Top muzical 2015: semestrul 1

Cu mare intarziere din cauza vietzii mizerabile pe care o duc (am ajuns sa fac sex pentru mancare), avem aici top 10u traditzional de jumatate de an pe care trebuia sa-l fac acu vreo luna, cu cele mai cool albume pe care le-am ascultat in prima parte din 2015.

Ca de obicei, ordinea e irelevanta si nu sunt neaparat albume din 2015, adesea se mai strecoara si unele din anul precedent, ascultate cu intarziere. Asta e cum ar veni primul calup din selectia mea anuala de 40 de albume (urmeaza un al doilea calup, iar restul la sfarshitul anului).

Marc Almond - Velvet Trail 

Vedeta brit-queer-pop a anilor 80 (autorul lui Tainted Love pe cand avea trupa Soft Cell), Marc Almond scoate de la o vreme albume cu nemiluita, tot mai melancolice si cu o tot mai pregnanta componenta gotic-geriatrica (ma rog, influentza asta a tot revenit recurent in muzica sa, vezi si colaborarile cu Current 93, sau poate omu vrea sa salute inapoi faptul ca Marilyn Manson a facut cover dupa Tainted Love). Abia terminasem de-l laudat incluzandu-i doua albume in topul meu din 2014, ca la scurt timp a si sarit cu acest album complet nou, complet fresh, care parca e si mai cool decat cele de anul trecut, si totodata destul de diferit, de ascultat in weekenduri perfecte.

Sta mai slab la partzile disco/dansante (hit-ul Worship me now de anul trecut ar fi facut istorie intr-o lume cinstita), dar sta mai bine la baladele melancolice care provoaca crize de apendicita romantica si te baga in mormant cu zile. A se asculta cu prudentza alaturi de cei dragi.

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Billy Idol a fost mereu in viatza mea intr-un fel sau altul, dar nu cred ca i-am ascultat un album de la un capat la altul pana acum, cand m-a lovit peste fatza cu acest material memorialistic, balacit in regrete, efluvii de nostalgie si rock'n'roll incaruntzit de cea mai inalta spetza. Omu scoate albume tot  tot mai rar si are tot mai multe de spus in ele pe masura ce imbatraneshte, aluneca in uitare si tinerii hipsteri incep sa te intrebe who the fuck is this guy?

De-a lungul albumului, Billy isi aminteste de jointurile pe care le tragea cu Johnny Rotten, de gagicile cu care si-a tras-o prin cluburi, de preteni mortzi si disparutzi, de istorie, cum ar veni. Un album incarcat de poezie autobiografica ragushita, cu refrene incredibil de catchy, cu balade care ar trebui trecute in dreptul definitziei cuvantului "Balada" prin dictzionare. E de anul trecut, dar doamne iarta-ma daca nu e un album musai de ascultat.

Doug Seegers - Going Down the River

Observatzi cum media de varsta a artistilor pe care ii recomand in topul personal a sarit subit cu vreo 20 de ani de o vreme incoace. Doug Seegers e un homeless shtirb din New York care a debutat la 62 de ani in Suedia cu albumul country al anului (trecut). Omul a fost cules de pe strazi pe cand cershea, de catre un producator TV suedez si a fost adus cu japca peste ocean.

L-au bagat in studio inainte sa apuce sa-i puna dintzii, asa ca dictzia versurilor sale are o pelticie aparte, de care ajungi sa te atashezi emotzional. Unde mai pui ca, asemenea precedentzilor artisti din acest articol, omul canta doar despre ce shtie, si shtie o gramada, nu fantazeaza. Adica gagici, rachie, prostata, chestii serioase. Probabil hipsterii de peste 10 ani, care vor realiza intr-un tarziu ca exista si muzica country, vor face un idol indie din Doug Seegers. Mai indie decat sa fii homeless si fara dintzi nu exista, a spus-o si Shane MacGowan la vremea lui.

P.S. Recent Doug Seegers a scos si un album in colaborare cu Jill Johnson (gagica din clipul de mai jos) dar ala e nashpa, e doar un gest exploatativ al gagicii de a mai mulge niste bani pe spatele moshului.

 The Body and Thou - You, Whom I Always Hated

Hai sa coboram totushi media varsta si sa dam chitarile mai tare. Metalul, pe care il ascult de cand eram atâtica, n-a lipsit niciodata din topul meu personal, chiar daca in ultimii ani ma bantuie senzatzia ca m-as fi regasit mai bine in muzica country, daca nu ar fi fost in mod obstinat tzinuta departe de cultura noastra (chiar si in mediile hipsteresti, chiar daca se pretind mai deschise la explorare).

In fine, daca in topurile mele din 2014 metalul a avut o prezentza minoritara, 2015 se arata a fi un an plin de surprize, inovatzii si reformari spectaculoase. The Body si Thou intra la capitolul "inovatzii": sunt doua trupe din noul val doom-metal hipsteresco-postmodern promovat de Pitchfork. Am vazut ambele trupe live si e intr-adevar ceva interesant, meta- si post- in felul deconstructiv in care presteaza grupurile astea, pe de o parte influentzate de Sunn O))), pe de cealalta parte de metalul mlashtinos de Louisiana (Down, Crowbar etc.). Totusi, luate separat ambele grupuri sufera de oarecare saracie in idei (creca si din cauza ca The Body are doar doi membri, un baterist si un tip gras care mi-a guitzat infernal in ureche intr-un bar foarte stramt din Viena).

Albumul de fatza insa acopera lipsurile ambelor trupe si e un experiment inovator. Ambele trupe cantand simultan, cu 2 randuri de tobe, 2 chitari, 2 voci (ambele grohaite, una mai isterica, una mai viscerala), imbinand cu rafinament nuantze stilistice din ambele surse. E o provocare sa incerci sa ghicesti cine ce canta, ori sa observi cum trupele se completeaza reciproc in ceea ce, intr-un fel, suna ca doua albume trase live unul peste celalalt.

P. S. Albumul contzine si un cover Nine Inch Nails complet aberant.

 

 

 Arena - The Unquiet Sky

Pe nedrept neglijat in beneficiul supereroilor prog-rock, grupul britanic Arena sufera de nefericirea de a avea un nume nasol, generic, dificil de cautat pe google, mai sufera de nenorocirea de a fi un grup prog-rock britanic, deci mereu in umbra unor Yes sau Pink Floyd, si nu in ultimul rand sufera de stigma de a fi grupul format de primul toboshar din Marillion, dupa ce fusese dat afara de respectivii pentru incompetentza crasa (conform lui Fish). Nici acu, la 20 de ani de la formarea trupei, omu nu reusheste sa se auda pe propriile piese - sub aspectul asta Arena e una din cele mai non-acrobatice si non-dinamice trupe pe care s-a pus vreodata eticheta prog-rock.

Insa saracia respectiva e compensata din plin de un simtz melodic aparte, englezesc, datorat in mare parte claparului veteran Clive Nolan, iar mai recent (de la albumul precedent) unei voci noi care seamana (mai ales pe albumu asta) cu Bruce Dickinson. Refrenele pun in valoare foarte bine dictzia britanica a noului vocal si ii ofera mult spatziu de melodie fredonabila. Restul muzicii se incadreaza teoretic in acelashi keyboard-rock siropos cu care s-a consacrat trupa (parca incepe sa aduca si cu Royal Hunt), dar am asa o senzatzie ca asta ar putea fi cel mai bun album al lor, un fel de revelatzie tardiva a genului.

Liturgy - Ark Work

Liturgy a fost grupul prin care am luat contact cu notziunea de "hipster black metal" - ma refer la cel american (popularizat de Deafheaven), caci istoric vorbind hipsterismul in black metal creca poate fi localizat chiar la primele materiale Ulver/Burzum. Albumul Liturgy de acu 4 ani a atras atentzia in primul rand in plan vizual - era prima data cand vedeam pe cineva cantand black metal in tricou verde/roz, pantaloni trei sferturi, guler taiat in V si carare pieptanata pe o parte. Trupa introducea nerd-black metalul promovat isteric de Pitchfork in ultimii ani ca inovatzie americana.

Probabil straduindu-se sa se desprinda totusi de turma respectiva, Liturgy au ticluit aici cel mai bizar album metal pe care l-am ascultat in multa vreme. Interviurile premergatoare lansarii promiteau ca grupul incearca un fel de "black metal cu clopotzei". Am luat-o ca pe o gluma, dar nu e deloc asa - clopotzeii sunt folositzi aici ca substitut pentru clape, chitara si uneori chiar voce, suna mereu undeva prin spate, la inceput iritant pana ajungi sa te obisnuiesti cu ei, iar dupa ce te-ai obisnuit, incepi sa ai impresia ca black metalul ar fi trebuit sa aiba dintotdeauna clopotzei.

 

 

Ray Wylie Hubbard - The Ruffian's Misfortune

De Ray Wylie am aflat tarziu, abia la albumul precedent, desi omul a inceput cu country inca din anii 70. Astazi e mai mult blues si pe alocuri e "Texas rock" cand mai baga in priza chitara electrica, dar creca e la varful carierei sale si ii shade foarte bine postura de boshorog hippie texan cu un picior in groapa si spiritul in cer. Nu e la fel de ramolit ca Willie Nelson si nici la fel de mort ca Johnny Cash, e fix la varsta aia cand barbatu mai poate, dar nu pentru multa vreme.

Anul asta moshu are un album nou si cine a fost incantat de A Grifter's Hymnal tre sa plece urechea si la The Ruffian's Misfortune. Nu pot sa povestesc prea multe despre album fara sa dau spoilere, caci aproape toate piesele lui Ray Wylie Hubbard sunt poveshti cu talc si comemorari din viatza personala, a lui sau ale altora care au trait suficient incat sa i le povesteasca.

 

 

 Arcturus - Arcturian

Astia sunt unul din cele mai inovatoare grupuri din istoria metal, absentzi deja de vro 10 ani si reformatzi anul asta cu mare entuziasm si cu acest mare album de revenire. Alcatut din membri unor grupuri care au pus bazele metalului avangardist norvegian (Mayhem, Borknagar, Ulver, Dimmu Borgir), Arcturus au cochetat mereu cu radacinile black metal din care proveneau membrii, dar le-au rastalmacit intr-una din cele mai interesante variante de "metal progresiv",  complet disjunct de ce intzeleg prin asta americanii (e.g. Dream Theater), britanicii (e.g. Yes) ori altzia scandinavi (e.g. Pain of Salvation).

Imbinand coerent influentze din directzii aparent incompatibile - black metal si space rock psihedelic, cu o voce unica (Vortex de la Borknagar/Dimmu) si cu cel mai cool toboshar din metalul extrem (Hellhammer de la Mayhem si alte 100 de trupe), plus o coperta realizata de romanul nostru Costin Chioreanu, rezultatul e un album memorabil, din partea unui grup cu un loc foarte distinct in istoria rock.

P.S. Varianta limitata a albumului are un bonus CD cu remixuri interesante. O sa se bucure in mod aparte de acest bonus disc cei care isi amintesc cu placere albumul de remixuri Disguised Masters care a enervat pe multzi din fanii care in anii 90 crezusera ca au de a face cu o noua trupa black metal.

 

 

Native Construct - Quiet World

O gramada de chestii se pot auzi pe ceea ce se prefigureaza a fi revelatzia prog-rock a anului. Trupa americana aflata la inceput de drum e formata din catziva tocilari care studiaza la celebra scoala de muzica care ni i-a dat si pe Dream Theater. Doar ca feciorii astia par sa priceapa mai multe despre muzica decat au priceput vreodata DT (cel putzin de cand l-au dat pe Kevin Moore afara).

Avem pe albumul asta doze consistente de Between the Buried and Me, Mars Volta, Pain of Salvation si Devin Townsend, chiar si momente (instrumentale) de metal extrem, impletite cu mare pricepere cu momente clasicist-acrobatice a la Dream Theater. Cine credea ca albumele prog-rock ale anului vor fi Between the Buried and Me ori Subterranean Masquerade sa dea o ureche peste proaspetzii astia ca au o gramada de spus.

 

 

Sigh - Graveward

Ma stradui ca topul meu muzical sa fie cat de cat diversificat, dar unii artisti au intrat cu regularitate in top cu aproape orice au scos in ultimii ani - e vorba de Current 93, Nick Cave, Sunn O))), Rob Zombie, sau acesti Sigh, grup japonez inovator crescut in mocirlele metalului extrem, practicantzi ai unui vodevil-black metal cu cele mai stridente clape din istoria rockului, pe jumatate parodic pe jumatate dement, cu o gagica in halat de baie cantand la saxofon si versuri baroc-ocultiste cantate intr-o engleza foarte proasta.

A contribuit la notorietatea grupului si obiceiul de a implica pe fiecare album o pleiada eterogena de invitatzi adusi de te miri unde (din jazz, din metalul extrem, de la Current 93 ori din muzica electronica japoneza). Si albumul de fatza respecta traditzia, cu colaboratori adusi din toate coltzurile planetei dar mai restranshi la spatziul heavy metal (nihilistii suedezi Shining, grecii Rotting Christ, americanii metalcore Trivium, britanicii fantasy metal Dragonforce).

Sunt lucruri interesante de auzit pe toate albumele trupei (cel putzin din 2000 incoace cand au inceput sa experimenteze mai curajos), iar precedentele 2 albume (Scenes from Hell, In Somniphobia) le-am gasit exceptzionale. Productzia e cam proasta si soundul cam spart, dar asta a fost dintotdeauna o problema la Sigh (ceea ce obliga ascultatorul sa dea volumul de bass mai tare).