Filmele vorbite pe la spate - iulie/august 2015

Filmele musai

The Treatment

Eu n-am prea vazut filme belgiene la viatza mea. Dar din alea pe care le-am vazut (vezi si Loft despre care povesteam acu cateva luni) am tras concluzia ca belgienii au doua probleme majore - femeile sunt urate si (in consecintza) barbatzii tind sa devina pedofili. Creca de aia fac ei berile alea cu gust de capshuni. Loft a fost un film despre femei urate, The Treatment e despre pedofili. Se pare ca sunt atat de multzi pedofili in Belgia incat unul dintre personajele de aici, cand solicita o lista cu pedofilii care locuiesc in imprejurimea in care are loc actziunea, primeste o lista pe mai multe foi pe care tre sa o rasfoiasca.

Spre deosebire de Loft filmul asta nu e un thriller sexy, ci un film politzist destul de brutal si disturbant, in spiritul lui Silence of the Lambs, cu cateva scene pedo putzin cam prea explicite si indezirabile, dar atent regizate incat sa nu faca totusi filmul insuportabil. Ca si in Silence of the Lambs, regizorul stie exact cand sa mute camera de pe ce se intampla. Rezultatul e un film politzist de prima clasa, cu un scenariu sofisticat, dens si bine ticluit, care necesita atentzia concentrata a spectatorului si ii poate descuraja pe suferinzii de deficit de atentzie. E genul de filme pe care credeam ca doar nordicii le mai fac in zilele noastre. De altfel e o ecranizare dupa Mo Hayder, unul (una) din autorii britanici de crime fiction care au facut valuri in ultimii ani.

Protagonistul e un politzist al carui fratzior a disparut cand era mic, rapit si vandut unei retzele traficante de casete video cu kiddie porn, de catre un mosh care seamana suspect de tare cu Mihnea Columbeanu. In zilele noastre, moshul inca nu a fost condamnat din lipsa de probe, iar politzistul investigheaza un alt caz, al unui pedofil care pe deasupra mai e si canibal, si care ar putea avea o legatura cu retzeaua pedofila careia ii cazuse victima fratzioru.

 Ant-man 

Am cam obosit de la avalansha de filme Marvel din ultimii ani, insa Ant-man e un suflu de aer proaspat in industria respectiva, cam cum a fost Guardians of the Galaxy anul trecut, dar in alt sens. Nu in ce priveshte povestea, care are aceeasi structura standard ceruta de Marvel (un supererou se bate cu nishte corporatisti malefici care reprezinta interesele organizatziei naziste Hydra), ci in ce priveshte stilul.

• Intai stilul vizual - efectele speciale nu se mai concentreaza pe explozii, batalii si cataclisme urbane, ci au loc intr-un univers micro. Supereroul Ant-man are capacitatea de a se face foarte mic (cu pericolul de a deveni prea mic si de a se pierde in universul subcuantic) si de a se imprieteni cu furnicile. Asta face ca bataliile si scenele de actziune sa aiba un farmec aparte, exploatat ingenios de regizor (un nimeni).
• Apoi mai avem dialogurile si situatziile amuzante, scenariul fiind scris de britanicii Edgar Wright (Shaun of the Dead) si Joe Cornish (Attack the Block). Primul ar fi trebuit sa regizeze filmul dar a intrat in ceva conflict creativ cu Marvel care a dorit sa impuna totushi o anumita retzeta narativa, in intentzia de a lega filmul de celelalte filme Marvel. Daca ma gandesc la ce a facut Edgar Wright cu Scott Pilgrim probabil e mai bine asha, ar fi ieshit prea parodic de pe mainile sale.
• Filmul evita cu succes sa fie un origin-story. Ant-man-ul original (membru al echipei Avengers si cel care a inventat tehnologia de micshorare) e aici deja batran si vaduv, jucat de Michael Douglas. Ant-man-ul din film e un talhar benevolent jucat de Paul Rudd care preia shtafeta de la batran in timp ce dezvolta un interes romantic pentru fiica acestuia (gagica din Lost). Inamicii sunt corporatisti ce vor sa vanda tehnologia de micsorare organizatziei naziste Hydra (asta fiind legatura cu Avengers si celelalte filme Marvel recente).

  Predestination

Un film eveniment din mai multe puncte de vedere.

• In primul rand ca e o ecranizare dupa Robert Heinlein, autor clasic+mare de SF care n-a fost ecranizat suficient, cel putzin nu cu scrierile sale bune (ar fi Starship Troopers, despre care parerile sunt schizmuite).
• In al doilea rand ca se bazeaza pe una din povestirile scrise de Heinlein pentru Playboy (revista a incurajat dintotdeauna literatura, inclusiv pe cea SF, doar versiunea romaneasca e facuta pentru cocalari).
• In al treilea rand ca e al treilea film al fratzilor Spierig, pe care ii urmaresc de la debut si care fac filme foarte rar dar foarte dragutze. Primul lor film a fost cu zombie (Undead), al doilea cu vampiri (Daybreakers) iar asta e cu... hermafroditzi.

Ethan Hawke joaca rolul unui agent temporal care calatoreste in trecut sa impedice niste atentate teroriste. In timp ce freaca menta intr-un bar, intalneshte un barbat care sustzine ca cu ceva timp inainte fusese femeie. Cei doi se intind la poveste ca in Hanul Ancutzei. Jumatate din film e povestea barbatului care isi aminteste cum era pe vremea cand era femeie si cum schimbarea de sex i-a naruit viatza sociala si cariera. A doua jumatate e povestea lui Ethan Hawke si a teroristului pe care il cauta. Povestea prezinta o gramada de twisturi, unele previzibile dar si unele imprevizibile, unele scandalos de aberante dar urmand totusi fidel ironia speculativa a lui Heinlein si joaca sa de-a paradoxuri temporale fara a apela la scurtaturi frauduloase cum face de exemplu Doctor Who.

  The Harvest 

Samantha Morton (Synecdoche New York, Minority Report) si Michael Shannon (Revolutionary Road, Bug) fac roluri mari, teatrale, in primul film al lui John McNaughton dupa o absentza de vreo 15 ani din industrie. In anii 80 McNaughton promitea a fi un mare regizor de horror (cu Portrait of a Serial Killer), apoi s-a mai inmuiat si a facut niste thrillere sexy (Wild Things), apoi a disparut cu totul pana la acest film pe nedrept trecut cu vederea.

Povestea incepe ca un family movie, despre o fetitza care se imprietenshte cu un baiat in scaun cu rotile din vecini. Prietenia nu e aprobata de parintzii copilului si nici de bunicii care au grija de fetitza, insa motivele se dezvaluie treptat. Din pacate e un spoiler insusi faptul ca filmul e facut de John McNaughton, ceea ce anuntza din capul locului ca tonul de family movie din prima parte e o pista falsa si ca filmul degenereaza ulterior intr-un thriller destul de intunecat.

Roger Dodger

Din cand in cand mai revad si filme vechi, dar nu prea scriu pe blog despre ele. Am zis ca totusi sa extind articolul de fatza si cu doua titluri revazute despre care nu am apucat sa scriu la vremea lor (pentru ca nu aveam blog) si creca lumea le-a cam uitat sau nu le-a vazut niciodata.

Roger Dodger e unul din filmele cele mai dragi mie, si de la care am invatzat cele mai multe despre viatza si despre femei. In rolurile principale avem un corporatist care isi invatza nepotul (jucat de Eisenberg din Social Network pe cand era un pushti) cum sa agatze gagici. Toate tehnicile din film au fost testate si sunt foarte utile in viatza de zi cu zi, garantez. Povestea ii duce pe cei doi printr-o noapte de clubbing in care interactzioneaza cu toate soiurile de femei, de la corporate power-bitches la rapandule proaste ori la gagici dragutze si destepte. Dialoguri superbe si caractere excelent puse in film. Un rol important de corporate bitch joaca Isabella Rossellini, unul de gagica dragutza joaca Jennifer Beals din L Word iar unul de rapandula proasta joaca Elizabeth Berkley (care, saraca numai de roluri de astea a avut parte dupa Salvatzi de Clopotzel).

Pacat ca regizorul Dylan Kidd nu a mai facut decat un film de atunci (sa-mi amintesc sa-l caut si pe al doilea).

Crash

Un alt film revazut cu mare drag, confundat adesea de populatzie cu Crash-ul care a luat Oscarul in 2004. Asta e din anii 90 si e ecranizarea lui David Cronenberg dupa o poveste geniala a genialului J.G. Ballard.

Cronenberg a avut doua perioade in cariera lui - la inceput dorea sa se consacre ca regizor de SF si horror (Scanners, The Fly, Videodrome etc.), iar acum vrea neaparat sa ia un Oscar si face filme pline de fitze (Cosmopolis, A Dangerous Method etc.)*. Undeva intre cele doua perioade a avut una de tranzitzie, cu cateva filme transgresive care nu se califica drept horror dar sunt in mod cert nelinishtitoare. Crash e varful perioadei respective, despre un grup de indivizi care dezvolta un fetish sexual pentru accidentele de mashini si adora sa faca sex pe patul de spital. Pentru a da curs pasiunii, fac pe dracu in patru sa se puna in situatzii rutiere periculoase, iar unii incep chiar sa simuleze accidente de mashini celebre (precum cel care a dus la moartea lui James Dean).

Filmul e profund erotic fara sa fie explicit, si profund pansexualo-fetishist (toata lumea si-o trage cu toata lumea cata vreme miroase a benzina). In rolurile principale James Spader, Holly Hunter si Deborah Unger (care nu pricep unde a disparut, era o gagica super). De cate ori supravietzuiesc unui accident de mashina ma inchid in casa si ma uit la acest film intr-o atmosfera romantica.

*creca a inceput deja o a treia perioada, recent Cronenberg a debutat ca scriitor cu un excelent roman despre cosumerism si fetishisme bizare, sugestiv intitulat Consumed si care reviziteaza unele idei din Crash

Filmele contra plictiselii

Zombeavers

Trei parashute se duc la o cabana in padure sa deplanga faptul ca una dintre ele a fost inshelata de iubit cu alta dintre ele. Pana la urma apar si cei 3 cocalari care le fac curte, incercand sa lamureasca cine pe cine si cu cine a inshelat. Dupa ce se bulanesc ei umpic pe-acolo, cabana e atacata de nishte castori zombificatzi din pricina desheurilor radioactive deversate iresponsabil de industria locala. In ajutor mai sar niste personaje locale ce sfarsesc prin a cunoashte destine groaznice. Toata lumea tzipa, alearga, o tipa isi da la un momendat jos sutienu, iar un moment cu innuendo lesbian se incheie oribil.

Filmul e cam tardiv, genul asta de parodie horror s-a fumat pe cand ieshea Black Sheep, ori cel tarziu cand a iesit remake-ul Piranha 3D. E o intarziere de aproape 10 ani aici. Totusi Zombeavers e foarte scurt, suficient de amuzant, cu suficiente gaguri incat sa destinda o serata pentru toate categoriile de public, inclusiv cei care nu suporta filmele cu zombie. Efectele speciale sunt ieftine si parodice, nu au nimici horror in ele, deci filmul poate fi consumat si de publicul mai sensibil. Fetele nu-s asa de frumoase cum s-ar cere de la un astfel de film, iar scenele de sex sunt facute prea in bataie de joc incat sa conteze. Dar e ok si-asa.

Chappie

Se pare ca aveam dreptate cand ma ciondaneam cu SFistii romani si le ziceam ca District 9 e un fals semn de revigorare a filmului SF. Sud-africanul Neil Blomkamp a incetat sa mai fie o revelatzie si pare ca se tampeshte cu fiecare film pe care il face. Elysium deja a fost un SF banal (cu cateva momente reushite), insa Chappie e de-a dreptul cretin, un fel de Robocop amestecat cu un videoclip al trupei rap Die Antwoord (care, ocupand rolurile principale, contribuie major la cretinizarea filmului). Pana si dimensiunea sociala tipica filmelor lui Blomkamp lipseste de aici.

Chappie e un fel de film pentru copii, presupunand ca copiii au voie sa se uite la filme cu injuraturi. Creca incepe sa apara o noua generatzie de filme din astea, in care injuraturile si scenele sangeroase sunt false indicii menite sa fraiereasca adultzii sa vina la filme care de fapt sunt pentru copii. Preferam perioada in care se faceau filme pentru copii care incercau sa aiba ceva de spus si adultzilor.

Pomenitzii Die Antwoord joaca nishte gangsteri jegoshi care incearca sa-l invetze pe robotul-politzist Chappie sa fure, sa omoare si sa lucreze pentru ei. Dar Chappie are suflet si face diferentza intre bine si rau, datorita unui programator indian care stie sa programeze suflete (jucat de pushtiul din Slumdog Millionaire). Mai apar Hugh Jackman si Sigourney Weaver in roluri de corporatisti care au propriile interese in crearea de robotzi militarizatzi. Din pacate Chappie e totusi mai aproape de Pinocchio decat Robocop si totusi nu se califica nici macar drept un videoclip extins pentru cei de la Die Antwoord (clipurile lor sunt funny, Chappie nu e).

Sper ca cineva il va opri pe Blomkamp de la a face o trilogie, asa cum amenintza ca si-ar dori.

Drinking Buddies

Tipu cu camasha albastra e cuplat cu tipa cu bluzitza albastra. Tipu cu camasha in carouri e cuplat cu tipa in rokitza rosie. Cele doua cupluri se duc la iarba verde sa se relaxeze, iar acolo are loc un incident amoros intre tipu in camasha albastra si tipa in rokitza rosie, fara stirea partenerilor care flirteaza si ei, dar ceva mai nevinovat (se limiteaza la skinny dipping). Ajunsi acasa, cuplul din stanga se destrama si tipa in bluzitza albastra incepe sa iasa cu tipu cu camasha in carouri. Toata lumea din film e alcoolica si are mereu un pahar de bere in mana, ceea ce le mai lubrifiaza derapajele (vezi si titulul, vezi si posterul).

Nu va spun ce se intampla mai departe, nu ca sa nu dau spoilere, ci pentru ca nu se intampla nimic altceva decat ca personajele discuta despre nimic, uitand parca de intriga filmului. Filmul e un abuz de vorbarie, o gramada de dialog improvizat si prin urmare incoerent (desi hipsterii mumblecore sustzin ca dialogul improvizat e mai natural, aici e suparator de obvious ca actorii improvizeaza si nu stiu ce sa mai zica).

De ce m-am uitat la filmu asta? Acu catziva ani aparuse in America o generatzie noua de regizori horror, o gashka in cel mai propriu sens al cuvantului, care au facut impreuna seria de antologii de scurt-metraje VHS (si au mai facut ei diverse filme atat separat cat si in colaborare), fiind etichetatzi atunci drept "grupul mumble-gore" (ca referintza la sortimentul de cinema indie numit mumblecore pentru ca personajele vorbesc mult si mormait).

Drinking Buddies asta e facut de unu dintre ei, Joe Swanberg (in al carui CV mai apar titluri serioase precum A Horrible Way to Die) si printre actori se numara altul dintre ei, Ti West (in al carui CV mai apar titluri serioase precum excelentul House of the Devil). Se pare ca cei doi au abandonat cauza realizand ca u can get more pussy cu comedii romantice decat cu horror, ceea ce cred ca s-a si intamplat avand in vedere ca au reusit sa le recruteze pentru acest film pe gagica din House MD si pe una din Twilight. Pana la urma ce a iesit aici e un film hipsteresc incoerent care denota pizdificarea si degenerarea a ceea ce candva promitea a fi o noua generatzie de auteuri horror.

Filme de kkt

 

 The Guest

Adam Wingard e al treilea membru al grupului mumble-gore sus-mentzionat (autor al merituosului You're Next - detalii aici). Pe cand ma uitam la Drinking Buddies, mi-am amintit si de Adam Wingard si m-am gandit sa verific ce s-a mai ales de el. Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca nu s-a apucat inca de comedii romantice. Cea proasta e ca mai bine s-ar fi apucat. Filmul asta e inept si banal. Nu e nici macar horror, e un fel de Bourne Identity al omului sarac, cu un actor teribil de nepotrivit rolului principal, un fecior cu ochi de caprioara care incearca sa joace rolul unui psihopat.

Protagonistul se prezinta la o familie pretinzand ca e veteran al Razboiului din Irak si ca a fost coleg pe campul de batalie cu fiul decedat al familiei. Familia il primeste cu drag si il cazeaza pentru cateva zile, insa ceva e dubios legat de individ si in urmatoarele zile prin vecini incep sa aiba loc tot felul de accidente suspecte. Colac peste pupaza, sunt semne si ca autoritatzile il cam cauta pe flacau. La naiba, hai sa va dau si spoileru ca chiar n-are sens sa vedetzi filmu asta: pana la urma gagiul e un soldat modificat in laboratoarele armatei SUA si scapat de sub control, ori defectat, nu mai tzin minte.

Top muzical 2015: semestrul 1 - inca 10 albume notabile

Asta e partea a doua a topului meu muzical pe 2015, cu inca 10 albume notabile ascultate in prima jumatate a anului, pe langa primele 10 despre care am povestit in articolul trecut. Urmatoarele doua calupuri urmeaza ca de obicei la sfarsitul anului.

 

The Lone Bellow - Then Came the Morning

Se baga o gramada de bani in acest threesome folk new-yorkez, asa ca noul album suna mult mai orchestral si bombastic decat debutul, cu o gramada de acompaniatori, cu piese mai pestritze si versuri ceva mai sofisticate decat colindele de dragoste ratata de pe albumul de acu 2 ani. Trio-ul fusese infiintzat ca un proiect de familie menit sa atraga fonduri pentru operatzia nevestei unuia din membrii, insa acum e o ditamai trupa la mare cautare prin SUA, mai putzin la noi unde exista inca reticentza fatza de sectorul country-folk.

S-a pierdut pe albumul asta ceva din fredonabilitate, dar s-a castigat mult la arhitectura sunetului si la diversitatea pieselor. L-am inghitzit din cauza asta ceva mai greu, dar a crescut cu constantza iar varfurile albumului, precum piesa de titlu de mai jos, sunt de mare clasa, bine alternate cu momente mai minimaliste, gangurite de vocea feminina. Albumul e un rollercoaster cam obositor, cu treceri brushte de la bombastic la calm, dar arata o trupa care impinge tare inainte si o sa mai auzim de ei.

 Moonspell - Extinct

Acu 20 de ani mi-a luat nevasta primul tricou cu portughezii Moonspell, pe cand albumul de debut Wolfheart intra direct in sufletele rockerilor romani de atunci, datorita numeroaselor referintze la Transilvania (desi am impresia ca undeva trupa facea o confuzie intre vampiri si varcolaci). Acu 10 ani mi-am dus fosta gagica la primul concert Moonspell in Romania, la Timisoara, si a zis ca e cel mai misto concert din viatza ei. Intre timp a devenit o hipsteritza mizerabila si acu 2 saptamani cand trupa ne-a revizitat la festivalul Rockstadt a zis ca e o trupa de kkt. Ce-i drept si trupa se cam da in stamba de cate ori vine in Romania, nu stiu cine ii sfatuieste prost ca tot ce vrem sa auzim de la ei sunt piesele Vampiria si Alma Mater. Din cauza nostalgiilor emotive romanesti niciodata nu mi-au cantat nimic de pe albumele preferate - Sin/Pecado si Butterfly Effect.

In schimb albumele lor au avut cu constantza o calitate peste nivelul marii, cu piese memorabile chiar si pe albumele mai slabe, ceea ce nu se poate spune despre colegii lor de generatzie nouazecist-gotica care au mai dat cate o gherla in astia 20 de ani (Tiamat, Anathema, Paradise Lost etc.). Moonspell au ramas fideli conceptului lor original, oculto-erotic, sound-ul (si componentza) au variat mai putzin decat la alte trupe, munca fiind depusa in cladirea unei identitatzi solide si a unui portofoliu fara pete. Piesele continua sa-l aiba pe vino-ncoa, cu o sanatoasa varietate intre balade sensibile si piese metal mai harshaite, cu ceva influentze Sisters of Mercy si HIM amestecate printre bucatzi mai dure, adica are de toate pentru totzi.

As fi ales alta piesa pentru primul videoclip de pe album, asta pe care a ales-o trupa fiind o optziune prudenta, pentru fanii vechi si ceva mai putzin appealing pentru primul contact.

 

 

Protomen - The Cover Up

Cel mai misto album de coveruri pe care l-am ascultat de la compilatzia Ulver de acu 3 ani, si clar unul din cele mai bune albume de coveruri pe care le-am auzit vreodata (creca ar intra intr-un top 5 all time al acestei categorii).

Protomen sunt un grup obscur specializat pe opere rock bombastice si cinematice, cu albume narative bazate pe povesti SF si jocuri video japoneze. Mai precis, citez We noticed a void in rock and roll. A hole that could only really be filled with grown men and women painting up like robots and playing some fierce and furious rock music based on a 1980s video game. We were fairly certain no one else was going to fill that hole. But, by God, it's filled now.

Albumul asta aduna toate coverurile cu care trupa obisnuia sa-si condimenteze concertele, acoperind o anvergura stilistica foarte dubioasa - de la Total Eclipse of the Heart (Bonnie Tyler) la Trooper (Iron Maiden), de la Patti Smith la Cindy Lauper. Sunt doua lucruri foarte dubioase legate de albumul asta: 1) ca trupa reuseste sa faca un album conceptual cu o poveste epica punand cap la cap piese care la origini n-au nici o legatura intre ele, create de artisti din diverse generatzii care n-au mai nimic in comun. 2) ca pe coverul Queen vocalul suna de parca e Freddy Mercury incercand sa pretinda ca e altcineva. Cum trupa e notorie si pentru anonimitatea membrilor sai, nu m-ar mira sa aflam intr-o buna zi ca e chiar el.

P.S. A mai fost un album de coveruri interesant anul asta, al grupului hardcore Prong (cu piese Sisters of Mercy, Neil Young, Killing Joke), dar nu poate concura cu asta.

 

 

John Hiatt - Terms of My Surrender

Blueserul John Hiatt a scos albume fara intrerupere de 40 de ani incoace si totusi lumea nu-l prea stie pe la noi. Ma rog, nici io nu-l stiam, doar batranetzea m-a impins spre aceste zone muzicale (albumul contzine si o superba piesa despre oameni batrani intitulata... Old People).

In blues exista din pacate o mare predispozitzie spre clisheu (chiar mai mult decat in alte genuri) si 90% din piesele iesite din zona asta suna suparator de similar cu hituri/standarde ale clasicilor. John Hiatt se numara insa printre acei clasici si e responsabil pentru un mare numar din clisheele bluesului, fiind unul din cei mai "covered" artisti ai genului (au facut coveruri dupa el Bob Dylan, Willie Nelson, Iggy Pop, Joe Cocker si inca vreo suta de indivizi). Cine s-a uitat la serialul Treme, despre scena muzicala americana sudista, ar fi trebuit sa-l zareasca pe acolo.

Omul a explorat destul de mult la viatza lui, inclusiv in zona  pop-rock, dar a ajuns la o venerabila varsta la care muzica, atitudinea si versurile sale incep sa semene tot mai mult cu folkul geriatric al lui Leonard Cohen - lipsit de vlaga, dar cu versuri destepte si cu refrene terapeutice pentru inimile albastre.

 

 

Faith No More - Sol Invictus 

Faith No More e unul din grupurile pe care s-a cladit o mare bucata din istoria muzicii si inevitabil ma leaga de ei umpic cam prea multe amintiri - de la prima caseta cumparata cu ei la seratele din balconul lui Sake, concertul vazut in cadrul turneului de reuniune de acu catziva ani, piesele de agatzat gagici (This Guy's in Love with You, Mouth to Mouth) ori piesele de luat papucii - (Naked in Front of the Computer, Last Cup of Sorrow, iar de anul acesta Separation Anxiety). Probabil doar la Nick Cave am mai gasit atatea piese care sa marcheze momentele esentziale ale existentzei.

Desi se anuntzase ca turneul de reuniune e facut mai mult pentru bani decat pentru o reformare propriu-zisa, ma bucur ca s-au scremut sa scoata acest album, cam scurtutz, dar care face mai multa cinste catalogului FNM decat au facut alte albume cu rol ceremonial din ultima vreme (Sabbath, Floyd, Dead Can Dance). Nu l-as cataloga tocmai ca un material spectaculos, dar imi permit un moment de slabiciune in topul meu, asa cum si fanii Sabbath sau Swans au bagat neconditzionat in top albumele de revenire ale grupurilor respective. E totusi un album dragutz, divers, scurt si lipsit de umplutura, cu Mike Patton prestand intr-o maniera bombastica, cu care are tot mai putzin ocazia sa se infatzisheze in proiectele sale mai experimentale (ce tzin de romantze, jazz, hip-hop).

P.S. Am povestit mai multe in cronica pe care am scris-o pentru Dilema.

 

 

Michael Goodman - Unbreakable Heart

Am ajuns si la performantza sa bag in top un artist care n-a reusit niciodata sa adune mai mult de 500 views pe Youtube. Din pacate cam tot ce se gaseste cu el sunt homevideos cu artistul cantand in chilotzi la el pe canapea, ceea ce ma obliga sa aleg o mostra fara video de pe soundcloud.

Asta a fost debutul anului (trecut) in country si castigatorul a nu stiu ce concursuri de Johnny Cash impersonators. Michael Goodman e un individ la inceput de drum si majoritatea pieselor sale suna de parca ar fi coveruri dupa hituri country, desi nu-s, sunt pur si simplu piese extrem de radio-friendly inspirate de legendele genului si executate ca la carte. Anul asta a mai scos un album cu balade influentzate de muzica gospel, dar ala e cam serios si sobru, in schimb Unbreakable Heart e mult mai fun si mai rock'n'roll.

Daca Johnny Cash ar fi putut face sex cu Buddy Holly si din impreunarea lor s-ar fi putut naste un copil, ala ar fi Michael Goodman.

P.S. In ultima vreme incearca sa se rebranduiasca cu numele complet Michael Monroe Goodman, asa ca uneori e mai usor de gasit dupa numele complet.

 

 

 

 Dead Sara - Pleasure to Meet You

Traim vremi fructuoase pentru rockul feminist - mi-au trecut prin urechi intr-un interval relativ scurt de timp albume cu carlig imediat de la Sinead O'Connor, Royal Thunder, Beth Hart si acest powergirl-band numit Dead Sara. Chiar si ispravile de anul asta ale lui Nightwish si Anneke au fost mult mai proaspete decat ce au scos numele respective de vreo 10 ani incoace.

Am optat pana la urma pentru includerea trupei asteia pentru ca, desi-s niste acrituri dispretzuitoare de barbatzi, canta ca pe vremea mea, ceva intre 4 Non Blondes, Morissette, Hole si ce gagici cool mai erau pe atunci, inainte sa innebuneasca femeile si sa inceapa sa faca twerking. Trupa asta imi da sperantza ca mai exista femei cu koaie.

 

 

Enslaved - In Times 

Desi pana nu demult black metalul era genul pe care obisnuiam sa-l ridiculizez cel mai abitir, in 2015 cele mai bune albume metal par sa vina din directzia asta. Creca si datorita hipsterilor care abia au descoperit genul si il percep drept un alt fel de muzica "indie" exotica, dand un imbold rafinarii si comercializarii genului pe o scara mai larga si mai interdisciplinara. Semnele sunt numeroase: vezi ponderea albumelor de gen in topul Pitchfork de anul trecut (sectziunea metal); Satyricon au scos un DVD cu ditamai corul madrigal norvegian, iar fostul ministru Miclea a participat recent la un concert Negura Bunget la Cluj.

Deci a fost un an mare pentru black metal, printre cele mai bune din istorie, cu albume cool din partea trupelor avangardiste care au crescut in aceasta zona (Arcturus, Dodheimsgard, Sigh, Liturgy, Code, A Forest of Stars), dar si din partea trupelor mai traditzionaliste care, desi bat apa in piua, si-au construit cu tenacitate o identitate inconfundabila. Din a doua categorie s-au remarcat anul asta albume Marduk, Cradle of Filth si Enslaved, si m-am scarpinat mult in cap pana sa aleg unul dintre ele pentru includerea in acest top. Ca sa nu alienez cititorii anti-metal cu exces de albume din segmentul asta, am ales doar albumul vikingilor Enslaved, influentzat fiind si de participarea la Festivalul Roadburn, in care au avut un show sofisticat cu proiectzii video realizate de Costin Chioreanu.

Recent trupa a vizitat si Romania la festivalul Rockstadt si pare ca e destul de pe val prin toata Europa, ceea ce a dus la o deschidere a sound-ului cu tot mai pregnante partzi vocale melodice, excelent mixate cu cele racnite dupa cum demonstreaza piesa de mai jos.

 

 

 

Turbowolf - Two Hands

Asta e prima trupa pe care am vazut-o live dupa ce am fugit din tzara si la cat de mic a fost concertu ala am crezut ca n-o sa mai aud niciodata de ei. Eram vreo 10 inshi intr-un bar jegos din Viena, iar merchandiseul era vandut de vocalul trupei care a trebuit sa-si adune cutiile cand i-a venit randul sa urce pe scena. Am fost surprins sa aflu acu, dupa 4 ani, ca trupa mai exista si are un album nou destul de vanjos si catchy, care umple locul lasat gol de revelatzia efemera de acu catziva ani numita Wolfmother si au inceput sa fie comparatzi pe ici pe colo cu succesul de anul trecut al debutantzilor Royal Blood.

Vocalul e un grecotei in iegari iar restul trupei niste hipsteri engleji, dar canta altceva decat zdranganeala standard si pizdificata a generatziei post-post-punk cu blugi stramtzi.

 

Paradise Lost - The Plague Within 

Desi a fost una din trupele mele favorite in anii 90, in ultimii ani Paradise Lost au cam lipsit din recomandarile mele caci ma irita destul de mult disperarea cu care astfel de trupe au incercat sa-si recupereze la batranetze fanii, intorcandu-se la sound-ul rudimentar de la inceputul carierei si renuntzand la orice ambitzii exploratoare. Cel mai nasol e cand astfel de intoarceri la radacini (cazul My Dying Bride) sunt manevre de imagine menite sa mascheze destramarea trupei originale si saracia ideilor ramase dupa plecarea unor membri cheie.

Totusi felul radical in care au facut-o Paradise Lost pe acest album are ceva deosebit. E si chestie de imagine (barbile sinistre, incaruntzeala si ridurile, versuri cu cuvinte mai urate decat de obicei), dar e si o atenta explorare stilistica prefigurata de implicarea recenta a celor doi lideri in niste proiecte death metal (chitaristul in Vallenfyre, iar vocalul in Bloodbath). Cei doi si-au pus cap la cap noile idei si au facut un amestec nu chiar rudimentar de stiluri extreme, atat de inspiratzie europeana (lentoare doom, grohaituri death) cat si americana (niste sludge american pe vreo doo piese). Pe ici pe colo au mai lasat si un refren melodios care ii face pe fani sa-si aminteasca de albumul Shades of Grey (mai de la inceputul carierei, early 90) cand vocalul nu prea stia sa cante dar isi dorea foarte tare sa incerce. Acum stie si se preface ca nu stie, ceea ce da o nota suplimentara de haz acestui material.

Oricum tot amestecul asta a cam scos trupa din sectorul depresiv, noul sound fiind caracterizat cel mult drept morocanos.

Top muzical 2015: semestrul 1

Cu mare intarziere din cauza vietzii mizerabile pe care o duc (am ajuns sa fac sex pentru mancare), avem aici top 10u traditzional de jumatate de an pe care trebuia sa-l fac acu vreo luna, cu cele mai cool albume pe care le-am ascultat in prima parte din 2015.

Ca de obicei, ordinea e irelevanta si nu sunt neaparat albume din 2015, adesea se mai strecoara si unele din anul precedent, ascultate cu intarziere. Asta e cum ar veni primul calup din selectia mea anuala de 40 de albume (urmeaza un al doilea calup, iar restul la sfarshitul anului).

Marc Almond - Velvet Trail 

Vedeta brit-queer-pop a anilor 80 (autorul lui Tainted Love pe cand avea trupa Soft Cell), Marc Almond scoate de la o vreme albume cu nemiluita, tot mai melancolice si cu o tot mai pregnanta componenta gotic-geriatrica (ma rog, influentza asta a tot revenit recurent in muzica sa, vezi si colaborarile cu Current 93, sau poate omu vrea sa salute inapoi faptul ca Marilyn Manson a facut cover dupa Tainted Love). Abia terminasem de-l laudat incluzandu-i doua albume in topul meu din 2014, ca la scurt timp a si sarit cu acest album complet nou, complet fresh, care parca e si mai cool decat cele de anul trecut, si totodata destul de diferit, de ascultat in weekenduri perfecte.

Sta mai slab la partzile disco/dansante (hit-ul Worship me now de anul trecut ar fi facut istorie intr-o lume cinstita), dar sta mai bine la baladele melancolice care provoaca crize de apendicita romantica si te baga in mormant cu zile. A se asculta cu prudentza alaturi de cei dragi.

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Billy Idol a fost mereu in viatza mea intr-un fel sau altul, dar nu cred ca i-am ascultat un album de la un capat la altul pana acum, cand m-a lovit peste fatza cu acest material memorialistic, balacit in regrete, efluvii de nostalgie si rock'n'roll incaruntzit de cea mai inalta spetza. Omu scoate albume tot  tot mai rar si are tot mai multe de spus in ele pe masura ce imbatraneshte, aluneca in uitare si tinerii hipsteri incep sa te intrebe who the fuck is this guy?

De-a lungul albumului, Billy isi aminteste de jointurile pe care le tragea cu Johnny Rotten, de gagicile cu care si-a tras-o prin cluburi, de preteni mortzi si disparutzi, de istorie, cum ar veni. Un album incarcat de poezie autobiografica ragushita, cu refrene incredibil de catchy, cu balade care ar trebui trecute in dreptul definitziei cuvantului "Balada" prin dictzionare. E de anul trecut, dar doamne iarta-ma daca nu e un album musai de ascultat.

Doug Seegers - Going Down the River

Observatzi cum media de varsta a artistilor pe care ii recomand in topul personal a sarit subit cu vreo 20 de ani de o vreme incoace. Doug Seegers e un homeless shtirb din New York care a debutat la 62 de ani in Suedia cu albumul country al anului (trecut). Omul a fost cules de pe strazi pe cand cershea, de catre un producator TV suedez si a fost adus cu japca peste ocean.

L-au bagat in studio inainte sa apuce sa-i puna dintzii, asa ca dictzia versurilor sale are o pelticie aparte, de care ajungi sa te atashezi emotzional. Unde mai pui ca, asemenea precedentzilor artisti din acest articol, omul canta doar despre ce shtie, si shtie o gramada, nu fantazeaza. Adica gagici, rachie, prostata, chestii serioase. Probabil hipsterii de peste 10 ani, care vor realiza intr-un tarziu ca exista si muzica country, vor face un idol indie din Doug Seegers. Mai indie decat sa fii homeless si fara dintzi nu exista, a spus-o si Shane MacGowan la vremea lui.

P.S. Recent Doug Seegers a scos si un album in colaborare cu Jill Johnson (gagica din clipul de mai jos) dar ala e nashpa, e doar un gest exploatativ al gagicii de a mai mulge niste bani pe spatele moshului.

 The Body and Thou - You, Whom I Always Hated

Hai sa coboram totushi media varsta si sa dam chitarile mai tare. Metalul, pe care il ascult de cand eram atâtica, n-a lipsit niciodata din topul meu personal, chiar daca in ultimii ani ma bantuie senzatzia ca m-as fi regasit mai bine in muzica country, daca nu ar fi fost in mod obstinat tzinuta departe de cultura noastra (chiar si in mediile hipsteresti, chiar daca se pretind mai deschise la explorare).

In fine, daca in topurile mele din 2014 metalul a avut o prezentza minoritara, 2015 se arata a fi un an plin de surprize, inovatzii si reformari spectaculoase. The Body si Thou intra la capitolul "inovatzii": sunt doua trupe din noul val doom-metal hipsteresco-postmodern promovat de Pitchfork. Am vazut ambele trupe live si e intr-adevar ceva interesant, meta- si post- in felul deconstructiv in care presteaza grupurile astea, pe de o parte influentzate de Sunn O))), pe de cealalta parte de metalul mlashtinos de Louisiana (Down, Crowbar etc.). Totusi, luate separat ambele grupuri sufera de oarecare saracie in idei (creca si din cauza ca The Body are doar doi membri, un baterist si un tip gras care mi-a guitzat infernal in ureche intr-un bar foarte stramt din Viena).

Albumul de fatza insa acopera lipsurile ambelor trupe si e un experiment inovator. Ambele trupe cantand simultan, cu 2 randuri de tobe, 2 chitari, 2 voci (ambele grohaite, una mai isterica, una mai viscerala), imbinand cu rafinament nuantze stilistice din ambele surse. E o provocare sa incerci sa ghicesti cine ce canta, ori sa observi cum trupele se completeaza reciproc in ceea ce, intr-un fel, suna ca doua albume trase live unul peste celalalt.

P. S. Albumul contzine si un cover Nine Inch Nails complet aberant.

 

 

 Arena - The Unquiet Sky

Pe nedrept neglijat in beneficiul supereroilor prog-rock, grupul britanic Arena sufera de nefericirea de a avea un nume nasol, generic, dificil de cautat pe google, mai sufera de nenorocirea de a fi un grup prog-rock britanic, deci mereu in umbra unor Yes sau Pink Floyd, si nu in ultimul rand sufera de stigma de a fi grupul format de primul toboshar din Marillion, dupa ce fusese dat afara de respectivii pentru incompetentza crasa (conform lui Fish). Nici acu, la 20 de ani de la formarea trupei, omu nu reusheste sa se auda pe propriile piese - sub aspectul asta Arena e una din cele mai non-acrobatice si non-dinamice trupe pe care s-a pus vreodata eticheta prog-rock.

Insa saracia respectiva e compensata din plin de un simtz melodic aparte, englezesc, datorat in mare parte claparului veteran Clive Nolan, iar mai recent (de la albumul precedent) unei voci noi care seamana (mai ales pe albumu asta) cu Bruce Dickinson. Refrenele pun in valoare foarte bine dictzia britanica a noului vocal si ii ofera mult spatziu de melodie fredonabila. Restul muzicii se incadreaza teoretic in acelashi keyboard-rock siropos cu care s-a consacrat trupa (parca incepe sa aduca si cu Royal Hunt), dar am asa o senzatzie ca asta ar putea fi cel mai bun album al lor, un fel de revelatzie tardiva a genului.

Liturgy - Ark Work

Liturgy a fost grupul prin care am luat contact cu notziunea de "hipster black metal" - ma refer la cel american (popularizat de Deafheaven), caci istoric vorbind hipsterismul in black metal creca poate fi localizat chiar la primele materiale Ulver/Burzum. Albumul Liturgy de acu 4 ani a atras atentzia in primul rand in plan vizual - era prima data cand vedeam pe cineva cantand black metal in tricou verde/roz, pantaloni trei sferturi, guler taiat in V si carare pieptanata pe o parte. Trupa introducea nerd-black metalul promovat isteric de Pitchfork in ultimii ani ca inovatzie americana.

Probabil straduindu-se sa se desprinda totusi de turma respectiva, Liturgy au ticluit aici cel mai bizar album metal pe care l-am ascultat in multa vreme. Interviurile premergatoare lansarii promiteau ca grupul incearca un fel de "black metal cu clopotzei". Am luat-o ca pe o gluma, dar nu e deloc asa - clopotzeii sunt folositzi aici ca substitut pentru clape, chitara si uneori chiar voce, suna mereu undeva prin spate, la inceput iritant pana ajungi sa te obisnuiesti cu ei, iar dupa ce te-ai obisnuit, incepi sa ai impresia ca black metalul ar fi trebuit sa aiba dintotdeauna clopotzei.

 

 

Ray Wylie Hubbard - The Ruffian's Misfortune

De Ray Wylie am aflat tarziu, abia la albumul precedent, desi omul a inceput cu country inca din anii 70. Astazi e mai mult blues si pe alocuri e "Texas rock" cand mai baga in priza chitara electrica, dar creca e la varful carierei sale si ii shade foarte bine postura de boshorog hippie texan cu un picior in groapa si spiritul in cer. Nu e la fel de ramolit ca Willie Nelson si nici la fel de mort ca Johnny Cash, e fix la varsta aia cand barbatu mai poate, dar nu pentru multa vreme.

Anul asta moshu are un album nou si cine a fost incantat de A Grifter's Hymnal tre sa plece urechea si la The Ruffian's Misfortune. Nu pot sa povestesc prea multe despre album fara sa dau spoilere, caci aproape toate piesele lui Ray Wylie Hubbard sunt poveshti cu talc si comemorari din viatza personala, a lui sau ale altora care au trait suficient incat sa i le povesteasca.

 

 

 Arcturus - Arcturian

Astia sunt unul din cele mai inovatoare grupuri din istoria metal, absentzi deja de vro 10 ani si reformatzi anul asta cu mare entuziasm si cu acest mare album de revenire. Alcatut din membri unor grupuri care au pus bazele metalului avangardist norvegian (Mayhem, Borknagar, Ulver, Dimmu Borgir), Arcturus au cochetat mereu cu radacinile black metal din care proveneau membrii, dar le-au rastalmacit intr-una din cele mai interesante variante de "metal progresiv",  complet disjunct de ce intzeleg prin asta americanii (e.g. Dream Theater), britanicii (e.g. Yes) ori altzia scandinavi (e.g. Pain of Salvation).

Imbinand coerent influentze din directzii aparent incompatibile - black metal si space rock psihedelic, cu o voce unica (Vortex de la Borknagar/Dimmu) si cu cel mai cool toboshar din metalul extrem (Hellhammer de la Mayhem si alte 100 de trupe), plus o coperta realizata de romanul nostru Costin Chioreanu, rezultatul e un album memorabil, din partea unui grup cu un loc foarte distinct in istoria rock.

P.S. Varianta limitata a albumului are un bonus CD cu remixuri interesante. O sa se bucure in mod aparte de acest bonus disc cei care isi amintesc cu placere albumul de remixuri Disguised Masters care a enervat pe multzi din fanii care in anii 90 crezusera ca au de a face cu o noua trupa black metal.

 

 

Native Construct - Quiet World

O gramada de chestii se pot auzi pe ceea ce se prefigureaza a fi revelatzia prog-rock a anului. Trupa americana aflata la inceput de drum e formata din catziva tocilari care studiaza la celebra scoala de muzica care ni i-a dat si pe Dream Theater. Doar ca feciorii astia par sa priceapa mai multe despre muzica decat au priceput vreodata DT (cel putzin de cand l-au dat pe Kevin Moore afara).

Avem pe albumul asta doze consistente de Between the Buried and Me, Mars Volta, Pain of Salvation si Devin Townsend, chiar si momente (instrumentale) de metal extrem, impletite cu mare pricepere cu momente clasicist-acrobatice a la Dream Theater. Cine credea ca albumele prog-rock ale anului vor fi Between the Buried and Me ori Subterranean Masquerade sa dea o ureche peste proaspetzii astia ca au o gramada de spus.

 

 

Sigh - Graveward

Ma stradui ca topul meu muzical sa fie cat de cat diversificat, dar unii artisti au intrat cu regularitate in top cu aproape orice au scos in ultimii ani - e vorba de Current 93, Nick Cave, Sunn O))), Rob Zombie, sau acesti Sigh, grup japonez inovator crescut in mocirlele metalului extrem, practicantzi ai unui vodevil-black metal cu cele mai stridente clape din istoria rockului, pe jumatate parodic pe jumatate dement, cu o gagica in halat de baie cantand la saxofon si versuri baroc-ocultiste cantate intr-o engleza foarte proasta.

A contribuit la notorietatea grupului si obiceiul de a implica pe fiecare album o pleiada eterogena de invitatzi adusi de te miri unde (din jazz, din metalul extrem, de la Current 93 ori din muzica electronica japoneza). Si albumul de fatza respecta traditzia, cu colaboratori adusi din toate coltzurile planetei dar mai restranshi la spatziul heavy metal (nihilistii suedezi Shining, grecii Rotting Christ, americanii metalcore Trivium, britanicii fantasy metal Dragonforce).

Sunt lucruri interesante de auzit pe toate albumele trupei (cel putzin din 2000 incoace cand au inceput sa experimenteze mai curajos), iar precedentele 2 albume (Scenes from Hell, In Somniphobia) le-am gasit exceptzionale. Productzia e cam proasta si soundul cam spart, dar asta a fost dintotdeauna o problema la Sigh (ceea ce obliga ascultatorul sa dea volumul de bass mai tare).