Filmele vorbite pe la spate - august 2008

Musai de vazut

The Mist e cel mai recent film al marelui Frank Darabont, care l-a pus pe Stephen King pe harta cinematografica cu excelentele Shawshank Redemption si Green Mile. Evident ca si asta e o ecranizare dupa King, una total diferita de cele doua filme pomenite si mai aproape de eticheta horror asociata cu numele autorului. Un grupa de cetatzeni raman sechestratzi intr-un supermarket din pricina unei cetze groase care a umplut orashul si din care ies bazdaganii lovecraftiene venite probabil din alte dimensiuni. Asadar filmul e o variatziune pe tema consacrata de John Carpenter - oameni sechestratzi care o iau razna in situatzii de criza. Faptul ca se petrece in supermarket poate duce cu gandul la Dawn of the Dead dar eu zic ca mai bine sa nu mergem incolo, aici e vorba de cu totul altceva si nu doar pt ca ca The Mist nu e cu zombie. Finalul filmului e foarte discutat prin recenzii, zice lumea ca e modificat fatza de al nuvelei. Eu n-am citit nuvela dar m-am simtzit ingrozitor de nashpa vazand cum se termina filmul. Asadar e un survival horror ultraclasic cu un final inovator dar care te prost dispune cumplit. Eu zic ca filmul face cinste CV-ului lui Darabont tocmai prin faptul ca e complet diferit de celelalte doua ecranizari dupa King si ca ofera o morala groaznica: ca sa ieshi dintr-o situatzie de kkt nu tre sa fii nici erou, nici lash, tre sa ai bafta.

Antikorper (Antibodies sau Antimatter in engleza) e versiunea nemtzeasca la Silence of the Lambs. Acuma daca as fi un cacanar snob, as zice ca filmul nemtzesc da lectzii lui Hopkins si lui Jodie Foster, which is bullshit. De fapt e bullshit si afirmatzia ca ar fi versiunea nemtzeasca a pomenitului film. Realitatea (care e destul de subtila) e ca filmul pare sa fie similar cu Silence of the Lambs din cauza ca personajul negativ ne induce in eroare pe directia asta, facand chiar referintze directe la Hannibal care devine astfel un plot device mai degraba decat o sursa de inspiratzie a filmului. E genial modul in care, ca spectator, te lasi pacalit de similitudini si referintze in acelasi mod in care se lasa pacalit si eroul pozitiv, un militzian de la tzara care investigheaza un caz de crima pedofila, sub indrumarea unui celebru pedofil intemnitzat la Berlin. Prin discursuri alambicate si ghicitori, psihopatul incearca sa-l introduca pe militzian, altfel un tip foarte conservator, in tainele sexului nesolicitat si dezinhibat. Militzianul pudic degenereaza incet incet manat de conflicte interioare intre dragostea de nevasta si pofta de sex animalic, problema agravandu-se mai ales dupa ce afla ca fiul sau si-a facut un obicei din a-si arata putza colegelor de clasa.

The Happening e noul film al lui M. Night Shyamalan, care candva facea horroruri de Oscar (Sixth Sense, Signs), iar mai deunazi lua Zmeura de Aur (Lady in the Water). Despre The Happening opinia generala e proasta, dar a mea e buna, fiind destul de apropiata de cea a lui Roger Ebert. E destul de clar de ce filmul e prost vazut: actorii-s de carton, pe alocuri replicile si deciziile personajelor sunt stupide iar Marky Mark joaca de parca face misto. Si mai e si problema ca lumea s-a obisnuit ca filmele lui Shyamalan sa se termine cu o poanta, ceea ce aici nu e cazul, aici lucrurile sunt clare dupa vro juma de ora. In schimb un fan SF/horror ar trebui sa fie in stare sa recunoasca un foarte puternic iz de Twilight Zone din ala ca pe vremuri, lipsit de efecte speciale si cu personaje stupide care transmit in mod strident mesajul filmului, in cazul asta unul ecologic. Ar mai fi de pomenit si referintzele la Pasarile lui Hitchcock care apar la tot pasul. Si pana la urma e un merit (si asta invatzat din Twilight Zone) sa faci un horror cu suspans rezonabil aproape lipsit de efecte speciale si galagie, despre o lume care se indreapta spre apocalipsa in liniste, cu mici izbucniri de panica neputincioasa. Deci povestea ar fi ca ecosistemul planetei s-a cam saturat sa fie sodomizat de omenire si plantele au inceput sa emane neurotoxine care ii fac pe oameni sa se sinucida. Marea subtilitate a filmului e ca plantele detecteaza (si omoara) doar grupuri mari de oameni, de aceea secretul supravietzuirii e sa umbli in grupuri cat mai mici, de preferintza de unul singur, ceea ce are o serie de implicatii sentimentale de care nu-s sigur ca s-au prins toti recenzorii filmului, decat sarmanu Ebert care e batran si cu un picior in groapa si intelege cum stau treburile astea dupa cum ne marturiseste si in recenzie. Pe scurt, mi se pare mai cool (=mai placut si mai provocator) macar decat Village, Unbreakable si Lady in the Water.

Contra Plictiselii

Street Kings e revenirea scenaristului Training Day (David Ayer, aici ca regizor) in colaborare cu scriitorul James Ellroy (L.A.Confidential, Black Dahlia Murder). De pe mana celor doi au iesit doua din cele mai bune filme politziste din memoria mea, pomenitele Training Day si L.A.Confidential. Din pacate Street Kings e doar o umila corcitura intre cele doua, cu actori mai slabi si scenariu mai ametzit. Aici Keanu Reeves, un pic buhait de alcool, ia rolul jucat in pomenitele filme de Russel Crowe si Ethan Hawke, iar Forest Whitaker pe al lui Denzel Washington. Nici unul dintre ei nu se ridica insa la nivelul comparatziei facute, iar Street Kings ramane fratziorul mai mic si mai prost al celor doua filme. Ma folosesc totusi de ocazie pentru a recomanda precedenta colaborare Ayer-Ellroy, tot film politzist, Dark Blue cu Kurt Russell.

Son of Rambow e un film britanic interesant pentru copii dar nu numai. Eroul e un baietzel crescut intr-o secta de iehovishti care nu au voie sa se uite la televizor si sa asculte radio (sunt absolut de acord cu aceasta teza). Asa ca atunci cand vede din intamplare o scena din Rambo pe caseta video a unui coleg de clasa, ramane marcat pe viatza si devine un Rambo impersonator. Colegul sau de clasa se foloseste de ocazie pentru a face propria versiune a filmului Rambo, cu care participa la un concurs cinematografic pt copii. Asa ca astia doi, impreuna cu un cocalar francez venit la scoala in schimb de experientza, se muncesc sa faca filmul in timp ce mama baietzelului e amenintzata cu expulzarea din secta din pricina ca nu e in stare sa-si tzina copilul departe de mass-media. Filmu e lent si inocent dar ridica niste probleme cool si e foarte relaxant.

Poate ar merge o comparatzie chiar cu Billy Elliott, daca-l mai tzinetzi minte.

Halloween 2007 e viziunea lui Rob Zombie asupra celui mai celebru (si influent) slasher movie din istorie. Un film la care este cam imposibil sa ii faci un remake altfel decat cut-by-cut, asa ca Zombie face si el ce poate, adica reinventeaza mitologia facand un film jumate prequel/jumate remake. In stradania asta a lui, incearca sa faca lucrul care in opinia fanilor nu trebuia facut, si anume sa dea o fatza umana cremenalului Michael Myers, caruia ii statea bine mersi in rolul de boogieman de nestavilit si lipsit de motivatzii umane. De fapt tocmai statutul asta facea din filmul original al lui Carpenter o mare chestie. Ei bine, in viziunea lui Zombie ni se arata copilaria nefericita a lui Michael, care la 15 ani era un rocker grasutz fan Kiss (de aici fetishul pentru masti) si traia in casa cu o mama parashuta (Sheri Moon), un tata nasol, o sora curvishtina si o sora bebelush pe care o iubeste (rolul ocupat de Jamie Lee Curtis in filmele vechi, aici jucat de o ochelarista naspa). Toti actorii lui Zombie apar in film in roluri extrem de episodice:

• Ken Foree, legenda horror lansata de Dawn of the Dead, joaca aici o singura scena, si in aia sta pe buda si vorbeste cu Michael care incearca sa intre peste el sa-i ia salopeta;
• Udo Kier apare cam juma de minut, in rolul directorului de sanatoriu;
• Sid Haig aka Captain Spaulding, tot cam juma de minut, in rol de gropar;
• William Forsythe, cam 2 minute, in rolul tatalui degenerat al lui Michael;
• Danny Trejo, are 2 scene a cate 1 minut, in rolul femeii de serviciu de la sanatoriu.
  

La astia se adauga vedeta-legenda Malcolm McDowell, care preia rolul lui Donald Pleasance, al psihiatrului fatidic care incearca sa simpatizeze cu cremenalul de cand acesta era mic copil dar degeaba. Pe scurt, Rob Zombie face pe dracu-n patru ca filmul sa fie al lui si nu al altcuiva: actorii, brutalitatea scenelor, muzica, totul are o identitate clara. In schimb tocmai aceasta identitate il indeparteaza de ratziunea existentei si celebrarii filmului lui Carpenter, un horror absolut silentzios, fara sange, cu un erou care e mai mult decor decat personaj si cu o singura piesa repetata obsesiv pe soundtrack. La Zombie e galagie, cafteli la greu, dat cu capu de chiuveta, tras gagici de par, eroina e ochelarista, cam mult sange si mutarea perspectivei asupra eroului cu care ma tem ca ni se cere chiar sa simpatizam. Recomandat fanilor Zombie si fanilor Halloween dar, in afara acestei paradigme, nu prea ofera motive de bucurie cinefilica.