Luna muzicala 15 - Top 2011 semestrul 2

Deci cum ziceam data trecuta, am ramas dator cu niste detalii despre muzicile ascultate in a doua jumate a lui 2011, unele dintre ele aparute si prin topul de final de an. Cam astea ar fi 10 albume relevante care apareau prin topu ala si nu scrisesem inca despre ele. Cu ocazia asta inaugurez si faptul ca mi-au pus in sfarsit net in garsoniera si mi s-a mai luminat casa, ca ma saturasem de udat floarea cu care mai vorbesc cand ma apuca amaru, iar la diaspora de ortodocsi nu mai sunt vazut cu ochi buni de cand m-am dus cu tricoul meu cu Rasputin, crezand ca o sa fie luat drept un gest de prietenie. Ori s-au prins ca-mi faceam crucea in oglinda fatza de ei, nu-mi dau seama.

Dupa o luna de zile in care am simtit lipsa Internetului ca pe a apei, acuma ca mi l-am pus, ce sa vad, un pic am lipsit si lumea s-a intors cu curu-n sus. Boc a disparut, Udrea a disparut, iar Internetu e la un pas de a fi interzis. Pana mai ieri nimeni n-auzise de Alan Moore si benzi desenate in Romania iar acuma toata tzara umbla cu mastile aluia din V for Vendetta? Pai bine mai fratzilor, dar n-atzi putut sa ma anuntzatzi si pe mine de planurile astea inainte sa vin aici?

Ma rog, acuma incep sa-mi fac planuri de intors acasa cu coada intre picioare, dar e cam tarziu pentru asta. Tre sa inghit galusca pana iese pe partea cealalta si sper sa-i supravietzuiesc. Cu ajutorul a catorva albume pe care am apucat sa le iau cu mine pe Ipod:

Slim Cessna's AutoClub - Unentitled

Slim Cessna's Auto Club sunt niste baptisti nihilisti care canta despre Bunu Dumnezeu si despre cum au bagat furca in vecinu pentru o bucata de tarla in plus. Trupa e formata din bucati adunate de la alte trupe de pe-acolo din sat de la ei, dar singura care are cat de cat un nume e 16 Horsepower, altfel o trupa respectata in cercurile de folk-rock crestin. Ailaltzi din trupa insa, nu stiu zau cat sunt de trecutzi pe la biserica. Sau poate au trecut prea mult pe-acolo, nu-mi dau seama. Au un chitarist care seamana cu un zombie si in interviuri povesteste cum l-a prins popa chinuind pisici si l-a pus sa zica de 100 de ori Tatal nostru.

Versurile sunt pe jumatate sataniste, pe jumatate fundamentalist crestine, incat nu prea stii de unde sa-i apuci. Acu vreo 5 ani au avut un album suparat cu titlul Jesus Let Me Down, iar acu incearca sa isi scoata parleala cu Jesus have mercy on me and my congregation. Printre ele mai baga teme rebreniene (gen Noi vrem pamant) sau comemorari ale unor cumnatzi alcoolici care au murit prin shantzuri. Deci chestiuni din viatza de zi cu zi care ar trebui sa ne intereseze pe totzi daca n-am trai in lumea asta fundamentalist urbana si monitorizata de francmasoni. Din pacate ma tem ca pana la urma totzi in baietzii astia de la tzara ne sta sperantza, cand or pune ei mana pe furca pe multzi vor popii.

Ia uitati-va in poza de mai jos la aia 2 care stau mai in spate (aia sunt vocalii si liderii grupului). Versurile sunt foarte importante la trupa asta, si nu strica nici o bere la bord in timp ce ii ascultzi si te uitzi pe geam spre gara pustie. Apropo, am uitat sa va zic ca locuiesc intr-un fel de gara din Manastur, daca Manasturu ar avea gara.

Unul din hiturile albumului:



Si o piesa clasica mai veche, despre Satana:

Dir en grey - Dum Spiro Spero

Metalistii se smiorcaie adesea cand trupele de death si metal se apuca de cantat pop. Iata ca la japonezi e posibil si invers, ca o trupa pop rock gen Voltaj sa se apuce de death metal. Ma rog, nu chiar death, treaba e foarte incalcita cu baietzii astia. Cica au inceput ca trupa de visual kei, un fel de glam rock japonez in care totzi membri trupei tre sa se imbrace in rochii de epoca or something, desi nu-s sigur ca in Japonia a fost vreo epoca pt rochii din astea. Au facut cariera cu stilul asta ultragay apoi s-au apucat de experimentat cu industrial si death metal iar anul trecut au scos ghiveciul carierei lor, pe care gasitzi cam tot ce vretzi, cu titlul asta care ma mai tzine in viatza: cat suflu sper.

Albumul e un cosmar al puristilor, care nu vor putea trece de 2 piese consecutive. Ideal e sa-l pui pe shuffle, ca pana la urma incep sa se cearna piesele. Au scos doua clipuri pe care vi le supun atentziei, primul din categoria mai gay, al doilea tentacle rape grindcore. Evenimentul e cu atat mai important cu cat in Japonia heavy metalul s-a inventat candva anul trecut, poate un pic mai demult (daca fac abstractzie de Boris si Sigh, insa nu cred ca pot face abstractzie).

Voyager - The Meaning of I

Cu albumu asta incerc sa va explic de ce nu e Dream Theater albumul progresiv al anului. Si chiar daca ziceti ca asta nu e album progresiv, mai e si Arena, de care vorbim data viitoare.

Am plans dupa Peter Steele cum au plans altzii dupa Cobain, Jim Morrison si John Lennon laolalta. A fost singuru cantaretz cu care am crescut si pe care l-am crezut nemuritor si s-a dus dintr-o data si m-a lasat in urma. Cand eram mic credeam ca e o vedeta plina de bani, iar apoi am aflat ca traia cu maica-sa si ii dadeau surorile lui de mancare. N-am avut bucuria de a vedea filme despre viatza lui, ori de a vedea multzimi de oameni aprinzand lumanari. A trebuit sa ma multzumesc cu un priveghi impreuna cu ceilaltzi 10 insi care il asculta in Romania (ma rog, in Ardeal, ca mai stiu catziva sudisti care s-au perpelit de plans, de exemplu Sake de la metalfan).

Se pare ca australienii astia de la Voyager au plans si ei si pana la urma s-au decis sa si faca ceva mai concret, adica sa-i dedice niste piese pe albumul asta, care e un mix foarte interesant de influentze incompatibile, jumatate venind dinspre Peter Steele, cealalta jumatate dinspre Royal Hunt. Cam jumatate din album pare sa-i fie inchinata lui DC Cooper, care mai si apare pe una din piese, iar aialalta jumatate ii e inchinata lui Peter, care pare ca apare si el, insa cred ca il imita cineva, ca as fi auzit daca-l aduceau de pe lumea cealalta. Versurile sunt simple dar adresate direct problemei: piese ca I am not made of steel ori He will remain mi-au mers la inima.

Mai interesant e ca trupa la baza n-are nici o treaba cu genurile pe care le-a practicat Peter Steele in viatza lui. E un fel de rock progresiv mai orientat spre melodie si voce decat pe scamatorii instrumentale, adica din categoria Evergrey, Everon, Pain of Salvation si altzii din astia mai sensibili care pot fi apreciatzi si de gagici nu doar de inginerii de sunet. Insa disparitzia marelui erotoman i-a marcat suficient incat sa-i indemne la a scoate acest album extrem de catchy si melodios, care din pacate cam sterge pe jos cu recentul Pain of Salvation.

Mastodon - The Hunter

De trupa asta am auzit de la un olandez fugit in Romania, din pricina caruia am fost dat afara din chirie in anul 2002. Faza e ca el se aratase dispus sa plateasca dublu decat mine pt chiria aia, asa ca propritaru m-a sunat numaidecat sa-mi fac bagajele. Pe cand eu imi caram CDurile pe trepte in jos, olandezu si le cara pe aceleasi trepte, dar in sus, si cum ne inghesuiam asa unul pe langa altu pe scari ne-am vazut CDurile care ne erau puse mai deasupra, el avea un Gathering, am zis ok, e patriot, dar mai avea si un Spiritual Beggars, ceea ce nu vazusem nicaieri in Romania la data respectiva. El nu mai stiu ce a vazut la mine, dar am decis sa nu-i port pica pt ca m-a scos in strada cu banii lui de cetatzean Schengen, asa ca saptamana viitoare am luat o lada de bere si am decis sa ne uitam toata noaptea la a doua jumatate din Odiseea Spatziala pusa pe repeat. Cand am obosit, mi-a aratat EPul de debut de la Mastodon si m-a intrebat daca-i stiu. Am zis ca nu, iar el a zis ca as face bine sa-i ascult, ca in 10 ani toata lumea o sa vorbeasca despre ei.

Iata ca s-au implinit 10 ani, si nu tin minte cand a invitat David Letterman in studio ultima data o trupa de metal crancen. Nu stiu multe trupe metal care au scos unu dupa altu 3 albume ca Blood Mountain, Crack the Skye si The Hunter. Cam toata presa s-a pus de acord ca asta e trupa esentiala de metal a inceputului de secol. Ca si Metallica la finele anilor 80, ori Tool in anii 90, au gasit echilibrul perfect intre accesibilitate, expunere MTV, versuri intelectuale, imagine de tractoristi si un sound suficient de sofisticat incat sa nu poata fi catalogati drept o senzatie trecatoare.

Ma asteptam ca noul album sa ma plictiseasca din pricina ca am abuzat de cele doua precedente, insa am fost surprind sa gasesc din nou piese catchy care nu sunt simple reciclari ale hiturilor precedente. Albumul a avut parte si de o promotzie cu mult fast si o gramada de teasere si trailere si sustinere mass-media, asa ca nu are sens sa povestesc mai mult de trupa asta, si-au luat demult zborul si nu mai au nevoie de sustzinerea mea.

ICS Vortex - Storm Seeker

ICS Vortex e pseudonimul unui tip dubios din black metalul norvegian. Ce-i drept acolo cam toti sunt dubiosi, dar asta face parte din tagma celor mai nestatornici si experimentali. Desi s-a lansat in metalul extrem, a facut-o cel mai des cu vocea curata, fiind invitat pentru efectul melodic, in contrapondere cu ce se intampla in mod normal prin black metal. Insa, din motive care-mi scapa, aproape peste tot figureaza ca invitat, iar cand a fost adoptat totusi ca membru plin in cate o trupa, n-a rezistat prea mult. In timp a devenit cunoscut ca un fel de minge de ping pong a black metalului, pasat de la unii la altii (Borknagar, Dimmu Borgir si altii). Am impresia ca s-a simtit implinit doar la psihedelicii Arcturus, unde l-a inlocuit pe Garm (care si-a vazut de Ulver) dar si aia s-au desfiintat dupa doar un album.

Sătul probabil de statutul de minge de ping pong a metalului norvegian, anu asta Vortex a scos un album excelent pt cei care i-au apreciat latura sensibila si nu pe cea agresiva (pe care nici nu cred ca o are). El zice ca face parte din "a generation of misfits, born of hippies and raised by Satan" si nu cred ca a zis-o cineva mai bine despre genu asta de muzicantzi norvegieni alunecosi, ratacitzi prin crevasele dintre genurile muzicale si din pricina asta considerati periferici de catre fanii adevarati ai acelor genuri.

Daca mai tineti minte trupa de prog rock Spiral Architect, vreo 2-3 insi de-acolo il ajuta cu partea instrumentala, iar el se ocupa mai mult de voce si clape. Asa se face ca albumu sau seamana un pic cu Spiral Architect, dar cum n-a auzit nimeni de trupa aia, nu prea are rost comparatia.

The Book of Knots - Garden of the Fainting Stars

Probabil cel mai bizar album pe care l-am ascultat anul trecut, clocit de un grup de indivizi adunatzi de la trupe mai mult sau mai putzin defuncte dintre care ii stiu doar pe Sleepytime Gorilla Museum si pe Sparklehorse ala de facuse album cu David Lynch.

Iar daca numele astea nu va spun nimic, aflatzi ca pe diverse piese apar drept guest stars Mike Patton, Blixa Bargeld, Tom Waits si Terry Spruance. Albumu fiind produs de Mike Patton, banuiesc ca va shtitzi cei care e musai sa-l ascultatzi. E genul de muzica de circ pe care o scoate casa lui Patton pe banda rulanta, nu foarte melodioasa, cu multe recitari si onomatopee, dar facuta cu mai multa atentzie decat media, adica materialu e impartzit cinstit intre piese cu melodie si piese fara.

Tre sa recunosc ca pe masura ce imbatranesc cam obosesc la albume din astea, mai ales ca cele pe care isi pune Patton amprenta incep sa aiba tot felu de stereotipii, dar daca ar ai sa aleg un album din categoria asta pe 2011, e in mod evident The Book of Knots.

Puscifer - Conditions of My Parole

Tool au fost pentru anii 90 ce sunt Mastodon pentru anii 2000, propulsatzi si de clipurile lor, dar si de injectzia de psihedelism crimsonian pe care au bagat-o in rockul alternativ ramas flasc dupa moartea grungeului. Desi n-au avut ei idei prea multe, au reusit sa le faca pretzioase scotzand albume cat mai rar posibil (4 in 20 de ani), cu versuri cat mai criptice si videoclipuri pe care nu poti sa le mai uiti dupa ce le vezi. In paralel, vocalul lor a zburdat in diverse directzii si colaborari, cea mai populara fiind A Perfect Circle.

Pana cand Tool se mai screme de un album, iar A Perfect Circle e inca in negocieri daca sa mai revina sau nu, Maynard Keenan s-a dedicat proiectelor sale solo, primul fiind o vie si o vinarie construite in desertul din Arizona, al doilea fiind grupul Puscifer, care a inceput ca trupa facuta la misto (a cantat cu Milla Jovovich la un momendat) dar tinde sa se transforme in supapa lui de defulare muzicala. Asta inseamna ca noul album e mult mai serios decat precedentul, desi tot mai are cateva bancuri pe ici pe colo, insa pare mai degraba un material pe care ar fi vrut sa-l scoata cu A Perfect Circle dar n-a mai avut chef, sau cu cine. Cu partea instrumentala il ajuta 100 de muzicieni, trecutzi pe la Mars Volta, Primus, Dillinger Escape Plan, plus catziva colegi din Perfect Circle.

Junius - Reports from the Threshold of Death

Prin secolul 18, Junius era un blogger anonim care publica scrisori in posta redactziei de la ziarele vremii in care avertiza despre abuzurile guvernamentale la adresa cetatzeanului si a necesitatzii de a avea un feedback control asupra autoritatzii. Sau, ca sa-l citez pe Alan Moore daca tot a devenit cel mai important scriitor al momentului, who watches the watchmen?

Trupa care si-a luat numele de la Junius sunt autorii uneia din cele mai bune piese pe care am auzit-o in 2011, asta de v-o pun si eu mai jos. N-am auzit de ei in viatza mea, nu stiu de unde au aparut, i-am gasit prin topurile revistelor pe care le citesc, in timp ce faceam centralizarea de final de an si ingrasam porcul in ajun cu ascultatu de muzica.

Sunt o trupa americana de rock crestin care canta despre viatza de apoi si prin presa-s catalogatzi de tineretul rock al momentului drept post-nustiuce. Insa cred ca e evident pt toata lumea care a ascultat ceva rock la finele anilor 90 ca  ingredientele care itzi sar imediat in ureche sunt Katatonia si Deftones (din pacate pentru tineretu de azi astea au deveni deja trupe pt moshnegi). Faptul ca e posibila o combinatzie intre cele doua, si inca una foarte coerenta, m-a cam luat prin surprindere. Faptul ca in rockul de propaganda crestina e posibil un album atat de bun e si mai surprinzator.

Ca sa reiterez ce ziceam la Mastodon, de data asta fac eu pariu ca in 2-3 ani trupa asta o sa fie mare, iar inca 20, dupa ce le va fi trecut vremea, o sa fie invitatzi la Artmania. Aviz cu precadere hipsterilor.

YOB - Atma

In general doom metalul e un gen foarte limitat si lipsit de imaginatzie prin insasi regulile genului care dicteaza ca tre sa fie muzica lenta, fara ritm, daca se poate fara melodie si sa te plictiseasca de moarte.

Cateodata insa mai apare cate un exponent care muta muntzii din loc, la propriu si nu la figurat. Caci albumu asta a lui YOB reuseste o performantza rara in doom metal, de a fi simultan lent ca o tenie si progresiv ca un fluture. Asta e mama si tata albumelor doom metal, o varianta mai pinkfloydiana a celor de la Neurosis (Scott Kelly apare si el pe o piesa). Cel mai mult ma incanta felul in care sunt folosite vocile ca sa imprastie monotonia implicita a genului. Daca as mai fi la Cluj as da de la mine niste bani lui Sandor666 sa organizeze un concert cu astia, pana nu le creste cota. Recent au avut un turneu in deschidere la Tool si au facut si niste jam incredibil impreuna. Intr-un gen in care lucrurile se misca cum se misca, un album ca asta iese o data la 5 ani.

Desi e cam lunga piesa de mai jos, nu prea poate fi sampleuita, trebe ascultata in toata evolutzia ei, ori macar de pe la minutul 2 cand incep vocile:

 Tom Waits - Bad As Me

In sfarsit, cu Tom Waits lucrurile au fost intotdeauna clare. Acelasi gen de muzica cantata cu reflux esofagian si sound de vinil zgariat si cateva momente rock oferite de Richards de la Rolling Stones si Flea de la Chilli Peppers. Albumul e din nou compus si produs alaturi de nevasta-sa, iar Tom Waits incepe in sfarsit sa-si arate varsta. In sensu ca la 30 de ani canta de parca avea 60, iar acum are 60 si tot asa canta. S-a prins pe sine din urma, cum ar veni.

Are si cateva romantze, ceea ce mi se pare anormal la varsta lui, eu am

jumatate si mi-a pierit tot chefu de romantza, dar cea mai mare parte a albumului ramane tot muzica betzivaneasca.

In incheiere, pt ca tot v-ati plans ca am incheiat articolul trecut cu un videoclip satanist, va ofer si cealalta fatza a monedei, o melodie pe care o gasesc extrem de catchy si cu care-mi alin serile obosite cand ma intorc de la munca hopeless si miserable.