Monday, August 13, 2018

Top muzical 2018, semestrul I: inca 10 albume notabile


Conform traditziei, urmeaza mai jos al doilea calup de 10 albume recomandate pe primul semestru al anului, suplimentar topului de 10 pe care il gasitzi aici. Restul urmeaza la finele anului, dac-om trai atata.
*************************************************

Gleb Kolyadin - Gleb Kolyadin

A fost MARE inghesuiala de albume prog high-profile in prima jumatate a anului: suedezii au tras o combinatzie intergeneratzionala cu oameni de la Pain of Salvation si Flower Kings, sub numele The Sea Within; proiectul Kino a adunat laolalta oameni de la Arena, Marillion si Porcupine Tree; Arena si norvegienii Gazpacho au avut si ei albume cool; mai sunt moshnegii Galahad, care erau cat pe ce sa intre in top pana le-am citit versurile in care proslaveau Brexitu si recuperarea gloriei britanice a Regelui Arthur.

Totusi albumul prog al anului vine de data asta de la rushi. Pianistul leningradean de formatzie clasica Gleb Kolyadin face aici o combinatzie de zile mari cu tobosharu de la Porcupine Tree si cu bassistu ala carunt si cool al lui Steven Wilson, poate l-atzi remarcat la Artmania. Pe langa astia, pe unele piese apar ca invitatzi Jordan Rudess de la Dream Theater, Hogarth de la Marillion (cu vocea pe 2 piese) si Moss de la Antimattter (cu vocea pe o piesa).

La prima auditzie am zis ca ar fi fost cool daca erau mai multzi vocali, ceva in genul Ayreon, insa cand te apuci de purecat piesele instrumentale realizezi ca vocile mai mult ar fi stricat. Pianul lui Kolyadin are propria voce, suna incredibil in combinatzie cu bass si tobe rock, iar pe langa astea soundul mai e colorat cu ornamentatzii jazzistice de efect (un saxofon, un clarinet).

Pianistul nu e la prima aventura pop-rock, relatzia i-a fost inlesnita de producatorul lui Tori Amos care l-a introdus la oamenii lui Steven Wilson, alaturi de care a pus pe picioare in prima faza un proiect chamber-pop cu voci feminine a la Mylene Farmer, numit iamthemorning. Merita ascultat si acela, dar tot albumu asta solo e mai tare.

Mai jos, e o mostra cu tipu de la Marillion la voce - cam simplutza, dar nu prea se gasesc mostre pe youtube (mai e aia cu Rudess). Insa repet, piesele foarte tari sunt cele instrumentale.


*************************************************

Walking Papers - WP2

Desi in clipul de mai jos el nu apare, asta e trupa noua a lui Duff McKagan de la Guns'n'Roses/Velvet Revolver, in colaborare cu un concitadin de la Screaming Trees (trupa din anii 90 a lui Lanegan). Duff canta pe albumele trupei dar mai rar in concerte, din cauza turneelor lungi cu Guns, de aia nu-l vedetzi nici in filmarea live de mai jos.

Pe Lanegan l-am pomenit nu doar pentru ca are un fost coleg de trupa implicat aici, ci si pentru ca pare a fi o influentza majora pentru vocalistu trupei. Toata lumea implicata aici e din Seattle, asa ca se rumega nostalgii post-grunge combinate cu lehamitea cool de la Queens of the Stone Age, plus niste blues rock si niste INXS. Se poate asadar ghici ca e proiectul unor oameni trecutzi de 45 de ani incercand sa treaca drept hipsteri. Am incercat si eu, merge o vreme, dar tinerilor li se pare mai mult funny decat cool si pana la urma tot incep sa fac glume pe care n-o sa le intzelegi; sau invers, itzi vine mereu sa-i dojenesti provocand reactzii de genu "nu esti maica-mea!" si cu asta gata distractzia, hai, tataie, du-te si joaca table.

Si pe albumul asta apar piese de mustrare parentala ("they suck on cigarettes like cancer doesn't exist") ori de guilt trip autodepreciativ ("I can't ask you to marry me, if I can't even afford the rent"). Deci pe ansamblu temele sunt de blues clasic filtrate prin deshantzarea californiana - moarte si alcool, prostituate si mashini stricate. Lipseste comentariul meta asteptat azi de la rockul post-milenial, e doar rock'n'roll clasic din categoria "ce-i in gusha si-n capusha" cantat de artisti blocatzi in trecut care spera sa redevina relevantzi inainte sa moara. Principala lor calitate e ca sunt in stare sa compuna un album de 60 de minute pe care mai bine din jumatate de piese sunt hit-uri.


*************************************************

Soldat Hans - Es Taut

Cui ii este dor de proiectele bizare ale lui Toby Driver (mai ales de Maudlin of the Well, Kayo Dot) e musai sa incerce albumul elvetzienilor Soldat Hans. Mai razbat influentze Earth, Bohren and der Club of Gore, ori Wrekmeister Harmonies, insa si alea cred ca au ajuns aici tot prin intermediul muzicii lui Toby Driver care si-a dedicat toata viatza consolidarii acestei nishe de avangarda post-doom cu ingrediente din muzica de camera, ambientala si manipulari drone. E un oarecare sentiment de imitatzie la Soldat Hans, insa in nisha asta albumele sunt suficient de rare incat sa trecem cu vederea.

E muzica dificila, foarte solicitanta pentru atentzie, insa extrem de satisfacatoare daca reusesti sa parcurgi cap-coada cele doua piese (juma de ora fiecare). Piesele nu pot fi sampleuite, oriunde dai click prin ele ramai cu impresia ca auzi niste aberatzii, insa cu totul alta e impresia daca lasi lucrurile sa curga, daca itzi acorzi timpul sa analizezi modul in care esti manipulat psihologic ca ascultator, felul in care e gandita dinamica fiecarei piese sa migreze lent de la un doom metal rudimentar la saxofoane elefantine si viori psihedelice, de la grohaieli agresive la un haze a la Twin Peaks.

Elvetzienii au o scoala de muzica anti-populista din care asta e genul de proiect cu care dascalii se asteapta sa iesi, acolo esti de nota 5 daca tot ce demonstrezi e capacitatea de a executa in mod acrobatic niste partituri clasice.

P.S. Toby Driver amenintza si el ca vine cu un album nou mai la toamna.


*************************************************

Myles Kennedy - Year of the Tiger

Myles Kennedy vine dintr-o generatzie de trupe hard rock pe care am reusit sa o ignor cu totul - alea de la MTV care se formau in jur de 2000. Am remarcat anu asta o singura trupa din generatzia aia, Godsmack, plus albumul solo al individului asta candva cunoscut drept vocea de la Alter Bridge.

Alter Bridge n-am ascultat mai deloc, i-am evitat stiind ca se formasera din oribilii Creed care ma scoteau din sarite laolalta cu Nickelback, Incubus, Bush si ailantzi care activau, sub eticheta post-grunge, undeva la limita plagiatului - incercau ei sa se tzina departe de nu-metalul pe atunci la moda, insa imitau cu nerushinare ceea ce fusese la moda cu o generatzie inainte. Niciodata prefixul "post-" nu a fost mai prost aplicat decat in cazul acelei generatzii de rockeri tardivi.

Cam tot la limita plagiatului functzioneaza si albumul de fatza, insa are ceva mai special din faptul ca e un album solo (deci foarte multa voce) si ca are ceva din spiritul raposatului Chris Cornell. Pe langa jobul de voce la Alter Bridge, Myles Kennedy a mai fost la niste interviuri de angajare la Velvet Revolver si la Led Zeppelin, insa niciunul din planuri nu s-a concretizat. Am impresia ca de data asta s-a gandit ca atunci cand isi va depune CVul la Soundgarden sa aiba cu ce demonstra ca intentziile i-s serioase.

Eu zic ca are ceva shanse. Albumul e lung, divers, vocea tipului are exact acel nivel de similitudine dupa care umbla trupele care vor sa-si inlocuiasca un fost vocal celebru cu unul mai putzin celebru dar care-l imita rezonabil de bine. Eu unul apreciez efortul si ii urez succes.


*************************************************

Sleep - The Sciences

Zeul Bassului, cunoscut intre muritori drept Al Cisneros, a reluat legaturile cu fostul coleg de bautura, chitaristul Matt Pike si au relansat aceasta trupa legendara pentru cultura stoner rock, cunoscuta intre muritori drept trupa Sleep. Sunt aproape 20 de ani de la albumul precedent, interval in care planeta a fost invadata de clone si imitatori ai ideilor celor doi muzicieni (pana si in Romania avem trupe care se adapa din izvorul respectiv - chiar si involuntar, preluand ideile la mana a doua).

In astia 20 de ani bassistu a avut o cariera frumoasa cu Om, iar chitaristul una la fel de frumoasa cu High on Fire, ambele trupe influente si distinctive stilistic, aratand destul de clar de ce Sleep a trebuit sa se destrame ca sa dea curs ambitziilor individuale ale celor doi. Din fericire avem iata parte si de o renuniune, initziata deja de catziva ani - i-am vazut live cu vreo 5 ani inainte sa se vorbeasca despre noul album; anul asta a iesit si albumul.

Nimic nou, nimic proaspat, ci exact ce trebuia sa iasa in continuarea materialului de acu 20 de ani. Intre timp industria muzicala a mai evoluat, asa ca albumul e ceva mai sarac decat varfurile din discografiile Om si High on Fire. E aceeasi senzatzie ca la revenirea unor Faith No More ori Black Sabbath - ca e un material de colectzie care starneste imediat nostalgii, insa nu promite o relansare pe termen lung a grupului. E mai degraba un cadou pentru fanii rabdatori si un salut adresat trupelor care s-au nascut in ultimii 20 de ani din ideile lansate de Sleep in anii 90.

Cum si ideile alea aveau propriile radacini in idei mai vechi de la Black Sabbath, albumul ofera prin piesa de mai jos si un tribut explicit bassistului Geezer Butler, considerat bunicul acestui tip de sound vibrant organizat in jurul bassului.

*************************************************

Descartes a Kant - Victims of Love Propaganda

Trupa de cabaret punk din Guadalajara, Mexic, cu 3 voci feminine (dintre care una rusoaica) cantand despre dragoste, poliamorie si totzi barbatzii-s porci. E un fel de Dresden Dolls mai punk, un Tiger Lillies mai feminist si metal, aduce aminte si de unele dintre proiectele lui Mike Patton - cel mai aproape ar fi Mr. Bungle la care se ofera aici o alternativa mai moderna, mai hardcore-feminina si deci mai efervescenta. E, totusi, mai fun decat orice a facut Amanda Palmer vreodata.

Sunt 3 gagici care fac un circ infernal in concert insotzite de inca vreo 3 inshi la instrumente. Albumul e intens, alternand brusc izbucniri punk/hardcore cu cabaret parodic si gangureli gingashe. Asta inseamna ca e si cam imprastiat, nu are o directzie si un stil consistent - are totusi un concept consistent sugerat de titlu si reflectat in toate refrenele - ceva impotriva familiei traditzionale si sloganul "you assfucked my heart".

Au videoclipuri cool facute de un regizor mexican de horror si sunt toate semnele ca se baga o gramada de bani in proiectul asta - trupa a deschis deja turnee Slayer si Melvins iar albumu a fost produs tocmai de Steve Albini. In plus trupele mexicane care reusesc sa se impuna in SUA sunt destul de rare incat sa merite bagate in seama.

*************************************************

Huntsmen - American Scrap

Debutul rock al anului, o trupa bizara si indecisa stilistic care-si incepe piesele ca Bruce Springsteen si le incheie undeva in zona Baroness, Mastodon, trecand pe parcurs si prin ceva Tool. Subiectele sunt social(ist)e si muncitoresti, vremuri grele, problemele tzaranului american, diversitate etnica in care americanii tre sa se intzeleaga unii cu altzii. Un Maynard Keenan retras la ferma dupa 60 de ani ar putea scoate genul asta de album, daca ar intrat in solda vreunui partid de stanga, sau daca ar deveni front-man pentru Baroness.

Trupa e formata din oameni provenind din familii de imigrantzi asiatici si europeni care au fugit in SUA, taramul diasporelor. Ajunsi la o oarecare varsta, stau acum si cugeta asupra a cat le-a oferit si cat le-a confiscat visul american.

Albumul e construit ca o lectzie de istorie a modului in care s-a cladit SUA din interactziunea mai multor diaspore, iar spre final degenereaza intr-o distopie - pe piesa de inchidere "The Last President" primul presedinte femeie al SUA anuntza poporul ca totu a fost degeaba iar razboiul nuclear e inevitabil (nu stiu cum s-a ajuns la concluzia asta, ca nu gasesc versuri la toate piesele).

E un album de debut, care incearca sa se impuna facand risipa de idei, propunand un sound original care intinde o punte intre post-metal si folkul traditzional american.

*************************************************

Mustasch - Silent Killer

Din Suedia, un grup mai pus pe distractzie, Mustasch s-au format cu 10 albume in urma din dorintza de a revigora cultul mustatzii ca simbol al testosteronului la starurile rock, aducand tribut unor mustacioshi celebri ca Freddy Mercury ori Tony Iommi ori James Hetfield in zilele lui bune. Chiar si Nick Cave spunea candva (cand avea mustatza) ca "a man without a moustache is like a woman with one".

Mustasch scot albume cam multe si cam dese (si scurte) pastrand aceeasi vana rock'n'roll care aduce pe alocuri aminte de Volbeat, alteori de Metallica, doar ca ceva mai punk si mai din topor, cu o preocupare aparte pentru refrene memorabile. Creca vor rezista in timp mai bine decat Volbeat, caci nu au obligatzia de a-si respecta un anume gimmick tematic, au mai mult spatziu de manevra, ramane de vazut cand vor fi scosi in afara legii pentru instigare la masculinitate toxica (la vikingi e o valoare chiar mai traditzionala decat la noi).

Piesa de mai jos e o colaborare cu fostul vocal Turbonegro si cumva intregul album pare influentzat de colaborarea respectiva, poate de aia e mai variat si mai fun decat ce a scos trupa in ultimii ani. De ascultat la volan si in rockoteca, acolo unde mai exista rockoteca.

*************************************************

Colter Wall - Colter Wall

Tot din registrul valorilor traditzionale si heterosexualitatzii toxice, nu puteam lasa sa treaca anul fara sa recomand un urmash de-al lui Johnny Cash. De data asta unul foarte tanar (nascut cu putzin inainte de moartea lui Cash) insa cu voce foarte groasa, si debutant pe deasupra. Bifeaza obligatzia de a avea un cover Townes Van Zandt, iar albumul e produs de Dave Cobb (de pe mainile caruia au iesit toate megastarurile country ai ultimilor 10 ani - Jason Isbell, Chris Stapleton etc.).

Un obicei recent al artistilor country sunt concertele tzinute intr-o fabrica de bere, s-a achitat si de obligatzia asta. Singurul defect al feciorului e ca e canadian, ceea ce intotdeauna ridica semne de intrebare asupra autenticitatzii a ceea ce are de spus. In curand va scoate un nou album, asta de care vorbesc aici mi-a ramas restantza la top de anul trecut.

Fiind vorba de subgenul numit "outlaw country", avem si piese despre fapte penale, unele chiar ale artistului. Asta inseamna outlaw la ei, sa fii certat cu statul de drept si sa faci arta din asta - termenul "outlaw" e facut sa puna situatzii penale intr-o lumina cool, americanii reusind adesea sa-si transforme penalii in eroi indragitzi ai poporului. Ma rog, creca si la noi s-a mai practicat tertipul asta - in functzie de cine va scrie istoria acestor vremuri poate vom avea si noi candva o Balada banditului Dragnea si a vrednicei Viorica.

Doar ca piesele lui Colter Wall nu-s chiar despre abuz in serviciu, ci mai mult din categoria "murder ballads" - unu a avut o gagica, a prins-o cu altu, a impuscat-o iar acu bea singur si ii e dor de ea, solicitand simpatia ascultatorului.


*************************************************

Atlas Moth - Coma Noir

Se intampla ceva cu ceea ce se numea acu 10 ani post-metal (Neurosis etc.), iar Atlas Moth e una din trupele care conduc cu o mana ferma transformarea respectiva. Alta ar fi Junius, care au unele in comun cu ce se intampla aici, insa Atlas Moth au propriul lor sound inconfundabil, cu 4 voci incalecandu-se una peste alta in combinatzii destul de ciudate.

Nu stiu de unde a aparut trupa asta (are vreo 10 ani in spate), insa soundul albumului asta m-a gadilat din prima - un Junius mai violent, apropiindu-se uneori de sludgeul Crowbar, vocile sunt chiraieli si istericale atent orchestrate sa sune cumva melodios. Trupa arata intentzii clare de a face un hibrid intre Neurosis si Junius si Crowbar, chiar si niste Paradise Lost (perioada dura) toate amestecate intr-o concoctzie a carei chimie a fost atent masurata. Unii dintre membrii au activat inainte la veteranii death metal Broken Hope si la blackerii psihedelici Altar of Plagues, influentze destul de incompatibile care cumva sunt puse cap la cap in ceva foarte coerent.

Nu e acel sludge sudist adresat camionagiilor, ci unul cu tushe psihedelice si teme eco-SF-distopice gen Gojira. Junius aveau si ei niste piese care promiteau asa ceva, insa au ramas mereu la un sound accesibil si la teme cat de cat ancorate social, in timp ce acesti Atlas Moth isi asuma (cu succes) mai multe riscuri. E o trupa de care cu sigurantza vom mai auzi, de fapt am impresia ca eu sunt printre ultimii care aude de ea, caci albumul asta are recenzii elogioase si pare sa fi fost asteptat cu sufletu la gura de multa lume.


Friday, August 03, 2018

Top muzical 2018, semestrul I


Dupa ce anul trecut ma lasasem de citit, anul asta aproape m-am lasat de ascultat muzica si abia am reusit sa incropesc topul traditzional de semestru. Un top influentzat major de domnia necromantzilor PSD si de cel mai longeviv guvern de golemi pe care l-au dat pana acum - unii insufletzitzi cam la repezeala caci inca nu stapanesc pe deplin limbajul uman, si totusi iata ca rezista mai bine decat guvernele de anul trecut.

A trebuit sa fug iarasi din tzara ca sa pot asculta muzica si sa imi validez ideea ca mai exista in lume oameni normali la cap, insa ma tem ca pesta dementzei porcine incepe sa se raspandeasca prin toata Europa. Tocmai esueaza a treia tentativa a nemtzilor de a cuceri continentul (de data asta pe cale pacifista si prin unificare economica), asa ca ne intoarcem la Europa voievodatelor si cnezatelor - "Europa cu trei viteze", cum politicos se exprima Macron (omitzand sa mentzioneze ca a treia viteza va fi carutza). Se shushoteste cu groaza despre momentul in care Romania va prelua presedintzia Consiliului UE - probabil momentul intrarii fatale cu oishtea-n gard si punctul terminal al visului unificarii europene. E clar, nu potzi unifica popoare cu mentalitate inginereasca cu popoare care inca se inchina la numerologi, horoscopari, fotbalisti si Burebista. In timp ce in alte partzi lumea se uita la est-europeni scarpinandu-se in cap, noi suntem asiguratzi ca ne indreptam spre Rai pe o corabie mareatza, copiii nostri se vor juca din nou cu leii si cu lupii, pacientzii vor vindeca pe medici, infractorii vor judeca pe judecatori, elevii vor invatza pe profesori, cetatzenii vor proteja pe politzisti, se va implini vointza poporului si se va scrie Al Treilea Testament in an centenar. Plus ca se relanseaza Festivalul Cerbu de Aur.

In politica, de cand lumea nu mai are incredere nici in Curtea Constitutzionala, s-a trecut la codul juridic superior, pildele din Biblie, fatza de care actuala Constitutzie are cel mult valoare de regulament intern. Generalu Coldea i-a invocat pe Iuda si Baraba, Dragnea vorbeste despre Zidu Plangerii, Iohannis se ingrijoreaza despre Ovrei si Filistini, Ministrul Justitziei amenintza cu Ceasul Evaluarii de Apoi. La DNA toata lumea asteapta sa fie pus shef inca un golem, ori macar un homuncul iesit dintr-unul din negii Ministrului. Se planuieste inclusiv revizuirea procesului lui Ceaushescu (viciu de procedura), iar cand termina cu el se vor ocupa si de procesul lui Isus, ori macar de al lui Grieg Bivolaru.

In fine, pana cand Valcov si Dragnea mai rascolesc cimiterele in perspectiva unei eventuale remanieri, avetzi mai jos un soundtrack al vremurilor ce vin.

************************************************

The Body - I Have Fought Against It, but I Can't Any Longer

Titlul I have fought against it but I can't any longer e un extras din scrisoarea de sinucidere a Virginiei Woolf. Se incadreaza perfect in linia albumelor recente ale duetului suicidal The Body (vezi si titlurile Noone deserves happiness, Mental wounds not healing, One day you will ache like I ache). Pe una din piesele albumului ni se lectureaza paragrafe sinistre din opera lui Bohumil Hrabal.

Exista in istoria psihologiei / filosofiei o dezbatere interminabila pe seama dilemei daca dorintza de sinucidere vine dintr-o dereglare chimica tratabila psihiatric, ori daca e o decizie ratzionala de autoanihilare de care omul se poate feri pe cale chimica, amagindu-se temporar. Tentatzia sinuciderii ca optziune ratzionala de respingere a oranduirii nesatisfacatoare a lumii tzine de o cu totul alta linie de argumentatzie decat eutanasierea, sinuciderea pasionala consacrata de romantici, ori cea provocata de ostracizare sociala. Nu avem de-a face in muzica The Body nici cu inimi frante, nici cu proteste punk, nici macar cu resemnare mioritica, ci cu angoasa absoluta si insuficientza respiratorie a atacurilor de panica cronicizate.

I-am vazut pe The Body live acu 5 ani intr-un bar extrem de stramt si sufocant, nici 50 de oameni in public. E o experientza traumatizanta. Pe vremea aceea se prezentau inca drept o trupa metal insa se pare formatul respectiv a fost abandonat (cam de cand au prins gustul remixurilor electro in timpul colaborarii cu Haxan Cloak). Ingredientele metal sunt ingropate acum adanc in mixajul sofisticat, iar vocile feminine (din registrul creepy a la Jarboe) confirma ca avem o continuare directa a albumului Noone deserves happiness cu care trupa glumea ca incearca sa ajunga la MTV. N-am recomandat la vremea lui albumul respectiv, am asteptat sa se mai coaca retzeta si iata ca s-a copt pe albumul asta, care-mi suna mai divers in idei. Vocile feminine sunt asigurate de mai multe invitate de la trupe obscure din cam acelasi segment stilistic (singura de care am auzit e Lingua Ignota).

De departe cel mai lugubru si opresiv album pe care l-am ascultat de cand nu mai e Basescu presedinte.



*******************************************

Ghost - Prequelle

Traim vremuri nasoale daca am ajuns sa ne bazam pe satanisti sa aduca putzina veselie in case si sa ne ajute sa mai uitam de griji.

Suedia a dat prin ABBA, Ace of Base ori Europe cateva dintre cele mai contagioase refrene din istoria muzicii, iar satanistii de la Ghost par decisi sa fie intr-o buna zi enumeratzi in lista respectiva. Cu albumul precedent au reusit sa insface un Grammy, iar turneele lor recente includ concerte bombastice de stadion. E clar ca Ghost sunt cea mai importanta trupa shock-rock post-2000 si cel mai important export muzical contemporan al Suediei, incorporand cu succes toate trucurile care au dat succesul trupelor suedeze sus-mentzionate, plus niste bune practici de attention-whorism invatzate de la Marilyn Manson.

Albumul Prequelle reuseste sa ii pozitzioneze drept un hibrid de Manson, Europe si ABBA - infectziosi in refrene, foarte pop in structuri, cu solouri de chitara adictive si o productzie fantastica asigurata de un superstar al breslei, Tom Dagelty (Royal Blood, Opeth), plus o gramada de invitatzi (inclusiv Akerfeldt de la Opeth).

Anul trecut misterul acestei trupe de mascatzi a fost dat in vileag, cand unul dintre chitaristi a facut scandal imens pe Facebook ca nu si-a primit salariul pe luna respectiva de la managerul de proiect. S-a gandit el ca o metoda buna de a sabota proiectul ar fi sa dea in gat identitatea, pana atunci secreta, a vocii si liderului trupei, un anume Tobias Forge care cica se purta cu colegii de trupa ca si cum acestia erau angajatzii propriului sau start-up. Liderul trupei a replicat ca asa si e, iar cine nu pricepe ce e aia start-up si management sa mai puna mana pe o carte. Toata lumea s-a ofticat, razboiul continua prin tribunale, iar trupa a fost complet inlocuita, liderul pastrand deocamdata drepturile asupra numelui. Se pare ca scandalul nu i-a franat cu nimic ascensiunea, albumul asta mi se pare cel mai bogat in idei si cel mai profesionist produs. Ma asteptam sa incerce sa se reinventeze si ca mod de prezentare, au intins cam mult gluma cu formatul asta de cosplay catolico-satanist.

Neaparat de ascultat si colectzia de coveruri exotice ale trupei - pe albumul asta apar ca bonus trackuri coveruri dupa Leonard Cohen si Pet Shop Boys.

P.S. Destramarea formulei originale a dus la aparitzia a doua noi trupe - chitaristul care a sabotat proiectul s-a (re)lansat recent cu un proiect competitor, Magna Carta Cartel (mostra aici, interesant de vazut asemanarile si deosebirile) in timp ce restul trupei au format Priest care imprumuta unele idei la capitolul imagine insa ca sound e din alt film (mostra aici).

P.S.2. Sa nu uitam ca Suedia e tzara care a permis infamul numar de inmatriculare MUIE PSD. E momentul ca cineva sa organizeze primul concert Ghost in Romania, eventual pe shantierul Catedralei Mantuirii Neamului.



*******************************************

Marlon Williams - Make Way for Love

Care mai avetzi un dram de suflet in suflet, bagatz albumu asta.

Obtzinut prin incrucisarea ADNurilor lui Antony (ex- and the Johnsons) si Elvis Presley, neozeeleandezul Marlon Williams a cam spart anul asta topurile folk, reusind sa se infiltreze in acea nisha emo-alt-country din care in ultimii ani au mai iesit tot felu de folkisti modificatzi genetic precum Sturgill Simpson, Micah Hinson ori Justin Townes Earle. Doar ca e mai putzin american decat pomenitzii - vezi clipul de mai jos unde o balada ce pare extrasa din caietele lui Elvis Presley e acompaniata de un simpatic cor maori. Asta e drumul spre country-ul mileniului trei, care alatura elemente de pshidelic si indie cu familia traditzionala formata din Elvis, Roy Orbison, Johnny Cash (mai mult Orbison pe albumul asta).

Comparativ cu folkistii americani Marlon Williams e mai baroc pe balade (care domina albumul) si mai "gender fluid" in subiecte, insa intr-un mod mult mai retzinut decat Antony/Anohni (ori clonele Irrepressibles, care cam tot pe aceleasi strategii de falsetto vocal mizeaza). Cine o stie pe gotheritza Aldous Harding (care i-a fost gagica), o sa o auda si pe ea pe unul din hiturile albumului, confirmand ca avem aici un artist imprevizibil a carui muzica o poate lua pe viitor in directzii nebanuite. Ramane de vazut daca va sfarshi in fundatura Lana del Rey sau daca va apuca pe drumul lui Nick Cave, deocamdata din ce demonstreaza cu acest album shansele sunt fifty-fifty.

As mai recomanda si piesa asta, unde il putetzi privi pe artist mancand cartofi prajitzi.


*******************************************

Sinistro - Sangue Cassia

Pe hartie, conceptul de voce feminina cantand fado in portugheza cu instrumente doom metal suna a parodie din aceeasi categorie cu experimentul mixajului intre Denisa manelista si black metalul polonez. Implementarea ideii insa a iesit fantastic.

Metalul romantic cu voce feminina nu e ceva nou, insa vreme de vreo 20 de ani a fost dominat si sufocat de retzeta "Alba ca Zapada" consacrata de divele nordice (Nightwish, Within Temptation etc.). Neajunsul major al retzetei era ca, cu foarte putzine exceptzii, vocile feminine isi pierdeau identitatea convergand spre un acelashi ton si stil, trezind de la o vreme cel mult interes vestimentar. Chelsea Wolfe a avut un rol semnificativ in a schimba paradigma, iar trupele aparute in ultimii ani ofera prezentze feminine mai putzin ornamentale - tendintza momentului favorizeaza personalitatzile puternice, se cauta un fel de Tori Amos cu instrumentar metal.

In plus, Sinistro mai au o gaselnitza care ii face interesantzi inca de la prima ascultare: limba portugheza. Portugalia, ca mai toate tzarile cu bucatarie mediteraneana, droguri de calitate si clubbing de plaja, a dat in istoria sa foarte putzine trupe metal (iar Moonspell le-a eclipsat pe toate). Silabele alea portugheze sexy rostite de vocea feminina pe un fundal doom-metal suna incredibil. Sunt rare trupele rock care reusesc sa se impuna cantand intr-o limba materna alta decat engleza. In anii 90, daca nu te chema Rammstein, n-aveai ce cauta in industria rock fara sa cantzi in engleza. Lucrurile par sa se schimbe, lumea incepe sa fie mai interesata de experientza sonora a intonatziei exotice (poate de aici si succesul celor de la Bucovina). N-am idee despre ce canta Sinistro astia (faptul ca au si un cover Paradise Lost ofera unele sugestii) insa nici nu conteaza.

E deja al treilea album, lucrurile devenisera interesante inca de la debut iar anul trecut trupa a fost invitata la Roadburn, dar albumul asta e momentul perfect sa-i descoperi in plin avant si forma maxima.



*******************************************

Oceans of Slumber - The Banished Heart

Inruditzi cu Sinistro prin aceea ca incearca sa redefineasca metalul melancolic cu voce feminina, texanii Oceans of Slumber vin cu propria lor inovatzie construita in jurul unei voci de culoare care s-ar simtzi mai bine intr-o trupa de coveruri Whitney Houston. Combinatzia e o raritate la fel de rara in istoria muzicii metal ca vocea portugheza de care ziceam mai sus; chiar mai rara in istoria Texasului, regiune ale carei legaturi cu rockul incep cu ZZ Top si se termina cu Pantera. Ma rog, ar mai fi Solitude Aeturnus care s-ar putea sa fi avut un rol in existentza acestor Oceans of Slumber.

Impresia mea e ca, urmand exemplul unor Deafheaven sau Chelsea Wolfe, avem aici un grup american care incearca sa importe in SUA idei consacrate de metalul european al anilor 90, profitand de vacuumul si ignorantza autosuficienta de pe-acolo. N-au prins inca la hipsteri si nici la americani, trupa are deocamdata cautare mai mult in Europa. Ne-au vizitat si pe noi acu 2 ani intr-un cadru restrans, abia incepuse sa auda lumea de ei atunci, insa cu albumul asta sunt semne ca situatzia se va schimba (Pitchfork i-a inclus deja in lista celor mai bune albume metal aparute in prima jumatate a anului, probabil va urma si prima recenzie).

Poate din piesele pe care le exemplific aici reies oarecare asemenari intre Sinistro si Oceans of Slumber, poate chiar banuiala ca avem aceeasi Marie cu alta palarie, rochie si culoare a pielii. Insa de regula nu bag in topu asta 2 albume din acelasi cluster stilistic - cele doua trupe au putzine in comun, americanii mizeaza pe mai multe ingrediente - o componenta puternica de prog-metal scandinav (pe una din piese colaboreaza cu vocea de la Evergrey) si chiar niste arome de death metal melodic (tot de origini scandinave).



*******************************************

Carpenter Brut - Leather Teeth

Festivalurile metal sunt bulversate de catziva ani incoace de includerea ocazionala in program a unor artisti synthwave care fac o treaba excelenta de a trezi metalistii alcoolici din amortzeala maratoanelor de concerte monotone. Cand l-au inclus pe francezul Perturbator in programul festivalului Brutal Assault metalistilor romani le-au dat lacrimile de furie, au jurat sa boicoteze festivalul, ai de pula mea ce cauta asta aici, sigur a luat ceva prafuri, sa-l ia careva sa-l duca la Untold ca n-are ce cauta aici. Lucrurile s-au mai calmat, Perturbator e si anul asta in programul Brutal Assault, romanii s-au obisnuit cu el, iar obiceiul de a include muzici electronice in festuri metal pare ca s-a generalizat prin Europa (nu si la noi, unde valorile traditzionale primeaza).

Genul synthwave s-a relansat sub forma de coloane sonore pentru jocuri video, inspirate de coloanele sonore ale filmelor SF din anii 80 - cu precadere de cele compuse de John Carpenter, care cu ocazia asta s-a si relansat ca muzician si are chiar propriile turnee live (claparul de la Hamferd mi-a povestit la DBE despre el).

Evident ca si numele Carpenter Brut tot de la Carpenter se trage. Ca si Perturbator, e vorba de un francez (am impresia ca Frantza e capul rautatzilor in scena asta). Spre deosebire de Perturbator, nu arata ca un proiect solo, ci mixeaza muzica electronica si cu instrumente rock, in special chitara utilizata superb pe albumul de fatza. Iar pe albumul asta au reusit sa includa si cateva voci invitate - asta de am ales-o mai jos e vocea lui Garm de la Ulver.




*******************************************

A Perfect Circle - Eat the Elephant

In mod normal A Perfect Circle nu ar trebui sa aiba nevoie de vreo prezentare. Pauza de 15 ani de la precedentul album a facut ca Eat the Elephant sa fie pentru unii cel mai asteptat material al anului curent, si totodata un prequel la cel mai asteptat album al anului viitor (cel de la Tool).

Ma rog, eu vorbesc in termeni din astia ca si cum ar fi la mintea cocoshului, insa la un sondaj involuntar intre tinerii de 20-25 de ani ai zilelor noastre am fost surprins sa remarc ca nu se mai prea stie cine au fost Tool si A Perfect Circle. Si n-au fost deloc trupe obscure - MTVul si Atomic TV vuiau de piesele lor, concertele lor au umplut stadioane, pre-hipsterii de la inceputul anilor 2000 faceau foamete sa ajunga la rarele lor concerte europene, iar despre albumele astea de revenire se shusoteste de mai bine de 5 ani prin presa. Si totusi daca agatzi o rockeritza din generatzia care nu facuse 10 ani cand a iesit precedentul album o sa ramai surprins la cum ridica din umeri la pomenirea acestor trupe. Mereu am trait cu convingerea ca Maynard Keenan si proiectele sale au calarit cu succesul valul istoriei si transformarile industriei muzicale post-mileniale (in orice caz, mai bine decat reusisera trupele grunge) insa nu e chiar asa. Deficitul de atentzie e strans corelat cu deficitul de memorie.

Albumul asta nu reuseste sa ia nici nota 5 pe Pitchfork si e aproape etichetat drept "dad-rock" (termenulul peiorativ lansat de redactzia Pitchfork pentru a denigra orice trupa invechita, dar care nu e inca suficient de veche incat poata fi recuperata drept "iconic" si "revival"). Nu ajuta nici macar faptul ca A Perfect Circle are acum in componentza pe chitaristul Smashing Pumpkins si pe bassistul Eagles of Death Metal, alte trupe care au picat neasteptat sub linia orizontului (ma mir cum mai rezista Radiohead, secretul tre sa fie in retorica I'm a creep, I'm a weirdo).

Sigur, piesa pe care am ales-o aici dedesubt se cam incadreaza la dad-rock (de aia o fi si preferata mea), insa albumul pe ansamblu are cate ceva din tot ce a insemnat sound-ul A Perfect Circle, nu e relansarea lenesha a unor muzicieni cu probleme financiare. Mor de curios daca si noul Tool va fi primit drept un reziduu al epocii Bill Clinton.



*******************************************

Church of the Cosmic Skull - Science Fiction

Un recenzent zicea ca asta e trupa care "puts the ABBA in SABBATH".

In general abuzez de termenul "hipster" si uneori incerc sa gasesc un sinonim ca sa nu se observe abuzul, insa in cazul acestei trupe "hipster" e termenul de dictzionar care o caracterizeaza cel mai precis - o gasca de tineri britanici care pozeaza ironic intr-un cult religios alternativ si ofera o varianta (mult) mai bombastica la geek-rockul psihedelic al australienilor King Gizzard and the Lizard Wizard. Unii ii compara si cu suedezii Ghost, insa mai mult pentru componenta de cosplay ironic si parodie misticoida, caci stilistic sunt din alt film.

Church of the Cosmic Skull au studiat fiecare album de prog-rock aparut intre 1.01.1970 si 31.12.1979, au luat cate un acord din fiecare si au alcatuit albumul asta ostentativ intitulat Science Fiction, cu versuri ce par extrase din biblia scientologica, plus un touch orgiastic a la Gregorian Bivolaru.

Electric Light Orchestra, Genesis, Fleetwood Mac, Queen sunt sursele de inspiratzie evidente, insa deconstructzia e suficient de sofisticata incat sa nu ii potzi acuza ca si-au copiat piesele. Prinde din prima, se abuzeaza de refrene catchy si coruri operatice, solourile sunt atat de siropoase incat simtzi cum itzi da tarcoale diabetul. Totul e straight-face, membrii grupului se prezinta ca Fratele Bill, Fratele Mike etc., toata lumea se imbraca in alb, o cerintza obligatorie pentru oricine vrea sa infiintzeze un nou cult religios si vrea sa fie luat in serios. Imi amintesc de pe la inceputul anilor 90, cand au venit primii predicatori baptisti la noi in sat - tot cam asa erau imbracatzi, ca niste ingeri care ne aduceau Coca Cola, Conserve Heinz si Cuvantu Domnului.

E posibil sa fie genul de trupa-gluma din care nu pot iesi mai mult de 2-3 albume pana sa devine obositoare gluma, insa pana una alta albumul asta e pentru anul curent ce au fost Batushka pentru 2015 sau Zeal and Ardor pentru 2016.



*******************************************

Thy Catafalque - Geometria

Un proiect bizar si surprinzator de longeviv pentru cat de obscur e (a debutat in 1999), Thy Catafalque incearca sa se consacre drept un fel de Ulver est-europeni. Versurile in maghiara au un exotism aparte, liderul proiectului incapatzanandu-se sa isi construiasca identitatea proiectului in jurul specificului natzional desi omu a emigrat demult, prezentandu-se azi drept artist britanic (pana la Brexit cel putzin).

Versurile unguresti aplicate pe un art-rock inspirat de Ulver mi se par a stroke of genius. Mai sunt aici si piese care tradeaza originile metal ale proiectului, chiar cateva riffuri si horcaituri black metal izolate insa cea mai mare parte din album se eschiveaza de la orice tentative de etichetare, ocupand acea nisha provocatoare de scarpinat in cap in care mai activeaza proiecte ca Manes, Igorrr in general chestiile pe care la noi le mai potzi prinde doar pe la festivalul Dark Bombastic Evening. Asta in cazul in care nu-s proiecte de studio, ceea ce Thy Catafalque s-ar putea sa fie avand in vedere ca are un singur membru permanent, pe suspomenitul ungur expat (il cheama Tamas Katai).

Nu recomand trupa asta din vreun sentiment patriotic, cea mai mare parte a scenei muzicale unguresti e cam ca aia romaneasca sau cea balcanica in generala, polarizata intre manelisme locale de interes antropologic si imitatzii penibil-pasionale ale retzetelor consacrate in spatziul occidental. Insa Thy Catafalque e cu totul altceva, o sinteza de idei ale unui artist bine conectat la avangarda muzicala europeana.



*******************************************

Alkaloid - Liquid Anatomy

Geek-scifi-metal bavarez pentru fanii Lovecraft (si prietenii sai) si pentru amatorii de death metal progresiv pe subiecte science fiction (vezi trupa Vektor dintre revelatziile recente, ori Nocturnus si Cynic de la inceputul anilor 90). Mai adaugatzi niste influentze Voivod, chiar si niste Rush, iar o piesa e intitulata Azagthoth, ca sa n-avem povesti.

Albumul prezinta un metal progresiv cu voci de mai multe feluri (predominant death metal, alternat ocazional cu un timbru gen Rush), foarte bogat in concepte cosmic horror/space opera: orase subacvative bioluminescente, caracatitze care aleg sa traiasca in copaci, razboaie intre molushte pline de ura. Cateva strofe par luate de prin manuale de fizica si chimie - hydrogen starvation si 2g acceleration,  aminoacizi si chthonic tendrils, ce-or mai fi si alea. In epopeea de 20 de minute Rise of the Cephalopods s-a investit mai mult efort de documentare decat intr-o teza de doctorat romaneasca, iar bucata care deschide albumul (mostra de mai jos) e cea mai buna piesa metal pe care am auzit-o anu asta.

Trupa e prezentata ca un supergrup, ceea ce de regula inseamna ca e formata din muzicieni ai unor grupuri celebre insa mie unul numele trupelor din care provin membrii acestui proiect nu imi spun mai nimic: Obscura parca erau o celebritate minora acu 5 ani, ar mai fi Howling Sycamore, Dark Fortress, Noneuclid, whatever. Le-am sondat umpic, nu-mi spun mare lucru, majoritatea sunt grupuri metal bavareze formate din muzicieni tineri, insa in mod cert cititzi si umblatzi prin scoli (vreo doi sunt copii de dirijori si muzicieni clasici, iar prin interviuri multzumesc parintzilor pentru indrumare). Te face sa duci dorul vremurilor in care metalistii erau cititzi si umblatzi prin scoli, moda care creca s-a incheiat aprox. cand a aparut trupa Steel Panther (am impresia ca noile generatzii de metalisti de la noi nu mai au nici o ancora referentziala, totul se reduce la bautura si gagici, teren comun al infratzirii cu manelishtii).




Tuesday, June 19, 2018

John Brunner - The Man Who Was Secrett and Other Stories


Am facut un sondaj informal pe oameni intre 20 si 40 de ani sa aflu cine mai tzine minte numele lui John Brunner. Din vreo 10 oameni pe care am apucat sa-i intreb au raspuns afirmativ doar 2, ambii trecutzi de 35 de ani. Socru-meu are in casa o carte de-a lui, dar nu isi mai aminteste cum a ajuns acolo si cine e individul. La inceputul anilor 90 Brunner se traducea in disperare la noi, fiind invitat la celebrul Eurocon romanesc (festivalul european de SF tzinut cu mare fast la Timisoara). Era atat de celebru incat am si refuzat o vreme sa-l citesc, pentru ca atunci eram hipster si refuzam sa citesc autorii populari. Il consideram undeva in aceeasi categorie cu Asimov, desi nu era.

Azi am imbatranit si e momentul sa imi reevaluez evaluarile trecutului.

In acest superb ciclu de nuvele maniaco-depresive din perioada tarzie a carierei lui John Brunner, avem un fel de Hanu Ancutzei pe teme fantastic-oculte. Protagonistii sunt doua alter ego-uri ale autorului - bibliotecarul batran si umblat in lume pe nume Mr. Secrett si scriitorul falit Mr. Scrivener.  Primul reprezinta personalitatea enciclopedica si umoristica a autorului (veteran de razboi shugubatz cu monologuri ce suna ca niste articole de wikipedia repovestite ca anecdote), iar al doilea reprezinta personalitatea depresiva de scriitor SF amarat, care se umileste ocazional ca jurnalist sau ghost-writer pentru diversi impostori. Povestile contzin detalii autobiografice copioase mascate in anecdotica fantasy-horror.

In fiecare povestire Mr. Scrivener ajunge intr-un fel sau altul la biblioteca la care lucreaza Mr. Secrett si afla cate o povestioara "adevarata" din tineretzea cosmopolita a acestuia. Tonul povestilor difera foarte mult - unele sunt horror, altele fantasy umoristic, altele un amestec. Toate sunt condimentate cu amanunte istorice hazlii (bazate pe "fapte adevarate" cum se zice acum). De teama ca volumul va fi prea subtzire, editorul a mai adaugat si doua nuvele bonus din perioada horror a lui Brunner (de dinaintea mortzii).

M-am temut ca o sa fie o lectura old-school plicticoasa, dar Brunner e (MULT) mai bun decat il tzineam minte si am impresia ca traducatorii nostri i-au facut unele deservicii. Nu-l tzineam minte drept un autor amuzant, insa cel mai probabil umorul sau englezesc de limbaj s-a pierdut la traducere. Ori nu eram eu capabil sa-i sesizez subtilitatzile.

Titlul si coperta mi-au sugerat ca o sa am de a face cu ceva space opera parodic-infantil, dar se pare ca toata colectzia de la Rambler House (dedicata recuperarii literaturii out of print din domeniul SF obscur) foloseste cam aceeasi coperta.

Fiecare istorioara arata ca o anecdota istorica de tip "Stiati ca..." prin care se speculeaza cate un mister explicat in cheie fantastica sau ambigua. Povestile foarte scurte (din fericire doar 2) sunt oleaca enervante fiind prezentate sub forma unui schimb de pareri intre cei doi interlocutori, insa povestile lungi (majoritatea in jur de 25 pagini) se dezvolta in naratziuni foarte satisfacatoare, de tip "povestire in povestire". Titlurile ar fi cam astea, incepand cu favoritele mele:
  • The Man with a God that Worked - Nuvela EXTREM de amuzanta despre un fiu de popa indragostit de fiica unui om de shtiintza ateu. Pentru a intra in gratziile socrului, acesta decide sa demonstreze existentza divinitatzii prin mijloace stiintzifice si isi dedica mare parte din viatza incercarii de a reproduce un experiment cu rugaciuni riguros formulate, urmate de masurarea consecintzelor acestora. 
  • The Man Who Could Provide Us with Elephants - In al doilea Razboi Mondial niste ofitzeri britanici incearca sa construiasca o pista de aterizare in Africa, care sa ajute la rezistentza impotriva campaniei africane a nazistilor. Macinatzi de febra si lipsitzi de resurse, ofitzerii solicita ajutor triburilor locale pentru a recruta mana de lucru ieftina. Solutzia vine de la un vraci care pastoreste o cireada de elefantzi dresatzi de pe vremea cand africanii sperau ca vor scapa de sclavie oferind colonistilor animale de travaliu antrenate.
  • The Man Whose Eyes Saw Glory - Pe o insula greceasca un popa ortodox investigheaza cultul eretic al sfantului Porfirie care pe la 1500 a infaptuit niste miracole impotriva invaziei turcesti. 
  • The Man Who Saw the Thousand Years Reich - In Alpii elvetzieni e descoperit cadavrul inghetzat al unui ofitzer SS, imbracat in pijamale si cu un sul de hartie igienica pe care sunt desenate svastici.
  • The Man with a Taste for Turkeys - Timorat de participarea la un festival de film prost, autorul afla ca exista o conspiratzie masonica care finantzeaza cinemaul prost de la Hollywood pentru a decredibiliza spatziul artistic american.
  • The Man Who Made the Fur Fly - O pitzipoanca de la Hollywood cumpara o haina facuta din blana ultimului smilodon, de pe urma careia capata puteri supranaturale. 
  • The Man Who Was a Legend in His Own Time - Un actor de teatru in timpul celui de-al 2lea Razboi Mondial face turnee prin Africa sa distreze soldatzii britanici cu reprezentatzii Hamlet. Intors in tzara dupa Razboi se trezeste in mijlocul unor circumstantze destul de similare cu cele din piesa pe care o juca in mod obsesiv.
  • The Man Who Understood Carboniferous Flora - Un om de stiintza dezvolta o teorie cum ca, inainte de dinozauri, planeta a fost populata de plante carnivore, ceea ce a obligat animalele sa creasca foarte mari pentru a nu fi mancate de plante. 
  • The Man Who Lost the Game of Life - Asta e rama pentru celelalte povestiri, deci cu statut meta. Bibliotecarul Mr. Secrett afla ca are cancer, iar scriitorul Mr. Scrivener are shansa de a-i prelua jobu la biblioteca, unde gaseste o camera secreta contzinand indicii cu privire la povestile precedente.
Pe langa acest ciclu (serializat de John Brunner la sfarsitul carierei sale, finele anilor 80), editorul a mai adaugat doua proze dinaintea mortzii autorului, aliniate cat de cat la acelasi spirit istorico-oculto-anecdotic al volumului:  
  • They Take - Un cuplu de turisti italieni descopera o comunitate izolata de etrusci, civilizatzie considerata disparuta de mii de ani dar care continua sa se perpetueze in secret.
  • The Pronounced Effect - O tanara academiciana participa la o conferintza in care se discuta despre pronuntzia corecta a anumitor vocale in urma cu 2000 de ani, ceea ce isca un conflict academic ridicol, salvat in extremis de interventzia unui doctorand de la Universitatea Miskatonic :))) Umor foarte simpatic al autorului pe seama clicilor academice.
Nu l-am mai citit niciodata pe John Brunner in engleza, asa ca impresia generala de autor SF fad cu puternica agenda politica mi-a ramas de pe urma unor traduceri publicate la noi in anii 90 (cand ne-a si vizitat la Eurocon cu putzin timp inainte sa moara). In anii 70 americanii l-au considerat un "one-man british invasion" al SFului vremii respective. E prima data cand citesc ceva scris in ultima parte a vietzii sale (dupa '80), perioada in care Brunner a urmat exemplul lui Fritz Leiber, renuntzand la speculatzia SF si cochetand cu teme fantasy-oculte intr-o maniera umoristica.

E surprinzator ca de 25 de ani nu s-a mai publicat nimic din proza sa scurta, aproape toata fiind out of print. Editura Rambler House si-a propus sa conserve sub supravegherea criticului John Pelan astfel de bijuterii obscure (Brunner e cam singurul nume cat de cat celebru din catalogul lor).

P.S. Uitandu-ma la poza de mai jos am impresia ca John Brunner era Horia Ursu de la Millennium care probabil va calatori in trecut cand ajunge pe la 60 de ani, ca sa participe la Euroconul lui Secu.