Filmele vorbite pe la spate - Ianuarie-Aprilie 2012

Blogul asta a avut vreme de 5 ani o rubrica lunara regulata despre filme, plus cate una-doua suplimentare cand se nimerea vreun eveniment/festival sau vroiam sa semnalez vreun regizor pe care il urmaresc cu regularitate. De cand m-am mutat aici am realizat cu neplacuta surprindere ca apuc sa vad cam 1 film pe luna. Acuma de Pasti am mai recuperat un pic dar ma ingrijoreaza faptul ca articolul meu lunar despre filme s-a transformat in articol trimestrial.

Una din probleme e ca toate filmele-s dublate pe aici. Dupa numeroase explorari am gasit un cinematograf din 1914 care nu dubleaza filmele. La cat de natzionalisti sunt astia pe aici cred ca functioneaza in ilegalitate: e la un subsol, are cam 30 de scaune inghesuite intr-o salitza cam puturoasa cu peretzii decojitzi si cel mai nasol popcorn pe care l-am mancat vreodata. Randurile sunt atat de inghesuite incat tre sa stau cu genunchii la gura tot filmu. La ultimu mi-a intzepenit cu totu un genunchi si a trebuit sa fiu ajutat sa ies afara dupa film. Din fericire nici lume nu prea e la filmele astea si aia care e sunt totzi venetici ca mine care incercam sa vedem un film american cinstit, in limba originala, ca acasa. Alta treaba nasoala e ca sunt relativ putzine filmele care ruleaza in cinemaul asta, cam 4-5 pe luna selectate dupa un sondaj de opinie prealabil, caci altfel biznisu nu functioneaza, abia daca ne adunam maxim 10 insi la un film.

Ma rog, sa vedem ce am vazut. 

Filme musai

Shame 

Nu stiu ce a avut mustaciosu ala frantzuz de a luat Oscaru, dar nu are cum sa fi fost mai bun decat Michael Fassbender in acest film care ar trebui sa ramana in istorie drept unu din cele mai importante ale vremurilor pe care le traim, in care oamenii s-au prins intr-un joc schizoid ce pune in balantza pe de o parte nevoile fiziologice si comportamentele (absolut) naturale si pe de cealalta parte obsesia pentru imagine si demnitate simulata. Oamenii incearca sa lase impresia ca sunt atat de sobri si profesionisti incat nu se duc niciodata la buda, ca mamele lor i-au nascut in sacou care eventual a trebuit dat un pic la curatzat placenta de pe rever. Nu stiu daca marketingul sau stiintzele politice sunt de vina pentru schizofrenia asta generalizata, dar as vrea sa traiesc ziua in care faptul ca i s-a vazut curu unui cutare politician sa lase pe toata lumea rece, tot Parlamentu sa se intruneasca in putza goala iar barfele despre indeletniciri sexuale sa aiba acelasi nivel de spectaculozitate cu zvonul ca unuia ii place cafeaua in lapte mai mult decat laptele in cafea. Conceptul de shantaj politic va trebui redefinit putzin dar pe ansamblu toata lumea cred ca ar fi mult mai sanatoasa la cap.

Fassbender e la a doua colaborare cu regizorul irlandez cu nume legendar Steve McQueen. Primul lor film a fost Hunger, in care eroul a facut greva foamei pana s-a uscat cu totu. Shame poate fi considerat o continuare naturala: aici Fassbender joaca rolul unui corporatist care se masturbeaza pana face sindrom de tunel carpal si nu reuseste, oricat ar incerca, sa-si ia gandul de la acest obicei reprimat dar ubicuu al omenirii moderne. Cariera ii este amenintzata de inginerul de sistem care amenintza sa-i recupereze istoricul browserului de pe laptopul de la serviciu. Daca povestea ar fi avut loc in Indonezia, unde masturbarea se pedepseste prin decapitare, am fi avut o drama sociala ce ar fi suflat sigur Oscarul  recent castigat de A Separation. Dar cum treaba se petrece la New York si filmul e vorbit in engleza, Shame nici in treacat n-a fost pomenit la recentele Oscauri.

Adolescentzii (intarziatzi sau la timpul lor) vor nota si faptul ca e primul film in care se vad organele intime ale lui Michael Fassbender si Carrey Mulligan, doi dintre cei mai buni actori britanici consacratzi in ultimii 5 ani. Pe el ar trebui sa-l stitzi din Eden Lake, Inglourious Basterds si pomenitul Hunger, pe ea din An Education, Doctor Who si Drive. Aici cei doi sunt fratzi dar intre ei exista o relatzie cel putzin dubioasa, care ar putea explica frenezia onanistica a eroului, insa regizoru prefera sa lase explicatzia la latitudinea interpretarii.

Shame are multe in comun cu alt film recent al unui regizor european capturat de Hollywood: Drive. Elementele comune sunt prezentza lui Mulligan intr-un nou rol care o cam imbatraneste, eroul taciturn / dereglat si  fortza cu care te impresoara muzica si atmosfera, felu in care se spune foarte mult cu cuvinte foarte putzine. Un film recomandat celor ramasi singuri si dezradacinatzi prin tzari straine unde, in numele eficientzei si productivitatzii, relatziile interumane au fost reduse la sesiuni contracronometru de speed dating.

Hugo

Povestea acestui film confirma multe din teoriile mele pe care le-am tot propovaduit in ultimii ani in certurile mele cu diversi intelectuali ai cinematografiei: efectele speciale nu sunt un truc ieftin al Hollywoodului, ci insasi esentza originilor cinematografiei. Filmul SF nu e o nisa a cinematografiei, cinematografia a fost inventata ca o nisha a SFului. Relatzia intre SF, horror si mainstream in cinema e de o cu totul alta natura decat in literatura - oameni care nu ar deschide o carte SF sau horror se aliniaza ca pe vremea lui Ceausescu la paine sa vada un film de gen.

Daca n-ar fi fost filmul cu Jesus, as fi zis ca asta e cel mai anormal film din cariera lui Scorsese. Regizorul consacrat prin teme sociale expuse in mod brutal a ecranizat in stilul lui Jeunet un roman steampunk al lui Selznick (tradus si la noi) despre originile cinematografiei si mizeria de a fi pionier autentic, cu opera confiscata de capitalisti si avocatzi, cu visele naruite si numele aruncat la gunoi. Cunosc oameni care nu au realizat faptul ca personajul principal al acestui film, George Melies, a existat cu adevarat. Daca ratezi conexiunea povestii cu istoria si realitatea, filmul poate parea un familiy movie simplist: un orfan traieste intr-o gara impreuna cu un robotzel mecanic si e fugarit uneori de Borat care vrea sa-l dea la hingherii de copii orfani.

Realitatea e ca aproape fiecare scena a filmului e o referintza la ceva legat de originile cinematografului - de la gaguri la scene luate cu totul din filme ale lui Keaton, Chaplin ori ecranizari dupa Charles Dickens. Toate acestea converg spre drama care il are in centru pe George Melies (Ben Kinglsey) si felul in care acesta a inventat cinemaul (nu tehnologia cinemaului), efectele speciale si filmul in general, cu ajutorul unor productzii SF menite pe atunci sa fie prezentate drept numere de magie, Melies fiind scamator la origini.

A Separation

Castigatorul Oscarului de anul asta pt film strain, l-am ratat cand a fost la TIFF (apropo, la TIFF se intampla foarte des sa dea astia nominalizatzii Oscar din anul urmator, ceea ce spune multe despre nivelul la care a ajuns festivalul).

E un film iranian in stilul realismului ultrarealist practicat si de altzi cineasti cu posibilitatzi tehnice reduse (=romanii) pe o tema relevanta social la ei in tzara si interesant de holbat la ea din afara tzarii respective. Scenariul si actorii fac totzi banii.

Nader si Simin sunt un cuplu in pragul divortzului. De fapt cred ca au trecut pragul, caci ea vrea sa fuga in alta tzara (stai acolo, fato, ca nicaieri nu-i ca acasa!). Problema e ca Nader are probleme cu o baby-sitteritza gravida pe care a angajat-o sa grijeasca de tatal lui senil. Babysitteritza pierde sarcina si il acuza pe Nader ca ar fi bruscat-o cand s-a enervat o data, asa ca eroii isi petrec cea mai mare parte din film pe la politzie si certandu-se cu vecinii. Asa la suprafatza, filmu e destul de fad, cu personaje care se cearta pe nimicuri, cam cum vezi si pe la televizor la noi. In fundal insa se simte pulsul cultural complet diferit, de exemplu faptul ca Nader ar putea fi spanzurat daca se afla ca minte, ori gestica personajelor cauzata de faptul ca barbatzii nu au voie sa puna mana pe femei, ori dificultatea baby-siteritzei de a avea grija de un batran fara a pune mana pe el, ori felul in care legile Coranului determina deciziile personajelor. O gramada de astfel de detalii implicite bantuie prin tot filmul si ii adauga un strat gros de reinterpretare care schimba total optica evenimentelor. Totusi, banuiesc ca aspectul asta e fascinant mai mult pentru occidentali decat pentru iranieni, deci intra cam in aceeasi categorie de "film de export" ca si dramele noastre cu comunisti.

Headhunters 

Film norvegian ecranizat dupa un anume Jo Nesbo, popular autor de policier noir scandinav, un gen care pare sa fi explodat de la trilogia lui Stieg Larsson incoace. Lumea e isterica dupa thrillere scandinave, cum a fost in anii trecutzi isterica dupa vampiri gay si inainte de asta dupa drame erotice cu femei musulmane.

Nu stiu cum e cartea dar filmul e foarte entertaining, violent si hazliu intr-un mod sobru, intr-un stil mai degraba britanic. Eroul e un afacerist shantajist cinic care incearca sa se combine intr-un business cu un afacerist si mai cinic si cei doi intra intr-un concurs de care e mai cinic decat alalalt, avand drept miza o problema de spionaj industrial, o amanta si o nevasta pe care o impart intre ei ca sa fure informatzii. Se lasa cu crime brutale, urmariri de masini si gaguri ridicole dar straight face. Nu vreau sa dau prea multe spoilere, caci principalul atu al filmului e seria continua de twisturi care te tzine in ritm si te lasa la sfarsit satisfacut si cu ranjetul pe buze. Mi-a adus aminte de trilogia (ecranizata si ea) despre recuperatorul Brenner a austriacului Wolf Haas, am vorbit putzin de ea la un TIFF mai demult. Cred ca romanele lui Nesbo sunt cam in acelasi stil de euro-thriller cu tuse de noir clasic regandite pentru epoca moderna (Ipoduri, Google etc. au roluri importante in deciziile personajelor).

Intre actori l-am recunoscut pe Lannister din A Game of Thrones (nici nu mi-am dat seama catzi actori scandinavi/irlandezi/europeni sunt in serialul ala in general).

Filme contra plictiselii

Take Shelter

Dupa Fassbender, un alt mare absent de la Oscaruri a fost Michael Shannon care isi reia si duce la perfectziune rolul sau preferat de proletar cu o doaga sarita. L-atzi mai vazut jucand acelasi rol in Bug, Revolutionary Road (unde a fost nominalizat la Oscar) si inca cateva. Partenera lui din acest film e Jessica Chastain, o finalista a Oscarurilor din acest an, care si ea isi rejoaca rolul (aproape cu aceleasi replici) de mamica sexy si sotzie de nadejde din The Tree of Life.

Deci avem un cuplu de proletari muncitori a caror casnicie incepe sa fie afectata cand barbatul devine obsedat de ideea ca urmeaza o furtuna nasoala si tre sa construiasca cu orice pretz un adapost contra furtunii, chiar daca pentru asta rupe paine de la gura familiei si isi pierde jobul. Mai are si momente de luciditate cand realizeaza ca maica-sa a suferit de paranoia schizofrenica si e posibil ca si el sa fi mostenit hiba dar in general nu se lasa abatut de la obiectiv.

Filmul e unul destul de minimalist, cu personaje si dialoguri simple dar emotzii puternice. Nu se intampla mare lucru (ce am povestit in paragraful anterior e cam toata actziunea) asa ca pana la urma nu e un film care sa suresciteze, iar empatia cu personajele si problema lor nu e chiar la indemana oricui. La a mea a fost, ca si eu am aceeasi problema psihica cu eroul acestui film insa asta n-a fost suficient sa ma faca sa-l incadrez in categoria filmelor musai, pt ca nu cred ca lumea ar trebui sa rezoneze cu astfel de probleme. Pentru cei dispusi sa rezoneze, e de vazut.

13 assassins

Ca si la mai sus pomenitul Hugo si aici avem un regizor consacrat cu un fel de filme (horror) care isi incearca mana cu un omagiu adus inaintasilor. Aici Takashi Miike il imita pe Kurosawa. 13 samurai ratatzi sunt platitzi sa asasineze un om de stat care si-a facut renume nasol prin abuzuri si atrocitatzi la adresa poporului care nu-l mai suporta. Raportat la standardele lui Miike, filmul e simplist si nu foarte brutal, desi tot e violent.

Practic miezul filmului e o batalie care dureaza o ora, ceea ce va pune la incercare rabdarea celor care cauta japonezarii mai subtile si imbibate cu cultura locului. Ma rog, n-as zice ca nu e imbibat, ca japonezii astia s-au batut ca orbii toata istoria lor, pana cand au dat americanii cu bomba pe ei, facandu-i brusc sa se apuce de benzi desenate si desene animate.

Oricum, ideea e ca lipsesc ceremonii de baut ceai si povesti de dragoste cu gheise. Fanii Takashi Miike stiu la ce ma refer. Filmul e dintr-un soi nepretentzios, despre o treaba care trebe rezolvata si catziva insi care se duc sa o rezolve. Intreaga istorie a filmului western se bazeaza pe aceasta retzeta. Pentru a evita plictisul temei simplistei, filmul trebuie dat tare sau vazut la cinematograf caci daca nu te prinde frenezia bataliei te cam ia cu dureri de cap, ori am avut eu alte probleme cu capu in perioada aia, nu-mi dau seama.

The Divide

Xavier Gens e un regizor al noului val de horror frantzuzesc, care ne-a dat memorabilul Frontieres, piatra de hotar in istoria horrorului european. Din pacate destul de repede l-au inhatzat astia de la Hollywood si l-au pus sa faca filme americane, de exemplu ecranizarea jocului video Hitman.

The Divide e o tentativa a lui Gens de a reveni la horror insa nu una foarte convingatoare. Scenariul e extrem de dezlanat si cu dialoguri stupide, iar horrorul nu e teribil de horror desi se vrea un film visceral. Incercarea de a-i da o nota serioasa prin ancorarea sa in evenimentele World Trade Center il fac sa alunece si mai mult in derizoriu.

Filmul de despre un grup de supravietzuitori ai unei explozii atomice cu care teroristii au ras de pe fatza Pamantului New Yorkul. Supravietzuitorii supravietzuiesc datorita paranoiei unui pompier care, marcat de evenimentele de la 9/11, a devenit obsedat de ideea de a-si construi un adapost atomic. Gafa lui e ca a primit in adapost si altzi oameni, niste cocalari tineri si lipsitzi de respect pentru valorile umane, care incep sa-i manance conservele, sa faca sex depravat si sa practice jocuri de putere de parca ar mai avea vreun sens sa te joci de-a puterea. Povestea e vazuta prin ochii unei tinere care asista la decaderea si depravarea treptata a grupului de supravietzuitori si cam atat, altceva nu se intampla in filmul asta decat dezumanizare graduala. Din pacate nu foarte graduala, cum pomeneam mai sus scenariul isi permite cateva hopuri ilogice in evolutzia personajelor, iar actorii nu-s nici ei in masura sa faca filmul atat de tragic pe cat ar trebui sa fie.

Tipa din poza e Rosanna Arquette extrem de botoxata (e trecuta bine de 50 de ani), aici in rolul servitoarei sexuale a grupului de supravietzuitori.