Luna muzicala 5

Asa, inca niste albume interesante dar care nu prea merita bagate in top:

Roky Erickson & Okkervil River - True Love Cast Out All Evil

Lumea rockului e obisnuita cu tot felu de personaje tragice pline de fitze, ca Jim Morrison, Freddie, Michael, Elvis, Cobain, Madalina, ori mersu la psihiatru cu cei din Metallica. Bine, e pacat ca s-au dus, dar cei mai multzi dintre astia si-au facut-o cu mana lor, au fost nishte imbuibatzi ale caror orgolii n-au mai incaput in propriile corpuri si au explodat.

Eroii adevaratzi sunt altzii, aia care s-au stins in liniste, nu si-au facut reclama din asta si au asteptat ca opera sa vorbeasca pt ei. Ma rog, articolu asta nu e 100% cinstit, ca ma gandesc in primu rand la scriitori ca Lovecraft, Howard, Dick iar natura de superstar scriitor e un pic diferita de cea de superstar rock. Dar si in muzica mai sunt catziva din astia, vezi cazurile Dio, Peter Steele, Midnight care-a crapat anu trecut si acest Roky Erickson care n-a crapat dar mult nu mai are. Baiatu asta a debutat cam o data cu Beatles, si-a petrecut cea mai mare parte in casa de nebuni sub shocuri eletrice, a fost strabunicul rockului psihedelic si autorul imnului I Walked with a Zombie (de pe unul din cele mai importante albume din istoria horror rock - Roky Erickson and the Aliens). Cred ca Erickson e pt muzica ce a fost PK Dick pt literatura, fiind supranumit si "the man who went too high". Seamana un pic si cu ala din Beautiful Mind, caci boala care l-a impins in decor a fost schizofrenia. Acu 5 ani s-a facut si un documentar despre viatza lui Erickson, si au inceput sa apara tributurile si coverurile dupa el. E pe cale sa se relanseze, cam cum a facut Johnny Cash inainte sa moara. Cand zic ca Erickson e bunicu rockului psihedelic, nu ma gandesc la Pink Floyd si muzica cosmica, ci la cel mai propriu sens al expresiei: Erickson baga o galeata de furadan inainte sa compuna un album si n-avea nici pe dracu, sau poate tocmai pe dracu il avea. Desi, daca e sa-i dam crezare, el zice cam asa: I thought i was a christian, then i thought i was with the devil, but in the end i found out i was just an alien. Credits lu sora lu exty ca mi l-a bagat in casa.

Recent, tanarul grup de post rock Okkervil River l-au scos pe Erickson de la casa de nebuni si i-au pus o chitara in mana si au scos albumul True Love Cast Out All Evil. Ma rog, n-a iesit el direct din casa de nebuni, ca era sub custodie la domiciliu de multzi ani si a mai avut niste tentative muzicale acu vreo 15 ani, cu sprijinul amicilor sai din Texas (cei de la ZZ Top, bunaoara).

De ce nu e in top? Pt ca are cam multe piese vechi (poate chiar toate, n-am verificat) reinterpretate cu instrumentistii de la Okkervil si pt ca n-are nici o piesa din alea delicioase cu tematica horror. Pan la urma e un album de folk simplist al carui apreciere e in primul rand emotzionala, bazata pe cunoasterea istoriei lui Erickson.

Doua din cele mai tari piese ale lui Roky (de pe Roky Erickson and the Aliens). Prima e live cu Gibbons de la ZZ Top:

A doua e cu dedicatzie pt Satana: Dont shake me, Lucifer!



Si coverul REM dupa I walked with a zombie



Un sample de pe proaspatul album:



Si unul din anii 60, de la geneza rockului psihedelic, cu grupul 13th Floor Elevators (Roky e vocalu):

Johnny Cash - American 6: Aint No Grave

Johnny Cash e o legenda, din pacate moarta, a muzicii. Daca n-ai auzit de el, cititorule, inchide acest blog si nu mai reveni niciodata pe el. S-au scris cartzi despre el, s-au facut filme, n-are sens sa ma intind cu vorba. Inainte sa moara, producatorul heavy metal Rick Rubin l-a luat de subtziori si l-a tarat in studio unde a inregistrat cele 6 volume ale antologiei muzicale American Recordings, alcatuita cam 1 sfert din piese d-ale lui Cash sau din folclor si 3 sferturi din coveruri facute de Cash dupa artisti esentziali - Nick Cave, Danzig, Soundgarden, Nine Inch Nails, Sting si inca o gramada. Primele 4 volume au iesit cat era inca in viatza, iar ultimele 2 post mortem. Ultimul dintre ele, American VI, a iesit recent si contine ultimele piese inregistrate inainte sa-si dea duhu, in propriul dormitor, daca nu cumva chiar pe patul de moarte. Pe unele piese nu prea are suflu, majoritatea sunt morbide, despre moartea iminenta. In conditiile astea, notiunea de "piesa depresiva" capata un cu totul alt sens. Nici macar nu-s sigur ca-s depresive, daca stau sa ma gandesc la refrene ca Ain't no grave to hold me down. Printre indivizii coveratzi pe acest disc se numara Elvis, Sheryl Crow si niste folkisti de acu 50 de ani.

De ce nu e in top? Pt ca e un album de muls bani. Totusi, cateva piese sunt de efect.

Prima piesa a albumului:

Si o mostra din turneul de pomina tzinut prin pushcarii acu 40 de ani, uitatzi-va cum se bucura pushcariasii la versurile alea despre puscaria St. Quentin: St. Quentin, may you rot and burn in hell!

Kayo Dot - Coyote

Alt album mortuar, bazat pe versurile si ideile raposatei artiste Yuko Sueta, care a tzinut neaparat ca experientza mortzii sale sa fie reprodusa muzical de pretenul apropiat Toby Driver, un muzicant obscur dar harnic care in anii 90 avea o trupa super misto de doom metal amestecat cu jazz, un fel de Opeth mai experimentali, pe nume Maudlin of the Well. Trupa s-a desfiintzat si Driver s-a relansat sub numele Kayo Dot cu care are deja vreo 4 albume care nu seamana deloc intre ele, dar care cat de cat mai au de a face cu muzica metal. Discu asta nou in schimb se desprinde total de metal si merge puternic inspre jazz (gotic jazz zic unii), motiv pt care am si publicat cronica albumului in rubrica de jazz din Dilema.

De ce nu e in top? Pt ca uneori e insuportabil de ascultat.

O mostra live de la concertul de parastas al lui Yuko Sueta:



Si o piesa interesanta din perioada Maudlin of the Well. Clipu e cam naspa, Toby Driver creca abia implinise majoratu:

Brad Paisley - American Saturday Night

Brad Paisley e un superstar din generatzia tanara a muzicii country. Nu foarte tanara, totusi, ci tanara in comparatzie cu generatzia lui Willie Nelson. Are o gramada de albume, a fost invitat sa cante si in biroul lui Obama, toate gagicile din SUA sunt in limba dupa el, are un iz de cocalar patriot daca te uitzi la el asa mai de la distantza, dar cand ii iese o piesa bine, ii iese si nimeni in countryul tanar nu ii sta in cale.

Acuma e o problema si cu countryul asta, care e de multe feluri, ca si rockul. Din pricina icoanelor Willie Nelson si Johnny Cash lumea are o impresie invechita despre soundul country. Generatzia lui Brad Paisley canta o versiune mai fresh, mai sprintena, mai electrica si cu mai multe elemente rock'n'roll si blues decat soundul standard tzaranesc impregnat in mintea colectiva de filmele cu cowboy. E asa-numitul gen americana (sau muzica de shosea), un fel de folk de-al nostru, in care intra si oameni ca Sheryl Crow sa zicem. De fapt daca ar canta in romaneste si n-ar avea palarie, probabil Brad Paisley ar fi considerat rockstar. La noi trupe ca Holograf si Pro-consul canta chestii de genu asta si nu zice nimeni ca-s country, unii le zic chiar balade rock.

De ce nu e in top? Pt ca nu ma omor dupa country.

Ascultatzi aici piesa cu cele mai tari versuri din istoria muzicii country: You do the math! (asta are un sound country mai clasic)



Si piesa cantata pt Obama, aici se simte mai bine soundul americana (piesa incepe pe la jumate, dupa niste speechuri):

The Dreaming - Etched in Blood

The Dreaming e noua incarnare a uneia din cele mai vechi trupe emo (anii 80), Stabbing Westward, care au activat pana prin anii 90 fara prea mult succes (era epoca Nirvana, apoi Korn si Marilyn Manson) si s-au dus repede pe rapa, dar s-au relansat recent in varianta The Dreaming, cu o imagine de pokemoni in sperantza ca o sa-i bage cineva in seama de data asta. Oricum, Stabbing Westward au sunat destul de original la vremea lor, regasesc acuma uitandu-ma in urma elemente love-metal si industrial, si nici proiectul The Dreaming nu e de lepadat, desi au o abordare mai punk.

De ce nu e in top? Pt ca e cam emo. Pe de alta parte astia sunt printre inventatorii emo, deci e scuzabil.

Unicul clip The Dreaming (desi arata ca un cocalar teenager, vocalu are vreo 40 de ani):



Si una din piesele mele favorite din epoca Stabbing Westward:

These are They - Who Linger

Cu death metalul mai rarutz zilele astea, nu mai am nici rabdare si totzi suna o apa si-un pamant asa ca vrand nevrand revin la albume vechi, dar These are they mi-au atras atentzia prin faptul ca vin de la The End Records (o casa de discuri cu o oferta foarte diversa si bine selectata) si ca e un proiect death metal al mai vechii trupe November's Doom, niste doomeri americani cam ratacitzi pe la ei prin tzara unde genul e foarte nepopular, dar probabil vor castiga mai multi fani prin acest album death metal foarte competent si curat. Avand in vedere ca Dark Tranquillity si Unleashed au scos albume cam ciumege anul asta, These are they are shanse mari sa devina albumul death metal al anului.

De ce nu e in top? Pt ca nu mai am rabdare sa ascult death metal.

Primul single de pe album:


Si o piesa din perioada Novembers Doom:

Melvins - The Bride Screamed Murder

Melvins sunt trupa la care le cara Cobain sculele cand era mic si e una din cele mai originale trupe metal ale anilor 80. Si 90. Si 2000. Unii zic ca ar fi inventatorii genului grunge desi e destul de greu sa localizezi piesele lor grunge printre cele thrash, punk, doom, industrial, rock alternativ, noiz si naiba mai stie ce au cantat la viatza lor. Au avut vreme sa o faca, asta e al 20-lea album!

Cobain i-a ajutat in anii 90 sa prinda un contract mainstream dar albumele au fost prea ciudate pentru cerintzele industriei (desi sunt cele mai accesibile din cariera grupului) si au trebuit sa-si caute gazda in alta parte. Pana la urma i-a adoptat Mike Patton care, impreuna cu Melvins si tobosarul de la Slayer, a format unul din proiectele sale mai artsy fartsy, cu care participa pe la festivalurile de jazz, adica supergrupul Fantomas. Desi sunt intens implicatzi in proiectele lui Patton se pare ca mai au vreme si de scos albume pe cont propriu. La casa de discuri a lui Patton au putut face cam orice le-a traznit prin cap, ceea ce e si bine, si rau, adica te potzi astepta la experimente interesante dar pe de alta parte orice experiment e riscant. Au avut un album industrial in colaborare cu Lustmord, unul punk cu Jello Biafra de la Dead Kennedys, iar acu asta nou care datoreaza foarte mult trupei Big Business.

Big Business astia de fapt sunt 2 inshi care au pornit un proiect stoner rock tractorist (i se mai zice sludge) acu ceva ani iar acum au fost absorbitzi complet in trupa Melvins, inlocuind pe unii membri care s-au carat. Desi Big Business suna interesant, erau cam limitatzi si fara imaginatzie, cele 2 albume ale lor fiind cam prea similare. Iar acu si Melvins suna tot ca alea 2 albume, semn ca liderul King Buzzo (ala cu freza de lampadar din clipurile de mai jos) i-a cam lasat pe astia din Big Business sa faca ce vor. Bine, tot mai sunt ceva momente Melvins clasice, si un cover The Who, dar nu salveaza albumul de la senzatzia de experiment lenesh si neplanificat.

De ce nu e in top? Pt ca e un album lenesh, lasat prea mult pe seama tinereilor de la Big Business care au idei putzine si fixe. Tobele insa sunt excelente.

Din pacate majoritatea clipurilor Melvins sunt de la inceputul anilor 90, din perioada mainstream:

O piesa grunge:


Una din perioada thrash:



Una mai recenta, din perioada industrial, dupa ce i-a luat Patton in custodie:

Si o piesa a duetului Big Business, de dinainte sa fie inglobatzi in Melvins.



Si una de pe noul album, pt comparatzie cu Big Business:

Masterplan - Time to be King

Jorn Lande e unul din cei mai prolifici vocali din istoria rockului, creca in fiecare luna scoate cate un album cu o trupa sau alta sau in nume propriu. S-a lansat ca imitator al lui David Coverdale, cu un coverband Whitesnake, pe urma chitaristul defunctei trupe Conception l-a valorificat mult mai bine in trupa Ark, acu vreo 10 ani, dupa care cariera lui Lande si-a luat zborul, fiind solicitat si cooptat in cateva zeci de proiecte heavy metal sau prog rock din ultima decada (plus o gramada de albume solo sub numele Jorn). Perioada Masterplan probabil e varful carierei sale, aici fiind ajutat de alte superstaruri venite de pe la Helloween, Rage, Iron Savior cu nadejdea de a forma cel mai tare si multinatzional supergrup din istoria heavy metalului. La un momendat a fost dat afara si de-aici, dar iaca in 2010 a fost adus inapoi pt albumul Time to be King, care a iesit foarte jovial si melodios desi Jorn s-a cam ingrasat.

De ce nu e in top? Pt ca seamana cu celelalte 100 de proiecte in care canta Jorn Lande, totusi aici piesele sunt mai carnoase, mai variate si instrumentatzia superioara.

Piesa mea favorita de la trupa asta:



Recenta piesa inregistrata de Jorn Lande pe o compilatzie tribut la moartea lui Dio: this song is for Ronnie James!


Si o mostra de pe noul album:

The Wovenhand - Threshingfloor

The Wovenhand e proiectul folk rock al unui anume D.E.Edwards, solicitat tot mai des sa deschida concerte pt nume mari ca Nick Cave, Tool si altzii ca ei. Edwards se trage din grupul de country creshtinesc 16 Horsepower dar si-a facut numele cu Wovenhand, in care a amestecat diverse variante de muzica folk, de la country la elemente etno amerindiene, irlandeze si psihedelice. Muzica lui e cam monotona, dar destul de originala si interesanta, cu accent pe versuri si retorica.

De ce nu e in top? Muzica e cam simpla, cu accentul pe versuri si putzine elemente instrumentale de coloratura.

Nu prea are clipuri, asa ca am gasit o piesa live mai veche:



Si piesa mea favorita de pe noul album:

High on Fire - Snakes of the Divine

High on Fire sunt consideratzi noii Slayer si vin din cloaca de trupe de metal latrator optzecist crescute de casa de discuri Relapse Records (alaturi de Mastodon, Baroness, Voivod, Neurosis, samd). Ma si mir cum subzista Relapse cu genu asta de trupe, cand Century Media, Nuclear Blast si Roadruner nu mai stiu ce sa faca sa inventeze noi genuri, noi vedete, noi Nightwishi, Slipknotzi si Dimmu Borgiri. Paradoxal e ca Relapse mai au si succes (vezi Mastodon), adica reusesc sa-si impuna punctu de vedere si au avut un rol important in revivalul metalului latrator din SUA, in timp ce Europa merge inca pe melodie si simfonii.

Am impresia ca High on Fire au dezertat de la Relapse recent dar soundul slayerist nu si l-au schimbat. Trupa nu e chiar tinerica, se trage din vedetele stoner doom ale anilor nouazeci Sleep (precursorii lui Egocentrics ai nostri). Fiind vorba de un trio, muzica nu e prea alambicata dar e foarte... vârtoasă. La lansare au fost promovatzi drept trupa stoner metal datorita asocierii cu Sleep, vocii betzivaneshti si riffanelor mocirloase si eticheta cat de cat s-a pastrat (pe wikipedia cel putzin) desi azi cam orice recenzor ii compara cu Slayer, cu care mai au in comun temele escatologice si o sectzie ritmica foarte năpustită.

De ce nu e in top? Pt ca nu-s fan Slayer.

Una din cele mai bune piese ale grupului, daca asta nu va spune nimic, ignoratzi-i:



Si hitul noului album:



Si o nostalgie de cand vocalu canta stoner cu Sleep si inca nu se buhaise: