Filmele vorbite pe la spate - aprilie 2010

Filme musai

KickAss are mari sanse sa fie ecranizarea BD a anului. Banda desenata vine de pe mainile scotianului Mark Millar care desi e un membru mai minor al invaziei BD britanice (Moore, Gaiman, Ellis, Morrison, Ennis) de la o vreme o duce mai bine decat toti ceilaltzi din pricina ca a umflat potul la Marvel (in timp ce ceilalti si-au petrecut cariera pe la editurile adresate adultilor - Vertigo, Wildstorm, Avatar). Oricum, de la o vreme si Millar a virat spre lucrari adulte (desi nu in sensu ca dau de gandit, cum e cazul colegilor pomeniti, cat in sensu ca se axeaza pe sex si violenta). Ecranizarile se pare ca o sa-l propulseze chiar mai sus - mai intai a fost Wanted, ala cu Angelina Jolie (urmeaza si un sequel), iar acu KickAss asta care e cam de 10 ori mai cool decat Wanted, din pricina ca e mai putzin serios.

Cel mai misto si totodata oribil lucru din filmu asta e o fetitza de 11 ani care se bate cu tot felu de raufacatori, da nu oricum, ci da serios la tzurloaie, (gen Kill Bill) ca sa nu mai zic ca o si incaseaza de tzi se rupe sufletu (Roger Ebert a dat filmului o stea, sub motivu ca e "morally reprehensible", adica cum sa batzi in halu ala un copil si, mai ales, cum sa lasi un copil sa te bata in halu ala). Si nu e vorba numai de cafteala, ci si de dialoguri, caci ce se aude la gura fetitzei aleia aduce aminte de BUG Mafia (probabil tanara actritza n-are voie sa se uite la propriul ei film si nici sa-si auda propriile replici). Deci fetitza asta e a killing machine, antrenata de tatal ei (Nicolas Cage) care se imbraca in Batman si se crede supererou. Mai e un liceean umoristic care vrea si el sa fie supererou da nu ii prea iese si atunci devine un fel de ucenic pe langa Cage si fetitza aia monstruoasa. Oamenii rai sunt niste mafiotzi condusi de englezoiul Mark Strong (pe val, vezi Sherlock Holmes, Rocknrolla, curand Robin Hood). Fiul mafiotului e okelaristu din filmele lui Apatow (Superbad) care se da drept fan de benzi desenate ca sa intre in gratziile eroilor pozitivi si sa-i sape din interior. Pe fetitza cremenala o cheama Chloe Moretz, a mai aparut in 500 Days of Summer si in curand va apare in remakeul american la horrorul suedez Let the Right One In in rolul, evident, al vampiritzei, deci se pare ca e sortita sa-si faca o cariera de copil fucked up in the head.

Synecdoche, New York. Unul din geniile cinematografiei moderne, Charlie Kaufman, specializat in scenarii la limita dintre SF si postmodernism (Eternal Sunshine..., Being John Malkovich, Human Nature) debuteaza intr-un tarziu ca regizor (din cauza ca Spike Jonze a refuzat in favoarea proiectului Where the Wild Things Are - vezi mai jos). Sa o spun pe aia dreapta, il prefer lucrand cu alti regizori (oricare dintre Spike Jonze, Michel Gondry si George Clooney are ochiul mai bine format). Asa se face ca asta e cel mai auster vizual dintre filmele lui Kaufman, dar si cel mai destrabalat ca scenariu. N-as putea sa va zic despre ce e. Explicatia cea mai la indemana e ca eroul (marele om Ph.Seymour Hoffman) face pe la inceput cancer si tot filmu e o elucubratzie a agoniei sale, un fel de "viatza-i trece prin fatza ochilor", dar nu aia pe care a avut-o, ci aia pe care ar fi vrut sa o aiba, dar din pacate nici macar aia nu decurge ca o fantezie cinstita, eroul pierzand incet-incet controlul, inclusiv asupra propriei identitatzi. Cel putin asta e explicatia sugerata de unul din personaje, desi sunt convins ca exista si o doza de subminare a publicului in genu asta de "explicatii stiintifice".

Sa o luam altfel: la inceput eroului i se dau papucii de catre nevasta (Catherine Keener) si copil, care fug in Germania sa traiasca boem, intr-o familie moderna de lesbiene si swingeri. Ajuta si faptul ca nevasta e pictoritza de icoane minuscule, facute la microscop. In timpu asta eroului ii intra in cap ideea ca are cancer (are si simptome) si se tot uita la emisiuni despre chimioterapie. Ajuta si faptul ca pe erou il cheama Cotard (de pe wikipedia am aflat ca exista o boala psihica numita Cotard delusion, in care pacientu e convins ca are cancer si/sau ii putrezesc organele interne, inflictzie de care sufera si subsemnatu). Mai sunt si ceva paralele cu Moartea comisvoiajorului dar din aia abia imi amintesc ceva de cand am studiat-o la liceu.

Cam la momentu la care nevasta pleaca si eroul gaseste sange in propriul kk, filmu se rupe brusc: eroul isi gaseste o gagica (de fapt mai multe) si castiga un grant pt regizarea celei mai grandioase piese de teatru ever, in care decorul e un New York reconstruit in cele mai mici detalii iar actorii ii joaca pe toti oamenii din New York, inclusiv pe personajele filmului lui Kaufman. Munca la piesa se intercaleaza cu eforturile de a reintra in contact cu familia fugita la Berlin, cu obsesia de a face o piesa cat mai grandomana (in contrast cu picturile minuscule ale nevestei) si cu o pierdere treptata a identitatii, pe masura ce apar tot mai multi actori doritori sa il joace pe erou (la inceput doar in piesa la care acesta lucreaza, apoi tind sa il inlocuiasca cu totul pe Hoffman, chiar in film, care astfel devine metafilm). Rezultatul e un fel de David Lynch in care lugubrul e inlocuit cu umorul lui Woody Allen. Obligatoriu de vazut de doua ori datorita numarului foarte mare de indicii din decor care trec neobservate la o vizionare "normala". De citit neaparat si interviurile cu Kaufman pe tema filmului, prin care acesta (spre deosebire de Lynch) nu se fereste sa dea indicii privind ideile pe care a incercat sa le reflecte in film, deci nu tine neaparat sa fie criptic, ci mai degraba alegoric, ceea ce iese mult mai bine decat ce a incercat de exemplu Lynch cu Inland Empire.
P.S. Un articol mai sintetic despre Kaufman am scris si in recentul Nautilus.

Iron Man 2. Ecranizare Marvel foarte buna, pacat nu-s eu fan Marvel, iar Iron Man mi se pare unu din supereroii cei mai banali, nespectaculosi, fara dureri sentimentale si excesiv de techno pt gusturile mele mai gotice. Pe undeva, e echivalentu lui Batman de la DC Comics - copil de bani gata care n-are alta putere decat industria si banu, si aia mostenitzi de la taica-su. Doar ca nu e asa gloomy ca Batman, e mai aproape de Catalin Botezatu, sa zicem. Alta asemanare cu Batman e ca amicul sau cel mai bun e bugetar lovit de criza economica (militzian la Batman, colonel la IronMan) iar filmu Dark Knight a facut apropierea chiar mai mare, prin urbanizarea lui Batman si subminarea aspectului gotic. Deci Iron Man asta la baza nu e prea atractiv, de fapt e arid de-a dreptu, cu atat mai mare meritu actorilor de a ridica subiectu si personajele la un nivel foarte entertaining:

Mickey Rourke e omul rau in filmu asta, un fizician sovietic dus cu pluta care si-a construit niste bice plasmatice-ionizate cu care vrea sa-l umileasca pe baiatu de bani gata de care ziceam, jucat cu zel de Downey Jr., mereu o prezentza placuta. Mickey Rourke arata chiar mai rau decat in the Wrestler, unde parea copt si putred, aici parca e si un pic mucegait. Finantzatoru lu Mickey e nimeni altu decat Sam Rockwell (Moon) care e foarte tare aici, intr-un rol gen Becali. Mai apar Gwyneth Paltrow (secretara parvenita), Scarlett Johansson (karatista rusoaica vorbitoare de latina), marele negru Don Cheadle (amicu lu IronMan), chiar si regizoru filmului, John Favreu (care se distreaza in rolu bodyguardului lu IronMan). A, si Samuel Jackson care in primu film avusese un rol de 5 secunde, aici are unu de 5 minute, revenind cu invitatia adresata lui IronMan de a participa la filmul The Avengers care va iesi in cativa ani (inainte de el mai tre sa iasa Captain America, Thor, Nick Fury astfel incat toate ecranizarile Marvel sa convearga in acest The Avengers, care e echipa formata din susnumitzii, plus Hulk, plus Fantastic Four, plus Spiderman, plus Punisher).

Filme contra plictiselii

Dorian Gay, pardon, Gray. Ecranizare dupa clasicul roman horror al lui Oscar Wilde, cu un design misto de Anglie de aia veche, putreda si roasa de shobolani irlandezi si prostituate frantzuzoaice. Colin Firth face un mare rol pe postul unui om acru si fara sentimente care se autoinstaureaza in postura de mentor al tanarului Dorian Gay, recent mutat de la tzara la oras. Dar elevu isi depaseste mentoru si curand Dorian Gay se transforma incet dintr-un tzaran timid intr-un cocalar expansiv, devenind o acritura si mai mare decat invatzatoru sau, provocand prin actiunile sale manipulative si lipsite de orice morala suferintze de tot felu, si sentimentale, si fizice si chiar accidente nasoale. A, am uitat sa zic de portret caci, nu-i asa, cartea lu Wilde se numeste Portretu lu Dorian Gray. Deci portretu asta e un tablou pe care i-l pictase un amic gay si care avea puterea de a absorbi toate pacatele si nefericirile lui Dorian, chiar si ranile fizice, inclusiv manifestarile batranetzii. Asa se face ca Dorian la 80 de ani arata (si se poarta) ca la 20 de ani, fara griji (dar cu bani), ceea ce-i permite sa atenteze chiar la fiica mentorului sau boshorogit. Povestea clasica e un pic fusharita, dar designul ultragotic al filmului face totzi banii, la fel si Colin Firth in rol de acritura.
P.S. O chestie ciudata e si faptul ca prin film apare la un moment dat un metrou - crezusem ca scenaristii, sub pretextul Tineretzii fara batranetze a lui Dorian Gray, si-au permis acest artificiu dar pe urma am aflat ca in Londra chiar exista metrou pe vremea lui Oscar Wilde, fiind primu din lume. La noi a trebuit sa vina Ceausescu sa ni-l faca iar acu ca Basescu a decis punerea la murat a bugetarilor, probabil o sa se si inchida.

The Limits of Control. Cu filmu asta Jarmusch isi recicleaza o idee (stilistica, ca plot nu prea avem) mai veche, adica pe aia cu Coffee and Cigarettes. Adica 3 sferturi din film sunt scene la cafenea, in care eroul bea doua cafele (din ceshti diferite) si sta la cate o tacla cu cate un personaj secundar care se aseaza la aceeasi masa cu el sa-si dea cu parerea despre lume si sa-i paseze un pont sub forma unei cutii de shfebele. Personajele care se perinda pe la masa eroului sunt John Hurt, Tilda Swinton, Garcia Bernal si inca unii pe care nu-i cunosc. Eroul e un negru (a aparut el si prin Cof&Cig) care mai mult tace decat vorbeste si despre care ni se creeaza senzatzia ca planuieste ceva, treaba care se si confirma pe final, insa cam pe fuga, in cateva minutzele care sa justifice de ce filmul asta n-a fost pur si simplu Coffee and Cigarettes II. Ori Coffee, ma rog, ca tzigari nu tzin minte. Marele necaz cu filmu asta e tocmai ca e film, in loc sa fie o colectie de scurt metraje. Plotul principal e atat de firav incat Roger Ebert a dat filmului o juma de stea (eroul tot muta cutii de kribituri de la unu la altu pana da de Bill Murray, care e obiectivul final, desi cam nemotivat). Scenariul e plin de dialoguri fara nici o legatura cu teoreticul plot, unele funny, altele din alea criptoide gen David Lynch din care fiecare pricepe ce vrea. Din fericire filmu e salvat de un design sublim atat vizual (directoru de imagine a lu Wong KarWai, deci culori din alea care se revarsa peste tine) cat si auditiv (coloana sonora de mare efect facuta de Boris & Sunn O))). Pacat ca Jarmusch se cufunda pe aleea pe care s-a ratacit si David Lynch si face filmele mai mult pt el decat pt public (desi sunt convins ca exista si o doza de misto fatza de public in soiu asta de vanity projects).

Where the Wild Things Are. Pierdusem orice sperantza ca o sa mai vad vreun film de Spike Jonze. Au trecut o gramada de ani de la colaborarile sale cu mai sus pomenitul Charlie Kaufman (au facut impreuna Being John Malkovich, Adaptation). Omu s-a dedicat videoclipurilor Bjork, Beastie Boys, Chemical Brothers si inca o gramada, refuzand printre altele regia la suspomenitul Synecdoche, NY. Anu trecut s-a intors in cinematografe cu ecranizarea uneia din cele mai dubioase carti pentru copii, a lui Maurice Sendak, carte care e foarte celebra prin lumea civilizata, cam cum a fost Piticu Habarn-am pe la noi. Cu diferentza ca cartea lu Sendak are in total vreo 10 propozitzii si in rest doar ilustratzii mai mult sau mai putzin graitoare, deci e un fel de BD pan la urma. Problema e ca in carte se spun atat de putine incat e mare minune ca Jonze a reusit sa scoata un lung-metraj, desi e clar pe undeva l-a tot lungit si labartzat cu momente contemplative in care nu se-ntampla nimic da acuma asta e. Povestea e despre un copil cam rasfatzat si isteric care isi ia lumea in cap si ajunge pe o insula populata de emotziile lui personificate sub chipul unor monstri cam emo (proiectatzi de Henson Company, autorii papusilor Muppets). Pe insula aia copilu se autoproclama rege si da ordine la toata lumea desi statutu lui de rege e mai fragil decat isi inkipuie. Pan la urma copilu tre sa isi confrunte propriile emotzii si sa invetze ca nu toata lumea e la dispozitzia lui si sa nu se mai lase dus de pofta inimii. Un fel de lectzie de maturizare mai criptica si total atipica pt ceea ce numim family movies, dar care adesea pune rabdarea la incercare mai ales daca ai rasfoit cartea lui Sendak si realizezi ca n-au cum sa se intample multe in filmu asta. Asta inseamna ca e un film pt copii de care copiii nu prea au cum sa se bucure (e total nespectaculos si unfunny), iar adultzii tre sa faca niste eforturi sa se transpuna in mindframeu filmului (adica sa incearca sa-si amintesca niste sentimente primordiale ale copilariei care la cei mai multzi dintre noi sunt uitate).

Creation. N-am inteles niciodata de ce a existat un conflict intre evolutzionismul lui Darwin si Biblie, religie, etc. E clar ca buna ziua ca exista si oameni facutzi de Dumnezeu, si oameni aparutzi din maimutza si ca acestia pot conlocui bine mersi si n-ar trebui sa se discrimineze reciproc. Nici din filmu asta n-am intzeles de unde atata tevatura, caci filmu e mai mult despre casnicia lui Darwin decat despre problematica in discutzie. Darwin e Paul Bettany, nevasta-sa e supergagica care este Jennifer Connelly. Ei au o gramada de copii dintre care unu a murit si mai un prieten popa pe care Darwin e nervos ca ii punea copiii sa stea in genunchi pe grauntze cand erau rai. Filmu e frumos, actorii tari, placut in general, dar merge prea mult pe melodrama de familie si prea putin pe calatoriile lui Darwin (care-s abia povestite in niste flashbackuri fugare), incat la final ai impresia ca ai vazut o varianta mai naspa a lui Beautiful Mind (mai ales ca Bettany si Connelly sunt luatzi direct de-acolo, numa Russell Crowe mai lipseste).

Crap

Luna Verde. O mostra de film romanesc nasol (nu neaparat prost, ci inutil, in sensu ca e un exercitiu de regie, o demonstratie didactica mai degraba decat un film cu cap si coada), prin care un clasic in viatza, Alexa Visarion, incearca sa revina in atentzie profitand de temele obsesive ale cinemaului romanesc tanar, de exemplul homosexualii (si, foarte discret, Revolutzia). Bine, nu e chiar deranjant, homosexualii sunt chiar printre personajele simpatice din filmu asta si sunt mult mai putzin ostentative decat in filmu lu Tudor Giurgiu, sa zicem. Din pacate se sugereaza o alta tema confrontatzionala, incestul, care e complet in plus in acest film adica e doar sugerat dar sugerat degeaba ca n-are nici o relevantza in economia filmului, decat sa ne arate ca cineva din echipa de productzie a filmului e fan Anais Nin. Tot din categoria asta, cineva din echipa de productzie e obsedat de Placebo si baga Placebo prin tot filmu, nu doar pe coloana sonora, ci la un moment dat ne si arata clipuri de pe youtube in caz ca nu stim cat de cool sunt Placebo. Pana si personajele vorbesc despre videoclipurile Placebo, sa ne intre bine in cap (Placebo e muzica celor care se intereseaza de calitate si stil, sustine regizorul). Filmul poate fi rezumat de urmatoarea "intrebare" adresata de siteul videofil.ro regizorului: Atingeti in film foarte multe subiecte "TABU" precum teatrul si arta, homosexualitatea, luxul, prieteniile on-line.

Filmu e despre doua gasti de preteni care merg cu masina pe ruta Bucuresti-Brasov si la un momendat sunt gata gata sa se tamponeze, acesta fiind punctu culminant al filmului si motivu de drama interioara a unuia din shoferi. In rest, Placebo.