picat bomba s-a facut o gaura din care emana gaz negru care se ridica si acopera toata America. FINITO si la culcare.

Povestea e intinsa ca o atza legata intre inceput si final, n-are nici o abatere, dar reuseste sa fie sinistra datorita graficii excesiv de oribile, cu pagini intregi de carnagiu lipsite de dialoguri si prabusirea treptata a tuturor personajelor pana la finalul complet lipsit de promisiuni.