Luna muzicala 9

Inca 10 albume din a doua jumatate a lui 2010, mai mult interesante decat bune, dar oricum interesante in special pt cei carora li s-a parut ca topu meu are cam multa muzica metal in el:

Antony and the Johnsons - Swanlights + Thank your for your love EP

Antony e unul din artistii crescuti in menajeria de freakshi din jurul liderului de scoala muzicala David Tibet (Current 93). Probabil e si cel mai de succes dintre ei avand in vedere ca de o vreme se descurca bine mersi pe cont propriu, ba a atins un nivel de popularitate care il depaseste mult pe al mentorului sau. In sensul ca pe Antony ai shanse sa-l mai prinzi si pe la televizor sau prin discoteci (cu albumul colaborativ publicat sub numele Hercule's Love Affair). Probabil succesul poate fi pus si pe seama faptului ca Antony a crescut un undergroundul gay newyorkez si cu mult inainte sa scoata albume avusese o cariera de succes ca drag queen si soprano castrato. L-am vazut acu 2 ani la Viena si nu arata atat de gay pe cat suna, ba fara machiaj arata chiar masculin mai ales ca a slabit semnificativ fatza de vremea in care facea duetul ala cu Boy George si aratau amandoi ca niste balene romantice.

Sa nu uit sa-i pomenesc si pe The Johnsons, acompaniatorii lui Antony care pt mine sunt miezul muzicii grupului, avand o prestantza si o prestatzie deosebita in concert. Daca-l lasi pe Antony singur cam bate apa in piua, el si cu pianu lui, dar The Johnsons astia ajuta foarte mult la diversificarea soundului, cu violoncele, saxofoane si mai multe chestii.

Din pacate noul album, Swanlights, e lasat cam mult in seama lui Antony si are o implicare mai redusa din partea Johnsonilor. Asta-l face sa para un album de umplutura, de aia e important sa ascultatzi si EPul aferent, Thank you for your love, care mai diversifica un pic peisajul cu niste coveruri interesante dupa Bob Dylan si Lennon. Mai e si o piesa cantata de Bjork, la schimb cu serviciul similar pe care i l-a facut Antony pe albumul ei.

Hitul noului album, cu cateva imagini interesante cu Antony de pe vremea cand era adolescent si isi incepea cariera de drag queen la New York:

O mostra din experimentul disco cu Hercule's Love Affair:

Swans - My Father Will Guide Me Up a Rope to the Sky

Swans, pionieri ai rockului gotic (din generatzia Sisters of Mercy) au revenit dupa 14 ani de absentza, deci albumu asta ar trebui sa fie un eveniment major. Teoretic. Practic nu intzeleg de ce albumul asta e promovat ca marea revenire a trupei Swans cand de fapt e doar inca unul din sirul de albume solo ale liderului trupei, Michael Gira, care a tot scos albume din astea in anii astia de "absentza". O reuniune cinstita ar fi fost daca pe album ar fi aparut si partenera lui, Jarboe, care si ea a developat o bogata cariera solo si de colaborari cu tot felu de trupe din cele mai variate directzii (Neurosis). 

De aia mi se pare mie ca revenirea asta spectaculoasa e o pacaleala, si chiar muzica de pe album creeaza o pregnanta impresie de proiect solo, mai ales cunoscandu-i istoria: mai intai a fost inregistrat unplugged si vandut pe sub mana ca sa se faca rost de bani pt inchirierea unui studio, si dupa ce au strans banii l-au mai inregistrat o data si in varianta asta.

Pt cine n-a auzit de Swans, sa nu se lasa indusi de eroare de pomenirea mai sus a lui Sisters of Mercy - Swans sunt mult mai rock si psihedelici (chiar drone uneori), poate un pic prea mult, ceea ce lasa impresia ca piesele de pe album, si asa cam putzine (pt o revenire dupa 14 ani) sunt excesiv de lungite cu zgomote si texturi de umplutura.

O piesa din anii 80

Si preferata mea de pe noul album:

Die Antwoord - $o$

Astia sunt pionierii unui nou gen de muzica pentru cocalari, numit Zef hip hop, adica un fel de hip hop cu specific regional sudafrican, videoclipuri psihedelice si destul de mult umor (negru).  Se zice ca trei lucruri importante pentru umanitate au venit din Africa de Sud: Tolkien, District 9 si Die Antwoord. Poate ar trebui pomenit si Mandela. Si Charlize Theron.

Trupa e formata dintr-un retardat care seamana cu Vanilla Ice, impreuna cu nevasta sa pitica, si s-a lansat cu cateva clipuri Youtube destul de strigatoare la cer. Cel mai popular dintre ele il are ca invitat pe DJ Botha, cel mai batran supravietzuitor de progeria din lume (vreo douazeci si ceva de ani, in conditiile in care astia imbatranesc accelerat si mor in adolescentza). Alti invitati de seama sunt hiphoperul zulu Wanga, care spune in piesa niste chestii ce au oripilat lumea corecta politic din toate zarile si Jack Parrow, liderul de scoala hiphop cantat in limba afrikaans (un fel de olandeza moldoveneasca). Oricum, ideea e ca Africa de Sud vine tare peste noi, iar probleme sociale de-acolo sunt probleme pe bune, nu fitze de Pantelimon si de West Coast.

Daca nu le-atzi vazut inca clipurile, e musai:

Clipu cu Botha:

Clipu cu Wanga (si cu mana aluia din District 9), cel mai tare clip pe care l-am vazut in tot anul 2010:

Si unu din hiturile lui Jack Parrow (vezi tricou cu Slayer de pe gagica):

Star One - Victims of the Modern Age

Star One e unul din numeroasele proiecte de muzica space opera ale olandezului Arjen Lucassen, personaj esential in lumea muzicii SF si fantasy, atat de esential ca daca ar fi vorba de literatura l-as compara cu Frank Herbert. Albumele Dream Sequencer si Final Experiment (publicate sub numele Ayreon) sunt cam obligatorii pentru orice sefeist care se respecta. Noul album are piese bazate pe distopii si povesti postapocaliptice - 1984, The Road, Gattaca, Blade Runner si inca cateva (politica oficiala a albumelor pe care le publica sub numele Star One e ca fiecare piesa se se bazeze pe o scena dintr-un film SF). La lansarea albumului s-a organizat si un concurs Youtube in care trebuia sa ghicesti filmul pe care sunt bazate versurile pieselor.

Smecheria e ca Lucassen asta nu prea are o trupa, el e cam singur  (si divortzat) iar cand are chef sa traga un album isi cheama totzi amicii sa dea o mana de ajutor la inregistrari. Iar cand zic amici, zic Bruce Dickinson, vocalu de la Dream Theater, ala de la Tiamat, gagicile de la Gathering si Within Temptation, si inca vreo 20 de inshi au contribuit in ultimii 20 de ani la albumele sale, majoritatea publicate sub numele Ayreon. Cam pe acelasi sistem functioneaza si proiectul Star One, diferentza esentziala fiind ca aici colaboratorii sunt mai constantzi (nu-s adusi doar pt o piesa-doua), sunt ceva mai modesti (nume importante, dar nu MARI) si colaborarea constanta a permis de-a lungul timpului si cateva concerte, inclusiv un DVD live (ceea ce nu prea e posibil in varianta Ayreon).

Ce imi place cel mai mult la trupa asta sunt vocalii  de care ma leaga nostalgia tineretzii si  pe care ii consider responsabili pentru a-mi fi deschis pe vremuri apetitul pentru rockul progresiv (apetit pe care l-am pierdut intre timp, dar l-am avut multa vreme). E vorba de Russell Allen (Symphony X), Dan Swano (Nightingale) si Damian Wilson (Threshold, Landmarq), nume oarecum ramase in umbra in zilele noastre si impinse la margine de  modele si schimbarile din industria muzicala. E responsabilitatea sefeistilor sa pastreze vii numele astea in istoria muzicii, caci astia sunt Asimovii, Bradburyi si Herbetzii SFului pus pe versuri.

P.S. Cautati varianta pe 2 CDuri, are cateva piese bonus faine, printre care un cover Emerson Lake Palmer si una cu Tony Martin invitat la voce.

Piesa mea preferata de pe noul album:

Spiritual Front - Rotten Roma Casino

Astia-s o gasca de italieni mai perversi ca Berlusconi, care canta un fel de folk erotic. Cand ne-au vizitat in Romania, au avut pe scena si o gagica care se masturba intr-un fotoliu. Exty poate sa confirme, ca a fost acolo, s-a suit si pe scena sa vada mai de aproape. In general au piese despre vazelina si viatza de gigolo, un accent italian un pic suparator, dar compenseaza faptul ca e o trupa care crede cu tarie in ce canta, nu-ti lasa niciodata senzatia ca e doar de spectacol.

Asteptat de multa vreme, albumu cel nou despre cazinourile din Roma (de fapt nu prea are legatura cu titlul, versurile sunt tot despre vazelina si pestilentza sexuala) e un pic mai spart si mai putin melodios decat cele care ne-au cucerit mintzile acu catziva ani dar, cu un pic de bunavointza, se dovedeste satisfacator. Cand zic spart, zic ca s-a cam pierdut aura de folkist de Costinesti care incuraja la fredonare pe vremuri, si s-a inlocuit cu un sunet mai profi dar si mai rece, cu accent pe ritm si unele efecte cosmetice care gatuie sentimentul si fiorul. In mod deosebit m-au impresionat versurile: "german boys like to do it in uniforms!"

Hitul slinos si hormonal al noului album, despre "the taste of your sex":

Ghost - Opus Eponymous

Cand am auzit prima data trupa asta nu mi-a venit sa cred ca cineva si-ar risca finantzele sa produca un astfel de album pentru care aproape ca NU EXISTA audientza tzinta in anul 2010. E un fel de rock satanic retro si over the top, dar atat de retro si de straight face incat prima data m-a umflat rasu, dar pe urma m-am surprins fredonand refrenele la aproape toate piesele.

 

E unul din cele mai interesante albume ale anului trecut dar, din pacate, ca si in cazul lui Swans, prea scurt si prea "demo" ca sa-l bag in top. Desi e un debut, se banuieste ca trupa e formata din vedete ale rockului satanist care umbla mascate din ratiuni de marketing. Muzica suna foarte competenta pentru ceea ce este, adica rock satanic stupid asa cum sta bine unui gen care n-ar trebui sa se ia prea in serios. Soundul e FOARTE invechit, undeva intre King Diamond si Judas Priest la vremea debutului, parca ar fi un album adus de Doctor Who din anii 70, pe post de cadou de Craciun. Piesele sunt extrem de catchy si in ciuda spiritului crestin al sarbatorilor, l-am ascultat destul de mult in zilele alea.

Willie Nelson - Country Music 

Toata lumea banuie ca lui Willie Nelson i se apropie sfarsitul. Si el banuie asta, asa ca s-a gandit sa scoata albumul de sinteza al carierei cu un titlu care sa faca discul asta sinonim cu istoria muzicii country.

Cu un titlu precum Country Music nu te pui. Nu e o revelatzie, experimentul jazzy de acu 2 ani (Willie and the Wheel) a fost mult mai inovator. Dar Country Music va ramane probabil albumul de pus in dictionare al carierei lui Willie si implicit al istoriei muzicii country. Sper ca nici Dumnezeu, nici Satana nu se vor supara ca il pun pe Willie Nelson alaturi de Ghost de care am vorbit mai sus, mai ales ca piesa lui Willie se numeste "Satan, your kingdom must come down":

The Sword -Warp Riders

Pe astia i-ati fi vazut, daca erati atenti, in deschidere la AC/DC la Bucuresti. Desi s-ar putea sa nu-i fi vazut, ca nici pe Phil Anselmo cu Down nu i-ati vazut. The Sword e o trupa din noul val de space rock saptezecist, epigoni ai lui Led Zep si altii ca ei. Spre deosebire de colegii lor de generatie (Wolfmother, Black Stone Cherry), The Sword sunt un pic mai metal si mai SF, dar si mai putzin catchy/radio friendly. Calitatile lor sunt in principal instrumentale, vocea banala ii trage in jos, de asta nu le-am prea dat atentie pana acu.

In 2010 insa au scos cel mai bun album al lor si au inceput sa dea drumul la niste videoclipuri foarte startrekiste (doua deocamdata). Preferatu meu e Tres Brujas, care creca contzine cel mai tare riffan de chitara din tot anul 2010:

Kvelertak - Kvelertak 

Desi multa vreme punkul si blackul au parut ca se trag din universuri diferite (atat punkerii cat si blackerii au mandria lor cand vine vorba de originile genului favorit), in ultima decada tot  mai multe trupe de black (norvegiene majoritatea) au promovat terenul comun al celor doua genuri, spre ciuda multora din fani.

In principiu punku e o chestie betzivaneasca si huliganeasca de origine britanica, in timp ce blacku s-a dorit mereu un pic mai mistic si mai cu fasoane, desi istoria ne invatza ca, la origini (tot in UK), blackul nu era decat o versiune oculta a punkului (Venom). Ulterior norvegienii, vikingii si românii au tinut mortzis sa se desprinda de radacinile punk si sa se ascunda in alte cotloane (chiar gotice, care nici alea nu le-au convenit pana la urma), dar iaca traim zile in care adevaru a iesit la iveala, de cand insisi originatorii blackului norvegian au inceput sa (re)cocheteze cu punkul (Darkthrone, Satyricon si altzii).

Acuma a venit si randul trupelor de punk sa se apropie dinspre directzia ailanta, iar Kvelertak astia sunt printre primii care o iau pe panta asta. Evident, sunt tot norvegieni, ca acolo se pun la cale toate corcelile astea sinistre. Fundatzia trupei e de punk nihilist si rocknroll dansant, vizibil influentzata de concetatzenii Turbonegro, insa vocea si temele abordate sunt luate din black metal. Trupa e la debut dar albumul a aparut cam in toate topurile metal ale anului trecut. Eu nu l-am bagat ca e cam monoton, dar oricum e de ascultat si trupa promite multe. Sake le-a si luat interviu pe siteu La Baza Gatului.

Hitul debutului:

Kamelot - Poetry for the Poisoned

Kamelot, o trupa obligatoriu de urmarit de catre orice fan al literaturii high fantasy, parca incearca cu noul album sa se dezica de prezentarea defectuoasa pe care au avut-o azi vara la Sibiu (unde ma plangeam ca l-au ascuns pe vocal de parca le-ar fi fost rusine cu el). Adica par sa-si fi compus intreg noul album in jurul vocii norvegianului Khan, vedeta trupei. Creca e cel mai moale album al trupei, deci si cel mai melodios. Are contributzii de efect din partea lui Oliva (Savatage), a noului chitarist al lui Ozzy si a vocalului de la Soilwork. Are si o poveste, de fapt mai multe, probabil de aia albumu se invarte in juru vocalului care isi asuma pe rand roluri de narator si de personagii diverse din istorioare horror-romantice cu gagici si ambiantza gotica.

S-ar putea chiar sa fie cel mai putzin metal album din istoria trupei, dar pana la urma am luat-o ca o chestie buna, ca intrasera pe o turnanta foarte monotona de cateva albume incoace, iar piesele aerisite de aici suna mult mai proaspat (mai ales un cover version dupa Nick Cave). A, si discu are o coperta foarte misto.

 Asta e hitul noului album, cu un clip fain si ala de la Soilwork invitat pe post de demon or something: