Aventurile lui Morcovete

Flaming Carrot

de Bob Burden

Ori simtzul meu al umorului nu mai e ce era, ori ceva nu e in regula cu benzile desenate categorisite drept "umoristice". Am parcurs deja cateva dintre cele mai laudate (Billy Hazelnuts, The Goon, Flaming Carrot) si nu le prind shpilul nicicum. In schimb rad de ma prapadesc la autori ca Daniel Clowes, de care lumea zice ca n-as avea de ce sa rad, ci mai degraba sa plang. Mi s-o fi inversat polaritatea, te pomenesti.

Pe Bob Burden am vrut sa-l caut la oua in urma filmului bazat pe opera lui, Mystery Men, ala cu Tom Waits care construise The Blamethrower, cu Greg Kinnear in rolul supereroului sponsorizat de Pepsi si cu Omul care se facea Invizibil cand nu se uita nimeni la el. Un film plin de idei haioase si momente geniale, dar regizat prost si cu un scenariu lalait. Oricum, filmul avusese umor cat incape asa ca am pashit cu toate increderea in universul lui Bob Burden, adica seria Flaming Carrot - dedicata unui supererou cu un morcov in loc de cap. Seria e oarecum celebra in mediile indie si a avut succes prin anii 80, fiind relansata in 2005 de Image Comics. Ce am luat eu aici e primul volum de la relansare, adica al 6-lea daca ar fi sa respectam numaratoarea. Alea vechi oricum nu se mai gasesc si m-am gandit ca relansarea asta o sa reseteze oricum actziunea incat sa pricep despre ce e vorba.

Ori n-am priceput nimic, ori Flaming Carrot a fost dintotdeauna o varza. In primul rand Bob Burden asta habarn-are sa deseneze. Acuma oricum autorii astia indie, fiind multitasking, nu devin ei graficieni prea evoluatzi dar, de bine de rau, fiecare ajunge sa-si creeze stilul sau, pe car-l recunosti dintr-o mie - valabil si la Clowes, si la Tomine, si la Hernandez si la probabil la multzi altzii ca ei. In schimb Burden asta nu stie desena si gata. Probabil in asta sta explicatzia faptului ca eroul sau are un morcov in loc de cap - sa-l scuteasca pe autor de niste figuri umane in plus. Ca personajele secundare, in special cele feminine, arata toate la fel iar la un moment dat ai impresia ca desenele nu-s terminate. La unele nu e facut deloc inkingul (umplerea cu cerneala neagra a unor zone - fundal, umbre, etc.). Iar la sfarsit isi baga picioarele si nici macar nu mai deseneaza - ultima poveste e facuta exclusiv din colaje foto si arata ca "benzile desenate" cu politicieni din Academia Catzavencu. Macar in Catzavencu le recunosti fetzele alora si itzi vine sa razi, dar astia de aici cred ca sunt ceva prieteni de-ai autorului care pun pariu ca s-au distrat foarte tare dar as fi vrut sa ma distreze si pe mine.

Povestea: Flaming Carrot - barbat irezistibil, traieste impreuna cu cele 3 iubite ale sale si cu un zombie domesticit. O criza majora apare cand orasul este atacat de un trib de pigmei aflatzi intr-o ureche. Adica au construit o ureche imensa pe rotzi si traiesc in ea sau o folosesc pe post de vehicul. Apare si Michael Moore sa investigheze situatzia, deghizat intr-un caine. Mai apar si o femeie cu doua capete, o aripa de pui vorbitoare si dracu mai stie ce ca la un moment dat mi s-a ruptz atza narativa cu totul. Sigur, Bob Burden promoveaza suprarealismul (magic) si povestea e plina de gaguri, unele haioase, altele zadarnice dar pe ansamblu povestea oboseste prin aceea ca n-are nici o noima iar de simbolistica nu cred ca poate fi vorba (cel mult de parodie de mana a doua). Burden arunca la nimereala toate ideile care ii vin, fie ca se potrivesc, fie ca nu. In fine, cei care considera Cainele Andaluz ca fiind cel mai genial film din istorie probabil o sa aprecieze cartea asta. Ori poate nici ei, caci la un moment dat toata tevatura asta dadaista se blocheaza in fart-humour din categoria Jay and Silent Bob. Plus, cum ziceam, grafica e varza si nu doar pt ca e alb-negru.

Pe wikipedia zice ca de-a lungul istoriei (seria originala a mers intre 1984-1993) eroul a protejat America de comunism, extraterestrii, moarte si se zvoneste ca sub masca in forma de morcov se ascunde insusi Jim Morrison - idei destul de haioase, dar ma tem ca astea sunt mai hazlii enumerate asa decat citite din paginile Flaming Carrot.

- plusuri: cateva gaguri si replici reusite

- minusuri: grafica slaba, poveste fara noima, gaguri gratuite,....final previzibil (!?)

- recomandare: fanilor Cainelui Andaluz, fanilor Jay and Silent Bob, fanilor parodiilor ieftine si fara sens (Scary Movie, unele din alea cu Leslie Nielsen), snobilor care vor sa aiba in biblioteca opere ale autorilor BD underground din anii 80.

Where's my nurse, i need some healing

Doctor Who
Xmas special
+ sezonul 4, ep.1-6

Sa incepem cu inceputul si anume traditionalul episod Doctor Who de Craciun care, in 2007 a facut trecerea intre sezoanele 3 si 4. Au fost multe lucruri misto in episodul cu pricina, cel mai cool dintre ele fiind aparitzia lui Kylie Minogue in rolul partenerei Doctorului. Unde Kylie Minogue e undeva in top 5 femei bunoace din istoria planetei pe care traim, chiar si asa batrana cum e acuma. Mi-a sarit inima din loc cand am vazut si am zis, ei drace, daca o baga pe Kylie in tot sezonu 4, platesc abonament la BBC. Insa bucuria mi-a fost scurta, caci personajul lui Kylie moare la finele episodului iar rubrica Next on Dallas mi-a dat o veste ingrozitoare - pentru sezonul 4, gagica Doctorului avea sa fie oribila aia din episodul Christmas Special de acu un an, comedianta Catherine Tate, ale carei talente si umor nu trec cu mult deasupra nivelului Vacantza Mare. Plus ca e urata ca naiba. Deci m-am dezumflat ingrozitor la perspectiva dar sa ramanem totusi la episodul cu Kylie Minogue care a fost simpatic si in spiritul Craciunului, ca de obicei. Doctorul ajunge pe Titanic fara bilet si tot ascunzandu-se de controlori ii pica cu tronc o servitoare creatza cu fusta scurta, atzi ghicit, Kylie Minogue. Alaturi de ea, Doctoru tre sa opreasca o invazie de robotzi care si-au pus in gand sa scufunde Titanicul pentru a creste cota la bursa a nu stiu carei corporatzii. Mai sunt si doi negri grasi care au castigat un bilet de Craciun pe Titanic. A, am uitat sa va zic, Titanic e o nava spatziala construita ca atractzie turistica de catre o societate extraterestra care studiaza Earthonomics.

Inceputul real al sezonului, in aprilie anu asta, mi-a confirmat spaimele - actritza de comedie Catherine Tate, sub numele Donna, e noua partenera a Doctorului, cu umorul ei de doi lei si sex-appealul de batracian. Alta chestie naspa e scaderea calitatii efectelor speciale care se observa in chiar primul episod. Si alta veste naspa e ca s-ar putea sa fie si ultimul sezon Doctor Who, pentru o vreme cel putin, caci creatorul noii serii, Russel Davies, a abandonat proiectul iar pentru anul 2009 e prevazut doar un episod Christmas Special, poate si unul de Paste. Si nu pricep de ce, serialul a mers tot spre bine, e drept ca s-au cam intins cu bugetul si valorile de productzie, cine stie, i-o fi ruinat salariul lui Kylie Minogue.

Altfel, scenariile sunt la fel de misto si destepte. Primul episod, Partners in crime, e despre un medicament de slabit, marketat sub deviza And the fat just walks away! Ceea ce e nu e doar o deviza, ci e chiar realitatea, adica grasimea se da jos de pe tine, face picioare si o ia la goana. Mai nasol e ca grasii iau supradoze si incep sa se lichefieze de tot transformandu-se in bucatzi de untura cu maini si cu picioare, care de fapt sunt o rasa extraterestra venita sa ne invadeze planeta. Haios episod, dar tras in jos de efectele CGI.

The Fires of Pompeii urmeaza traditia calatoriilor istorice ale Doctorului. De data asta, eroii se duc la Pompei, inainte eruptziei Vezuviului. Printre altele, aflam ca vechii romani vorbeau engleza dar au fost latinizatzi cu fortza de francezi (hihi). Cetatzenii Pompeiului sunt niste clarvazatori dubiosi ce capata curatzenie spirituala drogandu-se cu aburii lavei Vezuviului, in craterul caruia traieste o rasa de titani ignifugi. Evident ca Doctorul e implicat in eruptzia vulcanului. Inca un episod cool.

Planet of the Ood e foarte misto pentru ca readuce in atentzie doua chestii cool ale serialului: rasa de extraterestrii imbecili Ood, care au un bec in gura care le traduce cuvintele in engleza. Tolomaci si manipulabili cum sunt, dupa ce acu 2 sezoane Ood devenisera mesagerii Satanei, acum ajung sa fie exploatatzi de omenirea corporatista. Partea cea mai cool e ca revine in scena Martha, partenera Doctorului din sezonul anterior, ceea ce nu inseamna totusi ca scapam de antipatica Donna dar chimia dintre cele doua femei introduce variabile in plus in aspectul telenovelistic al serialului. Foarte bine. Si mai bine e ca serialul pregateste ceva nasol cu gagicile caci am vazut-o si pe Rose, partenerea de acu 3 sezoane a Doctorului, intr-un cameo-flash bine plasat sa rasadeasca mirarea in sufletul spectatorilor.

Dublul episod The Sontaran Stratagem + Poison Sky imi confirma alta banuiala, ca sezonul asta s-a orientat mai degraba pe actziune si impuscaturi ca sa pastreze viu interesul copiilor. Sontaran e o rasa belicoasa care a aparut in Doctor Who prin 1973 si seamana un pic la apucaturi cu klingonienii din Star Trek. Doar ca sunt Sontaranii sunt clone si au buricul in ceafa, care e dealtfel si calcaiul lor al lui Ahile. Evident, asta inseamna ca potzi sa-i omori cu o minge data cu manta, ceea ce si face subiectul catorva gaguri ale episodului. Oricum Sontaranii astia sunt pornitzi sa cucereasca Pamantul prin intermediul unui filtru antipoluare pentru automobile care se impune pe piatza inainte sa se adevereasca ca in loc sa filtreze eshapamentele incercau sa schimbe structura atmosferei. Alta veste buna e ca Martha sticks! Dupa ce ne-a dat papucii in sezonul trecut, a dat o tura prin Torchwood, iar acu e back in business. Suspectez foarte tare ca pe finalul sezonului ni se pregateste un menages-a-quatre daca se intoarce si Rose ori, Doamne pazeste, poate chiar Chris Eccleston.

The Doctor's Daughter e alt episod cu impushcaturi si cu cateva idei intrigante. Doctorul si gagicile sale ajung pe o planeta unde oamenii se bat de cateva generatzii cu o rasa de extraterestrii care au un borcan cu compot verde in loc de gura. Doar ca se pare ca "generatziile" pe planeta asta nu dureaza decat cateva ore, caci atat oamenii cat si extraterestrii sunt clone inscriptzionate ad-hoc de un fel de clone-writer. Si uite asa Doctorul se alege cu o fiica clonata dintr-o unghie de-a sa, o blondina simpatica care fuge de capul ei de pe planeta asta, probabil va deveni personaj secundar important mai incolo. In afara de asta, episodul e plin de impuscaturi si Donna incepe in sfarsit sa dea semne ca vrea sa iasa din serial si ca nu e dorita, ceea ce puteam sa-i spun si eu daca ma-ntreba.

In concluzie un inceput de sezon bun dar mai slab ca cel anul trecut care a fost superb. Se observa lipsuri la efecte speciale, un accent cam mare pe scene de actziune regizate cam fara vlaga, dar oricum ramane intriganta ideea ca Doctorul sa fie inconjurat de toate cele 3 gagici ale sale, plus ca urmeaza episoadele scrise de Steven Moffat, care, apropo, a fost si anul asta nominalizat la Hugo si Nebula.

Retro revival comics

Albion

de Alan Moore, Leah Moore (fiica-sa) si John Reppion (ginerele)

Thunderbolt Jaxon
de Dave Gibbons

Probabil ca o continuare fireasca a faptului ca englezii au salvat de la paragina banda desenata americana, acu catziva ani DC Comics s-a lansat in proiectul ambitzios de a dezgropa din mortzi o serie de eroi britanici obscuri din benzile desenate ale anilor 50-60. S-au rascolit arhive, s-au cumparat drepturi de la autori mortzi si companii falimentare si, pentru ca lucrurile sa arate bine si credibil, misiunea a fost pusa in spinarea celor care, prin opera de capatai Watchmen (recenzata de exty aici), au definit revolutzia BD britanica - Alan Moore si Dave Gibbons. Cei doi au produs, separat, cele doua titluri din titlul articolului de fatza. Neil Gaiman isi aduce si el o mica contributzie, prin introducerea in care isi rememoreaza copilaria marcata de acesti eroi anonimi pe care nimeni nu mai da doi bani in zilele noastre. Cam cum ne amintim noi de Toate Panzele Sus sau de Piticul Habarn-am.

Am impresia ca nici unul n-a prea avut chef sa duca misiunea la bun sfarsit. Pentru volumul Albion, Alan Moore a apelat la nepotism si a dat mai departe sarcina fiicei si ginerelui sau (Leah Moore+John Reppion), oferind permisiunea ca numele sau sa fie folosit pe coperta pentru a creste vanzarile - Alan Moore e creditat ca fiind omul cu ideea, scriitura efectiva fiind asigurata de ginerica si nevasta-sa. Oricum, Albion nu e lipsit de calitatzi si, ori ca si-a bagat Moore coada mai tare, ori ca fiica-sa i-a mostenit umorul, are cateva momente de geniu, in special la dialoguri (How well do you remember 1984? The film or the book? The year, you asshole!). Povestea nu e complicata dar e scaldata pana la gat in referintze la cultura BD britanica: un englez, colectzionar de benzi desenate, afla intr-o buna zi ca supereroii favoritzi ai copilariei sale au fost persoane reale care in anii 70 au fost rapitzi si inchisi intr-o inchisoare din Scotzia de catre americani, cu complicitatea guvernului britanic. Unii sunt tzinutzi inchisi pur si simplu, altzii sunt folositzi de catre americani in Irak iar artefactele lor magice au incaput pe mana guvernantzilor. Spre exemplu, cum credetzi ca a supravietzuit Margaret Thatcher atentatului irlandez cu bomba din 1984? Pai purta la gat medalionul care te face intangibil, numit Ochiul lui Kelly, si despre care putetzi citi mai multe in benzile desenate Kelly's Eye publicate in 1962 de revista Valiant (azi medalionul a incaput pe mana lui Tony Blair). Evident ca unele din aceste referintze sunt destul de greu de sesizat, mai ales cand sunt ingropate ca easter eggs prin grafica si prin dialoguri. Din fericire, volumul Albion contzine o anexa cu cateva reprinturi ale unor povesti BD din anii 60 prefatzate de un articol al istoricului literar Steve Holland, care aduc lumina asupra cititorilor neavizatzi.

Lumina fara care n-ai nici o shansa sa pricepi ce vrea cartea asta, referintzele fiind comparabile cu League of Extraordinary Gentlemen, filmele lui Tarantino sau opera lui Neil Gaiman. Doar ca o trimitere la Shakespeare sau la Biblie (cazul Gaiman), ori la personajele victoriene (vezi League of...) pot fi prinse cu ochiul liber si de catre cititorul de ocazie care n-a trait intr-o pestera, insa cu Albion n-ai nici o shansa caci n-a auzit nici dracu de chestiile despre care face Alan Moore bancuri. Lectura prealabila a anexelor volumului si vro 2 ceasuri petrecute pe wikipedia sunt obligatorii inaintea lecturii povestii propriu-zise si chiar asa cred ca mi-au scapat o gramada de detalii. Pana la urma, cu un pic de efort, e o lectura satisfacatoare, cu grafica reusita (si grafica isi schimba stilul atunci cand personajele mai au flashbackuri, pentru a reflecta stilurile grafice folosite in revistele vremii la care se face referintza).

In schimb, volumul lui Dave Gibbons e o abureala irelevanta. Din nou avem de a face cu fenomenul graficianului pe care l-a apucat ambitzia scrisului si n-a stiut ce sa faca cu ea. Gibbons incearca sa readuca in atentzie un alt erou al anilor 50, pe Thunderbolt Jaxxon, o incarnare a zeului Thor imbracat in fustitza din cauza ca graficianului care l-a creat nu ii fusese clara diferentza dintre zeii greci si zeii vikingi. Necazu e ca, in timp ce Albion e o poveste care chiar utilizeaza cu nostalgie pomenitzii eroi retro obscuri, aflatzi la senectute, Thunderbolt Jaxxon isi recreeaza eroul din radacini, fara un dram de credit acordat materialului original: in zilele noastre, un copil gaseste centura lui Thor intr-o padure si cand o pune pe el, se transforma in eroul Jaxxon. Treaba care ii este utila in sensul ca pustiul se trezeste fara voia lui in mijlocul unui conflict intre gangsteri irlandezi care de fapt sunt chiar zeii vikingi (O'Dune=Odin?) alungatzi din Valhalla de Dumnezeul crestin, acu cateva sute de ani. Ati ghicit, e o carte recomandata fanilor black metal ezoteric de pe la noi. Chiar daca ideea nu e teribil de proasta (conflictul gangsterilor-vikingi seamana un pic cu seria filmelor Highlander), povestea e infantila, grafica mediocra iar rostul cartzii (=revitalizarea unor eroi BD obscuri) lipseste cu desavarsire.

- plusuri: Albion e greu de citit datorita referintzelor, dar grafica si dialogurile sunt misto si un un pic de efort duce la o lectura satisfacatoare

- minusuri: Thunderbolt Jaxxon e o varza mediocra la toate capitolele

- recomandare: Albion pentru fanii Alan Moore si pentru cei interesatzi de istoria BD, Thunderbolt Jaxxon pentru copii de gimnaziu