Filmele vorbite pe la spate: Ianuarie/Februarie 2014

Filmele musai

Blue Jasmine

Dupa comedia obosita cu Roma, Woody Allen revine la forma lui de top si incaseaza a 19-a nominalizare Oscar (personala! ca daca le numaram pe alea acumulate de filmele lui creca trecem de 50).

Blue Jasmine e despre Cate Blanchett, o nevasta proasta de capitalist escroc jucat de Alec Baldwin. Cand barbatu-su intra in puscarie pt mishkulatzii financiare, eroina ramane vai de capu ei, ca n-are nici scoala, nici nu-i place munca si e dependenta de Xanax si de haine scumpe. In disperare de cauza, se refugiaza la sora ei saraca care traieste cu doi copii si cu un cocalar care se uita toata ziua la fotbal.

Problema e ca viatza cu sor-sa nu-i prieste, si tot duce in spate regretul succesului capitalist, pe care spera sa il poata recupera intr-o buna zi. Incearca sa-i induca aceste ambitzii si surorii ei mai shleampete, care astfel capata ambitzia sa se desparata de cocalarul ei si sa se cupleze cu Louis C.K., care are aici un rol scurt dar de mare efect, al unui inginer de sunet in cautare de aventuri extraconjugale.

Ca de obicei, dialogul e top notch, iar povestea e mult mai brutala decat suntem obisnuitzi de la (recentele) Woody Allen, insa e destul fun si comedic in stratul de suprafatza. In cel de profunzime, e vorba de mizerie capitalista de ultima spetza si felul in care aceasta afecteaza conditzia proletarului modern.

Open Grave

Horror misterios in vana Saw si Cube (originalele, din care s-au dezvoltat seriile) cu Sharlto Copley din District 9 si Elysium. E regizat de un spaniol la inceput de cariera, care a mai facut found footageu ala minor cu misiunea Apollo.

Eroul se trezeste intr-o groapa comuna lipsit de memorii. Iese cu greu din ea si se intalneste cu inca catziva inshi amnezici. Isi gasesc ei buletinele, cat sa se prinda cum ii cheama pe fiecare si sa se poata striga pe nume in restu filmului. Gasesc si un calendar in care ziua de 18 e incercuita, si niste zombie inchisi in cushti, si niste bucatzi de creer feliat. Restu filmului se chinuie sa-si dea seama ce cauta ei acolo, care dintre ei sunt buni, care-s rai samd. Singura care-si mai aminteste ceva e o gagica muta, si chiar de nu era muta, e chinezoaica si nu stie o boaba de engleza, iar astia n-au Google Translate la ei ca sa isi dea seama ce tot scrijeleste femeia pe hartiutze.

Once in a while spaniolii scot cate o mica bijuterie horror, iar asta a fost o mostra de suspans si horror low-key pe cinste.

The Purge

The Purge e o uto-distopie mult mai eficienta decat a fost Elysium, actziunea fiind mentzinuta in doze echilibrate cu comentariul social. Dupa cum ne invatza istoria, nazismul a fost o idee nobila in care partea plina a paharului insemna progres economic, minte sanatoasa in corp sanatos, disciplina si bucurie pentru toata lumea. Ca si in cazul comunismului, entuziasmul ideii a orbit populatzia cu privire la partea goala a paharului care insemna crima de cea mai joasa spetza.

Astazi nazismul nu mai poate fi propovaduit politic, iar simbolurile asociate lui (desi n-au nici o vina) sunt interzise. Ceea ce se mai poate totusi e ca nazismul sa fie implantat in moleculele societatzii – familia si individul. Acestia vor avea grija prin masuri individuale ca untermenschii si auslanderii sa ramana sa moara la marginea societatzii, ori sa aiba sclavagismul drept unic coridor de intrare in gratziile acesteia.

In The Purge, o societate a viitorului apropiat decide ca, o data pe an, pe durata a 12 ore, sa se dea frau liber oricaror porniri criminale si nici o lege sa nu se aplice pana la rasaritului soarelui. In cele 12 ore lumea are de ales intre a sta baricadata in casa si a se uita la televizor (unde se transmit in direct diverse evenimente violente) sau a iesi pe strada la vanatoare de oameni. In preajma sarbatorii lumea se pregateste ca de Craciun – isi cumpara arme, instalatzii de securizare, se prepara spiritual. Capitalistii onorabili si-au facut un hobby din omorat homelesi, pensionari, shomeri si alte verigi slabe ale societatzii. Corporatistii fac team building la vanatoare de mici antreprenori. Angajatzii isi vaneaza shefii nesuferitzi, iar shefii isi mutileaza angajatzii pe care nu-si permit sa-i dea afara.

Necazu e ca sta in natura omului (sau cel putzin a gandirii moderne) ca atunci cand populatzia untermensch e eradicata, sa se inventeze un nou criteriu arbitrar de segregare sociala. Cica nemtzii au pierdut al doilea razboi mondial pt. ca, in loc sa profite de ideile oamenilor de shtiintza evrei, au redirectzionat o groaza de resurse spre satisfacerea moftului patologic al epurarii rasiale.

Filmele contra plictiselii

Simon Killer

Simon Killer e despre mine, cel putzin pana la un punct. Poate si dupa aia, dar nu-s eu pregatit inca sa accept. Eu is genu de om care s-ar indragosti de prostitutate si le-ar astepta cu flori sa iasa de la serviciu, holbandu-se intre timp la coada de clientzi care stau sa intre, eventual intrand in vorba cu ei sa aflu ce film au mai  vazut in ultima vreme.

Un tinerel american mutat la Paris traieste intr-o singuratate crunta si o izolare sociala facilitata de refuzul francezilor de a vorbi engleza. Degeaba incearca sa intre in vorba cu oameni, degeaba se perinda prin muzee, degeaba haladuie pe strada cu castile in urechi, pana la urma tot sfarseste In garsoniera proprie holbandu-se la calorifer.

Din fericire, nimereste intr-o buna zi la un bordel unde o prostituata magrebiana vorbeste engleza si e atat de bucuros ca se indragosteste pe loc de ea. O viziteaza tot mai des, iar la un momendat ii joaca o cacealma tragica ca sa ii starneasca mila si sa o convinga sa se mute impreuna. Gagica isi inchipuie ca a prins pe Dumnezeu de un picior (el laudandu-se mereu cu cat e de intelectual, doar pt ca are un blog kkcios) si ii tolereaza toate magariile, iar de la un momendat incolo ajunge chiar sa il intretzina, sa-i cumpere de mancare si haine, nu mai vorbim de serviciile sexuale profi pe gratis. In schimb magariile lui devin tot mai mari si mai mari, dar de aici incolo e spoiler. Intr-un tarziu filmu se dovedeste a fi despre ce inseamna sa fii un om de kkt.

Byzantium

Creca originile succesului de masa al povestilor cu vampiri pot fi identificate in filmul lui Neil Jordan de acu 20 de ani, Interviu cu un Vampir. Nu vreau sa spun cu asta ca nu se facusera inainte filme importante cu vampiri, ci ca aia a fost portitza prin care vampirii au scapat din nisha horror si au napadit pop-ul mainstream sub chipul sexos al junilor (pe atunci) Brad Pitt, Christian Slater, Banderas, Tom Cruise. A contat foarte mult si baza literara a romanului lui Anne Rice, mai sofisticata decat retzetele vampiresti standard, dar probabil cel mai mult a contat simtzul gotic al oscarizatului Neil Jordan.

Cu Byzantium, Neil Jordan incearca sa ne reaminteasca ca el a inceput isteria asta, dar ca a inceput-o cu oarecare intentii estetice care s-au cam pierdut pe drum. Incercand sa-si repete isprava, apeleaza din nou la un material literar scris de o femeie (in cazu asta o piesa de teatru) si la o poveste old-school cu ramificatzii istorice. Din pacate reuseste sa faca la fel de putzin pe cat a reusit Romero cand a incercat sa profite de revivalul filmelor cu zombie, adica sa treaca neobservat pentru marile mase si abia salutat in trecere de catre cunoscatori.

Filmul e despre o vampiroaica stripteuza si fiica ei, fugarite de o congregatzie de vampiri misogini care s-au straduit de-a lungul veacurilor sa se asigure ca doar barbatzii au acces la darul imortalitatzii. Povestea alterneaza intre flashbackuri de acu 200 de ani (care explica cum au ajuns eroinele vampiroaice) si evenimente actuale, in care eroina deschide un bordel.

Neil Jordan mizeaza iar pe gotic pur, adica sex si violentza – moderate ca intensitate dar elegante. Pe de alta parte, evita cu desavarsire parodia si comentariul social popularizate de succesul True Blood si Twilight. Cumva, Jordan incearca ostentativ sa se prefaca ca nimic nu s-a mai intamplat in cultura vampireasca de la Interviu cu un Vampir incoace, sau ca el este salvatorul genului, intors sa ne indeparteze ceatza de pe ochi dupa atata lipsa de seriozitate. Asta mi se pare ca mai degraba dauneaza filmului, povestea fiind umpic prea saraca, tradandu-si originile dramaturgice si teza feminista. Altfel, filmul e adesea frumos.

Machete Kills

Robert Rodriguez se shiftuie periodic intre stari de genius (Sin City, Planet Terror) si de retard (seria Spy Kids), iar seria sa Machete pare ca urmeaza acelasi shift pattern. Acu catziva ani, miscarea lui si a lui Tarantino de a revigora spiritul pulp fiction a fost o incantare, iar tributul exploitation cu subtext social stangist prezentat in Machete a fost de 100 de ori mai elocvent decat ispravi hollywoodiene mai cu shtaif (din nou imi vine in minte Elysium).

Machete Kills insa cam dezamorseaza farmecul filmului original si il impinge in directzia parodiei pure, directzie pe care se pare ca va si continua in partea a treia, cand eroul stangist Machete va ajunge in spatziu, sa se bata cu reprezentantzi ai capitalismului American - Justin Bieber si Leonardo di Caprio (cel putzin asa promite trailerul, sugerand o comedie in vana lui Mel Brooks, deci chiar mai departe de stilul filmului original).

Singurul moment de geniu in filmu asta sunt de fapt doua: cameoul inventatorului Elon Musk care isi pune la dispozitzie facilitatzile pentru a-l lansa pe Machete in spatziu si faptul ca Charlie Sheen e creditat cu numele sau adevarat de imigrant, Carlos Estevez, gest bine sincronizat cu mesajul pro-imigrare a filmului. E misto si prezentza lui Mel Gibson in rolul unui mad scientist care vrea sa distruga planeta, dar rolul sau e cam lung pentru ce are de oferit.

In rest avem 100 de cameouri cu actori celebri care nu se iau in serios si cauzeaza sentimentul de parodie pe care il pomeneam: Lady Gaga, Cuba Gooding Jr. si Banderas joaca totzi acelasi personaj, un vanator de recompense care isi poate schimba chipul si sexul cand are chef; Savini (inventatorul makeupului zombie modern) revine in rolul asasinului Osiris, Jessica Alba moare in primele 5 minute, Amber Heard are un rol anost de pitzipoanca si mai sunt diversi actori minori de filme de actziune adusi aici cu titlu de referintze trivia. Recent finalistul Oscar Demian Bichir e singurul care pare sa-si ia rolul (funny) in serios, al unui revolutzionar mexican cu dubla personalitate.

Intuiesc ca spiritul revivalist grindhouse nu si-a gasit trecerea la public pe care a mizat Rodriguez, asa ca omu a virat spre comedia de gaguri (unele deja obosite), unde are oricand public care sa se hăhăie ca Basescu la televizor.

2 Guns

Regizorul islandez Baltasar Kormakur e unul din favoritzii TIFFului, creca am vazut vreo 3 filme de-ale lui la TIFF si n-am fost la toate, creca a luat si ceva premiu la Cluj, daca nu cumva am si baut o bere cu el si nu-mi mai amintesc (in timpu TIFFului ajungi sa bei cu oameni de pe alta planeta). Cert e ca Kormakur e printre numele pe care mereu le voi asocia cu amintiri de la festivalul clujean  (alaturi de Iglesia, Kim Ki-Duk, Miike, Refn).

De la o vreme Kormakur s-a scapat la Hollywood unde probabil lucreaza ca si mine, dublu pe jumate din salariu fata de un hollywoodian bastinas. Cu 2 Guns, ecranizeaza o banda desenata a unui anume Steve Grant, cu Denzel Washington si Marky Mark in rolurile principale.

Astia doi sunt doi politzishti undercover care lucreaza impreuna fara sa stie unul de celalalt, fiecare considerand ca alalalt e un gainar pe care il poate folosi ca sa se infiltreze in lumea interlopa. Pana la urma reushesc ei sa se infiltreze, dar au surpriza sa constate ca in lumea interlopa lucreaza mai multzi politzisti decat de partea cinstita a lumii, si majoritatea nu-s nici macar undercover, ci cu afaceri bine aranjate. Filmu e un action standard cu aroma de western modern si ceva umor, in vana seriei Lethal Weapon, deci nimic artsy fartsy cum te-ai astepta de la un regizor cu portofoliul lui Kormakur. Destul de fun, totusi.

  The Last Stand

Inca un regizor salbatic capturat de Hollywood, si inca un regizor pe care l-am cunoscut prin TIFF, coreeanul Kim Jee Woon (I saw the devil) se ocupa prin acest film de relansarea lui Arnold in industria cinema-ului, dupa lunga absentza datorata carierei politice. Cameourile nu se pun (ex: Expandables), asta e primul rol principal al lui Arnold de la Terminator 3 incoace.

Pe ansamblu filmul e destul de idiot, dar in detalii e foarte dragutz si tre sa invatzam sa ne bucuram de detalii dragutze caci viatza e scurta. Arnold, de exemplu, n-a stiut niciodata actorie, iar cat a lucrat in politica se pare ca a uitat-o si pe aia pe care o stia (desi in politica actoria e importanta). Cei care l-au uitat, sau cei care nu l-au cunoscut niciodata cu adevarat, vor strange din dintzi la grimasele sale austriece si la one-linerele tembele, insa noi ceilaltzi vom gasi in astea temeie de veselie. Spre deosebire de Clint Eastwood care a apucat o cale sobra-patriotarda, Arnold face un film care-i este traditzional, cu maceluri de foc armat, curse de mashini in cucuruz si cafteala parte-n parte, cu pumnu gol. Faptul ca Johnny Knoxville (Jackass) e side-kickul sau e un important indiciu asupra naturii proiectului.

Filmul aduce laolalta doua generatzii de filme de actziune, pe care regizorul coreean le-a testat inainte si le corceste aici cu succes:

• Modernul e reprezentat aici de un shofer nelegiuit care conduce un bolid modificat, imposibil de oprit de catre blocadele politzienesti organizate pe autostrada (de Forest Whitaker). Regizorul coreean a mai facut urmariri cu masini, in special in I saw the devil, si se pricepe foarte bine la ele, am fost in special impresionat de cursa de mashini prin cucuruz;
• Clasicul e reprezentat de Arnold, sheriful unui sat de pe granitza Mexicului, care tre sa-l opreasca pe shoferul nebun inainte sa treaca granitza. Partea asta e un western showdown intre mica armata a raufacatorului (condusa de Peter Stormare) si cei catziva sateni pe care Arnold ii motiveaza patriotic sa i se alature. Aici se simt idei dintr-un alt film al regizorului, westernul coreean The Good, the Bad and the Weird, inclusiv personajul lui Knoxville pare adus de acolo.

În concluzie avem un Fast and Furios meets spaghetti western, cusut cu atza alba si cu un umor foarte tembel, dar totodata un titlu care face cinste carierei lui Arnold. Eu in locul lui as incerca sa scot o trilogie din filmu asta, insa in locul regizorului nu mi-as mai lega numele si de urmatoarele titluri din trilogie. 

Stoker

Tot un regizor coreean introdus la noi prin TIFF si mutat recent la Hollywood (observatzi trendul), Chan Wook Park e autorul Oldboyului original. In Stoker face un thriller hitchcockian semi-gotic, foarte rafinat vizual, atat de rafinat incat se vad prin stratul straveziu de hialuronic cearcanele lui Nicole Kidman.

Filmul e despre o fetitza autista si psihopata (uscatziva aia de Wasikowska) al carei tata moare si e inmormantat. La inmormantare apare un unchi misterios (supereroul gay din Watchmen) despre care se zice ca a calatorit toata viatza prin lume, de aia nu-l cunoaste nimeni, insa ceva negru se ascunde sub unghia trecutului sau. Unchiul misterios se muta in casa gotica a mamei-vaduve (jucata de o Nicole Kidman plina de fitze) si initziaza un triunghi amoros cu mama si fetitza (care e totusi fata mare), facandu-le geloase una pe alta si rascolindu-le feromonii.

Se meta-trateaza aici si niste teme din recentul serial Dexter, bunaoara ce inseamna sa te nasti psihopat si daca e cineva de vina pt. asta. Pana la urma tot mamele-s de vina.

 

World War Z

Am citit cartea asta cand trebuia citita, acu 6 ani (vezi aici) nu acuma cand a facut Brad Pitt film despre ea (ca "dupa ea" ar fi exagerat sa spun).

Erau vremuri grele atunci pentru comunitatea zombifila. Ne ascundeam de autoritatzi, ne uitam la filme prin poduri si beciuri, cu cineva stand de shase, cartzile si filmele de gen erau ilegale, nu aveam curajul sa povestim la prieteni despre hobbyul nostru. Daca incepeau sa intuiasca ceva, ziceau ca suntem bolnavi la cap, sau, mai rau, ca tre sa fim predatzi autoritatzilor. In anii 80 cand parintzii mi-au inchiriat un video de ziua mea, m-am uitat cu pretenii numa la filme cu zombie si a doua zi parintzii amicilor s-au dus sa ma raporteze la secretarul de partid. Noroc ca tata era secretaru de partid. Ca si Dinescu in miez de comunism, am avut indrazneala de a scrie primul articol despre zombie din istoria presei romanesti, in revista de atitudine Dilemateca (articolul e aici). Astazi Dilemateca nu mai exista si doar bunul Dumnezeu mai stie ce s-a intamplat cu cei care au tiparit numarul respectiv.

Ma rog, erau alte vremuri. Astazi avem filme cu zombie hipsteri iar la nepoata-mea la gradinitza i-a pus sa si faca un desen cu zombie (poza de mai sus). Tinerii intelectuali care pana mai ieri vorbeau doar in citate din Bergman si Murakami organizeaza mese rotunde despre zombie. Lumea a mers inainte, iar eu voi muri ca Petre Tzutzea, cu o ciupica pe cap sa-mi tzina de frig cand nimeni nu mai da doi bani pe mine si pe sacrificiul meu.

Filmul lui Brad Pitt are o singura legatura cu cartea pe care cica o ecranizeaza: titlul. Cartea, scrisa de fiul lui Mel Brooks (un mare mishtocar), a fost o colectzie de interviuri cu supravietzuitori ai unui presupus razboi mondial cu zombie. Povestea reflecta atitudinea a diverse popoare fatza de acest gen de amenintzare si stereotipurile socio-politice pe care le-ar declansha. Despre romani nu zice nimic, cica n-a mai ramas nimeni sa povesteasca prin partzile noastre.

In film Brad Pitt se trezeste in mijlocul unei apocalipse zombie si calatoreste prin lumea larga sa caute un leac problemei. Reuseste cu ajutorul unei gagici din armata lesbiana israeliana si a noului Doctor Who - Peter Capaldi (care, apropo, joaca aici rolul unui doctor care lucreaza la WHO - World Health Organization - in Cardiff - unde a fost creat serialul Dr. Who).

Cea mai mare problema a filmului e ratingul PG 13. Sa faci filme zombie in care nu se vede sange e, cum sa spun, ca si cum ai face filme porno in care filmezi doar fetzele actorilor. Eu macar am asteptat DVDul Unrated in loc sa ma duc la cinema, dar am intzeles ca s-au adaugat doar cateva secunde in care se vede cum ii panseaza uneia mana amputata.

Warm Bodies

Cultura zombie a incasat anul trecut doua lovituri majore sub centura, din care probabil ii va sta moartea, cel putzin in plan cinematografic. Prima a fost suspomenitul World War Z, al doilea acest Warm Bodies, care e versiunea cu zombie a penticostalei si pestilentzialei serii Twilight. Daca va uitatzi atent la poza, amandoi actorii au fost alesi sa semene umpic cu aia din Twilight.

Povestea e acelasi rehash de Romeo si Julieta: el e un hipster zombie care asculta numai viniluri si e imbracat in trening (sau a fost prins in trening cand a murit); ea e fiica lui John Malkovich, seful rezistentzei umane anti-zombie. El se indragosteste de ea in timp ce ii mananca creierii fostului ei iubit, preluand astfel de la acesta memorii si sentimente amoroase. Ea nu e acceptata in cercurile lui elitiste decat sub forma de haleala, el e vazut intre oameni ca un auslander care trebuie numaidecat starpit. Dragostea lor reuseste insa somehow sa puna capat razboiului dintre oameni si zombie, si totul e bine pan la urma.

Filmul e cu atat mai dezamagitor cu cat vine din partea unui regizor pe care l-am recomandat aici in repetate randuri, tanarul Jonathan Levine care a debutat tot cu o deconstructzie horror - All the Boys Love Mandy Lane (filmul care a pus-o pe harta si pe superba Amber Heard). Filmul are si tentative de umor referentzial, insa pe ansamblu nu reuseste sa se eschiveze comparatziei cu Twilight.

Jeff Conner (antologator): Classics Mutilated (IDW)

Poate ati remarcat noul gen literar numit mashup, in care ideea diriguitoare e sa iei romane sau personaje din literatura mainstream clasica si sa le extinzi/remixezi cu personaje de factura pulp (de obicei horror), urmarind un contrast cat mai puternic si hazliu intre sobrietatea mainstream si decadentza pulp fiction.

Desi experimente din astea intertextuale s-au mai facut si inainte, ele s-au legitimat ca gen literar abia recent, la publicarea best-sellerului Pride and Prejudice and Zombies, de Jane Austen, la care Seth Grahame Smith a completat cu dialoguri si capitole care sa schimbe sensul textului original, transformandu-l intr-o mostra interesanta de romantism retro-horror. Intrarea operei lui Austen in domeniul public a facut posibil trucul asta dpdv legal, iar acum editurile stau incordate sa sara la gatul fiecare roman clasic care iese de sub incidentza copyrightului. Au urmat Sense and Sensibility and Sea Monsters (dupa aceeasi Jane Austen),  Jane Slayre (Charlotte Bronte), Huckleberry Finn and Zombie Jim, Alice in Zombieland, iar cea mai recenta isprava si probabil capodopera absoluta a genului este opusul steampunk Android Karenina al lui Tolstoi.

Principala provocare in mashup e sa nu se observe linia de demarcare intre textul original si textul adaugit. Din pacate majoritatea titlurilor sus mentionate nu se ridica la inaltimea acestei provocari.

Classics Mutilated se doreste a fi antologia de proza scurta definitorie pentru genul mashup. E editata de IDW (editura de benzi desenate) ceea ce explica prezentza a catorva autori BD in cuprins. Din fericire doar vreo 3, restul sunt scriitori profesionisti. Zic din fericire pt ca, cu exceptia lui Neil Gaiman, totzi autorii BD de la care am citit literatura "normala" au dovedit unele limitari (de regula ei se pricep sa scrie doar dialoguri).

In fine, sa vedem cuprinsul, in ordinea preferintelor, de la bune la nasoale:

Povestile tari (4-5 stele):

Dread Island, de Joe Lansdale.

Asta e un capitol apocrif din aventurile lui Huckleberry Finn, tzinut ascuns de mainile lacome ale lui Mark Twain care l-a escrocat pe Huck de drepturile de autor dupa ce i-a publicat jurnalul personal. Huck Finn si amicul sau Nigger Jim afla ca Tom Sawyer s-a pierdut cu pluta pe Mississippi si, ducandu-se in cautarea lui, nimeresc  pe un ostrov populat de niste dihori care au intrat in posesia Necronomiconului.

Lansdale nu putea sa lipseasca din cartea asta, el a scris mashupuri cu mult inainte sa se inventeze cuvantul mashup. Asta e nuvela-vedeta a volumului - pe langa ca e cea mai lunga, a fost publicata si separat intr-un volumas-placheta deluxe in tiraj foarte limitat. Sursele remixate sunt evident Mark Twain si Lovecraft, dar si una mai putin evidenta, Fabulele Unchiului Remus, o foarte populara (la ei) culegere de fabule africane culese de la sclavii de pe plantatzii prin secolul 19.

Quoth the Rock Star, de Rio Youers.

Poveste ultrapsihedelica si greu de citit, care descrie un acid trip al lui Jim Morrison in timpul unui concert la Baltimore. In timpul tripului, sufletul sau ia chipul unei shoparle si intra intr-un conflict violent cu un corb ce poarta sufletul lui E.A.Poe.
De Youers nu mai citisem nimic, e un autor englez foarte tanar si recent debutat, dar la cum suna povestea asta, o sa mai auzitzi de el aici.

Little Women in Black, de Rick Hautala.

Recent raposatul Hautala e un autor de horror light, de atmosfera, pe care l-am citit mai demult si nu mi-a prea placut, dar nuvela asta ii iese bine, ce-i drept si pentru ca foloseste foarte mult din materialul original, romanul Little Women al feministei de inceput de secol 20 L.M. Alcott.

Romanul original era despre 4 surori si mama lor care traiesc singure intr-o casa si trancanesc toata ziua despre viatza, in timp ce il asteapta pe capul familiei sa se intoarca din razboi. In versiunea lui Hautala, tatal fetelor se intoarce totusi din razboi, insa servitoarea negresa incepe sa banuiasca ca nu e chiar el, ci o creatura care i-a posedat trupul abandonat pe campul de lupta. Meritul lui Hautala e ca reuseste sa imprime o atmosfera gotica autentica unei proze destul de vesele la origini.

Death Stopped for Miss Dickinson, de Kathryn Kristine Rusch.

Poveste foarte lirica, in care sora proaspetei raposate Emily Dickinson ii rasfoieste acesteia poeziile nepublicate si realizeaza ca Emily avusese o aventura romantica cu moartea. Din cate am intzeles povestea porneste de la un vers al poetesei (Because I could not stop for Death, He kindly stopped for me) remixat cu filmul Meet Joe Black. Ca si in cazul de mai sus, povestea merge pe gotic subtil, fara orori si fara umor. 
Rusch e o consacrata autoare de SF pe la ei, la noi prea putzin si e pacat, are un scris rafinat.

From Hell's Heart, de Nancy Collins.

Atatea elemente sunt remixate in aceasta poveste ca nici nu cred ca le-am sesizat pe toate. Niste traficantzi de blanuri intind capcani prin tundra nord-americana (Jack London?) si descopera o oratanie moarta care il musca pe unul si il face sa se transforme la randul lui in oratanie (The Thing?). Doar ca oratania nu e extraterestru, ci e un Wendigo (un fel de zombie din legendele amerindiene) care era fugarit de capitanul Ahab (Moby Dick) care s-a intors din Iad si bantuie lumea ca sa vaneze spirite rele cu harponul sau fermecat (The Rime of the Ancient Mariner?). E una din putzinele proze horror 100% din volum, de la o autoare consacrata a genului (cu romane vampiresti, evident). 

The Happiest Hell on Earth, de John Skipp si Cody Goodfellow.

Materialele remixate aici sunt Insula Doctorului Moreau, Ferma Animalelor, animatiile Disney, plus ceva metatext pe seama genului mashup.

E despre Walt Disney care ajunge pe Insula Doctorului Moreau, unde conduce o revolta a mutantzilor, il detroneaza pe Moreau si se erijeaza in rolul de lider. Pana la urma se transforma el insusi in tiran si incepe sa-i exploateze pe mutantzi, obligandu-i sa lucreze in Disneyland si in desenele sale animate, care de fapt erau filme adevarate cu animale inteligente mutante. La un moment dat insa experimentele genetice ale doctorului Moreau intra in domeniul public si lumea incepe sa fie populata de personaje din asa-zisele desene animate.

Ar fi fost geniala daca era roman, asa pare cam inghesuita in dimensiuni de nuvela. Numele lui Disney nu e pomenit nicaieri din motive legale, dar e foarte clar ca despre el e vorba. Skipp si Goodfellow sunt reprezentantzi de seama ai genului bizarro, un fel de horror psihedelico-absurd de moda recenta, ai carui pionieri cica ar fi Bunuel si filmul Erasershead al lui Lynch. Despre bizarro am mai discutat si cu alte ocazii.

Povestile asa si-asa (3 stele)

Frankenbilly, de John Shirley.

Cica Billy the Kid a fost resuscitat de Dr. Frankenstein si de atunci haladuieste prin lume cu un paratraznet conectat la creier. La un momendat ajunge la Hollywood sa se angajeze figurant in filmul Jesse James meets Frankenstein's Daughter, dar nimereste din greseala pe platourile de la Billy the Kid versus Dracula (ambele filme exista, pe bune!).

Shirley e un membru al cercului cyberpunk original, mai cunoscut insa pentru cariera horror (am scris despre el aici). Ca si Lansdale de care ziceam mai sus, e texan si foloseste multe regionalisme, de aceea asta e una din povestile hazlii ale volumului.

The Green Menace, de Thomas Tessier.

La sfarsitul carierei, senatorul McCarthy (ala care a condamnat comunismul in SUA) se retrage la o pensiune la tzara sa isi reevalueze cariera politica, dupa ce tocmai fusese transformat din erou natzional reformator in mascarici paranoic, alcoolic si abuzator de putere (you know the type, il avem si noi la conducerea tzarii). Intr-o buna zi, pensiunea e invadata de niste broaste. Ceilaltzi colocatari incep sa-si faca bagajele, insa senatorul decide sa arunce sa arunce in aer pensiunea (again, you know the type, il avem si noi la conducerea tzarii) ca sa get rid of the green menace (parodiere a ticului verbal pe care individul il avea referitor la comunisti, get rid of the red menace).

Vicious, de Mark Morris.

Pe cand Sex Pistols erau in turneu prin Louisiana, Sid Vicious e rapit de o vrajitoare voodoo si blestemat sa fie dependent de droguri.

Povestea e simplista, nu se prea incadreaza la mashup dar e scrisa cu vână si jargon punk, din punctul de vedere al lui Sid Vicious, care chiar avea sa moara de supradoza la scurt timp dupa evenimentele din poveste. Pe Morris nu l-am mai citit, cica e un englezoi destul de consacrat pe plan local, mai putzin in afara UK.

Pokky Man, de Marc Laidlaw.

Materialele mixate sunt documentarul Grizzly Man al lui Werner Herzog si desenele animate Pokemon.
Un ecologist obsedat se duce in jungla, unde descopera un trib de pokemoni si decide sa traiasca printre ei, pana cand un pokemon mai al dracului il omoara. Ar fi putut sa fie incredibil de funny daca povestea n-ar fi spusa ca un sir de fragmente de interviuri dintr-un documentar facut de un anume Vernor Hertzig. E funny si chestia asta, dar ar fi fost si mai funny daca avea o structura narativa clasica, asa pare o poanta fusharita. Laidlaw e unul din pionierii cercului cyberpunk original, actualmente scenarist de jocuri video (seria Halflife, de exemplu).

Annedroid of Green Gables, de Lezly Robin.

Materialul original e Anne of the Green Gables, un ciclu de romane din genul orphan lit (gen Oliver Twist, Cuore etc.) avand in centru o orfana adoptata de niste fermieri sa fie folosita pe post de sluga. In timp, eroina le cucereste inimile si creste femeie mare si ambitzioasa (au fost la noi si ceva desene animate cu ea).
In povestea asta fetitza adoptata e un android steampunk primit cu scepticism in familie, dar pana la urma cucereste simpatia tuturor cand reuseste sa repare un ceas folosind o rotitza din propria inima. Desi e SF, proza reuseste sa conserve caldura si sentimentalismul genului orphan lit, in schimb e complet lipsita de haz. De autoare n-am auzit.

Povestile nasoale (1-2 stele)

The Fairest of Them All de Sean Taylor.

Piticii Albai ca Zapada gasesc in mina o oglinda fermecata care e de fapt poarta spre Tara Minunilor a lui Alice. Doar ca Alice e acum regina autoritara a tinutului respectiv, care isi terorizeaza poporul cu ajutorul monstrului Jabberwock, care cica e de fapt un urmas al zeilor lovecraftieni.

Mixul e destul de coerent, datorita elementului comun din povestile originale (oglinda), dar scriitura e saraca, alcatuita aproape numai din dialoguri, care tradeaza faptul ca autorul vine din zona benzilor desenate.

Twilight of the Gods, de Chris Ryall.

Materialele remixate sunt mitologia vikinga si ciclul Twilight.

E un conflict romantic cu liceeni, dar in loc de vampiri si varcolaci, ii avem pe zeul escroc Loki, prins intre farmecele unei valkiritze si a unei jotunitze. Desi premisele sunt in principiu funny si cateva scene cu liceeni dandu-si tarcoale readuc in amintire tonul din Beverly Hills, scriitura e slaba.
Ryall e tot unul din autorii de banda desenata contractatzi pentru aceasta antologie si diferentza se simte cam suparator. Aproape toata povestea e dialog sau monolog, cu slang hipsteresc si mistouri lipsite de haz. In plus e clar ca autorul e familiarizat cu mitologia norvegiana cel mult din benzile desenate Marvel (Thor, mai exact), deci ideile pe care incearca sa le mixeze sunt un pic second hand si nu se prea leaga.

----------------------------------------------------------------------

La proportia de 6 povesti tari, 5 asa s-asa, 2 slabe antologia e de recomandat, dar avertizez asupra catorva probleme:

• Varianta ebook are 2 povesti in plus de care n-am reusit sa fac rost. Una e scrisa de Mike Resnick (despre Einstein) si una de Tom Piccirilli (cu ceva asasin de dive hollywoodiene). E o metoda cam nesimtzita de a ma obliga sa iau ebookul, mai ales ca varianta pe hartie a volumului e foarte aratoasa: coperta lucioasa in relief, ilustratzii la fiecare povestire, hartie groasa.
• Succesul genului mashup s-a datorat utilizarii extensive de material ORIGINAL copiat din literatura clasica si lipit cu material nou care sa-i schimbe semnificatiile. Ori in prezentul volum foarte putzini autori apeleaza la aceasta tehnica. Majoritatea se limiteaza la a utiliza personaje din literatura clasica, nu si continut efectiv. Unii merg ceva mai departe, incluzand si replici celebre sau incercand sa imite stilul autorilor originali. Mai sunt unii care nici macar nu folosesc surse literare clasice, ci numai personalitatzi reale (Sid Vicious, Jim Morrison), deci volumul se abate destul de mult de la definitzia standard a mashupului.
• Mashupul e un gen bazat pe umor, pe hazul asocierilor fortzate facute sa para naturale. Si totusi cam jumatate din autorii prezentzi aici prefera abordari sobre sau tragice.
• Mashupul e un gen nascut din horror (e numit si monster lit), ori aici horrorul apare doar sporadic si cel mai adesea e temperat, incadrabil cel mult in gotic. Ca si in cazul umorului, mai putzin de jumatate din proze au scene horror explicite, restul mergand fie spre SF, fie spre un fantasy mai trippy.

Dintre autori, revelatzia volumului a fost Rio Youers, si am mai devenit curios de Thomas Tessier si cuplul Skipp/Goodfellow de la care mai citisem cate o poveste simpatica si cu alte ocazii. Dezamagirile au fost ex-cyberpunkerii Marc Laidlaw si John Shirley, care au contribuit cu povesti haioase dar care nu depasesc stadiul de anecdote. Restul au fost conform asteptarilor.

- plusuri: volum aratos (desi e paperback), proza experimentala adesea reusita si bazata pe asocieri ingenioase

- minusuri: orice experiment poate fi hit or miss, si aici apar cateva rateuri nasoale; reteta mashup mai mult e incalcata decat respectata, ceea ce face ca volumul sa nu fie nici atat de amuzant, nici atat de horror pe cat te-ai astepta cunoscand regulile genului; faptul ca au rezervat 2 proze ale unor autori importantzi pt varianta kindle e cel mai nasol lucru ever

- recomandare: nimic prea profund, dar e relaxant si starneste (de fapt chiar necesita) un pic de studiu pe marginea materialelor originale referite si remixate aici; exista riscul ca cei care stau mai prost cu cultura generala sa nu inteleaga mai nimic din acest volum (cred ca nici una din proze nu poate fi citita ca standalone, ignorand referintzele).