Filme contra plictiselii: Padmaavat, Ready Player One, A Long Way Down, Blair Witch, The Hunt for Wilderpeople, Human Centipede 3

Padmaavat

(regizat de Sanjay Baanshali, un Sergiu Nicolaescu al Indiei)

Pe de o parte, imi place ca in filmele de la Bollywood/Tollywood eroii se mai bat inca pe gagici. La Hollywood nu mai vezi demult asa ceva, totzi supereroii se bat pentru niste bolovani ori artefacte, iar in filmele realiste soldatzii si spionii se bat pentru petrol sau democratzie. Practic feminismul a distrus conflictul traditzional pentru favorurile si inima unei gagici. Pe de alta parte, ma cam scoate din sarite ca subiectul asta la indieni pare sa fie chiar o obsesie istorica (un titlu de referintza al istoriei lor cinematografice e O floare si doi gradinari). 

Blockbusterul Padmaavat are meritul de a ne sugera niste izvoare ancestrale pentru aceasta obsesie. Asa cum la români arhetipurile fundamentale sunt Mesteru Manole (individu care fushareste orice si nu pricepe de ce nu-i iese nimic) sau Mioritza (individu caruia i se da in cap pentru ca a reusit totusi sa faca ceva), la indieni schema psihologica arhetipala pare a fi bataia pe gagici. O gasesti in toate legendele lor, iar filmul asta, bazat pe o astfel de legenda (plus ceva adevar istoric), spune lucrurilor pe nume fara subtilitate.

Miza conflictului e gagica din poza, cu un ditamai cercelu in nas, o printzesa importata din Sri Lanka. Cei care se bat pentru ea sunt doi domnitori din secolul 13 - unul musulman, celalalt hindus, fiecare avand argumente solide pentru ambitzia de a deveni lider absolut (primul a tzinut piept invaziei mongole, al doilea era un hipster cool). Primul il ataca pe al doilea, se dau batalii epice, in timp ce gagica sta pe margini si rade de ei.

India are o suprafatza si o populatzie comparabile cu toata Europa adunata laolalta, iar istoria locului e la fel de interesanta ca Lord of the Rings (cu diferentza esentziala ca ei se bateau pe gagici, nu pe inele). Din pacate nu stiu suficienta istorie incat sa ma bucur de detaliile cu adevarat cool din astfel de filme -  de vina e istoria locala si regionala care mi s-a bagat pe gat cand eram mic, lasandu-ma ignorant fatza de ce s-a intamplat pe restul planetei. Iar la batranetze a trebuit sa fac bani, n-am mai avut vreme de cultura.

Filmul e pe alocuri superb vizual, iar prin alte locuri e mizerabil, i se vad cusaturile. Nu pricep cum, la o productzie cu astfel de proportzii si buget, indienii nu sunt in stare inca sa faca (ori sa cumpere) niste CGI cat de cat decent (lipsurile se simt in bataliile epice). La capitolul asta si cinema-ul rusesc si cel chinezesc au avansat mult mai rapid.

**********************************

Ready Player One

(regizat de Steven Spielberg, autorul lui... Lista lu Schindler)

Pe vremuri chiar blogul asta avea in subtitlu "promovarea culturii populare". Astazi titlul zice ca e despre viatza si moarte. Pe vremuri ma luam in gura cu directorul filarmonicii ca de ce canta piese pop si coloana sonora Star Wars, sa isi vada de aristocratzia lor. Astazi merg la filarmonica. Asta e principalul beneficiu al unui blog - potzi vedea cum se strica omul in propriile lui cuvinte.

Nu mai pot sa ma uit la istericale pop precum filmu asta, in care scenariul e substituit cu un joc de-a "spot the reference". Nu stiu cum e romanul lui Ernest Cline (de succes comercial, nu si critic, tradus si la noi), dar filmul lui Spielberg e o geeksteria zgomotoasa menita sa ii suresciteze pe gameri, sa ii incurajeze sa isi dea in cap in numele gamificarii realitatzii (truc neoliberal satanist) iar la final le da o lectzie morala veche de cand lumea - sa mai iasa din casa daca vor sa-si gaseaca gagik.

Lumea zice ca filmul e despre pop culture, dar e pop culture asa cum o intzeleg gamerii - mai mult din auzite sau ce au aflat de prin jocuri cu privire la cate un film/carte/personaj. Referintzele cat de cat interesante in Ready Player One sunt legate de istoria jocurilor video si de modul in care acestea au filtrat cultura pop (americana si japneza, Europa pare ca nu exista in acest film).

Filmul e nu e chiar film, e mai mult desen animat. Mare parte se petrece intr-un joc VR MMORPG unde totzi oamenii sunt conectatzi si se dau la intreceri in timp ce in viatza reala casele se rastoarna pe ei si n-au apa la baie. In taramul virtual niste pushti se iau la intrecere cu o corporatzie in incercarea de a gasi un easter egg plantat de creatorul jocului. Se tot alearga astia pe acolo sa faca rost de 3 chei, sa descifreze niste cimilituri, sa deschida 3 usi, etc... Avatarurile din interiorul jocului, precum si decorurile sunt inspirate din sus-numita cultura pop - inclusiv cateva scene din Shining (in carte erau scene din filmele lui Spielberg, dar cum insusi Spielberg e regizor aici a decis sa evite autoreferintzele).

Un film foarte potrivit epocii in care traim, a spiritului belicos gamificat la nivel de individ.

***************************************************

A Long Way Down 

(regizat de Pascal Chaumeil, apropiat al lui Luc Besson)

Cica depresia e boala noului secol. Ori boala celor carora li s-a urat cu binele, care au suficient de mult timp liber si nu-s suficient de bagatzi in seama. Sau a celor care s-au obisnuit sa ia MDMA in loc de cafea si afla intr-o buna zi ca le-a disparut dealerul.

Nu ma asteptam la un film atat de plangacios pornind de la un roman al marelui Nick Hornby (High Fidelity, An Education). Totusi materialul literar ajuta - dialogurile sunt dense, puse in gura unor actori cu shtaif - Pierce Brosnan, Toni Collette. Povestea merge insa pe mana dramoletei romantice - cam cum era comedia aia cu oameni bolnavi de cancer care pareau sa se distreze de minune (Bucket List).

Cei 4 protagonisti se intalnesc pe acoperishul unui bloc tocmai cand incercau sa se sinucida (fiecare cu motivele lui). Dupa ce povestesc umpic ajung ei la concluzia ca mai bine nu s-ar sinucide caci mai e loc de distractzie pe lumea asta si se duc impreuna la mare sa se distreze. Si uite asa trece depresia, important e sa te bage cineva in seama. Un film pentru attention whores, nu pentru oameni deprimatzi.

***************************************************

Blair Witch

(regizat de Adam Wingard, din gashka VHS)

Blair Witch Project a avut la finele anilor 90 un rol esentzial in a reinventa cinema-ul horror. Valul de filme de tip found footage (concepute ca documentare fake filmate de catre personajele implicate in poveste) continua inca in zilele noastre cu suficient aplomb. Printre favoritele mele se numara scurt metrajele grupate in antologia VHS, care la randul ei au lansat o noua generatzie de regizori horror - "generatzia mumblegore". Unul dintre membrii grupului care a creat scurt-metrajele VHS este Adam Wingard iar la unul dintre scurt-metrajele respective au fost invitatzi chiar creatorii Blair Witch Project-ului original. Cumva au reusit ei sa pice la o intzelegere astfel ca anul trecut Adam Wingard a facut acest film - initzial promis drept remake, apoi confirmat drept sequel.

M-am uitat la filmul original si la acest remake/sequel unul dupa altul si din pacate diferentzele nu sunt deloc favorabile noului film, in ciuda celor 18 ani de experientza acumulata cu astfel de filme. Adam Wingard e unul dintre autorii mai putzin talentatzi ai generatziei mumblegore insa din pacate e si cel mai prolific si mai bagacios, incercand mereu sa-si lege numele de proiecte cu vizibilitate larga (vezi si recentul remake Death Note).

In noul film avem un grup mai mare de studentzi ratacitzi prin padure (6 la numar), mai antipatici si mult mai prosti ca actori decat protagonistii filmului original. E o senzatzie aici ca toata lumea s-a implicat in acest film la misto, hipstereshte, fara vreun plan concret de a reda suflul francizei originale.

Se urla foarte mult si degeaba, actorii sunt isterici si nenaturali, cam cum fac hipsterii cand tzipa in salile de cinema ca sa mimeze ironic faptul ca s-au speriat. Se incearca o conectare la povestea originala - protagonistii ajung din nou la casa aia darapanata in care se termina filmul vechi si se aduc unele explicatzii "mult ashteptate" de fani (eu unul nu le asteptam) si se deschid noi dileme (de care nu ii va pasa nimanui asa cum ne-a pasat de filmul original).

E un proiect de vanitate al generatziei mumblegore, insa nu face fatza comparatziilor - pare mai degraba o parodie la sezonul trecut din American Horror Story (care era la randul sau o parodie la Blair Witch Project).

***************************************************

The Hunt for Wilderpeople

(regizat de Taika Waititi, autorul lui What We Do in the Shadows)

Intre momentul in care ne-a vizitat la festivalul horror de la Biertan si momentul in care a regizat blockbusterul Thor Ragnarok, regizorul neozeelandez Taika Waititi a mai facut comedia asta familista care mi-a scapat la vremea ei. E un film pentru copii cu dialoguri pentru oameni mari, bazat pe romanul semi-autobiografic al unui anume Barry Crump, autor de povesti vanatoresti si romane comice inspirate din experientza sa de padurar si inspector silvic. Autorul era popular pe la ei in anii 60-70 dar nimeni nu stie cat e minciuna si cat reportaj din povestile sale vanatoresti. In buna masura se poate intui.

Baietzelu ala gras din poza de mai jos e un orfan cu sange aborigen, infiat de familia stearpa a lui Sam Neill, fost pushcariash pasionat de vanat mistretzi (alter ego al autorului romanului). Intr-o zi Sam Neill se rataceste cu baiatu prin tufe si cei doi nu mai ies de acolo vreme de cateva luni. Intre timp autoritatzile se sesizeaza ca batranu l-ar fi rapit pe copil si in plus umbla barfe ca ar fi pedofil.

Moshu si copilu se confrunta cu animale, braconieri, autoritatzi si in general cu viatza grea prin salbaticie. Se mai opresc pe la cabane de salvamontisti sa faca rost de resursa cea mai de pretz - hartia igienica. Mai apar tot felu de personaje secundare, unele cam in plus, mai sunt inserate referintze la putzinele chestii celebre legate de Noua Zeelanda (echipa de rugby, Lord of the Rings). Povestea e simplista, placerile filmului stau in dialoguri si in personalitatzile celor doi protagonisti, in special ala micu, un actor-copil foarte diferit de cei pe care-i stim de la Hollywood.

***********************************************

Human Centipede 3

(regizat de Tom Six, autorul lui Human Centipede 1 si 2)

Trilogia Human Centipede sunt genul de filme scarboase pe care le pun amicilor in preajma Craciunului ca sa triez prietenii adevaratzi de cei fake. Cei adevaratzi rezista cu stoicism, stiind ca si io as face la fel de dragul lor. Ceilaltzi stau cu spatele la ecran sau pleaca trantind usha.

Multe dintre problemele Romaniei moderne - supraaglomerarea puhskariilor, criza amnistiei/gratzierii, costurile intretzinerii sistemului penitenciar - s-ar putea rezolva apeland la solutziile propuse de acest film. Povestea e despre un director de pushkarie care, la presiunea unui deputat (Eric Roberts) care si-a facut agenda electorala din reducerea costurilor cu puhskariile, organizeaza un sistem de economisire (inspirat din filmele Human Centipede 1 si 2) in care detzinutzii sunt cusutzi ass-to-mouth prin metode "medically accurate" astfel incat sa formeze un sistem digestiv comun in care mancarea este reciclata cu randament maxim. O sublima metafora a contractului social in neoliberalism. Gluma merge atat de departe incat insushi regizorul (olandezul Tom Six) si producatoarea (nevasta-sa, unguroanca Ilona Six) apar in film drept consultantzi ai sistemului penitenciar american.

Asadar filmul e conceput in maniera meta (asa cum era si al doilea fatza de primul). Cele 3 filme sunt complet distinctive dpdv stilistic - primul era un thriller medical clasic, al doilea un arthouse alb-negru aproape lipsit de dialoguri (imitand subtil Eraserhead-ul lui Lynch), iar acesta a treia parte e formatata sub chip de... comedie. 

Totusi, daca primele 2 partzi bifau cu succes obligatziile tehnice ale stilul adoptat, aceasta a treia parte eshueaza din vina actorilor neexperimentatzi. Printre ei se numara si Bree Olson, actritza porno ce ofera unele ocazii de meditatzie meta cu privire la porneciul Human Sexipede si la episodul South Park, care parodiau aceste filme. Cand exista o parodie porno si un episod South Park, nu itzi mai permitzi sa spui ca filmele Human Centipede sunt irelevante. Sunt convins ca vor rezista timpului mult mai bine decat unele dintre nominalizarile Oscar din ultimii ani.