Iaca inca nishte spicuiri de pe la Oscaruri - astea nu le-as recomanda drept musai, am avut unele dificultatzi de rabdare la ele dar na, au fost la Oscaruri. In mare sunt bune, dar greu de suportat de la un capat la altul.
Hacksaw Ridge
(regizat de Mel Gibson, reintrat in gratziile producatorilor evrei de la Hollywood)
Unii zic ca e din cauza filmului Passion of Christ, altzii ca e din cauza unei glume antisemite (probabil legata tot de acel film), dar de vreo 10 incoace Mel Gibson se plange ca retzeaua de producatori evrei de la Hollywood s-au unit impotriva lui, impunand boicot si embargou asupra carierei sale. De atunci acesta n-a mai primit finantzare, cat o fi el de Mel Gibson si cu tot portofoliul sau (triumfator atat la Oscaruri cat si in plan comercial). De atunci tot bate degeaba la ushi, se tot gandeste ce sa faca, cum sa faca, si pana la urma uite ca a gasit intzelegere la biserica adventista de Ziua a Shaptea. Christos a-nviat!
Creca toata lumea stie deja povestea noului sau film - un soldat adventist refuza sa puna mana pe arma desi doreshte foarte tare sa mearga pe front, sa-si apere patria atacandu-i pe altzii (modelul de patriotism american). Colegii sai de detashament nu prea-l au la suflet, shefii nici atat. Unii incearca sa-l scoata drept nebun, altzii incearca sa-l judece la Curtea Martziala, unii incearca sa-l sape, altzii sa-l bata de-a dreptu etc. Pana la urma tot ajunge pe front, prin bataliile alea din insule cu japonezi, iar acolo are un rol major intr-una din batalii, reushind sa salveze o gramada de colegi, inclusiv dintre cei care ii facusera zile negre. Pe cine nu te lasa sa traieshti sa nu lashi sa moara, e morala filmului.
Cand e vorba de filme de razboi americanii fac propaganda fara nicio rushine. Aici propaganda e dublata de cea creshtin-adventista. Daca filmul ar fi fost romanesc probabil toata lumea radea de el si probabil ca ar fi fost facut de Sergiu Nicolaescu. Dialogurile sunt teribil de simplificate, imi si inchipui pe aia de la Hollywood cum il instruiau pe scenarist sa nu puna replici mai lungi de un rand, ca in ziua de azi nu mai are lumea rabdare de vorbarie. Asta face personajele sa para semiretardate, ori poate chiar asa erau - americani simpli si patriotzi, animatzi de ura impotriva a tot ce vorbea alta limba decat "americana" si impotriva a tot ce nu e creshtin.
Totusi (uite cum o-ntorc), m-am simtzit bine la film. Mel Gibson e un regizor cu larga experientza in manipulari emotzionale, iar povestea din spatele filmului e suficient de adevarata incat, in cele din urma, sa se lipeasca (daca nu esti un hipster cinic si mizerabil ca mine, that is). Mie mi-a placut ca filmul are la mijloc o scena de batalie din aia superhorror, ca in Saving Private Ryan, doar ca umpic mai altfel, filmata in alt stil si cu o locatzie foarte diferita (o stanca nasoala pe care astia se catzarau pe franghii in timp ce japonezii le scuipau in cap).
*********************************************************************
Inherent Vice
(regizat de Paul T. Anderson, dupa romanul lui Pynchon)
Foarte dificil de urmarit acest film, mai ales daca atzi avut dificultatzi cu dialogurile sezonului 2 din True Detective. Si aici se vorbeshte cu jumatate de gura, cu replici neterminate, cu insinuari la detalii foarte marunte din scene care scapa ushor atentziei (avand in vedere si lungimea filmului). Contribuie la asta si ca buna parte din personaje sunt drogate, incapabile sa se exprime coerent, dar cine a avut vreodata un iubit/o iubita alcoolica o sa se descurce. Filmul e foarte placut ochiului, cu costume si freze sublime, care au ceva dintr-un alt mare film al aceluiasi Paul T. Anderson, shi anume Boogie Nights.
Nu e chiar un film incomprehensibil cum zic unii, doar ca necesita o atentzie bine focalizata si nu cineva care vrea doar sa afle ce se intampla in poveste. Unele probleme deriva si din materialul original - romanul "politzist" al enigmaticului Thomas Pynchon, autor celebru pentru textele sale criptice si dense. Cred totusi ca regizorul a facut o treaba excelenta in a face materialul filmabil (a si fost finalist Oscar pentru scenariu) si, chiar daca multzi spectatori ar zice altfel, filmul e laudabil de coerent (insa doar la a doua vizionare, prima m-a cam pierdut si pe mine).
Pana la urma e doar o poveste politzista simpla, din aceeasi ramura cu True Detective (sezonul 2) sau L. A. Confidential: intr-o Californie urbana bantuita de hipiotzi si gagici cu creerii friptzi de la droguri au loc unele abuzuri de coruptzie sistemica care se soldeaza cu crime si disparitzii. Joaquin Phoenix e un detectiv particular avid consumator de iarba si bantuit de gagicile care i-au dat papucii (dar se mai intorc la el pentru cate un favor). Uneori din noroc, alteori din capacitatzi intelectuale nebanuite, omul reuseste sa descoase tzesaturi complexe in care sunt amestecate personaje secundare exotice (Josh Brolin, Eric Roberts). E si un oarecare spirit noir de moda veche (femei fatale, detectivi viciatzi dar pasionali) ingenios translatat pe alte timpuri si alte coordonate decat ce shtim din standardele naratziunii/cinema-ului noir.
Cel mai important totushi e ca filmul e o reala provocarea pentru epidemia de deficit de atentzie care ne decimeaza populatzia.
Cel mai important totushi e ca filmul e o reala provocarea pentru epidemia de deficit de atentzie care ne decimeaza populatzia.
*********************************************************************
The Hateful Eight
(regizat de Quentin Tarantino, dupa propria logoree)
Tarantino isi face aici de cap cu 3 ore de dialog, din care cica a taiat 20 de minute pentru versiunea de cinema. Doamne feri sa nimeresc la vreun Director's Cut. Avem aici o demonstratzie de exces si auto-indulgentza in ce priveste exercitarea meseriei de scenarist, in detrimentul celei de regizor.
Calitatzile cu care si-a facut reclama filmul (muzica si formatul de imagine imprumutat de la westernurile italiene de pe vremuri) se consuma in primul sfert de ora. Restul e o piesa de teatru care se desfashoara intr-o bucatarie unde nu prea e loc nici de muzica epica si nici de Panavision. Se mai putea taia lejer inca o jumatate de ora, avand in vedere ca o parte din dialoguri sunt doar Tarantino-rambling fara nici o legatura cu intriga filmului, iar unele personaje n-au nici un alt rost decat sa ocazioneze cateva replici inutile in plus.
Dupa ce ne-a obishnuit deja cu caracterul referentzial si reverentzial al filmelor sale, Tarantino incearca aici sa se justifice ca ar fi vrut sa faca o versiune western a filmului The Thing, ceea ce nu e chiar o gluma: il avem pe Kurt Russell, totul se petrece intr-o cabana sechestrata de viscol, cu personaje care se suspecteaza reciproc de intentzii rele si identitate mincinoasa, avem chiar si funia de mers la buda. Toate astea functzionau de minune intr-un horror paranoid ca The Thing, dar nu prea se leaga aici, caci la fiecare pas actorii incearca sa-tzi faca cu ochiul sugerand ca totul e la mishto.
Samuel Jackson pare bagat in film doar ca sa bifeze o obligatzie si o asteptare a publicului. Tim Roth si Michael Madsen sunt prezentzi sa ne reaminteasca ca Tarantino a mai facut genul asta de stage-play cu Reservoir Dogs (insa pe atunci avea simtzul timpului si al ritmului), iar Channing Tatum chiar nu e facut pentru genul asta de filme. Finalista Oscar Jennifer Jason Leigh si Kurt Russell sunt singurele personaje care pun suflet. Ea joaca rolul unei hoatze care tot mananca bataie de la barbatzi, deci Tarantino contrabalanseaza cumva necazul de care se plangea CTP prin recenziile sale (Mad Max, Star Wars) cum ca noile blockbustere sunt excesiv de feministe.
*********************************************************************
Calitatzile cu care si-a facut reclama filmul (muzica si formatul de imagine imprumutat de la westernurile italiene de pe vremuri) se consuma in primul sfert de ora. Restul e o piesa de teatru care se desfashoara intr-o bucatarie unde nu prea e loc nici de muzica epica si nici de Panavision. Se mai putea taia lejer inca o jumatate de ora, avand in vedere ca o parte din dialoguri sunt doar Tarantino-rambling fara nici o legatura cu intriga filmului, iar unele personaje n-au nici un alt rost decat sa ocazioneze cateva replici inutile in plus.
Dupa ce ne-a obishnuit deja cu caracterul referentzial si reverentzial al filmelor sale, Tarantino incearca aici sa se justifice ca ar fi vrut sa faca o versiune western a filmului The Thing, ceea ce nu e chiar o gluma: il avem pe Kurt Russell, totul se petrece intr-o cabana sechestrata de viscol, cu personaje care se suspecteaza reciproc de intentzii rele si identitate mincinoasa, avem chiar si funia de mers la buda. Toate astea functzionau de minune intr-un horror paranoid ca The Thing, dar nu prea se leaga aici, caci la fiecare pas actorii incearca sa-tzi faca cu ochiul sugerand ca totul e la mishto.
Samuel Jackson pare bagat in film doar ca sa bifeze o obligatzie si o asteptare a publicului. Tim Roth si Michael Madsen sunt prezentzi sa ne reaminteasca ca Tarantino a mai facut genul asta de stage-play cu Reservoir Dogs (insa pe atunci avea simtzul timpului si al ritmului), iar Channing Tatum chiar nu e facut pentru genul asta de filme. Finalista Oscar Jennifer Jason Leigh si Kurt Russell sunt singurele personaje care pun suflet. Ea joaca rolul unei hoatze care tot mananca bataie de la barbatzi, deci Tarantino contrabalanseaza cumva necazul de care se plangea CTP prin recenziile sale (Mad Max, Star Wars) cum ca noile blockbustere sunt excesiv de feministe.
*********************************************************************
The Imitation Game
(regizat de Morten Tyldum, autorul lui Headhunters)
An nasol a fost la Oscaruri in 2015, daca asta a fost unu din favoritzi, cu 8 nominalizari. Toate ingredientele pareau promitzatoare - regizorul norvegian Morten Tyldum a facut doua din cele mai dragutze thriller scandinave din memoria recenta (Headhunters si Fallen Angels), Benedict Cumberbatch e un actor interesant si pe val, pe Charles Dance e mereu o placere sa-l vezi, iar Alan Turing e unul din eroii mei personali si cel care m-a determinat sa incep o cariera in domeniul inteligentzei artificiale. Sursa problemelor creca e scenariul, unde mai pui ca in acelasi an si la aceleasi Oscaruri mai avem si filmu ala despre Stephen Hawking, care e cam aceeasi chestie. O fi fost anul geek-awareness, dar Hawking are macar avantaju ca i-au facut filmu inainte sa moara, deci poate sa se si bucure de bani. Sper sa se faca si despre mine un film inainte sa crap.
Din pacate Imitation Game e o versiune mai siropoasa a lui Beautiful Mind, si nici ala nu era tocmai lipsit de siropuri datatoare de diabet. Dar macar stia sa se faca simpatic si avea un scenariu scris cu cap, ori asta e doar o colectzie de clishee despre oameni desteptzi, si nici macar faptul ca protagonistul e gay nu reuseste sa faca filmul interesant, aspectul fiind impins la coltz pana spre final (ma rog, se mai reflecta pe parcurs in faptul ca se casatoreste cu personajul Keirei Knightley).
Desi Turing e practic parintele a tot ce numim azi calculatoare si un actor principal in oprirea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii vremii au gasit de cuviintza sa-l condamne la castrare chimica pentru vina de a fi gay si indezirabil dpdv social (ceea ce i-a si provocat sinuciderea). Asta ar trebui sa ne dea putzin de gandit despre cum functzioneaza "onoarea", "justitzia", "bunele moravuri" si simtzul recunoshtintzei la animalul politic modern, insa filmul rateaza nasol dezbaterea asta.
Desi Turing e practic parintele a tot ce numim azi calculatoare si un actor principal in oprirea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii vremii au gasit de cuviintza sa-l condamne la castrare chimica pentru vina de a fi gay si indezirabil dpdv social (ceea ce i-a si provocat sinuciderea). Asta ar trebui sa ne dea putzin de gandit despre cum functzioneaza "onoarea", "justitzia", "bunele moravuri" si simtzul recunoshtintzei la animalul politic modern, insa filmul rateaza nasol dezbaterea asta.
*********************************************************************
Amour
(regizat de Michael Haneke, varful de lance al cinema-ului austriac)
Finalist la Oscaruri importante (film, regie, scenariu, actritza) si castigator pentru cel mai bun film strain, Amour-ul lui Haneke e foarte anti-entertainment, foarte lent si garsonieristic, aproape romanesc ca stil, insa si subiectul il cam obliga pe regizor sa fac filmul in maniera asta. E un film despre si pentru pensionari, semn ca Haneke a ajuns la varsta la care tre sa isi puna anumite probleme, de exemplu ce e dragostea? cine va fi alaturi de noi sa ne traga chilotzii cand vom fi paralizatzi si pensiile ne vor fi taiate? In cultura gerontofoba care incepe sa se dezvolte la noi, e un subiect deosebit de important si un film la care tinerii liberi si frumosi se uita cu spatele.
Exista si filme entertaining despre pensionari - Nebraska ori About Schmidt mi-au placut mai mult, fiind despre relatzia dintre noi si pensionari, in timp ce filmul lui Haneke ii prezinta pe pensionari oarecum izolatzi de restul umanitatzii - interactziunile cu exteriorul implica doar asistente medicale si copii nerecunoscatori. Se sugereaza ca ne indreptam spre o oranduire sociala care traseaza granitze drastice intre viatza de pensionar si viatza "oamenilor normali", pe masura ce structurile sociale ale neoliberalismului se consolideaza. E o chestiune mai complicata decat intrebarea aia simpla care ma bantuia in ultima vreme (i.e., "hipsterii astia indie o sa-mi plateasca mie pensia?")
Protagonistii sunt un cuplu de pensionari care au intrat in rutina de dinainte de moarte, rutina bruiata de un accident cerebro-vascular al femeii, care o cam scoate din circuitul normal al vietzii, chiar si al vietzii de pensionar. Haneke e un maestru al ritmului si al cadrelor statice, nu vrea deloc sa scoata filmul din viteza pensionareasca si compune scene minimaliste memorabil de lente, transformand pe alocuri filmul intr-un test de rabdare. Acea rabdare pe care va trebui sa o avem la varsta la care preferam sa nu ne gandim ca am ajunge vreodata.
Protagonistii sunt un cuplu de pensionari care au intrat in rutina de dinainte de moarte, rutina bruiata de un accident cerebro-vascular al femeii, care o cam scoate din circuitul normal al vietzii, chiar si al vietzii de pensionar. Haneke e un maestru al ritmului si al cadrelor statice, nu vrea deloc sa scoata filmul din viteza pensionareasca si compune scene minimaliste memorabil de lente, transformand pe alocuri filmul intr-un test de rabdare. Acea rabdare pe care va trebui sa o avem la varsta la care preferam sa nu ne gandim ca am ajunge vreodata.
No comments:
Post a Comment