Saturday, May 29, 2010

Doua trilogii



Am vazut pana la urma trilogia suedeza Millennium ecranizata dupa romanele de mare succes comercial ale raposatului jurnalist suedez Stieg Larsson, un fel de noul Dan Brown. Cum cartzoaiele-s prea groase, m-am multumit cu filmele care-s bunicele desi arata cam a filme de televiziune (desi nu-s). Sunt povesti politiste moderne fara nimic iesit din comun, care au in centru un cuplu de investigatori exotici: o lesbiana hackeritza gotica fara sani dar cu un trecut intunecat si un jurnalist gonzo gen CanCan care face puscarie pentru calomniere de persoane publice.

The Girl with the Dragon Tattoo e filmu care ne introduce eroii, mai intai separat, apoi cuplatzi, impreuna cu traumele care le macina personalitatzile (hackeritza lesbiana e si un pic dusa cu pluta). Asta face ca filmu sa fie destul de lung, 2 ore jumate din care doar un pic peste jumate e dedicat investigatziei propriu-zise. Probabil lungimea si lentoarea actziunii poate fi pusa si pe seama fidelitatzii ecranizarii. Cazul investigat e disparitzia unei gagici cu 40 de ani in urma, membra a unui clan de milionari suedezi cu simpatii naziste. Unchiu gagicii, pe cale sa moara, vrea sa rezolve misteru si ii angajeaza pe cei 2 eroi sa dea de urma fetei, pornind doar de la maruntul indiciu a doua fotografii din presa vremii, prin care gagica aparea in decor. O vreme m-am temut ca povestea va dezvalui conspiratzii mafiote gen Caracatitza, de care nu prea aveam chef, dar m-am inselat. Povestea e un detective story destul de old school ceea ce m-a surprins placut, desi cam multe din dileme sunt rezolvate printr-o cautare pe Google sau hackeritu vreunui site (un fel de shurubelnitza sonica a la Doctor Who).

The Girl Who Played with Fire e chiar mai misto decat primu, pt ca e si un pic horror. Dar mi-a dezvaluit o mica gafa: lesbiana aia hackeritza e gotheritza toata ziua dar umbla cu un tricou Exploited, ceea ce se cam bate cap'n'cap. Nu stiu daca Larsson e de vina sau ala de s-a ocupat de costumele din film, dar e ca si cum ai avea un personaj gay si l-ai imbraca in uniforma Ku Klux Klanului. Deci sa revin: filmu asta e miezu intregii trilogii si se rupe destul de tare de primul, adica se ocupa in mod exclusiv de trecutul misterios al pomenitei hackeritze, in timp ce Tolontan investigatoru trece un pic in fundal si abia mai da cate o mana de ajutor. Ideea e ca eroina asta exotica se dovedeste a fi urmarita de un spion rus si de fratele ei retardat, treaba care se sfarsese intr-o baie de sange de mai mare dragu, ce aminteste de filmele gen Texas Chainsaw Massacre. Deci partea a doua e mult mai violenta si mai intensa decat primu, aviz amatorilor de filme politziste brutale si intense psihologic (in special alea englezesti, gen Cracker).

Din pacate ultima parte, The Girl Who Kicked the Hornet Nest e fix opusu: tot filmu e numa discutzii si negocieri, fiind in mare un court movie, despre procesul intentat hackeritzei de catre o retzea de agentzi secretzi pe care i-au deranjat incidentele din precedentu film. In momentu asta filmu devine exact ce ma temusem ca ar putea fi inca de la inceput, adica o variatziune pe tema Caracatitza. Doar ca in loc sa fie cu mafiotzi e cu shantajisti guvernamentali care incearca sa musamalizeze excrementele care incepusera sa miroase din pricina conflictului din episodul anterior. Intr-un fel, filmu se multumeste cu a se achita de obligatii si nu aduce absolut nimic nou in trilogie. Probabil si cartea suna cam la fel.

In concluzie, recomand primele doua filme si nu-l recomand pe al treilea, desi probabil trebe si ala vazut. Cartzile probabil n-o sa le citesc niciodata.

A doua trilogie nu e tocmai trilogie, dar intr-un fel e. E vorba de seria de filme horror nascute dintr-o legenda suedeza, primul fiind filmul de referintza Virgin Spring al lui Bergman, deci tot suedez. Filmul il contzine pe foarte tanarul Max Von Sydow a carui cariera se pare ca a fost incredibil de lunga si de intortocheata, trecand prin toate soiurile de filme de la Bergman pana la recentul Shutter Island al lui Scorsese. Virgin Spring e bazat pe o legenda-revenge story (gen Baltagul), in care un tata ii macelareste pe neghiobii care i-au violat fiica si care, de prosti ce erau, se cazasera tocmai la vila/conacul familiei victimei. Dupa ce ii omoara, Max Von Sydow spera sa-si rascumpere pacatul promitzand sa construiasca o biserica pe locul pe care a fost violata fiica-sa.

Cam o decada mai tarziu, Wes Craven (actualmente vestit pentru crearea francizelor Scream si Nightmare on Elm Street) debuta cu un film cu exact acelasi plot, Last House on the Left, considerat azi un film cult al genului horror, practic un remake neoficial al filmului lui Bergman. Vazandu-l recent, filmul lui Craven mi-a lasat un gust amar, e foarte afectat de trecerea timpului (pare un simulacru de snuff filmat cu stangacie) si nu se ridica la nivelul contextului in care e prezentat de critici, productii contemporane ca Night of the Living Dead sau Texas Chainsaw Massacre fiind cu 2 clase peste, atat dpdv artistic cat si al divertismentului. Diferentzele de plot fatza de versiunea lui Bergman sunt ca scena violului dureaza juma de ora (in loc de un minut), omorarea netrebnicilor e facuta cu drujba, prin electrocutare si amputare de penis, iar la final tatal fetei violate nu mai construieste nici o biserica ci povestete politiei de ce a simtit nevoia sa isi taie cu drujba agresorii. Plus, evident, actiunea e mutata in zilele noastre (gagicile n-au sutien si se duceau la un concert rock, in timp ce la Bergman gagica se ducea la biserica, si nu mai tin minte daca avea sutien).

Anul trecut s-a facut dreptate cu ajutorul remakeului Last House on the Left, in regia grecului Dennis Iliadis, o productie din lungul sir de horroruri clasice aduse la zi cu valori de productzie profi si regizori talentatzi dar aproape debutantzi. In general, remakeurile astea au sens din ratiuni tehnice, acolo unde efectele speciale pot sa improspateze semnificativ filmul (Texas Chainsaw Massacre, Dawn of the Dead) dar nu prea au sens acolo unde n-a fost nevoie din capul locului de efecte speciale (The Hitcher, The Stepfather, Halloween). Cu Last House on the Left treaba sta insa cu totul altfel: desi nu prea e loc de efecte speciale, filmul original arata atat de nasol (gen Von Trier in vremurile sale proaste) incat simpla trecere la tehnologia audio-video din zilele noastre e un progres comparabil cu remakeul unei space opera din anii 40. Dennis Iliadis merge foarte mult pe estetica, creand un horror frumos pastelat (cam la nivelul Texas Chainsaw Massacre 2003) cu actori foarte stapani pe situatzie ce confera pentru prima data realism unei povesti care, desi era 100% realista, a fost pana acum transpusa ori in cheie mistica (Bergman), ori in una grotesca (Craven). Urmatorul proiect al lui Iliadis, de care-s foarte curios, e remakeul la Pasarile lui Hitchcock.


Monday, May 24, 2010

Eroi au fost, eroi sunt inca



Zilele trecute am visat cu Piedone. M-a lovit atat de puternica amintirea individului ca mi-au dat lacrimile. Cumva, din motive pe care nu le inteleg, am pierdut orice legatura cu Piedone dupa moartea lui Ceausescu. In anii 80 creca am vazut vreo 30 de filme cu el, eram fan. Dupa aia a disparut din vizorul meu ceva incredibil. Nu doar din al meu...nici n-am mai auzit de el, nicaieri, nici la prieteni, nici la televizor. Mai ales la televizor, ar fi fost cazul sa apara, prin anii 90 se dadeau tot felu de filme cu eroii cinematografelor comuniste: De Funes, Fernandel, Delon, Belmondo. Actori care au fost cat de cat mentzinutzi de mass media in constiinta colectiva. Dar Piedone? Nici urma de el.

Dupa ce am avut visul ala am inceput sa intreb in stanga si-n dreapta. Unii preteni (aia trecuti de 25 de ani si-l mai aminteau, unii ca prin ceatza, altii mai bine). Astia mai tineri habarn-aveau despre ce vorbesc.

Bai copii, Piedone asta facea legea cand Bruce Willis se juca cu putza in nisip. Cand venea film cu Piedone la noi in sat totzi ieseam chiuind din case si ne duceam la Caminu Cultural alergand.

Pe numele lui adevarat, pe Piedone il chema Bud Spencer. Da nici asta nu era chiar numele adevarat, cica si-ar fi luat numele de la berea Budweiser, caruia ii datora burta impresionanta. De-adevarat il chema Carlo Pedersoli, a fost campion italian la inot (desi eu il tzin minte cam rotofei, se pare ca a avut si o perioada mai supla, vezi poza din stanga) si era cel mai tare action hero al tzarilor comuniste care n-aveau acces la alde Arnold si Bruce Lee. Poate doar francezul Pierre Brice (=Winnetou) mai era atat de iubit la noi in sat. Desi Piedone clar a jucat in mai multe filme (cu cateva zeci mai multe). Azi Piedone are 80 de ani si o duce bine mersi. Cica a mai jucat in ceva serial italian in anii 90 dar in mare cariera lui s-a cam consumat acu 20 de ani.

Uneori, Piedone era insotzit de Terence Hill, vezi mai jos, alt italian cu nume americanizat (Mario Girotti), care era un fel de sidekick sexy (ochi albastri, mladios, cam opusul lui Piedone). De la o vreme Terence Hill a jucat si singur intr-o serie lunga de westernuri spaghetti, in perioada 70-80 cand americanii cam renuntzasera la western si Sergio Leone mutase toata industria in Italia si Spania.


Mai erau si unele coproductzii germano-iugoslave, de exemplu alea cu Winnetou, dar parca erau mai rare (nota: Iugoslavia e o tzara mitica, gen Atlantida, care se intindea in zona locuita azi de bravele popoare care au facut-o praf si pulbere - croatzi, sarbi, kosoveni, bosniaci etc.). De fapt erau coproductzii estgermano-iugoslave-rusesti si uneori cu actori romani (vezi Severino). Scopul acestor filme, puternic finantzate de comunisti (numite si "eastern"-uri), era sa foloseasca temele western un pic pe invers, adica sa aiba in rolurile principale indieni Cherokee si Apasi cu idealuri comuniste care sunt invadatzi si macelaritzi de cowboy imperialisti ("pieile ROSII", got it?). Filmarile erau facute printre stancile din actuala Croatzie si, pentru ca nu aveau acces la actori cu fetze de indieni, rolurile acestora erau preluate de actori mai tuciurii, turci, greci si tzigani. Unul dintre astia a facut o cariera impresionanta si a fost numero uno la data respectiva, datorita faptului ca era un tip sexy, de treaba, avea o bentitza ROSIE si juca mereu roluri de shef de trib sau fiu de shef de trib care facea dreptate si-i alunga pe cowboy de pe tarlaua lui. Dupa indelungi cercetari in care mi-am angrenat totzi pretenii (nu-mi aminteam nici macar un titlu de film de-a lui, aveam doar chipul sau in minte) i-am dat de urma: il chema Gojko Mitic si e baiatu din poza de mai jos.


Azi Mitic e mai batran decat Ozzy Osbourne si a fost numit Shef de Trib Onorific de nu stiu ce rezervatzie de indieni din America. Din pacate pe youtube n-am gasit decat slideshowuri cu Mitic. Daca mai cautatzi un pic si stitzi germana, o sa gasitzi si niste interviuri cu el. Nu se prea gasesc scene din filmele lui, dupa 89 easternurile comuniste fiind discreditate puternic si arse pe rug, incat azi tre sa faci pe dracu in patru sa le gasesti pana si in varianta piratata. Curand probabil vor deveni subiect de teza de doctorat.


Saturday, May 15, 2010

Lethem Dunk


















The Wall of the Sky, The Wall of the Eye

de Jonathan Lethem

Pedigree:

- Premiul World Fantasy, nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizari Nebula, Locus (pt. nuvela The Happy Man)
- nominalizari Nebula, James Tiptree (pt. povestirea Five Fucks)
- nominalizari James Tiptree, Locus (pt. povestirea Forever, Said the Duck)
- nominalizare James Tiptree (pt. povestirea Sleepy People)
- nominalizare Locus (pt. nuvela Vanilla Dunk)



Jonathan Lethem e unul din scriitorii aia care migreaza fara gretzuri intre mainstream si genuri de nisha, iar recent a debutat si pe taramul benzilor desenate. In cariera unui autor, strategia asta e foarte riscanta, stai cu fundu in 2-3 luntri, nu stii niciodata la care sa vaslesti. si risti sa se duca toate de sub tine. Printre autorii care au reusit sa inainteze pe multiple fronturi, inotand printre prejudecatzi si fofilandu-se de la politicile editoriale, i-as pomeni pe Michael Chabon, Joyce Carol Oates, Kurt Vonnegut, Margaret Atwood, Brett Easton Ellis ori Thomas Pynchon.

Lethem calca incet dar sigur pe urmele lor. Desi se considera un epigon al lui Philip Dick, a umflat cateva premii mainstream care l-au propulsat in topurile New York Times Best Seller, iar la anul iese prima sa ecranizare high-profile, in regia lui Edward Norton, Motherless Brooklyn (probabil cel mai celebru roman al lui Lethem, despre un detectiv cu sindromul Tourette). Lui Lethem i se datoreaza si includerea lui Philip Dick in colectia Library of America, cu cele 3 volume omnibus (The PK Dick Collection) continand cele mai cool 13 romane ale defunctului geniu. Pe langa toate astea, Lethem e un prolific autor de proza scurta iar volumul de fatza a constituit, la aparitzia sa din 1996, un best of, aducand autorului unicul sau premiu World Fantasy. Din 96 pana azi s-a mai adunat material de inca un best of, insa din nefericire autorul a preferat sa isi publice cele mai tari nuvele in volume de lux de 100 de pagini la pretzuri aberante (Kafka Americana si How We Got Insipid par foarte tari, sper ca se va gasi cineva sa le culeaga intr-un volum accesibil).

Pe langa un premiu World Fantasy si o nominalizare Locus pt volum, 5 din cele 7 nuvele ale volumului au fost finaliste la premii importante:
  • The Happy Man (nominalizata Nebula, Locus, Sturgeon): Un tip moare in repetate randuri si e resuscitat mereu de familie ca sa mai aduca un ban in casa. Putzinul timp pe care apuca sa-l traiasca intre doua mortzi consecutive, si-l petrece mergand la serviciu si la grupuri de suport pentru oamenii care mor si invie frecvent (o practica uzuala in societatea distopica din poveste). Nevasta e cu nervii la pamant, se plange ca nu primeste atentzie destula, incepe sa iasa cu altul, iar sarmanul erou devine tot mai macinat de depresie si isi dedica tot mai mult timp unui fel de blog prin care incearca sa inteleaga pe cai psihanalitice semnificatia a ceea ce i se intampla pe lumea ailalta. Groaznic de deprimanta povestea si superb scrisa, chiar daca tentativa de poanta din final nu e prea spectaculoasa.
  • Five Fucks (nominalizata Nebula si Tiptree): Un cuplu provoaca degradarea universului cu fiecare partida de sex. Povestea se desfasoara de-a lungul a 5 partide de sex, in care eroii isi pierd pe rand timpul, identitatea si in final umanitatea iar un detectiv chandlerian incepe sa banuiasca ceva si are o umila tentativa de a stopa distrugerea universului. In mod clar tributara lui Philip Dick.
  • Sleepy People (nominalizata Tiptree): O alegorie a casniciilor in care barbatul freaca menta pe canapea toata ziua in timp ce nevasta munceste. O femeie gaseste un strain dormind in ograda si il taraste pana in casa unde il lasa pe canapea in fatza televizorului, face sex cu el, il inveleste si il culca intre ghivecele cu flori remarcand ca somnul barbatului are o influentza benefica asupra florilor. Barbatul doarme mereu (chiar si in timpul sexului) si se trezeste doar noaptea sa-si faca nevoile, iar amicii lui sunt o organizatzie paramilitara secreta care stau toata ziua intr-un bar si isi aloca unul altuia misiuni de cucerire a femeilor.
  • Vanilla Dunk (nominalizata Locus): O poveste futurista cu basketbalisti care poarta costume ce pot fi programate cu skillurile unor basketbalisti celebri. O echipa cumpara drepturile de autor pentru skillurile lui Michael Jordan si il incaltza cu ele pe un tanar debutant, din pacate alb. Debutantul devine peste noapte vedeta si isi asuma porecla Vanilla Dunk, ceea ce produce disensiuni rasiale in echipa, mai ales ca sportivii de culoare considera ca nu se cuvine ca skillurile lui Jordan sa fie purtate de un mascarici alb care le foloseste doar sa se dea in spectacol. Treaba se agraveaza in momentul in care Vanilla Dunk se apuca si de hip-hop. Mi s-a parut ca pe alocuri povestea face misto de Eminem, dar a fost scrisa mult inainte ca respectivul sa apara pe scena. Oricum, sunt foarte misto prezentate tensiunile rasiale din lumea divertismentului.
  • Forever, said the Duck (nominalizata Tiptree, Locus): O realitate virtuala gen chatroom gazduieste o petrecere la care sunt invitate avatarurile unor oameni ale caror trecuturi (si posibil viitoruri) sunt conectate sexual. In zilele noastre povestea suna un pic banal dar tzinand cont ca a fost scrisa inainte sa se inventeze MIRCul, Messengerul si 90% din Internet (adica la inceputul anilor 90), valoarea sa anticipativa devine evidenta.
  • Light and the Sufferer: Niste extraterestri misteriosi poreclitzi Sufferers, care arata ca un fel de caini, incep sa apara peste tot, amushinand si insotzind peste tot oamenii stresatzi. Nu e clar nici de unde vin, nici ce vor, sunt complet pasnici dar odata ce a pus unul ochii pe tine e imposibil sa scapi de el. Nu pot fi nici macar omoratzi. In general oamenii care se aleg cu cate un Sufferer sunt stigmatizatzi de societate iar politzia ii tzine sub atenta supraveghere considerand ca sunt shanse mari ca motivele stresului lor sa aiba de a face cu legea (evazionisti, junkies etc). Altii cred ca Suffererii sunt un fel de ingeri pazitori pentru oamenii cu probleme. Povestea e despre un drugdealer care se alege cu un Sufferer din asta taman cand vroia sa sa fuga din localitate si, ca sa nu atraga atentzia autoritatzilor se chinuie ba sa scape de stigmat, ba sa priceapa ce vrea animalul de la el;
  • The Hardened Criminals: Poveste EXTREM de sinistra in care detzinutzii "pe viatza" ai unei puscarii sunt ziditzi in peretzi ca Ana lui Manole iar ceilaltzi puscariasi ii zgandare cu briceagul, le scot ochii, fac sex cu gurile lor si uneori stau la taclale caci o parte din astia ziditzi sunt tzinutzi in viatza sa-i terorizeze cu murmurul lor pe boboci. Povestea e despre un delicvent boboc care e pus in celula pe tavanul careia e zidit tocmai taica-sau si cum cei doi stau la taclale incercand sa reinfiripe o relatzie de familie care fusese dusa naibii demult. Prin comparatzie cu povestea asta, Oz si Prison Break par comedii romantice.
Majoritatea povestilor lui Lethem au un caracter urban, petrecandu-se prin New York si imprejurimi, locul de bashtina al autorului. Spre deosebire de altzi urbanisti recentzi pe care i-am citit (ma gandesc in special la David Schow si Richard Bowes), aspectul asta nu limiteaza nici un pic temele si personajele autorului. Nu sunt 2 povesti care sa semene in cartea asta, iar diversitatea ideilor este impresionanta mai ales ca ma asteptam la un autor mainstream care cocheteaza pe ici pe colo cu cate un condiment SF. Autorul asta a fost una din revelatziile personale ale anului trecut si m-am grabit repede sa-i iau si romanul noir dickian Gun, with occasional music.

P.S. Avertisment: in articolul asta am discutat despre editzia americana premiata cu World Fantasy (reeditata in 2007 in paperback). Exista si o editzie britanica, mai recenta dar cu contzinut semnificativ diferit: povestirile Vanilla Dunk si Forever, said the duck au fost inlocuite cu alte doua despre care nu stiu nimic, creca le-a citit exty. Una dintre ele creca o am in antologia Wastelands.

- plusuri: literatura cool, comentariul socio-cultural care razbate din povesti e destept si subtil
- minusuri: unele finaluri lasate in aer au nemultzumit clientzii amazon, dar mie mi s-au parut naturale; coperta aiureantramvai, sa nu se prinda populimea ca e SF
- recomandare: fanilor Philip Dick, JG Ballard, Chabon, cred ca si Pynchon; adica lectura obligatorie