Filmele vorbite pe la spate - Ian/Feb 2013

Mi-am mai reglat ritmul de viata aici, in Europa lui Schengen, si cred ca o sa apuc sa vad suficiente filme incat sa pot scrie un articol la 2 luni, in loc de ritmul trimestrial pe care l-am avut in 2012.

Filmele musai

s

Django Unchained

Asa-i ca tot nu v-atzi utat la Sukyiaki Western Django? Mi-am batut gura degeaba acu 5 ani. De cand a aparut Tarantino in filmu ala s-a tot zvonit ca vrea sa dezvolte conceptul, la un momendat zicea ca vrea sa faca chiar un prequel la filmul lui Miike, centrat pe propriul personaj. Planurile s-au tot sucit si rasucit, tot felu de actori au intrat in / iesit din proiect, se zvonea si despre un sequel la spaghetti westernul Django din anii 60.

Pana la urma a iesit un film care n-are nici o legatura cu celelalte (in afara de soundtrack si unele easter eggs), un film care arata si suna de parca ar fi o ecranizare dupa Joe Lansdale. Adica o poveste care pare sa-si submineze propriul mesaj - desi e o critica la adresa sclavagismului, ii portretizeaza pe negri de parca si-ar merita soarta, si e o satira cu multe momente de ras, pe un subiect despre care nu se prea cuvine sa razi. Una din cele mai funny scene din film e cand Leonardo di Caprio si Franco Nero (eroul originalului Django din anii 60) stau pe fotolii langa un shemineu si se uita la doi negri dezbracatzi care se bat pe podele in fatza lor, pana la moarte. Ca sa ma-ntelegeti, nu s-au prea facut comedii despre Auschwitz pana acuma, nu? S-ar putea sa traim sa vedem si asta din partea lui Tarantino (Inglourious Basterds a fost deja un pas in directzia respectiva).

Dar in fine, astea nu-s probleme mele, ci ale altora. Eu sunt fan Lansdale si fan Tarantino, iar de acum sunt si fan Di Caprio, care face aici rolul vietzii lui, un stapan de plantatzie oribil, care il are drept servitor personal (la fel de oribil) pe Samuel Jackson. Miza filmului e ca sclavul Django (Jamie Foxx) si amicul sau, dentistul austriac jucat de oscarizatul Waltz, vor sa o rascumpere pe iubita lui Django, o negresa vorbitoare de limba germana pe nume... Broomhilda. Filmul are ceva si din Kill Bill, adica e un fel de revenge movie cu varsari de sange over the top (fiecare impuscatura produce arteziene de sange) si cu un soundtrack extrem de variat cu piese incarcate de semnificatzii (de ex. prin piese 2Pac se asociaza revolta lui Django cu originile hip-hopului).

Am auzit deja dezbateri pe seama ideii ca acest film ar fi rasist in o gramada de feluri, dar lumea inca nu se poate decide daca e rasism impotriva albilor sau a negrilor. Spike Lee in mod particular pare foarte ofticat. Tarantino plays it safe, la interviuri se imbraca numai cu haine de la Wu Tang de o vreme.

Evident, filmu e plin de easter eggs si chestii care necesita 2-3 vizionari si o documentare buna pe seama detaliilor.

The Kids are All Right

Filmul e deosebit de actual in special acum, cand lesbianismul distruge si ce mai mergea in tzara asta, handbalul romanesc, si in urma incidentele de la proiectzia sa de saptamana trecuta cand niste vajnici patriotzi au cantat Desteapta-te Romane ca masura de protest antigay in fatza celor 6 spectatori care s-au prezentat la vizionare mai mult din greseala, ca nici nu erau gay.

Doua lesbiene umpic trecute (sublimele Anette Benning si Julianne Moore) traiesc bine mersi impreuna, uitandu-se la filme porno cu barbatzi gay (wtf?) si avand grija de cei 2 copii ai lor facuti cu Sfantul Duh (jucat aici de The Hulk aka Mark Ruffalo). Dintre cele doua, Benning e the butch - doctoritza ambitzioasa, control freak si umpic alcoolica. Moore e o sentimentalista hippie care toata viatza a avut grija de copii si din pricina asta i s-a dus cariera de peisagist pe apa sambetei. Din cate am vazut in viatza asta, cam toate cuplurile de lesbiene urmeaza patternu asta - o control freakeritza si o hippioata idealista, asa ca filmul are destul de buna acuratetze.

Intr-o buna zi copiii lor, tot mirandu-se de ce nu au tata, decid sa il contacteze pe Sfantul Duh, care se dovedeste a fi un redneck inimos jucat superb de Ruffalo (finalist Oscar si el, alaturi de Benning, alaturi de scenariul filmului si alaturi de filmul in sine). Tzaranu se baga in viatza lor si o tulbura pe Julianne Moore care nu mai vazuse putza de cine stie de cand, poate niciodata, si se temea ca o sa moara fara sa vada vreuna, asa ca se combina cu individu, care intra astfel intr-un conflict gelos, ca de la barbat la barbat, cu capul familiei (Anette Benning, dupa cum ziceam).

Filmu urmeaza retzeta de succes lansata la Hollywood (si vanduta drept "indie") acu catziva ani, de a face family movie serioase pe subiecte grave dar cu un ton jovial (gen Juno). Asta le face simpatice, iar daca au actori de calibrul astora de aici, pot fi foarte misto. Regizoarea acestui film e, obviously, o lesbiana crancena de origine ucrainiana, Lisa Cholodenko,  care a mai facut cateva filme in genu asta, inclusiv ceva episoade in serialul cult al lesbienelor de pe intreg mapamondul, The L Word.

John Dies at the End

Mostra superba de bizzaro horror absurdist psihopupu, un fel de Fear and Loathing in Las Vegas pe teme horror. Cei care citesc proza publicata la Permuted Press (unde a si fost publicat romanul care sta la baza filmului) ori pe Carlton Mellick III vor intzelege mai bine. Ma rog, filmu e totusi decent, fara excesele lui Mellick, dar cu aceeasi abordare de throwing everything together, including the kitchen sink.

E si un film eveniment, vine dupa 10 ani de absentza a regizorului Don Coscarelli, unul din maestrii genului asta de semicomedie horror. Pt. cine nu-l stie, de pe mana lui au iesit Bubba Ho-Tep si seria de auteur Phantasm, filme esentziale pentru istoria genului. In distributzie avem cateva nume mari - Paul Giamatti, legenda horror Doug Jones (tipu care zeci de ani a jucat numai roluri de monstru cu heavy makeup, aici joaca cu propria fatza) si un cameo misto de la alta legenda a genului, Angus Scrimm (villainul din Phantasm).

Povestea e despre doi detectivi de cazuri supranaturale (gen Supernatural/Hellblazer) care iau din greseala un drog ce le dezintegreaza perceptzia, facandu-i sa fie mortzi si vii in acelasi timp, sa circule prin universuri paralele fara voia lor, sa vada chestii care nu exista si sa se bata cu chestii care exista dar n-ar trebui sa existe. E mai aproape de momentele psihedelice din Hellblazer, asemanarea cu Supernatural e data doar de faptu ca eroii sunt doi tineri cocalari, ceea ce mai strica pe alocuri filmu, insa personajele secundare, dialogurile si in general senzatzia ca toate personajele sunt pe LSD e misto. Plus vibeul de horror optzecist, cu multe gaguri slimy. De fapt filmele cu care are cele mai multe in comun sunt ale lui Cronenberg (Naked Lunch, dar mai ales Existenz, adica are si un dram de aventura si un ton de comedie).

Filme contra plictiselii

 

To Rome with Love

Dupa superbele peripluri prin fenomenologia amoroasa europeana, cu studii de caz pe Barcelona si pe Paris, Woody Allen trece la un alt oras al amorului, Roma. Asta din pacate e cel mai slab dintre cele 3 filme, pentru ca nu se tzine laolalta - e un grupaj de 4 povestioare fara nici o legatura intre ele, si e primul film de nu stiu catzi ani in care Woody Allen isi joaca rolul si nu lasa pe altcineva sa i-l joace. Era interesant sa vad altzi actori cum incearca sa il imite, o placere pe care aici n-am mai avut-o.

Povestea cea mai funny, in care si apare Woody Allen, e cea a unui director de opera pensionar care incearca sa convinga un cioclu sa se apuce de cantat opera profesionist, dupa ce l-a auzit cantand la dush. Problema e ca cioclul nu poate canta decat sub dus, asa ca Woody Allen e nevoit sa ii amenajeze un dus pe scena, ca sa poata scoate tot ce e mai bun din el.

A doua poveste seamana oarecum cu Midnight in Paris, e cu Alec Baldwin care revine in Roma dupa nu stiu catzi ani si calatoreste cumva in timp, retraind o serie de evenimente amoroase ale tineretzii sale alaturi de un alter ego al sau jucat de tinerelu ala cretz din filmu cu Facebook si de Ellen Page. Page joaca superb stereotipul gagicii interesante, care a citit la viatza ei cartea Cum sa pari mai destept decat esti (am recenzat-o aici).

Mai e o poveste cu Roberto Benigni si una cu Penelopa Cruz, din care nu imi aduc aminte mare lucru, puteau sa lipseasca din film si sa lase mai mult loc primelor doua.

Dark Shadows

Pana cand Tim Burton va face un film intitulat Johnny Depp, cu Helena Bonham Carter in rolul titular, iaca mai avem un episod din lunga serie de adaptari si remakeuri pe teme gotice cu care regizorul pare sa vrea sa ramana in istorie. Sper sa traiesc ziua in care Burton va alege sa faca un film original, un film al lui de la un cap la altul, care sa nu fie nici remake, nici adaptare, nici ecranizare. Nu am sperantze ca va fi fara Depp si Carter, dar asta nu ma deranjeaza decat in masura in care Johnny Depp devine comod si rejoaca acelasi rol in fiecare nou film.

Bun, acuma sa schimb putzin subiectul. Poate atzi remarcat ca in ultimii ani a explodat in literatura moda mashup horror, un nou fel de a face literatura folosind teme, chiar fragmente copiate din opere clasice (de acu 100 de ani, sa nu fie probleme cu copyrightu) si remixate cu partzi horror care schimba semnificatzia textului original, sau scot la iveala semnificatzii mai subtile care au scapat cititorilor mainstream. Adica cam ce a vrut sa faca si Ponta al nostru in teza de doctorat. Capul rautatzilor in acest domeniu e Seth Grahame-Smith, autorul romanului care a definit tehnica mashupului, Pride and Prejudice and Zombies. Romanul a avut un succes nebun si a initziat colectzia Quirk Classics, in care aveau sa mai apara prelucrari ca Android Karennina, Wuthering Heights and a Werewolf, Sense and Sensibility and Sea Monsters samd. O reusita antologie de mashup, Classics Mutilated, urmeaza sa fie recenzata de subsemnatu si mai discutam cu ocazia aia. Am mai scris despre moda asta si intr-un dosar pe care l-am facut pentru Dilemateca acu catziva ani.

Important e ca, ceea ce parea o gluma, dureaza deja de mai bine de 5 ani si a ajuns in atentzia Hollywoodului. Mai rau, a intrat in gratziile lui Tim Burton, care a acceptat sa fie producator pentru prima ecranizare dupa unul din romanele lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln Vampire Hunter. La schimba, Grahame-Smith s-a apucat sa scrie scenariul pentru Beetlejuice II, sequelul filmului de tineretze al lui Burton. Si a mai scris scenariul si pentru acest Dark Shadows.

Dark Shadows a fost un serial de mare succes al anilor 60 in SUA, considerat unul din primele experimente de mashup adevarat. La vremea lui a fost propus drept un soap opera intr-un cadru gotic, o chestie cam prea de avangarda la data respectiva. Dupa ceva vreme, fiind in criza de scenarii (a avut episoade zilnice timp de cinci ani, fiind unul din cele mai lungi seriale din istorie) a inceput sa apelez la tehnica mashupului, reinterpretand povesti clasice (preluate de la Poe, Maupassant, Bronte etc.) in cadrul gotic al serialului, avandu-l pe vampirul Barnabas ca personaj principal.

Asadar, Tim Burton propune prin noul sau film un omagiu adus celor doi inventatori ai mashupului: serialului Dark Shadows si autorului Seth Grahame Smith. Din pacate, filmul nu spune mare lucru celor nefamiliarizatzi cu cele doua nume si, asemeni, unei alte tentative similare a lui Burton, Mars Attacks, cam trece pe langa urechea spectatorului fara sa lase mare lucru in urma. Desigur, Burton e un stilist gotic desavarsit si tot ce potzi astepta de la un film facut de el sub aspect vizual se gaseste aici din plin. Ca si in Mars Attacks, are o pleiada de actori mare care din pacate fac roluri mici - pe langa eternii Depp/Carter, ii mai avem pe Michelle Pfeiffer, de care uitasem ca exista, pe Rorschach din Watchmen, pe fetitza din KickAss si pe Eva Green in rolul unei vrajitoare care i-a pus gand rau vampirului Barnabas. Si mai avem si o multzime de cameouri din partea actorilor serialului original, un alt element care bucura spectatorul doar daca are habar la ce se uita. Si inca doua cameouri la fel de relevante, din partea lui Alice Cooper si Christopher Lee, doua nume fundamentale pentru cultura goth americana.

In concluzie, filmul ar fi putut iesi genial pentru connoisseurii horror, ma asteptam la ceva de nivelul Ed Wood, dar am primit ceva de nivelul Mars Attacks, la care tre sa faci un pic de efort ca sa te convingi ca itzi place. Iar daca nu faci efortu ala, itzi cam vine sa casti vazandu-l pe Depp reinterpretand acelasi rol a suta oara.

End of Watch

David Ayer e tata filmelor cu politzisti coruptzi (Training Day, Street Kings, Dark Blue). A inceput lumea sa creada ca are ceva cu politistii in general, asa ca cu End of Watch pare ca vrea sa le transmita si un semn de prietenie, facand un film cu politzisti excesiv de de treaba care toata ziua salveaza copii din case incendiate, amendeaza cocalari care trec pe rosu, confisca droguri si sar in ajutorul celor de la FBI de cate ori e nevoie. Simpatia spectatorului creste si mai tare cand vede ca, in ciuda acestor calitatzi, sunt in continuare umilitzi, trimisi de colo colo sa faca tot felu de comisioane, si pe ansamblu sunt cam prostovani sa fim sinceri.

Prostovanii sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain) si hispanicul Michael Pena, iar filmu e despre cum patruleaza ei toata ziua si discuta tampenii si mai fac cate un eroism cand se plictisesc de discutat. Imi amintesc cand eram mic ca am vazut un film similar, Rondul de Noapte, care cica era politzist, gen pe care atunci il asociam cu suspansul, dar nu se intampla nimic in el, decat ca faceau aia un... rond de noapte. Aici se intampla totusi ceva, la un momendat (dar e spoiler), deci filmu nu e chiar documentar, dar nici departe nu e, mai ales ca mare parte e filmat 1st person (gen Blairwitch project) de catre unul dintre eroi care facea un documentar despre propria meserie.

E totusi un film simpatic, cu actori si dialoguri misto, care mai recupereaza ceva din mandria pierduta a bugetarului american. Nu potzi trece insa peste impresia ca arata ca un documentar romanesc despre pompieri.

Dredd

Tineam foarte tare sa vad rebootul lui Judge Dredd, cel mai longeviv erou al benzii desenate britanice, de data asta cu un film facut chiar de ei, britanicii, adica fara Stallone, Armand Assante si cine a mai fost prin varianta de acu 20 de ani. In plus eram surescitat si pt. ca citisem recent primele 7 volume ale arhivei Judge Dredd (am povestit aici mai multe). Aici Judge Dredd e Karl Urban din Lord of the Rings.

Filmul se prezinta excelent sub aspect audio-video, cu un soundtrack cool (ceva intre Coil si Ministry) si unele visuals psihedelice din cauza ca miza povestii e un drog care itzi incetineste perceptzia de 100 de ori si te face sa te holbezi la fiecare fir de par si strop de apa care itzi iese in cale. Regina incestuoasa din Game of Thrones e shefa unei retzele de mafiotzi care distribuie drogul respectiv. Judge Dredd cu Judge Anderson (in carte colega lui telepata, in film prezentata drept ucenica lui) se duc sa vada care e faza si sunt prinshi intr-un bloc de ala imens cu sute de etaje cum era pe vremea aia in aglomeratziile uberurbane. Tot restu filmului se fugaresc astia pe scara blocului si se impusca in scene spectaculoase, cu unele momente mai brutale. Pana la urma filmul e un action alert standard, care respecta spiritul materialului original (mai putzin umorul) dar se multzumeste sa fie impresionant in plan tehnic si da prea putzin la nivel de poveste.