Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2013

Filme musai

Gravity

Care mi-atzi zis ca filmu asta e SF? Intzeleg sa o aud de la un manelist pentru care e SF ca Pamantu-i prezentat drept rotund, dar nu intzeleg ce cauta filmu in ochiul critic al site-urilor SF de pretutindeni, totzi chinuindu-se sa il demoleze prin tot felu de sesizari tehnice: ba ca nu e normal ca Sandra Bullock sa nu se cace atata timp in spatziu, ba ca lacrima ei n-a fost destul de groasa, ba ca freza ii statea nustiucum in imponderabilitate. N-am auzit in schimb pe nimeni sa se planga de fantoma lu George Clooney umbland prin spatziu dupa votca (oricum asta ar face filmu gothic, nu SF).

Saracu Alfonso Cuaron (Children of Men, Great Expectations) si-a ridicat in cap totzi kibitzii sefeului cand a pus-o pe Sandra Bullock sa umble in kilotzi prin spatziu. Filmu asta putea sa se intample oriunde. Putea fi prezentat drept sequel la Speed, ala cu Sandra si Keanu Reeves. Difera altitudinea la care se intampla actziunea. De cand a devenit spatziul cosmic un concept SF?

Ultima data cand suflarea SF s-a isterizat sa arunce cu kkt intr-un film de care ar fi trebuit sa se bucure a fost cand cu Avatar. Cam acelasi fenomen se intampla si acuma cu saracu Gravity, in ciuda faptului ca, daca la Avatar mai era cumva, aici chiar n-au ce cauta parerile formulate intr-un frame SF.

Povestea o stie toata lumea, mai exact faptul ca filmu nu are poveste - Sandra Bullock e lovita de niste gunoaie aruncate de rushi in spatziu si se tot chinuie sa tzopaie pe cai nongravitatzionale spre o statzie chinezeasca, cu care sa poata cobori pe Pamant sa-si vada de viatza de zi cu zi, in conditzii gravitatzionale. Dracu a pus-o sa se suie in ceruri, da acuma trebe sa se descurce. Si se descurca, insa filmu tot lasa o puternica impresie de nimicnicie a umanitatzii. In fine nu conteaza asta, filmu e foarte frumos, foarte senzorial, musai de vazut la cinema, 3Dul fiind utilizat la tot ce poate da aceasta tehnologie de kkt.
 

 American Mary

Tzinetzi minte acu cateva luni cand gagica aia din Ucraina incerca sa se transforme intr-o papusha Barbie (reminder aici)? Cam despre asta e vorba si aici, mai exact despre comunitatea body mod (= practicantzi ai unor modificari trupeshti care incep de la piercing, silicoane si se termina cu coaste scoase, amputari voluntare samd). A fost si un documentar la TIFF despre asta, nu imi mai amintesc titlul.

Eroina din American Mary e frumushica protagonista a trilogiei Ginger Snaps, acum crescuta mare in rolul unei studente la medicina care n-are bani sa-si plateasca restantzele si decide sa se apuce de striptease. Patronul strip-barului remarca in CV-ul ei ca e studenta la medicina si o introduce in lumea body mod, unde o pune sa performeze operatzii ilegale pentru o clientela fidela: lesbiene care vor sa aiba doua limbi, gotheri care vor sa aiba coarne, gemene care vor sa isi faca transplant reciproc de organe ca sa se simta mai apropiate. Teoretic filmu e destul de scarbos, dar e facut cu grija si nu arata mare lucru. Imi amintesc doar un clitoris scapat pe jos, de la o gagica care si-a cusut putza ca sa nu mai fie obiectificata sexual de barbatzi.

Am ratat premiera filmului la Frighfest din cauza nenorocitului de carnaval londonez care blocase toate statziile de metrou, dar la afterparty am reusit sa ma pup (pe obraz) cu protagonista filmului. Se pare ca am fost singurul din afterpartyul ala care nu vazuse filmu, considerat hit-ul editziei (2012). E facut de gemenele Soska, doua unguroance focoase care au debutat regizoral cu sugestiv intitulatul horror feminist Dead Hooker in a Trunk. American Mary e net superior, e o mostra de body-horror in vâna prozei lui Edward Lee, pe care in general nu o inghit, dar filmul asta reuseste sa faca treaba cum trebuie, sa fie sexy si ancorat intr-o realitate marginala si interesanta care chiar exista, si nu e foarte departe de noi.

La o adica cu ce e mai breaza o pitzipoanca care isi pune pungi de plastic pe post de tzatze, fatza de unu care vrea sa-si puna coarne?

Black Rock

De la oribilitatea aia de Safety Not Guaranteed (premiul publicului bezmetic de la festivalul de la Biertan), am inceput sa ma impiedic foarte des de fratzii Duplass, pionierii genului mumblecore (=filme indie in care se vorbeste extrem de mult si se intampla extrem de putzin). Nu le caut neaparat filmele, dar au inceput sa faca atat de multe si intr-un ritm atat de intens incat dau peste ele fara sa vreau. Cam cum era Judd Apatow in urma cu vreo 5 ani. Ramasesem si cu impresia ca toate filmele lor sunt comedii hipsteresti cu umor sec, dar am fost surprins sa remarc o recenta cotitura inspre horror (Bad Milo, despre un demon care traieste in rectul unui corporatist, detalii aici) si spre o noua moda de care am mai pomenit, genul mumblegore (=filme horror in care se vorbeste extrem de mult si se intampla putzin).

Cu Black Rock, cotitura e confirmata cu varf si indesat si, din punctual meu de vedere, asta ar fi filmul definitoriu al genului mumblegore. E regizat+jucat de nevasta lui Mark Duplass, el figurand ca scenarist si producator. Asta inseamna ca scenariul e 90% dialog, ceea ce da personajelor destul de multa carne pe oase dar explica si nota 4 de pe imdb, fanii horror nefiind tocmai incantatzi. Eu in schimb am fost, mixul de umor sec, personaje tembele si horror situatzionist e foarte bine dozat de scenariu, iar regizoarea/actritza face o treaba excelenta in a delimita filmul de aria tematica din care pare sa provina.

Povestea e cam asa: trei gagici bete stau la foc de tabara cu trei braconieri betzi peste care au dat din intamplare intr-o padure si cu care au oarecare conexiuni din copilarie (de genu ca una dintre tipe i-a facut un blowjob unuia din tipi cand erau la acelasi liceu). Problema e ca anii au trecut si copiii de alta data au acum probleme de oameni mari: flacaii tocmai s-au intors din Irak, datzi afara din armata pentru ca erau cam trigger-happy, gagicile nu se suporta intre ele de cand au combinat acelasi barbat. Alcoolu ii impinge pe totzi in directzii nedorite si de la un momendat gagicile si flacaii se fugaresc si se omoara unii pe altzii in padure ca descreieratzii.

Avem si woman empowerment, si feminism de cea mai joasa spetza, dar amuzant (filmu e facut, totusi, de o femeie, care mai si joaca rolul principal).

World's End

Intr-o viatza anterioara, inainte sa ma reincarnez ca un ungur imputzit, am fost englez. Nu chiar lord, dar nici huligan, ci un fel de pub crawler consumator de Dr. Who, Alan Moore, literatura gotica, rock ocult observatzional si in general dezinteresat de mersul (spre Iad) al societatzii. Filmul World's End mi-a racait chakrele vietzii anterioare si m-a facut sa ies imediat din casa si sa-mi petrec restu serii in cel mai apropiat irish pub, singur la o masa, holbandu-ma la o sesiune de speed dating care se petrecea la mesele alaturate.

Povestea e despre 5 amici care in tineretze au eshuat in finalizarea unui pub crawl epic de 11 baruri (cu o bere bauta in fiecare). Douazeci de ani mai tarziu, alcoolicul grupului (fan Sisters of Mercy) da de urma amicilor si ii aduna la un loc intr-o incercare de a depasi performantza tineretzii. Problema e ca amicii sai au acum familii si lucreaza in corporatzii, iar unul dintre ei chiar s-a lasat de baut. Pretenii reusesc totusi sa isi depaseasca divergentzele.

Pub crawlul incepe devreme si dureaza pana dimineatza, timp in care eroii analizeaza transformarile societatzii, asa cum se vad ele prin fundul halbei de bere: pub-urile sunt tot mai starbuckizate, cu putzine feluri de bere, si aia corporatista, punkerii sunt pe cale de disparitzie (inlocuitzi in mare parte de microbisti cretini), fetele de gashca au crescut in femei de cariera. Pana si vanzatorul de marijuana a ajuns distribuitor de farmaceutice. Singura constanta e nebunul satului, care a ramas neschimbat si detzine informatzii despre o corporatzie extraterestra care incearca sa controleze umanitatea cu ajutorul modelului de cariera corporatist/capitalist.

Filmul e ultima parte a trilogiei Cornetto, care i-a pus pe harta pe Edgar Wright si Simon Pegg si a lansat la apa comedia horror britanica. Primele doua partzi au fost comedia zombie Shaun of the Dead si policierul ocult Hot Fuzz. Singura legatura intre cele trei filme (in afara de autori) e inghetzata Cornetto care apare in fiecare film, cu alta aroma si alta culoare (rosu, albastru, verde - referintza la trilogia culorilor a lui Kieslowski).

Filmul musteshte de englezism, cu o coloana sonora brit rock (Suede, Pulp, Sisters of Mercy, The Charlatans) si simboluri ale culturii britanice la tot pasul. Ma intreb cum ar arata ceva similar pentru cultura romaneasca - manelisti, moldoveni alergandu-si rudele cu drujba, politicieni spanzuratzi, biserici bantuite si... da, iata ca avem ceva in comun cu ei: fotbalisti supraplatitzi si microbisti spalatzi pe kreer.

Filme contra plictiselii

Upstream Color

Shane Carruth e un programator cu ambitzii de regizor si, ca totzi programatorii, isi inkipuie ca e mai destept decat restul planetei. Debutul sau, Primer, a facut ceva furori in urma cu aproape 10 ani, dar nu l-am vazut. Upstream Color e primul meu contact cu individul.

Pe gagica-mea a enervat-o la culme, ei ii plac placerile simple. Pe motivu asta nu-l prea are la suflet nici pe Terrence Mallick. Mie Mallick imi place in doze mici si la mare distantza una de alta. Nu stiu daca Carruth isi inchipuie ca a inventat roata sau daca e constient ca Mallick a facut inaintea lui genu asta de filme larger than life, pe teme de o metafizica incomprehensibila cetatzeanului care crede ca Ponta e cea mai mare problema a cosmosului.

Daca Tree of Life a fost un film-divinatzie cu momente annoying, Upstream Color e un film annoying cu momente divine. Schema generala e misto si e despre ciclul de viatza al unui vierme intestinal care trece de la oameni la porci, de la porci la plante si inapoi la oameni. Deci merge upstream, adica fix invers decat suntem obishnuitzi (cei care au suferit vreodata de trichineloza o sa intzeleaga la ce ma refer).

Cand parazitu e la oameni, acestia intra intr-o stare hipnotica in care fac orice li se spune. Cand e la porci, acestia intra intr-o relatzie metafizica cu omul de la care au luat viermele si ii influentzeaza starea de spirit, dragostea, pofta de viatza. Cand e la plante, acestea se coloreaza albastru si dau nastere unor viermisori care trebuie inghitzitzi de om pentru ca ciclul sa reinceapa. Eroii filmului sunt un cuplu care la un momendat in viatza au fost gazde ale viermelui respectiv iar acum destinele le sunt influentzate de purceii cu care au ramas conectatzi spiritual.

Toate trebile astea sunt lamurite in cam juma de ora de film, restul fiind alocat recitatului de poezii din Thoreau, imaginilor cu oameni uitandu-se pe geam, comuniunii cu natura de care tindem sa ne instrainam si a altor chestii care probabil v-au enervat in Tree of Life. Pentru genu asta de filme s-a inventat eticheta artsy-fartsy, dar avem aici totusi un film competent si un regizor de urmarit in viitor. Probabil o sa ma uit si la Primer.

Frances Ha

O sa auziti la Oscarurile de anu asta de Frances Ha, dar filmu e un fel de Woody Allen fara umor, sau un Ghostworld fara creer.

Eroina e o hipsteritza cu atitudine schizofrenica despre viatza: se crede hetero desi e lesbiana toata ziua, se crede saraca si boema desi e de bani gata, se crede artista desi e naturally born kelneritza, se crede autosuficienta pentru ca e singura cuc + fukkin miserable, se crede la liceu desi face mintenash 30 de ani si viatza trece pe langa ea, se crede frantzuzoaica desi e tzaranca americanca care paraziteaza pe la New York, iar cand ajunge totusi la Paris doarme toata ziua in hotel si vorbeste la telefon cu pretenii de-acasa.

Mai ingrijorator e ca e genu de eroina care poate deveni model in viatza, filmu fiind prezentat intr-o nota de optimism irezistibil (sper sa urmeze totusi si un sequel in care sa ni se arate ca Frances Ha sfarseste kelneritza la Hooters si e batuta toata ziua de barbatu shofer de camion). Calitatzile filmului sunt stilistice, datorate regizorului Noah Baumbach (oscarizat in anii recentzi si apropiat colaborator al hipster-god-ului Wes Anderson). Scenariul e in mare parte scris si improvizat de actritza principal, Greta Gerwig, o diva mumblecore pentru care Baumbach a si divortzat. Tipa e dragutza, sper sa apucam sa o mai vedem in vreun film inainte ca Baumbach sa-i dea si ei papucii.

Suspectez nominalizari pentru regie si actritza principala.

Savages

Povestea e despre un focos threesome BFB în care cei doi B se ocupă cu cultivatu de marijuana și fata o freacă pe lângă casă, până într-o zi cand un cartel mexican condus de Salma Hayek și Benicio del Toro pune ochii pe biznisul tinerilor și o răpește pe gagică în scopuri șantajiste. Băieții au de partea lor niste veterani de razboi intorsi din Irak cu scule cu tot si un agent FBI corupt (John Travolta botoxat sau cancer survivor, nu-mi dau seama, dar oricum cel mai simpatic personaj din film). Între cele două tabere începe un război șantajist care se lasă cu unele vărsări de sânge și multe împușcături ce devin booooooring de la o vreme. Filmul e excesiv de lung pentru ce oferă, și personajul lui Travolta e singurul pe care il ții minte. Nici Salma Hayek nu mai e ce era, însă susține că nu e botoxată, ci are doar botox of the heart. 

Oliver Stone a fost cândva un vizionar al cinematografiei americane, după care un fel de acces de megalomanie l-a împins să facă un șirag nepermis de lung de filme despre președinți/domnitori (JFK, Nixon, Alexander, W., documentare despre Fidel Castro si Hugo Chavez) care l-au cam împins pe un drum înfundat și plin de mize politice care nu interesează pe nimeni. Cu Savages, Stone se întoarce la violența veselă pe care o practica la mijlocul anilor 90 (Natural Born Killers, U-Turn) însă filmul asta nu se ridică la dimensiunile respective, din cauza actorilor de mâna a doua din rolurile principale.

E, totuși, entertaining și până la un punct sexy.

Jackpot (aka Arme Riddere)

Jo Nesbo e un crime novelist norvegian aflat pe val, dupa care s-a ecranizat si excelentul Headhunters (detalii aici). Jackpot e a doua sa ecranizare, e tot film norvegian si are acelasi ton de comedie neagra, pe alocuri brutala. Dar prospetzimea lui Headhunters lipseste si lasa deja impresia ca Nesbo e un autor de retzeta.

Un muncitor la o fabrica de brazi artificiali castiga la Pronosport pe un egal facut acasa de Rosenborg, insa tre sa imparta banii cu amicii ex-pushcariasi care i-au dictat cateva dintre scoruri. Amicii se omoara intre ei unu cate unu, sperand sa aiba de impartzit banii la cat mai putzin, mai ales ca unu dintre ei datoreaza o gramada de bani strip-club-ului in care a lucrat ma-sa ca stripperitza cand era tanara.

Filmu are foarte multe in comun cu trilogia Brenner (dupa romanele austriacului Wolf Haas) sau cu romanele lui Rejto Jeno (aviz connoisseurilor unguri) sau cu ce facea Guy Ritchie in tineretze. Mult haz, mult sange si in general mult entertainment, dar nimic care sa te puna pe ganduri.

Only God Forgives

Dupa relativ dinamicul si elogiatul Drive, danezul Refn revine la ambitzia de a-l concura pe Von Trier pentru titlul de cel mai pretentzios regizor iesit din Danemarca cea putreda. Avem din nou stilul din Valhalla Rising, cu dialog minimal, violentza excesiva si personaje taciturne ce rezoneaza la vibratzii cosmice. Sexosul Ryan Gosling reia stilul somnambulist din Drive, in rolul unui expat traind in Tailanda, care incearca sa-si razbune fratele macelarit de un peshte pe cand mergea la curve (si le mai omora, deci si-o cam cauta).

Problema nu e peshtele, ci un militzian local care taie tot ce-i iese in cale cu o maceta si a fost amestecat si el in problema, dar la un nivel mai meta. Cum insa tot filmu se petrece la un nivel meta, implicarea acestuia a fost mirosita de nasul metafizic al lui Ryan Gosling si de presiunile oedipiene ale mamei sale, care nu suporta sa stie ca i-a murit fiul cu putza cea mai mare. Ryan Gosling ar mai da-o la pace dar ma-sa (Kristin Scott-Thomas) nu si nu, ceea ce impinge lucrurile pe o spirala violenta cu cateva popasuri meditative in care militzianul meta e prezentat cantand karaoke.

Bizareria filmului e explicata pe genericul final ca un tribut adus lui Jodorowsky, insa asta n-a fost suficient sa impiedice huiduirea generala a unui film, pe cat de pretentzios pe atat de saracacios, chiar si la standardele lui Refn, care mereu a cochetat cu zona asta, dar niciodata n-a mai facut cinema atat de lenesh. Daca n-ar fi fost imaginea si muzica superbe, putea trece drept un film de Cristi Puiu.

The Call

Regizorul Brad Anderson a crescut in industria thrillerelor indie (Session 9, Masinistu, Vanishing on 7^th street) pe o traiectorie oarecum asemanatoare cu a lui Christopher Nolan. Serialul Fringe l-a propulsat in lumea maharilor, iar consecintza directa e ca The Call e primul sau blockbuster. Creca mai slab ca filmele sale precedente, dar orishicum un friller antrenant, scurt si la obiect.

It feels umpic ca frillerele urgente ale lui Joel Schumacher, alea care se petrec intr-un interval de timp scurt si aproape in real time. Mare parte din film e cu Abigail Breslin (Little Miss Sunshine) inghesuita intr-un portbagaj si vorbind la telefon cu telefonista de la serviciul de urgentze, jucata de Halle Berry, care vrea sa o ajute sa scape din portbagaj. In ultima parte a filmului fata e scoasa afara de soferul psihopat si dusa in barlogul psihopatic al acestuia, in timp ce politzia si Halle Berry incearca sa ii trianguleze telefonu.

In corelatzie cu recentul success al lui Prisoners avem iata un nou val de povesti cu psihopatzi americani cu ceva apucaturi pedo si sexualitate torturata. Deci nu e doar un trend austriac, m-am mai linistit. E doar un semnal cu privire la drumul pe care se indreapta mentalul individului-resursa umana in societatzile avansat-capitaliste.

Filme kkcioase

Revolver

Asta e filmu facut de Guy Ritchie pe cand Madonna ii facea circumcizie si il introducea in secta sa cabalista, in sperantza desharta ca astfel isi va salva casnicia (istoria ne invatza ca omu s-a circumcis degeaba). E si unicul film in care Jason Statham are par pe cap (plus mustatza), iar scenariul e scris de Luc Besson, aflat si el intr-o cumplita criza spirituala la data respectiva.

Filmu lasa impresia ca toata echipa care a lucrat la el era beata sau drogata. E plin de monologuri si scene psihedelice pe un topic care n-are nimic psihedelic in el: Statham e un gainar care iese din pushcarie si incearca sa se reconecteze la cercurile interlope din care a plecat, dar e umpic skizofrenic si vede lucruri care nu sunt sau nu le vede pe cele care sunt. Genericul de final al filmului ne explica ca morala povestii ar fi ca ego-ul sta in calea fericirii, ceea ce e cam far-fetched avand in vedere ce si cat de putzin se intampla de fapt in film: avem niste impuscaturi si gangsteri urland unu la altu si un montaj incoerent de MTV si pe Statham imbarligand niste biznisuri interlope cu Ray Liotta si Mark Strong (o clona Andy Garcia care avea sa devina ulterior actorul preferat al lui Guy Ritchie).

Portofoliu de presa Biro 2013. Si niste concerte

As incepe articolu cu traditzionalul colind de Craciun, dar am intzeles ca Noul Testament e pe cale sa fie scos in afara legii drept propaganda antisemita, asa ca ma limitez la o tardiva "Hanukkah fericita!" si un colind semit din playlistul petrecerii pe care tocmai am incheiat-o in urma cu cateva ore. E timpul sa recunoastem ca fiii lui David se stiu distra de Craciun mult mai bine decat legionarii care beau rachie si blastămă colinzi mohorâte despre shfara si corlan.

S-a mai dus dracului un an, nu-l mai recuperam. Articolu asta e o retrospectiva a publicatziilor mele din 2013 si o dare de seama a concertelor la care am fost anu asta.

Zilele trecute a fost la Cluj partyu de auditzie a topului muzical alcatuit pentru comunitatea hipstereasca impreuna cu colegii de la Slicker. Topul il gasitzi aici.

Cu literatura, mai slab anu asta, am publicat doar o nuvela in antologia Ferestrele Timpului coordonata de Stefan Ghidoveanu, la editura Tracus Arte. Cica a fost lansata la Gaudeamus, dar eu unu n-am gasit-o in librariile din Cluj asa ca habarn-am cand si unde o putetzi gasi.

Ca si in anii recentzi, singura publicatie la care mai contribui cu constantza e Dilema Veche. Ca de obicei, am dedicat parte din articolele scrise pentru Dilema Veche recomandarilor patriotice pentru realizarile alor nostri, care scot si fac chestii tot mai interesante pe an ce trece:

• Despre Cezaur Ouatu la Eurovision (gratis)
• Despre al nostru Lucian Ban (gratis)
• Despre ai nostri Imago Mundi si muzica lui Cantemir (gratis)
• Despre ai nostri Nightlosers (gratis)
• Despre ai nostri Environments (gratis)
• Despre Iordache fost la Sarmalele Reci, actualmente jazzer (gratis)
• Despre proiectul mamut Ilie Stepan Project (gratis)
• Despre postrockerii nostri Valerinne (gratis)
• Despre clujenii Quantum Drive (gratis, de data asta la Catavencii)

Restul articolelor, tot ca de obicei, despre jazz in cea mai mare parte, inclusiv cateva din trupele care ne-au vizitat la Bucuresti (prin laudabila initziativa Twin Arts) sau la deja traditzionalul festival Garana:

• Despre pianistul armean Tigran Hamasyan (gratis)
• Despre proiectul patriotard al lui Vijay Iyer (gratis)
• Despre Arild Andersen cu ocazia vizitei sale la Garana (gratis)
• Despre John Surman, cronica care a isterizat niste fani Garana (gratis)
• Despre In the Country, tot de la Garana (gratis)
• Despre albumul de trompeta al lui Arve Henriksen (gratis)
• Despre albumul jazz al lui Serj Tankian (pe bani)
• Despre saxofonistul Moster  si amicii sai de la Motorpsycho/Elephant 9 (gratis)
• Despre Bill Frisell experimentand sub egida lui Zorn (gratis)
• Despre logica visului la Eivind Aarset (pe bani)
• Despre relansarea lui Terje Rypdal (gratis)
• Despre albumele Dan Berglund si Magnus Ostrom, supravietzuitorii Esbjorn Svensson Trio (gratis)
• Despre fiica lui Ravi Shankar/sora Norei Jones (pe bani)

Si cateva recomandari alternative, strecurate cand mi se acrise de prea mult jazz:

• Despre Janelle Monae, revelatzia pop a anului (gratis)
• Despre noul album Nick Cave (gratis)
• Despre delirul lui Scott Walker (gratis)
• Despre erotismul vampiresc la Jim Jarmusch (gratis)
• Despre albumul solo al lui Lindsay Buckingham de la Fleetwood Mac (gratis)
• Despre coverurile Michael Jackson ale lui Enrico Rava (pe bani)
• Despre ecohipsterul Ash Grunwald (gratis)
• Despre folclorul nostru in viziune americana, cu A Hawk and a Hacksaw (pe bani)
• si niste cugetari despre jocurile video (gratis)

Pt cei care n-au kef de retrospectiva si vor o scurtatura, sa nu mai citeasca aburelile mele, mai jos e o selectzie de best of 5 albume recomandate dintre toate astea despre care am scris:

Arve Henriksen - Places of Worship

Ilie Stepan Project - Lumina

Janelle Monae - Electric Lady

Tigran Hamasyan - Shadow Theater

Scott Walker - Bisch Bosch

****************

Sh-acuma despre concertele vazute anul asta. Cele mai importante pe care vroiam sa le vaz (Dead Can Dance, Queens of the Stone Age si Ghost), a trebuit sa le sar din pricina TIFFului de la Cluj. La schimb am vazut Marina Voica si Robin and the Backstabbers. Apoi am dat o gramada de bani sa merg la Roadburn, ceea ce mi-a cam facut plinul cu majoritatea trupelor pe care tzineam tare sa le vad, asa ca m-am rezumat anul la strictul necesar, mai precis:

Nick Cave la Sziget. Am mai scris si acu 8 ani despre precedentul sau concert de la Sziget, insa atunci a fost cu totul diferit de cel de acum. Si Szigetul de atunci e cu totul diferit de cel de acum. Szigetul atrage acum o combinatzie de cocalari si hipsteri plus unii care sunt simultan cocalari si hipsteri (si astia din urma sunt cei cu care am cu adevarat o problema cand folosesc peiorativ termenul hipster). Pe vremuri, festivalul era unul cinstit, cu o sectiune mainstream si un numar de scene dedicate unor nishe: metal, electro, world music, muzica tziganeasca. Acum toate scenele sunt mainstream, si toate se numesc indie, ca sa lase hipsterilor impresia ca e vorba de o cultura alternativa, pentru oameni speciali. Afishul reflecta aceasta realitate trista.

Pe urma, m-au enervat la culme astia de la Mastercard care au instituit un fel de dictatura financiara absoluta pe toata insula - nimeni nu mai accepta bani, esti obligat sa itzi iei un card Mastercard pe care il incarci acolo si chelnerii il freaca de un aparat sa itzi suga bani de pe el. Problema e ca nu stii niciodata catzi tzi-au supt si cel putzin de doua ori am platit dublu decat trebuia din cauza tehnologiei lu peshte. Umbla vorba ca erau si hotzi de buzunare care aveau aparate de supt finantze cu care se frecau de tine. M-am enervat si ca zona world music a fost desfiintzata cu totu, da cu totu, nu doar scena. Obisnuiam sa merg acolo sa imi cumpar totemuri ritualice sa-mi poarte noroc in viatza, da anu asta n-am gasit decat hipsteri facand silent disco in zona aia, asa ca o sa am un an de kkt.

Dar despre Nick Cave vroiam sa vorbesc aici. Concertu a fost frumos dintr-un motiv destul de simplu: dupa ce a scapat cam de toata lumea care facea ceva in trupa aia, in afara de Warren Ellis (care s-ar putea sa fie motivul pt care restu s-au carat), Nick Cave tinde sa se transforme intr-un artist solo. Daca in concertu de acu 8 ani am vazut o veritabila orchestra, cu coruri gospel, cu solouri instrumentale si un Nick Cave prezent in postura de vocal al unei trupe complexe, acum am avut de a face cu un protagonist absolut avand in spate o trupa umila si discreta, ceea ce reflecta oarecum si plangerile pe care le-am avut la adresa noului sau album, in cronica din Dilema. Pana la urma, pentru concert a fost bine. Ne-am calarit, ne-am intins sa-i atingem ghiulurile, el a venit peste public si ne-a calcat pe cap de cateva ori, piesele au sunat super, relatzia cu artistu a fost intensa. Nu si cu trupa.

Al doilea mare eveniment al anului a fost Pain of Salvation feat. Anneke (ex-Gathering) si Arstidir din Islanda, unul din cele mai frumoase si duioase concerte pe care le-am vazut ever. Daca Anathema vi se par duiosi, n-atzi vazut nimic. Arstidir astia sunt niste hipsteri frumosi cu voci gay care canta la harpe, viori samd. Pe Anneke o stie toata lumea. Desi concertul a fost prezentat cu cele doua nume in deschidere la Pain of Salvation, practic a fost un mix in care toata lumea a cantat cu toata lumea: Anneke a fost acompaniata ba de Arstidir, ba de PoS, Daniel de la PoS a cantat cateva piese cu Arstidir si cateva dueturi cu Anneke, iar la final s-au suit toate 3 trupele pe scena si au cantat impreuna. Repertoriul a fost extrem de bogat (evenimentul a durat peste 4 ore!) cu numeroase coveruri (Cindy Lauper, Anathema, Lou Reed si Kriss Kristofferson) si cu o prezentare acustica, partzial unplugged, fara urma de metal.

Scena amenajata in forma unei bucatarii a produs un feeling foarte intim, cu artistii stand ba la masa, ba pe canapea, ba rezematzi de dulapuri, iar de la o vreme concertul s-a desfasurat sub lumini de veioze. Cine a apreciat albumele unplugged ale lui Anneke si PoS, poate sa-si inchipuie cam ce fel de atmosfera a fost acolo. Un concert de pomina, pe care as vrea sa-l prind pe un DVD candva. Mai jos a facut unu un colaj cu unele din momentele cheie ale concertului:

Al treilea mare eveniment a fost concertul Haxan Cloak, revelatzia electro a anului, ceva nemaivazut. In sensu ca n-am vazut nimic. Concertu s-a petrecut in conditzii de deprivare senzoriala, intr-un buncar cufundat in bezna si fum, incat nu puteai sa vezi pe nimeni. Pe parcursu muzicii s-a dat cu stroboscoape si s-a pompat fumu ala gros intr-una. Nu stiu nici macar unde era scena, sau daca era cineva pe scena, eram buimac pe cap si nu mai stiam cum ma cheama si de unde vin, desi nu bausem nimic.

Muzica e un fel de Sunn O))) varianta electro, facuta de un sound designer britanic care se joaca cu frecventze extreme, cu efect digestiv. Au fost superbi si baietzii din deschidere, niste satanishti imbracatzi in capre, pe nume The Devil and the Universe, cu niste visuals oculte superbe si o muzica ritualica supersinistra.

Ce va pun eu mai jos e de la festivalu Pitchfork, unde se vede si omu si scena, dar arata cu totu diferit de ce am vazut eu, pt ca festivalul Pitchfork e un fel de Ziua Minerului pentru hipsteri (putetzi vedea hipsterii scarpinandu-se in cap si umbland sa-si ia mici, ca e mai important sa fie vazutzi acolo decat sa asculte trupele), insa concertele de buncar ale lui Haxan Cloak sunt the real shit. Nu mai vorbesc ca e cea mai buna muzica pt sex iesita in ultimii ani.

Al patrulea mare eveniment a fost legendarul Danzig featuring The Misfits, o raritate din numeroase puncte de vedere. In primul rand pentru ca Misfits nu mai exista - practic doar Danzig si Frankenstein sunt prezentzi din trupa originala, dar au cantat playlistul Misfits ca pe vremuri, in ciuda faptului ca sunt niste boshorogi coptzi la ficat. Danzig vine rar in Europa si, dupa moartea lui Peter Steele, a ramas cam cel mai important si batran stindard al cock rockului ocult. Pacat ca e cam fript la creier si tot concertu a amenintzat ca se da jos la noi si ne bate daca ii mai facem poze, iar postura de body builder minion nu-i mai vine la varsta asta, insa concertu a fost misto, combinatzia cu Frankenstein de la Misfits a fost un eveniment epocal si incantarea mea pe masura.

Al cincilea eveniment major a fost Melvins in residence, care au primit ceva bursa sa cante integral vreo 5 albume clasice de-ale lor in doua seri consecutive. Din nou o trupa legendara, din care s-a desprins cam jumatate din scena metal americana a ultimilor 20 de ani, printre epigonii lor numarandu-se nume ca Nirvana, Metallica si Boris. Au cantat cu doi bateristi naprasnici si cu sala plina, dar 5 albume Melvins cantate cap-coada e totusi cam mult, asa ca in a doua seara m-am dus in alt club sa-i vad pe clasicii prog rock Spock's Beard. N-a fost alegerea cea mai buna, caci concertul astora a fost marcat de o gramada de probleme de sunet si trupa e proaspat reformata intr-o noua configuratzie, cu vocalul de la Enchant care imi pare cam palid fata de predecesorii sai. A fost totusi o ocazie sa remarc ca au un nou album si inca unul destul de bun (ori mi-a fost mie dor de ei dupa ce nu ii mai ascultasem vreo 10 ani). In deschidere l-au avut pe fiul lui Phil Collins, care e un fel de Phil Collins cu păr, dar o muzica mult mai generica.

Mai jos, o mostra chiar din turneul Melvins in residence:

Am mai fost si la Volbeat cu Iced Earth in deschidere, doua trupe heavy metal in forma maxima. Bag seama ca Volbeat sunt pe un fel de val, caci concertu a avut o audientza imensa si o scena supersofisticata, cu spanzuratori, saloonuri si decor care sa reflecte conceptul western al ultimului album. Volbeat improspateaza conceptul de big arena heavy metal, care pana recent era rezervat unor old farts ca Metallica, Maiden samd. Get a taste of it dedesubt, intr-o piesa cu Barney de la Napalm Death ca invitat:

Am mai fost sa-i vad o data pe Uncle Acid and the Deadbeats, superbi ca de obicei, cu o muzica hipnotica si ultratrippy, cu visuals despre Charles Manson si Sharon Tate. Cica Black Sabbath i-au luat in deschidere pentru turneul lor de relansare, ceea ce spune multe - printre altele, si ca Uncle Acid e o trupa mult mai buna decat Black Sabbath la momentul ACUM.

Au mai fost Baroness cu Royal Thunder in deschidere. Doua trupe de metal contemporan din generatzia Relapse (Mastodon, Kylesa etc.), principalii responsabili pentru schimbul de generatzie in heavy metalul ultimilor 10 ani. In sensu ca pentru anii 2000, trupele de la Relapse sunt ce au fost Metallica si Megadeth pentru inceputul anilor 80. Concertul a fost misto, nimic iesit din comun, dar avand in vedere ca ambele trupe au avut albume in topul meu personal pe 2012, trebuia sa le vad.

Ultimul mare concert al anului a fost Corrections House (proiect Neurosis+Eyehategod+Minsk) cu un anume Wrekmeister Harmonies in deschidere. Gagiu asta din deschidere e un barbos care pune muzica de pe laptop si mai ingana ceva de la chitara peste laptop, dar mare lucru nu face, asa ca ramai cu impresia ca e unu care pune muzica, si nu un concert. Asa ca m-am dus sa beau niste beri si sa-i ascult muzica din sala alaturata, ca prezentza lui pe scena era oricum irelevanta.

Apoi au venit Corrections House care au injurat tot timpu pe unu de la cabluri ca nu li se auzea saxofonu, iar ala disperat a data totul la maxim asa ca tot concertu a fost un zgomot infernal care mi-a dat tziuituri la timpan de era sa merg la doctor a doua zi. Vocalu Mike Williams (Eyehategod), a iesit umpic fript la creer din parnaie, iar in timpul concertului a fost complet muci, umbla in nishte teneshi ruptzi si recita versurile din caietele sale personale, sau din scriptura, nu imi dau seama. Trupa are un singur album, deci abia se aduna material de un concert scurtutz. Dar orishicum, au unul din albumele de top ale anului si probabil e cel mai interesant side-project lansat anu asta.

Un concert mai minor, dar binevenit, a fost al stonerilor britanici Orange Goblin, niste betzivi mizerabili care au scos un album excelent mai an (prezent si el in topu meu personal de anul trecut) pe care l-au prezentat prin Europa anu asta. Treaba s-a intamplat intr-un buncar ostil, pe o scena supermica ceea ce a asigurat o atmosfera de betzivaneala intima asa cum le sta bine britanicilor.

Concertul ASP a fost marea dezamagire a anului. Cunosteam trupa drept componenta a scolii electro-goth germane (ceva intre Deine Lakaien si Rammstein), cu niste albume excelente acu vreo 10 ani, dar s-au prezentat ca o trupa de metal gotic cacacios (gen Crematory), cu chitaristi de aia nemtzalai blonzi + fardatzi si fara clapar (in conditziile in care trei sfert din muzica lor e electronica si abia un sfert mai are ceva chitari, care puteau fi playback bine mersi). Unu mi-a zis ca trupa are doua formate in care se prezinta, in functzie de tipu de public, iar eu am nimerit cu publicu de kkt care a fost in general incantat, de parca s-ar fi cantat colinduri naziste (singurele care mai scot din apatie publicul de pe-aici).

Mai jos o mostra din ce ma asteptam sa vad si n-am vazut: