Filmele vorbite pe la spate - trimestrul II / 2012

Desi evenimente mai importante si mai de pomina s-au intamplat si continua sa se intample luna asta, am ramas dator de mai demult cu articolu meu regulat (=trimestrial) despre filmele vazute. Articolu nu cuprinde filmele de la TIFF (despre care am scris deja aici si aici), cele vazute la festivalurile horror Luna Plina de la Biertan si FrightFest de la Londra unde ma aflu acuma. Despre ultimele, urmeaza articole separate mai incolo, dupa ce imi mai adun gandurile.

Filme musai

Margin Call

Un film nu tre sa aiba zombie si vampiri ca sa fie horror. Poate fi si despre speculatzii financiare cu efecte apocaliptice. Horrorul e o emotzie, nu o retzeta. Unii o resimt cand li se pare ca le-a intrat un vampir in casa, altzii o resimt cand creste cursul Euro, altzii cand afla ca au un copil gay. Fiecare om e sensibil la anumite orori in timp ce altele ii par prostioare.

Asadar, Margin Call se califica drept film horror despre monstrii capitalismului si felu in care au facut treaba mare in capu nostru, in timp ce ne starneau sa condamnam comunistu, ca sa poata veghea ei la fondurile noastre.

Scenariul nominalizat la Oscar al debutantului J.C.Chandor (care e si regizorul filmului) e superb prin felu in care gaseste dialogurile cele mai simple si mai expresive pentru a lamuri spectatorul din vulg, evitand tehnicalitatzile. Muzica de film horror itzi lasa impresia ca asisti la un film preapocaliptic si, sa fim sinceri, cam asta si e.

Filmul incepe cu o scena superba in care o firma de brokeraj de pe Wall Street il pune pe liber pe Stanley Tucci in cel mai scarbos (si politicos) fel posibil, care m-a facut sa vomit amintindu-mi nivelul de manipulare psihologica la care au ajuns practicile astea de H.R. "profesionist". Adica cum reusesc astia sa te dea afara, si sa te faca sa le multzumesti pe urma ca te-au dat afara.

Omu isi baga picioarele si se cara in liniste, lasand in urma un stick cu un fisier dubios care preconizeaza statistic niste nasoale. Un mucos din firma, de fapt doi (Paul Bettany si Spock din ultimul StarTrek/Heroes) gasesc fisierul si il agita pe Kevin Spacey tocmai cand se ducea la culcare. De acolo agitatzia creste si mai tare, implicandu-i pe corporate bitch Demi Moore si ajungand pana la shefu shefilor, Jeremy Irons, tata tuturor vampirilor financiari, care se lauda ca n-a ajuns in varfu piramidei datorita creierului, ci datorita boashelor. Pe care nu ezita sa le foloseasca nici in situatzia data, descarcand rahatul in capul intregii lumi ca sa-si minimizeze pierderile.

Actori brici, dialoguri excelente, tensiune de thriller intr-un film care in principiu e despre niste shmekerashi in sacouri cool care s-au kkt in capul intregii lumi la primu semn de peristaltism financiar.

Biutiful

Un film dupa care mi-a venit sa ma impusc, despre Javier Bardem si canceru lui de prostata, un organ pe care, ca si splina, nu-l intzelege nimeni pana nu e prea tarziu.

Filmul incepe cum ii baga doctoru un deget in fund lui Bardem si il trimite sa faca niste analize. Se termina cu moare. Pana aici nimic spectaculos, Bardem a mai jucat tear jerkere din astea (Mar Adentro). Intre astea doua momente insa, avem cateva momente de geniu oferite atat de Bardem cat si de regizorul Inarritu, care n-a facut inca un film care sa nu fie nominalizat la Oscar.

Un moment favorit e cand Bardem se intalneste pe lumea ailalta cu taica-su, care e cu vreo 20 de ani mai tanar decat el (ca a murit tanar) si Bardem se uita la el de parca vrea sa zica "cum adica putzoiu asta m-a facut pe mine?" Al doilea moment de geniu e cand marea aduce pe plaja de langa Barcelona cadavrele catorva zeci de chinezi mici care murisera facand poshete de contrabanda. Am simpatizat un pic cu ei, caci si eu sunt in momentu asta intr-o pozitzie profesionala similara. Ma rog, am fost avansat la pozitzia de sef peste unii din astia care fac poshete, deci sunt mai degraba in postura personajului lui Bardem decat cea a chinezilor adusi de apa. Dar, cum ne invatza filmul asta, nici el nu sfarseste mai grozav.

Filme contra plictiselii

Cosmopolis

Dumnezeu, jucat de vampirul din Twilight, decide sa mearga la frizer cu limuzina. Insa frizeru e la celalalt capat al orasului si traficul e varza din cauza unor proteste pedeliste, a inmormantarii unui rap star si a unor amenintzari cu atentate: un om a anuntzat intentzia de a-i arunca lui Dumnezeu o placinta cu frishca in obraz, iar un altul a amenintzat ca il va omori din pur spirit nihilist. Pe asta al doilea (Paul Giamatti), Dumnezeu vrea neaparat sa-l cunoasca sperand sa intzeleaga de la el de ce cineva atat de mic ar putea dori sa omoare ceva atat de mare.

Tot filmul e despre Dumnezeu asta care sta in limuzina, complet izolat de realitate, si face speculatzii, socoteli, predictzii despre cum ar trebui sa mearga lumea. Uneori, in cate o intersectzie, mai iese din masina si are contacte fugare ori sexuale cu femei, apoi se intoarce si isi continua drumul, cugetand la amenintzarile sus-pomenite.

David Cronenberg, lansat candva ca regizor de filme horror (The Fly, Scanners etc.), a devenit intre timp regizor de teatru filosofic cu dialog excesiv si actziune minimala. Precedentul sau film, A Dangerous Method, a prezentat cateva discutzii intre Freud si Jung. Cosmopolis e ecranizarea unui roman al lui Don DeLillo, o elucubratzie pe tema capitalismului si a felului in care perverteste conditzia umana si relatziile de putere. Ar fi un film extrem de inteligent (si important) daca nu ar fi atat de greu de urmarit (se vorbeste excesiv de mult, excesiv de criptic, iar daca nu ai subtitrari e foarte obositor). Romanul din care e inspirat e un exces de dialog si monolog filosofic postmodern, iar prezentarea sa in forma cinematografica e putzin fortzata. Stilul lui Cronenberg este insa delicios, fanii regizorului tre sa vada filmu, restul insa vor fi mai degraba iritatzi.

The Dictator

Nu stiu daca mi-am pierdut eu simtzu umorului sau filmul asta e mai slabutz decat Bruno si Borat. Gagica-mea sustzine ca m-au spalat pe creier astia de aici si cu asta s-a dus dracului si simtzu umorului. Tocmai acu 5 minute mi-a zis un banc la care n-am ras deloc si ea sustzine ca acu cateva luni as fi ras.

Banuiesc ca toata lumea il stie pe Sascha Cohen. Faza cu evreii astia e ca nu ai voie sa faci misto de ei, insa ei pot sa faca misto de toata lumea, inclusiv de ei insisi. Asta e concurentza neloiala pe piatza umorului. De aia Woody Allen, Seinfeld, Larry David, iar acu Sascha Cohen, pot sa faca bancuri pe care altzii efectiv n-au VOIE sa le faca. Cred ca v-am mai spus ca aici prin lumea germanica nu ai voie sa faci nazi jokes. In schimb romanii faceau bancuri cu Ceausescu inca de pe vremea lui Ceausescu si el era un dictator care si-a batut joc de propriul popor, nu de altele. Mi-a explicat unu ca astia vor sa protejeze tineretu de influentze nefaste. Ma intreb cum se atinge acest deziderat prin interzicerea de filme si jocuri video cu nazi zombies. Le e frica ca copiii lor isi vor dori sa devina intr-o buna zi un zombie nazist?

Dar sa nu divagam. Ca de obicei, Cohen isi face de cap in filmu asta si nu se abtzine de la fi grotesc, antisemit, anticorect politic si tot ce mai vrei. Insa personajul sau parca nu e atat de etern ca Bruno si Borat.

Punctul forte al filmului e cand Dictatoru, suspendat de primul sau ministru (!), se angajeaza la o companie de activisti gen Rosia Montana, cum gasesti si pe la Cluj de cand tinerii au inceput sa-si caute un rost in viatza (sunt pline barurile din Cluj de ei, stau toata ziua la berici discutand despre viitorul Romaniei si Nabokov, iar o data pe an se aduna la FanFest sa enerveze pe localnici cu pancarte). Intr-un cerc de genu asta, Dictatoru cunoaste o evreica care refuza sa-si rada parul de la subbratz din ratziuni feministe. Impreuna, cei doi incearca sa dejoace complotul Primului Ministru care vrea sa aprinda flacara democratziei cu ajutorul unor chinezi, care au reusit sa deghizeze comunismul in capitalism, performantza unica in istoria umanitatzii.

Dammit, acuma amintindu-mi filmul ma umfla rasul, poate ca e de fapt mai bun decat mi-l amintesc. Deci nu duce lipsa de poantele geniale cu care ne-a obisnuit Cohen, doar ca parca are prea multe gaguri, sau raportul gaguri/poante e mai slab decat in celelalte filme ale lui.

Match Point

Asta e un film mai vechiutz al lui Woody Allen peste care sarisem datorita zvonurilor ca e cel mai serios film al sau. Asa si e, iar asta ii taie un pic din spirit, dar e facut cu mare finetze de thriller, plin de umor sec si cu cateva poante memorabile.

Povestea e despre un mucos venit la oras, care reuseste sa se infiltreze in inalta societate londoneza dand lectzii de tenis. Se eschiveaza de la dificultatzile vietzii atat datorita indemanarilor politice, cat si datorita norocului chior. De fapt Norocul Kior e tema principala a filmului, enuntzata inca din prima sa scena, cu o minge de tenis care pluteste deasupra fileului si rezuma cam tot ce se intampla in film.

Ca mai toate filmele lui Woody Allen, e un film de dialog witty, dar cu ceva mai multe intamplari datorita structurii de thriller: la un momendat eroul nu mai poate sa jongleze gagicile (Scarlett Johansson in rolul cumnatei-amante e una dintre ele) si obligatziile la care s-a inhamat (Brian Cox in rolul socrului protector, e una dintre ele). Ca si celalalt film al sau din aceeasi perioada sobra, Cassandra's Dream, avem o poveste mai degraba potrivita intr-un film al fratzilor Coen, dar cu personaje si dialoguri tipice pentru Woody Allen.

The Thing 

Remakeul facut de John Carpenter in anii 80 e unul din filmele mele preferate all time, desi tineretul de azi il percepe drept un "film de ProTV" (conform unor distinse doamne cu care l-am revazut la festivalul horror din Biertan, unde a rulat cu titlu de aniversare de 30 de ani). Povestirea originala (a lui J.W. Campbell Jr.) e una din primele nuvele cu adevarat horror pe care le-am citit in viatza asta. Jocul video n-a fost nici el rau.

Probabil in sincron cu pomenita aniversare, un olandez s-a apucat anul trecut sa faca un remake la remakeul lui Carpenter. Ulterior am aflat ca nu e remake ci e prequel dar, zau, povestea e cam aceeasi. Ma rog, putem zice ca istoria se repeta: filmul lui Carpenter incepea cum niste americani gasesc un caine infectat cu virusul The Thing si sunt macelaritzi unu cate unu, filmul asta incepe cum niste norvegieni gasesc un extraterestru infectat cu acelasi virus si sunt macelaritzi unu cate unu, mai putzin cainele cu care incepe celalalt film.

Am citit numai recenzii nasoale iar traileru sugera niste efecte speciale de kkt. N-a fost asa. Efectele speciale sunt excelente si in mod subtil tributare celor folosite si de Carpenter acu 30 de ani. Povestea e facuta cam pe aceeasi structura, dar regia e foarte profi, n-am avut senzatzia de remake de mana a doua, cum sunt 90% din remakeurile moderne. Probabil marea gafa e ca vine prea devreme - ca si in cazul Halloween, filmul original inca se tzine bine si improspatarea sa nu e atat de spectaculoasa ca in cazul remakeurilor la filme din anii 60-70. Oricum, zic ca fanii The Thing ar trebui sa vada acest remake/prequel, nu sa-l ocoleasca. De regizoru olandez vom mai auzi, a devenit protejatul lui Zack Snyder alaturi de care pun la cale un nou proiect de trilogie zombie (a carei prima parte ar trebui sa fie remakeul Dawn of the Dead).

The Woman in Black

La mine la tzara a avut loc la un momentdat un incident cu o vecina adolescenta, care ramasese gravida in urma unei aventuri romantice cu vreo 10 sateni. Furios foc, tatal ei a facut o lista cu totzi participantzii si a batut din casa in casa, cerand socoteala flacailor in calduri. La un momendat a ajuns la unul care abia avea vreo 14 anisori, era in clasa 8-a, cred. Cand a auzit acuzatzia, feciorului i s-au umplut ochii de lacrimi si s-a aparat in fatza parintzilor sai cu un argument demn de Victor Ponta: "Tata, dar io cum as putea sa am copii daca sunt copil?"

Exact la faza asta m-am gandit cand l-am vazut in acest film pe Harry Potter jucand rolul unui agent imobiliar cu familie si copil de vreo 5 ani, cu perciuni negri ca pana corbului si cearcane enorme care-i ramasesera de la ramele ochelarilor din Harry Potter. El joaca aici rolul unui agent imobiliar angajat sa caute actele de proprietate ale unei case bantuite si cam asta face tot filmul.

The Woman in Black e ecranizarea ultragotica a unui roman ultragotic care ar trebui sa-l extazieze pe Oliviu Craznic al nostru. Romanul "de epoca" e scris de Susan Hill, cavalera a literelor britanice. Filmul e regizat de un tanar promitzator al horrorului britanic, James Watkins (Eden Lake, My Little Eye). Actorul, cum ziceam, nimeni altu decat Harry Potter, deci un alt simbol britanic. Filmul a fost produs de Hammer Films, compania-stindard a horrorului englezesc interbelic, belic si postbelic (i-a lansat pe vremuri pe Christopher Lee si Peter Cushing).

Hammer Films s-au reinfiintzat recent cu planuri ambitzioase de recuperare a blazonului pe care il aveau acu 50 de ani in aria filmului gotic. Woman in Black e cel mai high profile film produs de ei, o caramida perfecta in portofoliul clasic al companiei. Este insa un film 100% de atmosfera (dupa cum suspectez ca e si romanul) care nu va spune nimic celor care nu stiu ce inseamna traditzia gotica britanica, in care casele si peisajele sunt personaje mai importante decat cele jucate de oameni.

The Innkeepers

Interesant de vazut doua abordari atat de opuse asupra aceleiasi teme, ca The Innkeepers si The Woman in Black. Amandoua sunt ghost stories - prima americana, a doua britanica. Prima e clar tributara abordarii americane, care au introdus umorul si conspiratzionismul in retzeta (Ghostbusters si investigatzii paranormale). A doua e ecranizare din literatura gotica englezeasca pur sange. Prima e regizata de americanul Ti West (autor al excelentului House of the Devil de acu ceva ani), a doua de englezul sus-pomenit, dupa un roman englezesc, cu un actor simbol englezesc si produs de o companie simbol englezeasca.

Dintre cele doua The Woman in Black e totusi filmul superior. Ti West pacatuieste prin aceea ca isi recicleaza succesul cu House of the Devil, inlocuind casa bantuita de satanisti cu un hotel bantuit de fantome. Iar incercarile sale de a injecta umor tip Ghostbusters dezamorseaza complet tensiunea filmului.

Gandindu-ma si la serialul American Horror Story (de care am povestit aici), observ un revival al filmului cu fantome clasice (adica nu reciclarile tehno ale japonezilor), ce mizeaza probabil pe faptul ca dupa ce zombie si vampirii au fost trendy, acum ar veni randul fantomelor. Ma tem insa ca vorbim de chestii complet diferite si fantomele n-au cum sa castige popularitatea respectiva, cel putzin nu la acelasi tip de public. Filmul cu fantome e de atmosfera, nu de actziune, iar publicul format cu varcolaci si romantze vampiresti nu rezoneaza cu melancolia dark tipica goticului cu fantome. Treaba a fost demonstrat deja in literatura, deci daca vreun marketer de la Hollywood se crede destept cu miscarea asta, sa se uite umpic la ce s-a intamplat in literatura.