Luna muzicala 18 - inca 10 albume notabile pe 2012

Si ca de obicei, inca 10 albume notabile pe langa topul primului semestru, din articolul precedent:

Ministry:

Relapse

Al Jourgensen primeste de la mine Medalia "Silviu Brucan" pentru albumul cel mai profetic cu privire la Romania si la politica romaneasca. Sa observam ca acu catziva ani Jourgensen a anuntzat destramarea definitiva a grupului Ministry, dupa ce ramasese fara sursa de inspiratzie datorita incheierii mandatului lui Bush, principalul target al amenintzarilor muzicale ale trupei. Sa mai observam ca, dupa destramarea respectiva, Jourgensen a avut un episod de moarte clinica sau OD sau asa-ceva si s-a intors de pe lumea cealalta cu decizia radicala ca trebe numaidecat sa mai scoata un album, acest Relapse. Si sa mai observam ca acest album are piese facute parca special pentru referendumu de ieri - Kleptocracy si Git Up Get Out and Vote (vezi mai jos). Sunt prea multe coincidentze la mijloc, singura explicatzie e ca Jourgensen s-a intalnit cu Brucan in timpul episodului sau near-death.

Am mai scris pe blogu asta despre senzatzia cumplita pe care o simt de o vreme, ca sunt un figurant participand la o dramatizare de Oscar a Fermei Animalelor. De la o vreme tot felu de lume excitata politic imi explica beneficiile celor doua pozitzii radical-tembele in care s-a scindat Romania, tabara porcusorilor adunatzi sub Napoleon cinstitul si tabara grajdarului alcoolic decis sa tzina biciul pe animale pana in ultima clipa. In ciuda faptului ca toate tzarile civilizate au aflat ca capitalism fara comunism nu se poate, si comunism fara capitalism nici atat, romanii inca pot fi dusi de nas cu un joc de-a alba neagra.

Ma tem ca mai avem o singura solutzie: Al Jourgensen presedinte.

Va las cu imnul referendumului: Git Up, Get Out and Vote:

Leonard Cohen:

Old Ideas

Sunt vreo 10 ani de cand sunt convins ca fiecare nou album al lui Cohen va fi ultimul, mai ales dupa ce am auzit ca i-a fugit gagica cu tot fondu de pensie adunat in cei 100 de ani de viatza. Nici nu vreau sa ma gandesc catzi ani are patriarhul. Pe albumul precedent nu s-a mai chinuit sa cante, abia si-a recitat versurile. Surprinzator, anul asta parca e mai sprinten, a inceput iar sa fredoneze, cred ca a dat de capatul vietzii si acum o ia inapoi ca Benjamin Button. In vreo 90 de ani va ajunge iar la varsta lui Justin Bieber. Apropo, mi-ar place sa vad un duet Justin Bieber - Leonard Cohen, ca tot sunt amandoi canadieni.

Cohen e mai vechi decat Dilema veche si albumul sau e plin de idei vechi, dupa cum onest indica titlul albumului. Nu vetzi gasi nimic surprinzator aici, titlul garanteaza asta, dar vetzi gasi din nou melodii catchy, treaba care a cam lipsit de pe precedentul disc. Si vetzi mai gasi o voce venita parca dincolo de mormant, cam ca pe albumele post-mortem ale lui Johnny Cash. Doar ca albumu asta cica nu e post-mortem, conform informatziilor oficiale.

Adrenaline Mob:

Omerta

Doi titani ai rockului progresiv batranesc - Mike "barba albastra" Portnoy (proaspat expulzat din Dream Theater) si Russel "pretins Sir" Allen (Symphony X)  s-au gandit sa-si faca o trupa de rock tineresc, probabil sa le arate tinerilor de azi cum se face treaba. In scopu asta l-au cooptat si pe unu din Disturbed caruia cei doi i-ar putea fi tata. Oficial trupa a anuntzat ca se va apuca de un nu-metal in stilul Disturbed, dar personalitatzile celor 2 protagonisti au impins totusi unele piese in zona rockului melodic clasic asa ca avem un mix cu de toate pt totzi.

Ideea mi se pare in general buna, atata timp cat nu dureaza prea mult. Adunatura improvizata a celor 3 a scos acest album de rock simplu si catchy, ce include un excelent cover Duran Duran (Come Undone). I-am vazut si in concert (scurt, ca n-au destule piese pt un concert full) si a fost misto, totzi incearca sa pretinda ca sunt mai tineri decat sunt si probabil au copii acasa care rad de faptu ca au dat in mintea copiilor.

OSI:

Fire Make Thunder

Asta e a doua trupa formata din reziduuri de la Dream Theater, insa una care pare sa fie consolidata ca proiect cu intentzii pe termen lung (are 4 albume). Chiar sus-pomenitul Mike Portnoy e printre cei care au pus bazele grupului (unul din primele sale semne ca se saturase de Dream Theater). Insa capul proiectului e celalalt coleg expatriat al sau, Kevin Moore, claparul caruia i se datoreaza popularitatea castigata de Dream Theater in anii 90.

Dupa expulzarea sa, Moore n-a mai vrut sa aiba de-a face cu rockul, preferand muzica ambientala cu proiectul personal Chroma Key, apoi amicii sai (adunatzi de la trupe prog rock de renume - Fates Warning, Cynic, Porcupine Tree) i-au dat o mana de ajutor sa infiintzeze acest grup OSI si sa se intoarca la rock.

Noul album insa da semne ca Kevin Moore si-a pierdut din nou cheful de rock. Dintre albumele OSI e cel mai apropiat de ce facea cu Chroma Key - voce, clape si sampleuri psihedelice peste care mai trage cate o bucata de chitara doar pt ca are chitarist in trupa, nu ca piesele ar avea nevoie. E mai slabutz decat precedentele materiale OSI dar e totusi unul din albumele interesante ale acestui an.

 

St. Vitus:

Lillie: F-65

I-am vazut recent in concert, mosii astia arata ingrozitor, cu barbile si pletele complet albe, unul are ciroza cred, altu o tiroida supradimensionata. Albumul asta e un eveniment, fiind primul dupa o pauza de 18 ani a legendarului grup doom, contemporan cu originile genului (= Black Sabbath). Am ramas cu impresia ca cel putzin 2 membri ai trupei stau sa moara si de asta au decis sa se reformeze, sa mai scoata un album inainte de sa dea coltzul definitiv. Liderul grupului, Wino, a avut activitatzi intense in astia 18 ani de pauza, fiind un actor important si muncitor in aria stoner rock si doom: cele mai cunoscute trupe ale sale sunt The Obssessed, Hidden Hand, Spirit Caravan iar recent a scos si doua excelente albume folk sub numele Wino.

Albumul St. Vitus nu e o minunatzie dar are soundul potrivit pentru o trupa-legenda, incat sa te umple de nostalgia vremurilor in care doom metalul era un gen simplu, fara pretentzii, lent si apasat, cu imprecatzii pe post de versuri, echivalentul heavy metal al cantecului de jale. Chitari care scartzaie, tobe obosite, voce roasa de alcool, tot ce trebuie unui metalist trecut de prima tineretze, si de a doua, si de a treia (ma rog, prin Romania din ultima categorie nu prea sunt). Excelent videoclipul, daca ii prinzi poanta:

Corrosion of Conformity:

Corrosion of Conformity 

In anii 80 cantau punk, in anii 90 au facut rost de un vocal charismatic, Pepper Keenan a carui amicitzie cu cei de la Metallica i-a propulsat pe Corrosion of Conformity pana la MTV si au facut muzica mai prietenoasa pentru marile mase, adaugandu-i niste balade si elemente stoner rock melodioase. Trupa n-a reusit insa, sau n-au vrut, sa profite de oportunitatea comerciala. Pepper Keenan si-a facut o alta trupa de rock alcoolic, Down, cu amicii de la Pantera si Crowbar si a devenit tot mai ocupat cu proiectul respectiv, ignorandu-si colegii.

Membrii originali Corrosion of Conformity s-au saturat sa-l mai astepte si au scos acest album back to the roots in care reincorporeaza elementele punk de la inceputul carierei. Ceea ce face albumul mai putzin catchy decat cele cu care trupa reusea sa se infiltreze la MTV, mai dur, mai raspicat, dar destul de bun, bine inchegat si cu un sound excelent.

Kaizers Orchestra:

Violeta Violeta part II

Asta e trupa aia de hipsteri de care hipsterii nostri n-au auzit inca pt ca nu-s britanici (mai rau, canta in norvegiana) si nu au un nume care sa inceapa cu The. Albumul asta e partea a doua a excelentei trilogii Violeta Violeta (prima parte am pomenit-o in topurile de anul trecut, a treia apare la finele anului asta). Trilogia pare sa incununeze cariera grupului si sa sintetizeze toate calitatzile sale, acoperind atat aspectele rock, usor punk, de la inceputurile carierei cat si cele hipsteresti dobandite in ultimii ani, cu scopul de a face un ban cinstit pe seama isteriei indie ce a cuprins tineretul.

Albumu asta a ocazionat si un eveniment sinistru pe care va rog sa il urmaritzi in videoclipul de mai jos ca sa intzelegetzi cat de nasoala e treaba prin Austria: asta de la Kaizers Orchestra merge intr-un cafe vienez sa cante, si mushterii continua sa-si completeze rebusurile si sa-si manance shnitzelele lu peste si nu da nimeni doi bani pe el.

Vallenfyre:
A Fragile King

In plina campanie de recuperare a fanilor pierdutzi in cei 10 ani de experimente stilistice alternative (fructuoase pt mine dar profund injurate de metalisti), Paradise Lost nu se mai pot opri din demonstratzii de fortza si manifeste ostentative de revenire in gratziile metalistilor adevaratzi. Au scos si un album anul asta, Tragic Idol, care nu e rau dar e cam reciclat din precedentele doua, asa ca am renuntzat sa-l mai pun in top in momentul in care am dat de trupa Vallenfyre, care e o varianta mult mai interesanta venita cam din aceeasi directzie:

Vallenfyre e un supergrup britanic format din membri Paradise Lost, My Dying Bride si Cradle of Filth, condus de Greg Mackintosh (chitaristul de la Paradise Lost care aici e pe post de vocal). Trupa practica un death metal de moda veche si foarte veche care mi-a adus aminte de vremurile cand Edge of Sanity era o trupa pe bune si nu un proiect solo. Nostalgicii generatziei Unleashed vor fi in extaz. 

Borknagar:

Urd

Black metalul satanic si spurcat inventat de norvegieni la finele anilor 80 din retzete punk si death metal a dat in timp doua ramificatzii diametral opuse: A. cei mai epicurieni si pleziristi, ca fostul ministru Vladescu, au asimilat simboluri erotice sado-maso puse peste o estetica gotica, retzeta inspirata de Hellraiserul lui Clive Barker - aici intra azi Dimmu Borgir si Cradle of Filth). B. cei mai intelectuali si tocilari s-au indreptat spre filosofie, mitologie si literatura fantasy gen Game of Thrones, producand o forma particulara de rock progresiv etichetat cu tandretze drept viking metal (datorita temelor, ca vikingii n-au cantat niciodata metal, sper ca am lamurit treaba asta). Aici cei mai de seama reprezentantzi sunt Arcturus si acesti Borknagar.

Nenorocirea face ca, datorita asocierii cu black metalul, Borknagar sa fie o trupa evitata de restul lumii. E drept ca membrii celor doua categorii de trupe au baut candva in aceleasi baruri, e drept ca s-au dat candva la aceleasi gagici (si, ca sa fiu complet onest, au cantat uneori impreuna) dar, desi unii se mai incapatzaneaza a califica trupe ca Borknagar drept latura intelectuala a black metalului, cei un pic mai atentzi vad o forma particulara de rock progresiv de o cu totul alta factura decat ce stim de la britanici (Arena, Marillion) sau de la americani (Dream Theater et co.), vehicul pentru elucubratzii filosofice inspirate din mitologie, puternic ancorate in literatura high fantasy si jocurile video aferente.

E primul album pe care pot fi auzitzi ambii vocali celebri ce s-au perindat prin trupa: ICS Vortex (trecut prin Dimmu Borgir si Arcturus, a avut si un album solo de care am povestit in topurile 2011) si Vintersorg (de care n-am prea scris pe blog pt ca mi s-a parut mereu un tip enervant care canta pe nas). Pe albumu asta cei doi fac un cuplu perfect pentru acest gen de muzica.

Gata, aici se cam termina topul pe prima juma de an, pana de Craciun nu mai discutam despre subiectu asta. Sunt o gramada de albume pe care nu le-am trecut in revista datorita deciziei de a ma limita la 40 de recomandari muzicale pe an.

Am observat un fenomen nasol, e primul an de cand am inceput blogu asta in care topul muzical contzine doar albume ale unor trupe pe care le stiam demult si nici o descoperire. Inca un semn ca m-am ramolit si ma multzumesc cu a ma refugia in lucrurile familiare.

Ba am descoperit totusi o trupa noua, dar e mai mult haioasa decat buna si e departe de a fi una de top: