Thursday, June 06, 2019

Roadburn 2019 - concertele supercool

In sfarsit, despre concertele tari de la Roadburnul de anul acesta. Despre celelalte concerte am povestit aici si aici.

Daughters au avut anul trecut unul din albumele favorite ale planetei rock, prezentzi in mai toate topurile anuale. Au fost pastoritzi la casa de discuri a lui Mike Patton si imprumuta multe trucuri de la acesta, atat in compozitzii cat si in prezentarea live hiperenergica (albumul lor de relansare umple cu succes golul lasat de a doua retragere a celor de la Faith No More). Interesant ca Daughters se lansasera la inceputul anilor 2000 ca trupa grindcore, dupa care s-au tot razgandit si reformat pana sa ajunga la aceasta formula masticabila, aliniata la cerintzele rockului (post)modern. Concertul a fost foarte energic, vocalu a spart cu capu o camera de filmat si si-a spart propriul cap intr-un microfon, s-a cocotzat pe tejghele, a sarit in capul oamenilor, tot ce trebuie. Iar sound-ul sofisticat al albumului a fost reprodus perfect. O trupa obligatoriu de vazut in concert acum, cat sunt calzi, caci pare un proiect modificat genetic in laboratoarele lui Patton si nu o trupa reala care sa reziste in timp.



Dupa Daughters, albumul de revenire a celor de la Sleep dupa 20 ani de absentza a fost al doilea cel mai apreciat album rock al anului trecut, pe mai toate siteurile de specialitate (exceptzie face MetalStorm, care anul asta au ajuns pentru prima data la Roadburn dupa ce 20 de ani s-au prefacut ca festivalul nu exista; pana si MetalFanul romanesc le-o luase inainte).

Asadar Sleep s-au numarat printre vedetele editziei, avand la dispozitzie 2 concerte a cate 2 ore bucata, timp berechet sa-si cante cam tot catalogul totalizand sub 4 ore de muzica - in anii 90 avusesera o cariera efemera, lumea i-a tzinut minte mai mult datorita notorietatzii titlului Dopesmoker iar ulterior datorita proiectelor mai sofisticate ale membrilor trupei (High on Fire, Om). Primul dintre cele doua concerte a umplut la refuz sala mare de la Roadburn. A inceput cu un intro de un sfert de ora de conversatzii inregistrate ale astronautzilor NASA si un sentiment de "taking off" datorat soundului MASIV care a atins in mod insistent acea "brown note" care te imbie sa faci pe tine. Daca Dragnea vedea cata lume cu ochi injectatzi a fost la concertul asta ne scotea a doua zi din Uniunea Europeana. Noroc ca a iesit singur.


Fotocrime au fost una dintre revelatziile editziei, superdansabili si catchy, cu puternice influentze Sisters of Mercy, unul din albumele mari ale anului trecut care mi-a scapat topului anual insa o sa-l bag musai in topul acestui semestru. E un album de debut, insa muzicienii nu-s debutantzi, e proiectul vocii defunctului grup punk Coliseum - individul s-a apucat cu Fotocrime de ceva cu totul diferit si MULT mai cool. Mostra de mai jos ar trebui sa convinga orice amator de post-punk.



Pe Anna von Hausswolff o vazusem la DBE (sunt destul de multe trupele care intai au vizitat acel mini-Roadburn al nostru), insa acu am avut ocazia sa o vad la scena mai mare, cu un concert mai lung, sunet mai tare si ceva piese noi. A reusit si de data asta sa domine scena cu statura ei marunta si vocea imensa, totul a sunat masiv si concertul a durat suficient de mult incat sa nu para ca are intro-uri prea lungi (la DBE avusesem impresia ca dureaza mai mult intro-urile decat piesele). Nu stiu cat de faimoasa e (intzeleg ca a bagat-o in seama Nick Cave recent) insa daca nu se lasa de meserie in 20 de ani vom vorbi de ea cum vorbim acum de Diamanda Galas sau Lisa Gerrard.



Francezii Birds in Row au fost revelatzia punk a anului trecut si au avut la Roadburn unul din cele mai napraznice concerte ale editziei, intr-o sala ceva mai mica, ideala pentru acest gen de latrat socialist foarte intens, umpic emo, cantat in pantaloni scurtzi. Un amic zicea ca nu-i poate lua in serios pe francezi cantand punk, insa mie mi se pare ca treaba are sens pe masura ce punkul migreaza dinspre anarhismul englez (mai corect denumit "haosism") spre un fel de sexo-marxism. Birds in Row e genul de trupa pe care USR i-ar fi bagat la puscarie pentru promovare de idei comuniste. Cand vom avea trupe din astea in Romania atunci pot spera si Demos sa fie luatzi in serios, pana una alta suntem un popor mult prea pasionat de rat race-ul utopiei capitaliste.



Una din experientzele oculto-mistice oferita de aceasta editzie au fost belgienii Wolvennest care la scena mare au avut loc sa se desfasoare cu decoruri si inregistrari video morbide. Nu mi-e clar ce legatura are trupa cu austriecii Der Blutharsch - seamana destul de mult la sound si au avut chiar un album impreuna, insa nu cred ca au membri comuni (cel mai probabil astia sunt niste ucenici ai austriecilor, si aceia fiind cunoscutzi pentru promovarea de valori sorosiste, imorale si necrestinesti). E o muzica monotona ce mizeaza pe cadentza ritualica si un mix audio-video hipnotic, iar la Roadburn au avut toate conditziile pentru a-si impresura publicul cu farmece si bozgoane intunecate.



Twin Temple au oferit, dupa Wolvennest, a doua ocazie de ritual satanic in postul Pashtelui, de data asta cu un twist cu totul special - trupa promoveaza "feminismul satanic", justificat de parerea conform careia religia a fost inventata de barbatzi pentru a tzine femeile prizoniere sub oranduirea patriarhala. Cumva ideea are sens, dar astia sunt primii care indraznesc sa lege satanismul de feminism. Am fost partas chiar la un ritual improvizat prin care un membru masculin din public a fost chemat pe scena sa se dezica explicit de patriarhat. Trupa are o doza serioasa de parodie - ai impresia ca te uitzi la Stefan Banica Jr. in duet cu Andreea Marin, recent convertitzi la satanism. Pe mine m-au distrat insa teribil, creca trebuie sa vii din Romania ca sa nu ai simtzul penibilului la acest gen de showuri.



Street Sects au un spectacol de pomina, din pacate limitat la 25 de minute, insa minute traumatizante care te lasa gafaind. Volumul sunetului e dificil de tolerat, cu vocalul alergand prin multzimea confuzata in bezna si fum, atacata cu stroboscoape si pocnituri de petarda. Dupa 5 minute pierzi simtzu orientarii, nu mai e clar in care parte e scena, cine danseaza si cine urla panicat dupa ajutor. Din pacate albumul nu reuseste sa sugereze toate astea, insa suna orisicum interesant. Grupul vine de la Flenser Records, care pastoresc numai muzica interesanta - Kayo Dot, Planning for Burial, King Woman etc.



Pe Morne nu-i ascultasem deloc, am intrat la ei bagat cu fortza de un amic care se ocupa in mod curent cu educarea mea muzical si se jura ca o sa-mi placa - a fost ultima lui recomandare si ultimul lui Roadburn (a raposat dupa festival iar fara el topurile muzicale de pe blogu asta vor fi mult mai serbede). E oarecum inspaimantator ca trupa asta se numeste Morne iar albumul are titlul To the night unknown. E post-metal melodios mai aproape de ce se face prin Europa (ceva intre Year of No Light si Amenra) decat de Neurosis si imitatorii lor (liderul grupului e un polonez fugit in SUA). Nu sunt foarte diversi stilistic insa au un excelent simtz al melodiei, cu piese lungi care curg unse.



In sfarsit, un eveniment major al editziei a fost concertul colaborativ al Emmei Ruth Rundle cu Thou, doua dintre grupurile cu statut de invitat special (Thou au avut in fiecare zi cate un concert). Nu stiu cat au avut vreme sa compuna impreuna, se pare ca au prezentat unele piese in premiera si au promis ca va iesi si un album din combinatzia asta. Au avut un emotzionant cover Cranberries cantat intr-o maniera cu totul surprinzatoare - un omagiu excelent adus raposatei Dolores (influentza majora asupra Emmei). Din pacate nu exista inca nicio marturie video (inteligibila) a colaborarii dintre ea si Thou, asa ca pun cate o mostra de la fiecare parte - in prima il vedetzi si pe Jaye Jayle, care a fost trupa de acompaniament pentru Emma Ruth (au avut si propriul concert, peste care am sarit caci i-am vazut cu alta ocazie).






Saturday, May 25, 2019

Roadburn 2019 - concertele asa si-asa


Poza de deasupra e de la safari-parkul de langa Tilburg, cea mai interesanta varianta de cazare la Roadburn, in niste casutze de vacantza printre care zburda rinocerii si strutzii, cu riscul sa te manance daca nimeresti beat intre ei. Plus deranjul de a asculta noaptea rockeri betzi cantand The Lion Sleeps Tonight.

Mereu am stat acolo insa anul asta am facut eroarea de a duce prea multzi oameni ceea ce are drept consecintza ca am fost repartizatzi in casele mari cu peretzi din material de cort - in consecintza am rabdat un frig teribil, a fost nevoie de saci de dormit, am fost tentat sa spintec un rinocer de ala si sa ma culc intre intestinele sale aburinde. Era obligatoriu sa te imbetzi ca sa nu simtzi frigul, ma mir ca nu m-au gasit degerat. De tzinut minte pe viitor - casele de maxim 6 locuri sunt cu peretzi normali si incalzite adecvat insa in cele mari asteptzi rasaritul Soarelui cu ochii pe cronometru, doar-doar o sa te mangaie o raza de caldura.

Ziceam data trecuta ca in 2019 a fost o editzie Roadburn dominata de femei si ideologie feminista. Cred ca mai corect spus ar fi ca a fost dominata de trupe cu MESAJ, cu ideologie comunicata deopotriva pe cai vizuale si lirice - de la feminism satanic la ecologism, neo-comunism, vegetarianism si chiar LGBT - in general revolutziile sau utopiile cu care cocheteaza hipsterii. Motiv pentru care metalistii mai harshaitzi acuza festivalul ca s-a hipsterizat, chestiune cu care nu-s chiar de acord caci diversitatea trupelor bruiaza serios zona de comfort a respectivului segment demografic (cel putzin asa cum s-a format el in bulele de la noi, intre cafenele si sesiuni de mindfulness). Totusi ceva sambure de adevar este in acuzatzia respectiva - observ de ceva vreme prezentza, in ziarul zilnic al festivalului, a lui Kim Kelly - cea care a introdus muzica metal in cuprinsul Pitchfork (facand posibila popularitatea unor Deafheaven sau Thou la un public care inainte râdea in gura la auzul termenului "metal") si cea care a scris pentru prima data in Vice despre acest festival (aici il numea "Best Heavy Festival in the World"). Posibil ca hipsterizarea festivalului sa poata fi corelata cu implicarea persoanei respective. Insa la cum a sunat editzia asta e o miscare pe care o aprob intru totul.

In fine, in articolul trecut am povestit despre concertele din care am vazut doar bucatzi, mai jos e vorba de concertele pentru care am avut un interes anume, fara sa fie totusi ceva ce as recomanda ca musai de vazut.

Vile Creature sunt un cuplu de americani supraponderali care urla ca din gura de sharpe, un post- metal ecologist cu concepte vizuale interesante. A fost primul concert pe care l-am prins la festival si s-a dovedit a fi o incalzire excelenta insa e o trupa cam de hruba, facuta pentru concerte mici si isterice de la care iesi supernervos fara sa stii exact de la ce tzi se trage. E fenomenul ala psihologic in care daca stai o vreme intre oameni care rad parca itzi vine si tzie sa razi fara motiv. Doar ca aici nu se radea ci se tzipa.


Hexvessel ar fi trebuit sa fie unul dintre concertele mari ale festivalului si e prima data cand i-am vazut la o scena mare (ei fiind, intr-o forma sau alta, invitatzi permanentzi ai festivalului). Din nefericire in acest concert s-a cantat exclusiv noul album, care e printre cele mai slabe din portofoliul lor. Asta de mai jos e singura piesa care imi place de pe el. Totul s-a auzit super, grupul se stie face placut indiferent ce canta, insa as fi preferat sa aud si altceva decat albumul asta care pare facut pentru campania electorala a Partidului Ecologist.


Francezii marxisti Territoire au fost una din surprizele festivalului insa e ceva greu de inghitzit si nu pot recomanda cu inima ushoara. E muzica electronica cu stroboscoape agresive ce imbie la epilepsie, un fel de Haxan Cloak mai dansantzi dar si mai diluatzi (cam lungi intro-urile ambientale). Canta exclusiv despre noile forme de sclavagism instituite de capitalism, desi versurile nu se intzeleg caci vocea e filtrata (inclusiv live) prin tot felu de efecte interesante.



Alta revelatzie a editziei au fost L'Acephale, grup obscur de black metal atmosferic din SUA, desi numele trupei e frantzuzesc - inspirat de numele revistei (si societatzii secrete) infiintzata de Georges Bataille. Versurile sunt uneori in germana iar unul din albume contzine coveruri dupa trupe japoneze, finlandeze, plus Current 93. E un proiect foarte personal si bizar, arata ca un one man band al unui tip de 50 de ani insotzit de copiii lui pentru prezentarea live. Nu se prea gasesc informatzii despre individ, arata ca un manager de call center care nu vrea sa afle cei de la serviciu ca in timpul liber mai canta black metal cu familia. Un proiect enigmatic de black metal intelectualist destul de departe de retzetele americane recente (Wolves in the Throne Room, Deafheaven) si pe care il gasesc tot mai interesant de atunci incoace. A scos chiar acu un album nou, uite o mostra:


Soft Kill sunt un post-punk cam obosit si de moda veche, o trupa americana care copiaza si imita la greu ce se facea in Anglia intr-o alta epoca. Au fost si pe la Cluj, a inceput sa prinda acest revival post-punk si pe la noi desi am impresia ca se va dovedi un fenomen mai efemer decat alte revivaluri recente. In principiu pentru ca e un gen in care e esentzial sa fii britanic, iar cand trupele astea vin din SUA am un sentiment de inadecvare si impostura. Dar au sunat foarte profi - nu stiu daca din cauza albumului pe care l-au cantat sau pentru ca la Roadburn orice kkt suna bine.


Throane sunt niste francezi din anturajul Amenra, mizand pe acelasi metal atmosferic cu scenografie elaborata - grupul canta mai mult cu spatele la public, aranjatzi in jurul unui monument ocult. Cui ii place Amenra ar trebui sa-i placa si de astia, desi sunt ceva mai monotoni (sau mai putzin comerciali, ar spune fanii care prefera trupele cata vreme sunt obscure). Grupul a venit la pachet cu alte doua proiecte in care sunt implicatzi membrii sai - Ovtrenoir si Treha Sektori - insa alea au cantat la scenele mici unde n-am mai incaput. E un colectiv franco-belgian interesant din care incep sa iasa proiecte tot mai diverse, sunt suficient de obscure incat sa poata fi aduse si in Romania (pe Treha Sektori i-am prins si la noi intr-o cafenea acu ceva ani).


Noisepicker e un foarte catchy proiect blues-metal al unui chitarist obscur insa veteran - canta de 30 de ani dar singura trupa cat de cat cunoscuta prin care a trecut e Firebird (alaturi de chitaristul din Carcass). In grupul asta face duet cu un baterist adolescent iar muzica, desi suna cam brut/nefinisat, e atent croita din refrene catchy, versuri fredonabile si solo-uri blues excelente pentru un bar de rockeri. Fanii hibridului blues-metal, sa zicem Midnight Ghost Train ori The Devil and the Almighty Blues, ar fi incantatzi de grupul asta.


Maalstroom a fost unul dintre proiectele comisionate, deci nu exista ca trupa, probabil nici nu va mai exista caci a fost incropita ca eveniment special de prezentare a black metalului olandez (si totodata ca un prohod neplanificat al unuia din membrii Dodecahedron - vedeta locala care a murit chiar in ziua de dinaintea concertului). Am mentzionat deja ca programul inclusese o lista de vreo 7 trupe de black metal olandez de care n-auzise nimeni, iar pe deasupra au venit cu acest proiect Maalstroom in care pe fiecare piesa s-au permutat intre ei membri ai celor 7 trupe oferind mostre diversificate din ideile fiecareia. Au fost unele bucatzi interesante - e un fel de black metal orashenesc, fara nimic din simbolurile naturaliste, vikinge sau oculte cu care e asociat traditzional genul. Poate a contat si faptul ca proiectul a fost finantzat de primaria Tilburg si au vrut sa faca ei ceva mai artsy fartsy si sobru. Singurele trupe care mi-au atras atentzia din colecivul respectiv sunt Turia si Laster, ultimii au si un album nou, vezi mai jos:


Ulcerate a fost una din putzinele trupe death metal prezente la aceasta editzie, o participare neobisnuita, venitzi hat din Noua Zeelanda. Dupa ce i-am evitat pe At the Gates am zis sa vad totusi si un concert death metal. E aici o grohaiala infernala cu o instrumentatzie interesanta din noul val de death metal disonant-alambicat care domina topurile metal (de la revenirea celor de la Gorguts incoace nu a fost an sa nu intre 1-2 trupe de gen prin topurile marilor publicatzii, inclusiv Pitchfork). N-am idee despre ce canta baietzii astia - de regula in genul asta se canta teme lovecraftiene insa am impresia ca astia sunt ceva mai clasicisti in versuri (amintesc de Death).


Saturday, May 18, 2019

Roadburn 2019 - concertele naspa sau la care n-am prea stat


Posibil ca aceasta sa fi fost cea mai satisfacatoare editzie Roadburn la care am fost. Desi m-am dus cam fara tragere de inima, aproape tot ce am vazut acolo a fost o surpriza placuta.

Luasem biletele dintr-un impuls, inainte sa se stie cine va canta, ca sa ma ierte gagica-mea pt o chestie. Pe masura ce se anuntzau trupele eram tot mai dezumflat, plus ca amicii ma descurajeaza sistematic de la a mai merge la festivaluri - cica la varsta mea ar trebui sa am alte placeri: sa ma inscriu intr-un partid, sa montez microfoane in birourile colegilor, sa particip la orgii cu corporatisti, sa deschid un ONG pentru regasirea de sine si trafic cu criptomonede. Festivalurile-s pentru adolescentzi betzivi care n-au intzeles ce conteaza cu adevarat in viatza. Cum ma numar printre cei care considera ca tzara asta ar merge mai bine daca ar fi condusa de niste punkeri betzi decat de actualul guvern raman la hobbyurile mele.

In fine, aveam ingrijorari cu privire la programul Roadburn de anul asta. Curatorul editziei a fost tipu de la At the Gates - trupa de death metal suedez old-school care nu se potriveste defel cu spiritul celui mai inovator festival rock european. M-am ingrijorat si mai tare dupa ce individul incepuse sa anuntze trupele pe care le-a selectat - culese de pe la case de discuri nordice obscure, multzi debutantzi carora omu s-a gandit sa le dea o mana de ajutor punandu-i pe scena Roadburn, o gramada de trupe pe care nici macar piratzii de muzica nu se mai sinchisesc sa le pirateze (din fericire serviciile de streaming ofera cele mai obscure chestii, in special Apple).

Apoi, o sectziune a festivalului a fost dedicata trupelor olandeze si belgiene - deci "de-ale locului", un semn ca se facea economie la buget. N-auzisem defel de Witte Wieven, Terzij de Horde, Laster, Turia, Grey Aura, Nusquama si nu stiu daca o sa mai ascult vreodata, insa localnicii pareau destul de incantatzi de acest program, precum si de faptul ca primaria orasului sponsorizase promovarea tinerelor talente locale de black metal. La noi nu stiu cand vom prinde un primar sa sustzina asa ceva - a incercat Gheorghe Flutur cu Bucovina Rock Castle si acum e napadit de sesizari ale descendentzilor razeshilor lui Stefan cel Mare care se plang ca a intinat memoria domnitorului.

Apoi au fost proiectele comisionate special pentru Roadburn, care nu au albume, probabil nici nu vor avea vreodata, ci se formeaza pentru acest festival in cadrul unor evenimente speciale. Nu ma omor dupa proiecte pe care nu voi avea sansa se le reascult in afara contextului festivalier. Pe vremuri era un eveniment de genul asta in fiecare editzie, anul acesta au fost o gramada: Triptykon cu o orchestra simfonica, proiectul Doolhof (colaborare intre membri Sumas si Dalek), proiectul Molasses (ramashitzele trupei The Devil's Blood), proiectul Maalstroom (cu sprijinul primariei locale, piese cantate de diverse permutari intre membri ai grupurilor locale de black metal), o colaborare live intre Thou si Emma Ruth Rundle, una intre Mono si Jo Quail Quartet. Sper ca ceva din aceste proiecte sa se concretizeze si in materiale publicate (sunt zvonuri despre un album Molasses si unul Thou feat. Emma Ruth Rundle).

Rolul de Artists in Residence a fost anul asta preluat de americanii Thou, vedete hipster-metal intens promovatzi de Pitchfork. O trupa supraevaluata la care cele mai interesante lucruri sunt colaborarile si cover-urile, ii mai vazusem la Roadburn pe la inceputul carierei si i-am gasit atunci monotoni. Fiind Artists in Residence au avut shansa sa traga vreo 4 concerte si sa aduca la randul lor catziva artisti din anturajul propriu.

Apoi am fost ingrijorat de indepartarea festivalului de sfera metal. Sigur, festivalul n-a fost niciodata unul pentru rockerii ortodocsi, avand mai degraba reputatzia unui festival de muzici psihotrope (anul acesta primarul din Tilburg a dat liber pentru prima data la inspaimantatorul "drog numit iarba" pentru totzi turistii cu ochi injectatzi si bilet de festival). In consecintza Roadburn a inclus intotdeauna evenimente la care sa-tzi potzi spala urechile cu alte sunete daca te plictiseai de metal (Ulver, Current 93, Carpenter Brut, Diamanda Galas etc.). Editzia asta a fost dominata insa de componenta non-metal, as zice chiar o agenda feminista - o lista lunga cu care puteai sa-tzi umpli aproape tot programul de festival: Marissa Nadler, Myrkur, Anna von Hausswolff, Emma Ruth Rundle, Lingua Ignota, Louise Lemon, A. A. Williams etc. Strategia a facut sa creasca semnificativ prezentza feminina in public - astfel Roadburn se distinge clar fatza de diverse "sausage party" rockeresti unde femeile se duc doar ca sa-si care iubitzii betzi la corturi. Post-punk-ul a fost un alt ingredient non-metal puternic resimtzit la aceasta editzie - Drab Majesty, Soft Kill, Fotocrime, Young Widows si fortzand putzin eticheta Crippled Black Phoenix, Jaye Jayle sau Have a Nice Life.

In consecintza din cele 100 de trupe din program nu cred ca erau 10 pe care sa-mi fi dorit sa le vad asa ca m-am straduit sa mai gasesc niste amici sa vina cu mine, sa nu fiu singuru fraier daca ma plictisesc si nu gasesc nimic sa-mi placa. Am aburit pe cine am putut, le-am explicat cat de fain a fost altadata, smecherii din astea. Din fericire n-am avut vreme de amici caci pana la urma s-a dovedit a fi un program foarte satisfacator si divers, cu multe revelatzii muzicale despre care vreau sa spun una-alta in articolele ce urmeaza. 

O surpriza superdragutza au fost "concertele secrete" - cam doua pe zi, nu apar in program ci sunt improvizate de cate o trupa care isi duce pe furish sculele unde gaseste loc si incepe subit sa cante. Unii anuntza pe Twitter cu o ora inainte, altzii nu anuntza deloc, te trezesti ca cineva incepe sa cante in spatele tau si incepe lumea sa se buluceasca pe langa tine. Uneori asta se intampla in salile de concerte, alteori prin parcuri si alte locatzii improvizate - cele mai misto au fost intr-un skater park unde trupele izbucneau brusc in cantat din mijlocul multzimii. Vezi mostra de mai jos dintr-un concert de pomina tzinut de Thou impreuna cu Emma Ruth Rundle - numai cu coveruri, intr-o atmosfera de dezbatere parlamentara ucraineana:


In fine, articolul asta tre sa fie despre concertele mai naspa, categorie in care includ si pe cele de la care am plecat (nu neaparat pentru ca erau naspa, dar acolo trebuie sa-tzi faci o prioritizare foarte atent calculata).

La Lingua Ignota nu s-a putut intra initzial pentru ca gagica canta din mijlocul publicului, iar daca nu ajungi la 2-3 metri de ea nu vezi nimic. Asa ca a mai tzinut un concert din categoria celor "secrete", in parcul de skateri de care ziceam mai sus, insa si acolo s-a bulucit foarte multa lume, si totul s-a intamplat in bezna totala incat era greu de discernut ce se intampla. Gagica e un fel de Diamanda Galas dotata cu o cadelnitza din care imparte Lumina post-feminista - un spectacol interesant daca reusesti sa te apropii cat de cat (sau daca te strecori in patru labe printre picioarele publicului, cum vad ca mai face asta de a filmat mostra de mai jos).


Molasses a fost unul dintre proiectele comisionate ale acestei editzii, deci trupa nu exista, ci a fost formata cu ocazia parastasului trecerii in nefiintza a lui Selim Lemouchi, unul din muzicienii exotici ai Olandei (din familie de imigrantzi algerieni, alaturi de sora-sa pusese acu 10 ani la cale trupa de rock ocult The Devil's Blood). Sora-sa s-a reunit in memoriam cu fostii membri ai trupei si cu inca unii de prin scena olandeza (Astrosoniq) si au pregatit ceva materiale noi. Trupa suna misto, un fel de rock satanist cu Mirabela Dauer la voce, insa cum nu ma omor dupa proiecte despre care nu e clar daca le voi mai putea asculta vreodata, am dezertat dupa doua piese. Totusi s-a vandut pe acolo un minivinil cu 2 piese deci exista indicii ca ar putea iesi si un album. Deocamdata avem o mostra pe youtube:



Drab Majesty e o ciudatzenie din Los Angeles, ceva intre post-punkul anilor 80, David Bowie al anilor 70 si Marilyn Manson al anilor 90. Proiectul s-a desprins din una din trupele Emmei Ruth Rundle (bateristul din Marriages) si e un rock melodios ultra-glam. M-a prins insa intr-o seara in care aveam nevoie de niste metal descreierat, in plus piesele sunau cam toate la fel si aveau o tendintza suparatoare de a ma indemna la somn.



Imperial Triumphant au fost invitatzi sa tzina concertul de adio al scenei Het Patronaat, un pod de biserica inchiriat de ani multzi pentru concertele cu atmosfera mai mistica. Practic e o biserica in care se poate bea bere si asculta metal, un vis mai vechi de-al meu, nu intzeleg de ce nu se implementeaza si la noi, ar mai spala din imaginea BOR. In mod ostentativ cam tot ce ar putea fi interpretat drept "satanist" din programul festivalului e programat sa cante acolo si pare-se ca cineva s-a sesizat caci de anul viitor nu se mai poate folosi locanta respectiva iar Imperial Triumphant au fost invitatzi sa marcheze ostentativ despartzirea. E o muzica fara noima pe care o tolerez greu (death metal atonic cu trompete), dar concertul e interesant datorita costumelor elaborate si atmosferei - ceva intre ceremonie Rotary si filmul Eyes Wide Shut. Din pacate s-a calcat lumea in picioare sa vada acest concert si dupa cateva piese am avut impresia ca ma ia dracu asa ca am plecat. Cateva zile mai tarziu trupa ajungea la Timisoara (20 de lei intrarea, sunt curios daca a fost cineva si care au fost reactziile).



Malokarpatan sunt din Slovacia, una din foarte rarele trupe invitate din Estul Europei (daca nu punem la socoteala pe acordionistul român care cerseste pe aleile din zona festivalului). Eram curios de ei - pentru ca canta in limba lor, despre frumusetzile si duhurile Carpatzilor - dar abia mai stateam in picioare la ora aia si cand i-am vazut purtand ochelari de soare la miezu noptzii am zis ca ceva nu-i in regula asa ca i-am lasat sa-si faca de cap fara mine.



Triptykon au avut un concert de superfitze alaturi de Metropole Orkest (orchestra hibrida simfonic-jazz, au cantat candva si cu Snarky Puppy). S-au cantat ramashitze comemorative de la trupa legendara a anilor 80 Celtic Frost (din care e desprins proiectul Tryptikon) cu fundal simfonic (vreo 50 de oameni pe scena). Din pacate diger cu dificultate combinatziile de trupa metal si orchestra simfonica (inca mi se pare ca cel mai reusit experiment de gen a fost al lui Iris) si evit pe cat pot sa fiu partash la astfel de pretziozitatzi. E genu de concert in al carui public mai vezi cate un politician sau corporatist celebru care vrea sa demonstreze ca e deschis la minte. Unii zic ca a iesit fain, eu am cedat nervos dupa doua piese in care mi s-a parut ca fiecare din participantzi canta altceva, fara sa-i pese de ceilaltzi de pe scena. Poate o sa iasa o filmare oficiala a evenimentului, eu am preferat sa umflu o clatita.



Crowhurst e o trupa obscura de la care aveam ceva asteptari caci noul lor album a fost produs de un celebru descoperitor de talente - Kurt Ballou de la Converge - iar prin interviuri se laudau ca albumul e inchinat lui Peter Steele si Danzig. Cu greu am reusit sa sesizez influentzele respective, poate si pentru ca vocalul era beat muci, concertul a intarziat 20 de minute iar promisul moment special in care grupul avea sa faca un duet cu feminista Lingua Ignota nu s-a mai tzinut. Probabil tocmai pt vocalu era beat muci iar Lingua Ignota does not take shit from men.



Have a Nice Life ar fi trebuit sa fie una din vedetele festivalului (au avut doua concerte) insa m-au plictisit cumplit, in momentele cele mai reusite semanau cu Grimus iar in momentele mai posace pareau ca sunt prea multzi pe scena si nu e suficienta muzica de cantat acolo incat sa justifice prezentza tuturora. Vocalul se tot vaicarea - trupa ar trebui sa fie un stindard al tinerilor deprimatzi din SUA, un fel de Katatonia de pe acolo, insa nimic nu s-a lipit de mine. Pana la urma am concluzionat ca e inca o trupa supraevaluata de Pitchfork. Spune totul faptul ca au o piesa intitulata "Waiting for Black Metal Records to Come in the Mail" (referintza la vremurile cand tinerii americani il descopereau pe Burzum).



Cave In a fost unul din concertele majore ale acestei editzii, trupa fiind reformata dupa multzi ani de absentza si dupa moartea unuia dintre membri fondatori. Trupa s-a cam rasfirat prin alte proiecte care au vizitat recent festivalul (Mutoid Man, Old Man's Gloom) iar acu s-au reunit cu promisiunea unui nou album care a iesit chiar zilele astea. Nu ma omor dupa ei, cam aproape de rockul alternativ gen Foo Fighters, asa ca n-am stat decat cateva piese, dar a fost un eveniment asteptat de multa lume. Recomand Mutoid Man, proiectul de metal umoristic al vocalului. Tre sa vad si ce e cu noul album.


Fear Falls Burning e unul dintre cele 100 de proiecte drone-ambiental ale unui belgian cunoscut drept Vidna Obmana, un individ frustrat de a fi pionier nerecunoscut al muzicii drone, omul pretinzand ca facea inca de la mijlocul anilor 80 (deci fara laptopuri) ce fac zilele astea diverse hipstereli recomandate pe Quietus. Posibil sa aiba dreptate, eu n-am auzit pana acum de individ, desi are vreo 100 de albume pe care variaza intre un Tangerine Dream al omului sarac si un Sunn O))) fara scule adecvate. Aceasta editzie a festivalului i-a dat o shansa sa se reafirme, mi-a lasat impresia unui Rodion G. A. de-al locului, care nu are resurse sa se prezinte live (l-au programat la amiaza, fara lumini, fara efecte speciale, imbracat cam ponosit).



Cam astea-s concertele la care mai mult n-am stat decat am stat. Unele pentru ca mi s-au parut naspa de la inceput (Fear Falls Burning, Have a Nice Life, Triptykon, Crowhurst, Malokarpatan), restu pt ca m-au prins rupt de oboseala sau stricat la matze sau erau concerte mai importante in acelasi timp.