Maraton de Oscaruri musai de vazut: La La Land, Whiplash, The Lobster, Nocturnal Animals, Hell or High Water

A venit astenia de primavara, am pierdut multa vreme jucand si Balena Albastra, asa ca mai greu cu blogul, dar iaca am apucat sa mai pescuiesc niste titluri de pe la Oscarurile recente. Filme dragutze toate, pe care le recomand cu caldura.

La La Land

(regizat de Damien Chazelle, jazz-freak si autorul lui Whiplash)

Filmul-vedeta al Oscarurilor de anul acesta e extrem de misogin, prezumand ca fetelor nu le place jazzul pentru ca n-ar fi de nasul lor, dar sunt dispuse sa se prefaca ca le place, daca au un interes amoros din asta. Din experientza personala pot sa zic ca nici macar din interes amoros n-ar fi dispuse sa asculte asa ceva. Indiferent cat le esti de drag, reactzia e concisa si fara compromisuri: I hate jazz.

Regizorul Damien Chazelle e un geek obsedat de jazz si hotarat sa se razbune pe fetele cu care nu a reusit sa impartaseasca aceasta pasiune. Cine a vazut precedentul sau film Whiplash (detalii mai jos) stie despre ce vorbesc. Toate filmele sale sunt despre jazz si despre rezistentza pe care o opun fetele, despre efortul de "mansplaining" necesar spre a le lamuri macar sa bage in seama genul. In La La Land eforturile sunt atat de disperate incat sarcina e pusa in carca lui Ryan Gosling. Daca nici el nu poate convinge o fata sa asculte jazz, nimeni nu poate. Ei bine, iata ca nici el nu poate. Emma Stone joaca aici o chelneritza care vrea sa devina actritza, deci nu are vreme de pierdut cu jazzul. A si luat Oscar pentru cat de convingator il sfideaza pe Gosling.

M-am dus la film cu inima stransa, nu mai aveam chef de inca un Chicago. O data la catziva ani americanii trag cate o oda muzicala adusa cate unui orash de-al lor - New York, New York, apoi Chicago, iar acu La La Land asta parea sa fie inchinat Los Angelesului. Sigur, actziunea se intampla pe-acolo, dar subiectul e mult mai profund decat in alte musicaluri de astea - e despre razboiul ideologic dintre fete si jazz. Dar e si despre motivele pentru care jazzul nu place in general, si cum ai putea sa faci sa placa. Intr-unul din roluri apare muzicianul John Legend, sa-i explice protagonistului ca jazzul s-a zbarcit si trebuie sa evolueze, ca nu e vina fetelor, ca e vina jazzului. E o concluzie tardiva la americani (europenii au avut revelatzia cu vreo 20 de ani mai devreme), a carei consecintza a fost manelizarea genului excelent evidentziata in film (ma intreb daca Damien Chazelle e la curent cu modul in care au evoluat lucrurile in Europa; are o datorie morala sa faca urmatorul film despre asta).

P. S. Creca se stie deja ca filmul e un musical, insa nu se abuzeaza deloc de numere de cantec si dans, mare parte a filmului consta in dialoguri si scene normale. In consecintza nu am simtzit exasperarea care ma apuca de obicei la musicaluri, iar finalul mi-a sfashiat inima dar nu pot sa-l explic fara sa dau spoilere. O sa spun doar ca nu se termina bine pentru jazz.

*********************************************************

Whiplash 

(regizat de Damien Chazelle, vezi ce ziceam mai sus) 

Whiplash e filmul precedent al jazzmanului frustrat Damien Chazelle. A castigat si asta cateva Oscaruri acu 2 ani parca. Se vede ca regizorul era mai tanar, mai increzator, mai autosuficient, isi inchipuia ca poate trai vesnic fara femei in viatza lui si ca jazzul tzine de foame. Singurul personaj feminin aici apare in doar doua scene si i se dau papucii la modul cel mai brutal posibil, sub pretextul ca ar putea candva, intr-un viitor incert, sa-l incurce pe protagonist de la vreo repetitzie. Ma rog, mai sunt niste personaje feminine de decor dar mesajul cheie e ca jazzul e un sport al barbatzilor, si inca un sport sangeros dupa care ramai cu bashici in palme si lipsit de orice urma de empatie.

In multe privintze mi-a placut mai mult ca La La Land. E genul acela de film care reuseste sa ofere un thriller psihologic superintens dintr-un subiect superbanal si niste situatzii superanoste - cam cum a fost filmul ala despre inventatorul Facebookului, sau ceva mai tarziu Margin Call despre speculantzii la bursa. Regizorul nu doar ca e pasionat de jazz, dar reusheste sa si dea genului o prezentare vizuala intensa, comunicand ingenios diverse tehnicalitatzi pe seama carora se tot cearta personajele.

Daca La La Land ar mai avea o shansa sa atraga simpatii asupra jazzului, filmul asta n-are nici o shansa. E despre un baterist de jazz torturat de dascalul sau (jucat fantastic de J. K. Simmons, de care m-am indragostit pe vremuri in serialul Oz). Protagonistul trece prin aceleasi cazne, umilintze si victorii neasteptate ca si Stallone in seria Rocky doar ca o face de unul singur, fara o femeie care sa-l sustzina moral. Adesea jazzul inseamna si o recircuitare a creierului, mai ales la bateristii ale caror membre au fost create de Bunu Dumnezeu pentru alte moduri de coordonare decat cele solicitate de gen, iar filmul asta face o treaba superba din a baga in sperietzi orice baterist rock.

Cine e cat de cat implicat in comunitatea jazz stie ca pasionatzii genului sunt disperatzi sa se disocieze de rock si de ambitziile sale "progresive", mai ales cand rockul are obraznicia de a cocheta cu influentze jazz. Rockul progresiv alearga in urma jazzului, jazzul fuge de el (adesea prin balarii), iar filmul asta ofera unele detalii de backstage privind aceasta ambitzie segregatzionista.

*********************************************************

The Lobster

(regia Yorgos Lanthimos, mare regizor grec, autorul genialului Dogtooth)

Dupa ce si-a primit papucii in urma unei relatzii de 12 ani, Colin Farrell se retrage la un azil pentru oameni carora li s-a dat papucii. Acolo are la dispozitzie 50 de zile sa isi gaseasca o pereche, termen dupa care va fi transformat intr-un animal. Shanse ar fi la o prima vedere - o vecina de palier ii promite pe fatza sex oral si sex anal si orice altceva l-ar mai coafa, doar doar sa se cupleze cu ea, insa asta nu e dragoste, e semn de disperare a femeii care se apropie de deadlineul celor 50 de zile.

Exista si unele conditzii pentru ca oamenii sa se poata cupla intre ei - de fapt una singura, sa isi gaseasca o caracteristica definitorie comuna: un balbait trebuie sa isi gaseasca o balbaita, un ochelarist trebuie sa isi gaseasca o ochelarista etc. In padurile din jurul azilului, oameni care au renuntzat sa isi mai gaseasca perechea alearga salbatici printre copaci si sunt vanatzi de locatarii azilului. Colin Farrell ia contact si cu acesti salbatici libertini ai padurilor, cu valorile acestora si cu metodele lor de a submina oranduirea oficiala a azilului.

Nu e foarte potrivit momentului acest film, mi se pare chiar in contrasens cu realitatzile pe marginea carora incearca sa comenteze. Realitatea cotidiana nu este ca societatea preseaza oamenii sa intre in relatzii si casnicii - dimpotriva, tendintza e mai degraba de atomizare si desfiintzare a notziunii de relatzie casnica. Dar poate n-am priceput eu despre ce e filmul.

In afara de aceasta mica observatzie, care poate nici nu se leaga cu ce a vrut de fapt autorul sa spuna, avem inca un film superb al grecului Yorgos Lanthimos, care sper sa-i convinga pe fani sa se indrepte si asupra titlurilor sale produse in Grecia, cu precadere Dogtooth si Alps. Nominalizarea Oscar pentru scenariu e foarte bine meritata, eu i-as fi dat si premiul.

Poza de mai jos vrea sa spuna ca totzi barbatzii-s porci, dar filmul e despre mult mai multe.

*********************************************************

Nocturnal Animals

(regizat de Tom Ford, designer vestimentar)

Story of my life: o gagica ii da papucii barbatului acuzandu-l ca e scriitor pierde-vara, in loc sa fie pragmatic si sa faca bani. Se cupleaza asadar cu altul care stie sa faca bani, insa care se dovedeste a fi un porc sinistru, un mincinos, un curvar etc. La multzi ani dupa despartzire scriitorul parasit ii trimite gagicii un roman dedicat ei. In timpul lecturii gagica se reindragosteshte de fraier. Si sa nu le batzi.

Filmul e structurat extrem de destept, cu doua fire paralele - unul care desfashoara povestea romanului citit de gagica, si unul cu evenimentele din viatza de zi cu zi a gagicii care citeste romanul. O gramada de paralele subtile se isca intre cele doua povesti - e discutabil cate din ele sunt menite sa o zgandare pe eroina si cate sunt interpretate de ea in analogie cu propriile experientze. Insa alcatuirea scenariului filmului e perfecta, contrastele si asemanarile dintre cele doua fire narative sunt cusute cu mare atentzie de designerul vestimentar Tom Ford, aflat cu aceasta ocazie abia la al doilea film (omul a fost finalist Oscar si cu A Single Man, de pe urma caruia se zvonea ca ar fi gay, insa ulterior a dezmintzit clarificand ca tot ce a vrut sa spuna e ca orice barbat care se respecta trebuie sa se lase penetrat macar o data in viatza).

Gagica e Amy Adams, campioana la nominalizari Oscar din ultimul deceniu, ramasa inca fara vreun premiu. Fostu sotz e jucat de Jake Gyllenhaal, al carui simpla prezentza intr-un film a devenit de la o vreme incoace o garantzie ca avem de a face cu un thriller de exceptzie (cred ca si le alege anume incat cinefilii sa se poata baza pe prezentza lui in distributzie). Roluri mari mai fac Michael Shannon (nominalizat Oscar) si baiatu ala din Kick-Ass crescut aici mare si transformat intr-o bruta-psihopat de nerecunoscut fatza de rolurile sale precedente.

*********************************************************

Hell or High Water

(regizat de David Mackenzie, altfel autor the thrillere romantice)

Ok, in sfarsit un film care nu e despre dat papucii.

Multa vreme filmu asta pare un western clasic, al carui actziune se petrece acu 50-60 de ani, pana spre final cand un personaj scoate un telefon mobil si da un SMS. M-a shocat complet gestul. Pana acolo am vazut doar cowboy care manau vaci de ici colo, cowboy care se fugareau si trageau cu pistoale unii in altzii, militzieni texani care ascultau country, birturi uitate de vreme si multa mandrie rurala, de gospodar convins ca Pamantu-i plat si cine ii spune altceva vrea sa-l manipuleze.

Mi-am amintit de o nemtzoaica care imi povestea ca a fost in Romania si s-a speriat foarte tare vazand vite pe shosea, balegandu-se in bataia claxonului, iar un cal chiar a nechezat catre ea intr-un fel care a traumatizat-o pe viatza. Am ras atunci superior, cu mandria mea de tzaran care rade de aristocratzi sclifositzi, si i-am explicat ca la viatza mea am chiar si umblat calare pe un cal si n-am avut nici o problema ca se mai balega in timp ce mergeam. Catziva ani mai tarziu, pe masura ce resimt tot mai abitir ca ne invadeaza un fel pashunism natzionalist-patriotard, incepe sa nu mi se mai para un motiv de mandrie ca tre sa faci slalom pe shosea printre vite, oi si carutze. Nu mai vorbesc de Sud, unde mai vad cateodata oameni traversand in fuga autostrada.

M-am bucurat sa constat cu filmu asta ca simptomele de incremenire spatzio-temporala (si mandria asociata incremenirii) nu sunt neaparat specifice romaneshti, ci mai au si americanii enclavele lor. De fapt e cam aceeasi enclava pe care o arata in toate filmele - Texasul, de care niciodata nu-tzi dai seama daca e motiv de a face mishto sau motiv de mandrie pentru ei. Cat a fost Obama parca a fost mai mult prima varianta, dar suspectez ca de acu se va merge mai mult pe a doua. Mai ales ca o sa aiba si ei un zid falnic, ca al lui Chereches de la Baia Mare doar ca mai mare. Nu-mi dau seama daca Texas e Romania Americii sau daca Romania e Texasul Europei dar avem oricum multe in comun. Uitatzi-va numai la poza de jos cu Ben Foster gata sa rupa paru din gard ca sa-si apere tarlaua.

Dar sa ajung si la povestea filmului: avem astia doi fratzi gospodari care jefuiesc banci iar banii jefuitzi ii depun fix la banca din care i-au jefuit, ca sa castige dobanda dupa ei. Ingeniozitate romaneasca, cum ar veni. Unul din fratzi e Chris Pine din Star Trek intr-un rol foarte atipic, celalalt e Ben Foster, amandoi mai buhaitzi de cum ii stiam. Cei doi sunt vanatzi de doi sherifi, dintre care unul e Jeff Bridges nominalizat la Oscar pentru marele rol pe care il face aici.

Coloana sonora minunata e facuta de Nick Cave si intercalata cu piese country dragi mie de la Townes Van Zandt, Ray Wylie Hubbard, Waylon Jennings si altzii despre care am tot scris aici de-a lungul anilor. Deci sunt o gramada de chestii care recomanda filmul.