Filme musai
127 Hours
Sa va spun o poveste destul de reala, adica reala de-a dreptu dar n-are sens sa dau aici numele implicatzilor: Era un tip care se juca toata ziua pe calculator si ma-sa ii tot zicea sa mai iasa in lume ca o sa se inverzeasca in fatza monitorului si o sa uite cum e sa traiesti intre oameni. Mai era un gagiu sportiv nevoie mare care toata ziua era prin muntzi, prin paduri si avea parte de toate gagicile din sat. Era un model pt toata lumea, si mama primului ii tot zicea ca uite la baiatu asta cum se suie toata ziua pe muntzi si e energic si toate gagicile se duc cu el. Il si angajasera unii la Ocolu Silvic sa patruleze muntzii, sa pârasca pe astia de fura brazi din padure.
Intr-o buna zi s-a dus asta al doilea pe munte si si-a pus in cap sa traverseze o prapastie, sa se dea mare fatza de niste gagici. I s-a rupt funia si s-a pravalit pe fundu prapastiei de n-a ramas din el decat material de salam.
Primul a continuat sa se joace pe calculator si i-a zis lu ma-sa: Uite, mama, io n-am cum sa patzesc asta in fatza monitorului, chiar daca ma inverzesc umpic. Astazi e programator si are 2000 de euro salar, plus pe gagica tipului care s-a prabusit in prapastie cand se dadea mare. Sa va fie invatzatura de minte, copii.
Anul asta la Oscaruri a fost anul filmelor bune scoase din piatra seaca si idei de nimika. Ba in cazul lui 127 Hours "piatra seaca" n-are doar sens figurat, ci si propriu. Scenariul e de scurt metraj, nu i-as fi dat mai mult de 15 minute la dispozitzie regizorului, insa Danny Boyle (care a facut la viatza lui si horror, si SF, si Trainspotting, si Slumdog Millionaire, deci poate ORICE) reuseste sa-i dea dimensiuni de film normal, bagand relativ putzina umplutura (adica multa, dar n-o simtzi).
Totusi, are mai multa umplutura decat un alt film similar de care am vorbit recent - Buried, care era mult mai bine focusat. In sensu ca daca Buried era concentrat 100% pe actiunea din lada, 127 Hours are un intro lunguietz cu eroul dandu-se cu bicicleta (prin niste peisaje filmate superb, ca in marile documentare), are niste flashbackuri nu intotdeauna necesare si tot felu de trucuri ale regizorului care sa te faca sa uitzi ca te te uitzi la un film in care nu se intampla nimic (decat o chestie, care dureaza 10 minute si pe care oricum o stie toata lumea - ca eroul ramane cu mana intzepenita intr-o groapa si tre sa-si taie mana ca sa scape). Un mare plus e si actorul James Franco (Spiderman, Milk) care se straduie si el sa te faca sa nu-tzi dai seama cat e de diluat filmu asta.
Wake Wood
Interesant ca intentzii acest proiect irlandez, dar e un film care va fi apreciat mai mult de catre connoisseuri. Nu stiu daca shtitzi, dar Hammer Films e una din cele mai vechi companii cinematografice specializate pe horror din istorie, infiintzata in Anglia in perioada interbelica, lideri de piatza horror in anii 50, cand faceau legea cu seriile Dracula (cu Christopher Lee), Frankenstein sau filmele Sherlock Holmes cu tenta oculta si Peter Cushing in rolul principal. In principiu au ecranizat in perioada aia cam toate horrorurile gotice posibile. In anii 60 cand a inceput revolutzia sexuala au inceput sa faca filme cu gagici preistorice imbracate sumar si luptandu-se cu dinozauri (sper ca v-o amintitzi pe Raquel Welch in rolul Luanei, film care a facut furori in satul meu natal pe vremea lui Ceaushescu).
Productziile Hammer Film au ramas legendare, s-au scris cartzi de istorie despre ele, si ocazional dai peste tot felu de referintze pop la ele: serialul League of Gentlemen (pe care l-am recenzat aici), filmul-cult The Rocky Horror Picture Show, aproape tot ce a facut Tim Burton, trailerul Don't din cadrul Grindhouse sunt cateva din exemplele mai celebre de tributuri si pastishe inchinate traditziei Hammer Film.
La finele anilor 70 Hammer Film au intrat in hibernare, fara sa se desfiintzeze. Recent insa, au dat semne de agitatzie, incercand sa profite de revivalul horror din ultima decada. Asa cum americanii au relansat moda grindhouse si exploitation din anii 70 (ai Americii), era doar o chestiune de timp ca britanicii sa dea replica, iar in cazul lor traditzia e chiar mai puternica. De fapt replica o tot dau si ei de vreo zece ani - horrorul britanic a avut activitate recenta intensa si a dat regizori valorosi (Christopher Smith, Neil Marhsall), dar acum e vorba chiar de Hammer Film astia care se relanseaza oficial, deci un eveniment istoric.
Bine, nu stiu in ce masura e corecta afirmatzia, caci pana la urma e vorba de un brand cumparat de cineva si scos de la muraturi. Dar e totusi un brand care creca va investi mult in a-si respecta blazonul. Recent au lansat Let Me In (remake la succesul suedez cu vampiri Let the Right One In) si s-a anuntzat deja o ecranizare high profile a clasicului gotic The Woman in Black, cu Harry Potter in rolul principal.
Insa inainte de astea a fost Wake Wood, acu 2 ani, prima productzie Hammer Film dupa 30 de ani de suspensie, iar degustarea lui necesita o buna informare in ce priveste traditzia, caci de aratat arata destul de nasol, efectele speciale sunt naspa si in general filmul lasa impresia ca e facut prin anii 60 in cel mai bun caz. Se pare ca toate astea sunt intentzionat facute sa arate ca un film Hammer al epocii de aur si daca nu stii asta risti sa te enervezi, caci filmu nu are componenta parodica sau de facut cu ochiul pe care o au Grindhouse, Black Dynamite si altele de gen. Adica e cam ca ultimu album Spiritual Beggars, care tot chinuindu-se sa omagieze anii 70, au facut o chestie care pare chiar luata din anii 70.
Cumva, nu stiu daca are sens acest gen de reproducere fidela a vremilor de altadata. Filmele moderne care contzin elemente de altadata imi plac, dar Wake Wood e prea "de altadata". L-am pus la filme musai doar pt importantza istorica a momentului pe care il reprezinta (relansarea Hammer Film). Nu e totusi un film nasol, cel mult unul enervant (creca din cauza ca scenele violente sunt FOARTE cheap, in conditziile in care filmu in ansamblu e grav si tragic, deloc parodic).
Povestea e despre un cuplu a caror fetitza a fost mancata de un caine. Suparatzi, cei 2 se retrag la tzara sa-si refaca viatza, el angajandu-se ca veterinar, ea ca farmacista. Acolo la tzara cunosc ei un moshulica cu simpatii druide care cunoaste un ritual din moshi-stramoshi prin care potzi readuce la viatza un mort daca nu e mort mai demult de 1 an, dar potzi sa-l aduci doar pt 3 zile, cat sa schimbi doo vorbe, sa te pupi, sa-tz iei ramas bun. Dupa 3 zile tre sa-i dai in cap si sa-l ingropi sub un copac, altfel o ia razna. Cuplul disperat apeleaza la serviciile moshului si isi readuc fetitza din mortzi (ritualul de sculare din mortzi e FOARTE misto si rural), dar refuza sa o dea inapoi dupa 3 zile. De aici, consecintze nasoale. Si finalul este superb, cu o poanta aberanta, tipica horrorului old-school si cheap-budget. Filmu e foarte irlandez si m-a dus cu gandul la un clasic al liniei Hammer Film, The Wicker Man (originalu, nu prastia aia cu Nic Cage).
Filme contra plictiselii
Age of Dragons
Un film atat de ridicol si de benign ca n-ai cum sa te superi pe el. M-am emotzionat inca de la primele scene amintindu-mi de vremurile in care ma jucam RPGuri heroic fantasy si realizand ca, de fapt, creca de la Lord of the Rings n-am mai vazut un film de gen (Eragon si Narnia le-am sarit, dar am asteptari mari de la Conan Barbaru/Red Sonja). Nu stiu daca efectiv nu s-au prea facut filme de gen sau n-am platit eu atentzie la genu asta, dar inca de la primele scene din Age of Dragons am fost teleportat in nostalgii.
Si mai tare m-am bucurat vazandu-l pe fotbalistul Vinnie Jones (Snatch) in rol de vanator de dragoni bautor de bere si pe Danny Glover, in rolul capitanului Ahab, care cand era tanar a fost pârlit de flama unui dragon alb si de-atunci a jurat rasbunare. V-atzi prins? De fapt e Moby Dick cu dragoni in loc de balene si cu o carutza imensa in loc de vapor. Danny Glover si echipa lui de harponieri sunt hotaratzi sa gaseasca peshtera in care dragonu alb isi face oole iar pe drum se tot ciondanesc intre ei daca are rost sau nu. Din pacate dialogurile sunt cam de rasu lumii (nu-mi dau seama cat sunt luate din Moby Dick si cat inventate), efectele speciale asa si-asa, iar actorii isi cam bat joc de film, in special Danny Glover care are cel mai over the top rol din viatza lui. De la o vreme bucuria mi-a fost inlocuita cu iritare dar din fericire filmu s-a terminat la timp.
Salt
Un friller eficient si captivant, canditat alaturi de Unstoppable la cel mai adrenalinic film pe care l-am vazut anu asta, cu o Angelina Jolie care, desi sare tot filmu peste poduri si garduri, mi se pare ca s-a cam zbarcit umpic.
Oricum, filmu e bine facut de australianul Philip Noyce, profesionist veteran care la viatza lui a facut toate felurile de filme, de la drame indie australiene (Rabbit-Proof Fence) la frillere sexy cu Sharon Stone (Sliver), mai putzin sexy cu Nicole Kidman (Dead Calm) si blockbustere cu presedintzi americani aflatzi in pericol (Clear and Present Danger). Salt intra in ultima categorie si in limitele acestei categorii e destul de extremist (presedintele SUA chiar moare).
Angelina joaca rolul unei rusoaice spalata pe creier de mic copil sa creada ca e americanca. Intr-o buna zi vine un rusnac si ii apasa butonu de activare, ea fiind insarcinata cu declansarea noului razboi atomic intre rusi si americani, prin asasinarea catorva presedintzi, cam fara discernamant. De acolo-ncolo Angelina fuge mancand pamantu, urmarita ba de colegii ei (ea fiind agent CIA in cartea de munca), ba de rusnaci, ba de toata lumea, iar filmu se bazeaza pe pastrarea ambiguitatzii intentziilor Angelinei, treaba care functzioneaza rezonabil, adica stai si asteptzi finalu cu interes, nu casti uitandu-te la urmariri cu mashini. Deci e un fel de poveste Philip Dick cu crize de identitate si consecintze apocaliptice, dar pastrata pe coordonate realiste (in sensu ca nu e SF, nu ca ar fi credibila)
Sucker Punch
Un film al carui rost/sens nu il inteleg mai ales ca vine din partea unuia din regizorii mei preferati din generatia tanara, Zack Snyder, care in decada trecuta ne-a dat 3 filme esentiale - Dawn of the Dead, 300 si Watchmen. Probabil explicatia sta in faptul ca pana acum a ecranizat doar munca altora (primul e remake dupa Romero, celelalte sunt ecranizari dupa benzi desenate) iar acu s-a aventurat sa scrie el o poveste si un scenariu original care esueaza intr-un mod nasol.
In sensu ca nici macar n-am priceput nimic din poveste, care e un fel de maimutzareala a povestii din Inception, cu mai multa bataie, mai multe efecte speciale, si mai putzine dialoguri. La Inception se baga in fatza povestea cu visele, dar aici nu exista nici o justificare pentru "evadarea din realitate". Pur si simplu e o gagica care de cate ori danseaza evadeaza intr-o lume paralela impreuna cu prietenele ei si acolo se bat si impusca pe toata lumea, inclusiv niste zombie steampunk care fasaie aburi cand le dai o gaura.
Cel mai nasol e ca, desi e un film cu radacini in exploitation (genul "women in prison", popular in anii 70, unde deliciul era dat de batai intre femei si scene lesbiene), nu se achita nici de obligatiile astea - dealtfel e primul film al lui Snyder care are rating pt tot poporu: deloc nuditate, deloc sex, e un fel de basm cu gagici bataushe imbracate sumar (dar nu suficient de sumar), umorul lipseste cu desavarsire (nu stiu daca ratingul de audientza vizeaza si simtzul umorului), iar violentza e undeva la nivelul jocurilor video cumintzi, in care mai mult ai de sarit in capu inamicului decat sa-i tai grumazu. Ma rog, se trage cu pusca si se da cu sabia, dar asa, pe sec, e mai mult galagie decat actziune.
Cam toata lumea pare sa fi cazut de acord ca filmu e doar un pretext pt regizor ca sa-si afiseze ultimele idei vizuale. Cine acuza Avatarul de chestia asta, tre sa vada ambele filme si sa incerce sa intzeleaga diferentza intre un scenariu bun (chiar daca pe o poveste simpla) si un scenariu prost de-a dreptu.
A, mai e o chestie pe care o sesizasem inca de la 300, dar aici e nasoala rau - mai bine de jumatate din film se petrece in slow-motion cu muzica metal data foarte tare (cate 10-15 minute de slow motion neintrerupt, pe muzica!), de aici impresia ca te uitzi de fapt la o compilatzie de videoclipuri excesiv de lungi.
P.S. Am uitat sa zic despre ce-i filmu: cateva gagici inchise la casa de nebuni si-au facut un obicei din a evada din realitate de cate ori una dintre ele danseaza, sau i se pare ca danseaza, nu m-am prins ca nici macar nu o arata dansand vreodata si in general n-am intzeles care e faza cu dansu si ce legatura are cu tot filmu. O varza, daca n-avea efecte speciale il puneam in categoria crappolla.
Ca regula generala, ma uit la orice ecranizare dupa benzi desenate, mai ales daca BDul original e unul high profile, precum seria lui Jeff Kinney tradusa (surprinzator) si la noi, tzara in care lumea inca mai crede ca BDul e un gen pentru copii si nu un mediu de comunicare.
Asta cu Wimpy Kid insa chiar e pentru copii si nu pentru oricare, ci pentru copii americani. Teoretic filme din astea ar trebui sa-tzi reinvie amintiri ale copilariei, traume de la liceu, nostalgii fel de fel. Problema e ca... copilaria noastra n-a fost ca a lor. Gimnaziul comunist n-are mai nimic in comun cu gimnaziul american. Treaba care, desigur, era valabila si la succese precum Salvatz de Klopotzel sau Beverly Hills dar acolo miza era alta - sitcomul, sexoshenia, telenovela. Toate astea lipsesc din Diary of a Wimpy Kid care e prea realist pentru propriul bine iar cand incearca sa fie umoristic se proseste degeaba.
In principiu 2 copii, unu slab si unu gras, intra la gimnaziu si tre sa se adapteze la conditziile din clasa, din cantina, de pe terenul de joaca. Ei isi propun ca pana la sfarsitul anului sa intre in topul de popularitate al clasei, desi nimeni nu-i ia in seama si in acest sens se tot chinuie sa iasa in evidentza. Unul dintre ei are un frate mai mare metalist care ii terorizeaza (si care e antieroul principal al volumului 2, ecranizat si el recent, Diary of a Wimpy Kid 2 - Rodrick's Revenge). Treaba curge lent si relativ boring, se adreseaza copilului american asa ca la noi are shanse cel mult la cei care s-au nascut dupa 90.
In sensu ca nici macar n-am priceput nimic din poveste, care e un fel de maimutzareala a povestii din Inception, cu mai multa bataie, mai multe efecte speciale, si mai putzine dialoguri. La Inception se baga in fatza povestea cu visele, dar aici nu exista nici o justificare pentru "evadarea din realitate". Pur si simplu e o gagica care de cate ori danseaza evadeaza intr-o lume paralela impreuna cu prietenele ei si acolo se bat si impusca pe toata lumea, inclusiv niste zombie steampunk care fasaie aburi cand le dai o gaura.
Cel mai nasol e ca, desi e un film cu radacini in exploitation (genul "women in prison", popular in anii 70, unde deliciul era dat de batai intre femei si scene lesbiene), nu se achita nici de obligatiile astea - dealtfel e primul film al lui Snyder care are rating pt tot poporu: deloc nuditate, deloc sex, e un fel de basm cu gagici bataushe imbracate sumar (dar nu suficient de sumar), umorul lipseste cu desavarsire (nu stiu daca ratingul de audientza vizeaza si simtzul umorului), iar violentza e undeva la nivelul jocurilor video cumintzi, in care mai mult ai de sarit in capu inamicului decat sa-i tai grumazu. Ma rog, se trage cu pusca si se da cu sabia, dar asa, pe sec, e mai mult galagie decat actziune.
Cam toata lumea pare sa fi cazut de acord ca filmu e doar un pretext pt regizor ca sa-si afiseze ultimele idei vizuale. Cine acuza Avatarul de chestia asta, tre sa vada ambele filme si sa incerce sa intzeleaga diferentza intre un scenariu bun (chiar daca pe o poveste simpla) si un scenariu prost de-a dreptu.
A, mai e o chestie pe care o sesizasem inca de la 300, dar aici e nasoala rau - mai bine de jumatate din film se petrece in slow-motion cu muzica metal data foarte tare (cate 10-15 minute de slow motion neintrerupt, pe muzica!), de aici impresia ca te uitzi de fapt la o compilatzie de videoclipuri excesiv de lungi.
P.S. Am uitat sa zic despre ce-i filmu: cateva gagici inchise la casa de nebuni si-au facut un obicei din a evada din realitate de cate ori una dintre ele danseaza, sau i se pare ca danseaza, nu m-am prins ca nici macar nu o arata dansand vreodata si in general n-am intzeles care e faza cu dansu si ce legatura are cu tot filmu. O varza, daca n-avea efecte speciale il puneam in categoria crappolla.
Diary of a Wimpy Kid
Ca regula generala, ma uit la orice ecranizare dupa benzi desenate, mai ales daca BDul original e unul high profile, precum seria lui Jeff Kinney tradusa (surprinzator) si la noi, tzara in care lumea inca mai crede ca BDul e un gen pentru copii si nu un mediu de comunicare.
Asta cu Wimpy Kid insa chiar e pentru copii si nu pentru oricare, ci pentru copii americani. Teoretic filme din astea ar trebui sa-tzi reinvie amintiri ale copilariei, traume de la liceu, nostalgii fel de fel. Problema e ca... copilaria noastra n-a fost ca a lor. Gimnaziul comunist n-are mai nimic in comun cu gimnaziul american. Treaba care, desigur, era valabila si la succese precum Salvatz de Klopotzel sau Beverly Hills dar acolo miza era alta - sitcomul, sexoshenia, telenovela. Toate astea lipsesc din Diary of a Wimpy Kid care e prea realist pentru propriul bine iar cand incearca sa fie umoristic se proseste degeaba.
In principiu 2 copii, unu slab si unu gras, intra la gimnaziu si tre sa se adapteze la conditziile din clasa, din cantina, de pe terenul de joaca. Ei isi propun ca pana la sfarsitul anului sa intre in topul de popularitate al clasei, desi nimeni nu-i ia in seama si in acest sens se tot chinuie sa iasa in evidentza. Unul dintre ei are un frate mai mare metalist care ii terorizeaza (si care e antieroul principal al volumului 2, ecranizat si el recent, Diary of a Wimpy Kid 2 - Rodrick's Revenge). Treaba curge lent si relativ boring, se adreseaza copilului american asa ca la noi are shanse cel mult la cei care s-au nascut dupa 90.
No comments:
Post a Comment