Muzica vorbita pe la spate
- april fools-

Highlights

1. Artistul lunii este simpaticul turc cu urechi de iepure Can Oral, pe nume de artist Khan care canta ca un Peter Gabriel disco-goth. L-am gasit in lineupul festivalului de la Viena ingrijit de David Tibet / Current 93 si am zis cine pana mea o fi si asta. Videoclipul asta o sa va lamureasca. Imi place de mor. We like to party, we like to crucify.
2. Baby Dee e inca un freak din gasca de pe langa Current 93, destul de asemanator cu Antony and the Johnsons. Daca Antony e un barbat care se da drept femeie, Baby Dee pare o femeie care se da barbat ori un hermafrodit ori un orc care se da drept om. Canta la pian si harpa despre Jesus si sfarshitu lumii. Are o serie de contributzii pe albumele Antony si Current 93, dar si albume solo. Vezi aici iar daca nu te ingrozeste ideea de a asculta muzica unui om atat de urat, cauta si albumele Little Window si Love's Small Song.
3. Devin Townsend revine in fortza cu povestea extraterestrului Ziltoid the Omniscient. Nu am sesizat nimic nou, dar genul asta de retro-SF cu iz de Doctor Who pica la fix peste stilul lui Townsend solo. Un mare muzicant acest Devin.
4. Clutch a scos in sfarsit varianta finisata a albumului, dar v-am spus deja ca e misto. Cine nu-l asculta, pierde. Blues rock, stoner, sherifi si extraterestri. Ca la carte.
5. Si tot in zona asta, Stinking Lizaveta e un trio de postrockeri blueseri jazzeri si stoneri cu o femeie betziva la tobe, un chinezoi la contrabas si un grec barbos la chitari si fara voce deloc, cum ar veni complekt instrumental. Vezi un clip live aici, altul haios cu dansuri din buric aici si unul aci. Gagica de la tobe face totzi banii, cu maieul ei de tractorista si fusta aia geniala. Mare trupa, mare album Scream of the Iconoclast.
6. The Brought Low sunt mai traditzionalishti, nu le prea au cu metalul dar blues-rockul lor de shosea cu muzicutze si clape country suna relaxant si primavaratec, evoca femei imbracate in rochii cu flori si care merg dupa paine cu bicicleta si n-au nici o grija pe lumea asta. Primavara si polen.
7. Antimatter isi revine dupa lipsul cauzat de plecarea lui Patterson, fostul membru Anathema atat de indragit prin partzile noastre incat am auzit ca isi ia garsoniera pe-aici. Cu ocazia asta, trupa se transforma din proiectul aluia de la Anathema intr-o trupa care sta singura in picioare. Culmea, dupa plecarea omului, Antimatter chiar incepe sa semene cu Anathema. Asta e blestemu lu Patterson, toate trupele din care pleaca el incep sa sune ca Anathema. Mai multa chitara si voce de Pearl Jam, mai putzin trip hop si goticarii. Clip aici.
8. Manes sunt niste norvegieni experimentuoshi din aceeasi tagma cu Ulver, adica fosti blackeri transformatzi in postmodernisti, care au scos un album de tip ghiveci in care se gasesc cam de toate, dar mai ales trip hop: How the world came to an end. Interesant.

9.Aeon Spoke e noul proekt al unor tipi din trupa legendara de death Cynic, dar nu e ce credetzi, ci un rock melancolic misto care a reusit sa ma tzina deocamdata departe de noul album Porcupine Tree. Distantza Cynic-Aeon Spoke e cam distantza de la primul la ultimul album Anathema, de la cer la pamant, de la Suceava la Oxford. Va putetz lamuri cu pesa asta. Niste comerciali, vor spune unii.

Altele

1.Trouble se intorc dupa mai bine de 10 ani cu Simple Mind Condition. Cand i-am auzit ultima data erau o legenda doom metal. Astazi eticheta doom si-a schimbat in asa hal sensul incat i-as baga mai degraba la tired-metal, dar unul simpatic si pensionar. Seamana cam tare cu Black Sabbath pt binele lor, dar seamana in partzile bune. Mi-au placut niste pese.

2.Un pic mai nasol e noul album al altei legende doom metal, Candlemass, in ciuda evenimentului de a-l avea la voce in premiera pe o a treia legenda doom metal, Rob Lowe de la Solitude Aeturnus. Genu ala de doom care nici suparat nu e, nici retro, nici melancolic, cum e mai rau. Am ales doo pese de pe tot albumu cu gandu ca mai bine raman la albumul de revenire a lui Sol.Aet. daca tot e sa-mi pierd vremea cu din astea.
3.King of Leon mi-au adus aminte de tot ce nu imi place in asa-numitul indie-rock. Pe vremuri eticheta se aplica la trupe de la case de discuri independente, azi se aplica la trupe cu freze stupide, chitaristi askilopatzi imbracatzi in maieu si versuri banale dar cu fitze. Mi-am amintit si de Mars Volta cu un drum: cum sa te dai indie si sa ai contract la Universal? Fetele carora le plac baietzii artistes imbracatzi stupid si cu atitudine gay o sa aprecieze hitul asta. Albumul nou are cateva reusite dar atunci cand e nasol, e atat de nasol incat irita la matze.
4.Arcade Fire e o vrajeala indie, cu ceva iz de David Bowie (care le si face reclama), mare revelatzie si scula pe bascula daca stau sa ma uit prin topurile indie ale lui 2006 (alaturi de Arctic Monkeys, pe care n-am curaj sa-i ascult). Deci Arcade Fire astia nu sunt doar gay, ci si retro. Am gasit totusi o piesa buna cu un clip fake aici. Poate daca insist mai gasesc si altele dar macar jumatate din piese sunt dureros de generice. Curat epigoni.
5.Nine Inch Nails au un clip in care apar doi gay aici. Ok, nu e pt gay, e cu critica si propaganda care incarca la greu muzica si noul album al trupei care e complet diferit de ce ma asteptam, cam putzin rock si destul de criptic pe deasupra. Cum n-am avut vreme de rascolit prin versuri si materiale promo, am zis ca-l mai aman umpic.

6.Cam tot atata am avut vreme sa ascult si noul Marilyn Manson, Eat me, drink me care imi aminteste de prajitura din Alice in Wonderland (despre care parca trebuia sa faca Manson si un film), de Sake, de Mechanical Animals si de problemele mele cu stomacu. Ma bucur ca a lasat-o mai moale cu punku, dar parca glamu nu mai e la fel de entuziast si gothu nu e la fel de intunecat ca pe vremuri. Acuma sa zic drept, am apucat sa-l ascult o data inainte sa public postu asta. Vom reveni.
7.Am avut o luna de kkt, cu dureri de spinare si ganduri nihiliste. Asa ca nu m-am dat inapoi de la noul album Mayhem, dar din pacate suna oribil de retro. Black metal din anii cincizeci, intoarcere la un fel de radacini abisale dificil de mestecat cu o voce cumplita a fiului ratacitor ungurul Attila. E de vina si soundu infect al promoului care ma tzine inca departe de acest festin de grohaieli. Interesanta apropierea de doom metal.
8. Zoooooooooombie Executioner Groh Groh Groh. Da, a scos Six Feet Under un nou album de meditatzie stagiriana. M-as putea limita la cronica de pe Blabbermouth: Arguing about the subtle differences between SIX FEET UNDER records is a lot like debating the finer points of stepping in cow shit or pig shit. There's no doubt that you could find some to talk about, but at the end of the day, you're still standing there with shit on your shoes. Tzin minte ca aveam un coleg de facultate care se lauda ca stie toate versurile Six Feet Under si n-a stiut sa-mi zica cine canta refrenu asta: I cut your fucking head off! Albumul Commandment parca nu e asa prost ca imitatzia aia de Cannibal Corpse de dinainte da parca nici bun nu e, unde bun si prost capata sensuri cu totul aparte in context SFU. Oricum, asta e trupa unui singur album, Warpath, si a unei singure poante, Graveyard Classics. In schimb clipul e funny. Marijuana metal for the undead.
9.Tot aici ar mai fi albumul Xenosapiens a lu Cephalic Carnage, pionierii genului hydro-groh-core care a stat la baza metalcoreului modern, a genului matematic-core criptografic extreme jazz metal si a generatziei de epigoni Dillinger Escape Plan si companionii. In ciuda numelui dezarmant, e una din putzinele trupele de gen cu un sound decent si un dram de imaginatzie, canta kestii SF si horror. Un moment relevant aici.
10.Hellyeah e un proiect de metal shcolaresc american cu ala de la Pantera la tobe si ceva tineri cocalari americani. Evident ca tobele sunt aruncate ca prafu-n ochi, sunt date atat de tare incat abia auzi bassu de ele in timp ce vocalu (de la Mudvayne parca) se chinuie sa imite accentul southern a lui Anselmo. Aiurean tramvai.
11.Paradise Lost a facut ce-a facut si si-a vandut sufletul caselor de discuri cu cel mai pokemonic album pana la ora actuala, In Requiem. O incercare disperata de recuperare a fanilor cu ochelari de cal, cu un sound gretzos de retro care nu se pupa nicicum cu noul stil vocal al lui Holmes. Un gest la fel de penibil ca intoarcerea la radacini a lui My Dying Bride acu 10 ani si creca chiar mai nasol decat gestul lui Moonspell de anul trecut care avea niscaiva piese bune. Voi mai digera, dar deocamdata mi-au sarit in ochi doar sampleuri corale de trupa doom de incepatori inghesuite la disperare prin toate piesele, melodii vocale banale repetate pe dedesubtul unui bass inutil de tare care se straduie sa ascunda o chitara la care nu se mai intampla nimic. Si cel mai nasol e toba care parca e de pe Shades of God. O ciorna de album si o demonstratzie de abandonare comerciala. Vai vai, ce-am ajuns. Am gasit si doo pese bune, dar sunt prea suparat sa mai pomenesc de ele.
12.Mortiis a scos remixul albumului sau anterior, The Grudge, care nu mi-a placut defel. 100 de invitatzi (Zombie Girl, Apoptygma, Velvet Acid Christ etc.), remixuri ok, as spune ca suna chiar mai bine decat albumul initzial. Dar ramane un remix.
13.Elend face ce stie mai bine, continua trilogia cu vanturile care mananca oameni, cu titluri in franceza si atmosfera care a trecut demult dinspre gotic inspre baroc. Mult mai cizelat decat trilogia aia veche cu Tenebrele de dupa Dehors. Numa rabdare sa ai. Ceea ce nu mai am.

14.Tomahawk s-au transformat din trupa aia cu Patton la voce in inca una din jucariile lui Patton, in care primeaza in fatza muzicii macaniturile si giumbushlucurile. Astept reformarea Faith No More.

15. Iced Earth a reinregistrat niste pese cu acest vocal second hand pe care il au acuma, pt un EP preview la continuarea trilogiei cu Something Wicked, un mare album daca imi amintesc bine. EPul nu e chiar incurajator, dar poate pt ca e vorba de pese masluite. De pe albumul cu americanii mi-a placut doar CDul 2, ala in care canta Pe ei, baetzi!

Dobitocul lunii: userul metalfan Torture Killer, pentru consideratzia pe marginea dimensiunii lirice a lui Six Feet Under: Versurile unei melodii nu sunt si nu se vor a fi silogisme sau lectii de filosofie analitica, asa ca (?) iti trebuie si ceva imaginatie in interpretarea si intelegerea lor. Primele versuri din Deathklaat sunt o ironizare si bagatelizare a credintei crestine, de care Barnes arata ca nu ii e frica, iar partea a doua a versurilor arata cu se justifica atitudinea de la inceputul piesei.