Top muzical pentru semestrul 2/2014: inca 10 albume notabile

Inchei recomandarile muzicale pe 2014 cu ultimul calup al traditzionalului meu top 40. Astea ar fi inca 10 albume notabile ascultate in a doua jumatate a anului (celelalte 30 de albume au fost trecute in revista aici, aici si aici).

 

Blues Pills - Blues Pills

O demoazela descultza in rokitza rosie si un blues rock fredonabil in linia recentului revival promovat de scandinavi dau o combinatzie ce are asupra mea efectul kriptonitei - mi se inmoaie picioarele, imi amortzeste limba in gura etc. Calcand pe urmele ceva mai marilor Graveyard si Witchcraft, dar cu piese ceva mai simple (e totusi un album de debut) si cu beneficiul vocii feminine ragushita de tzigari fine si coniac, Blues Pills au reusit sa deschida genul spre noi categorii de public.

Alaturi de Rival Sons pe care i-am pomenit in articolul precedent, Blues Pills pun un umar serios la revigorarea hippie-rockului saptezecist pentru un nou mileniu si ar trebui sa zgandare nostalgii in cei care se adapa inca de la epoca Woodstock.

The Tea Party - The Ocean at the End

Nu pot sa intzeleg cum ar putea cineva cu suflet onest sa puna noul Pink Floyd intr-un top muzical de final de an, in conditziile in care exista acest album in acelasi spatziu muzical al anului 2014. Veteranii canadieni de la The Tea Party, cu o bogata (si pe nedrept neglijata) cariera in prog-rockul aerisit/accesibil, au revenit dupa o absentza de 10 ani cu ceea ce pare a fi cel mai bun material al carierei si unul din cele mai dragutze albume de rock batranesc pe care le-am ascultat in ultimi ani.

Dupa cum shade bine unui grup tributar vechiului Floyd, avem aici un conglomerat de teme politice cu teme cosmice, plus marca de identitate a grupului - influentzele orientale. Piesa aleasa aici pentru exemplificare il are invitat cu un intro de flaut pe Ian Anderson (Jethro Tull).

 

  Kayo Dot - Coffins on Io

Mancam niste zacusca prin 2003 cand a venit Marius la mine bucuros ca gasise in sfarsit albumele Maudlin of the Well, dupa ce facusem o obsesie pentru acesti Moby Dick extrem de elusivi ai metalului experimental american. Le citisem niste recenzii in Satan Stole My Teddybear (un fel de Pitchfork al hipsterilor metalisti de la finele anilor 90, astazi din pacate ramas in paragina) dar albumele lor fusesera sechestrate de casa de discuri, incat nu mai puteau fi procurate nici din surse legale, nici ilegale.

Din pricina conflictelor cu casa de discuri, creierul trupei (un anume Toby Driver) s-a relansat sub numele Kayo Dot cu care a adunat deja 7 albume, unul mai avangardist decat celalalt, acoperind jazz (motiv pentru care i-am si recenzat in Dilema Veche de doua ori, aici si aici), muzica ambientala si chiar black metal elitist/fitzos.

Diversitatea asta ostentativa poate fi obositoare, dar e si de natura sa creeze surprize. Albumul asta e de departe cel mai dragutz si mai accesibil al lor, fara haos improvizatzional jazzistic si fara grohaieli black metal, cu multa atmosfera art rock si sintetizatoare optzeciste, chiar si ceva kraut rock nemtzesc din anii 70, inclusiv o prezentza pregnanta de saxofon. Din pacate pe youtube se gaseste o singura piesa, si nu cea mai faina a albumului, dar e ilustrativa pentru conceptul morbid-cosmic al materialului.

 

Einsturzende Neubauten - Lament 

A dracului nemtzii astia, n-au lasat pe youtube nici o mostra de pe multashteptatul album, asa ca-s nevoit sa pun dedesubt o mostra live cat de cat decenta, cu piesa mea preferata. Dupa 7 ani de inactivitate, trupa fostului chitarist al lui Nick Cave, pionierul muzicii industrial Blixa Bargeld, a revenit cu un material conceptual despre primul razboi mondial, alcatuit pe jumatate din piese originale, pe jumatate din coveruri dupa piese militareshti ultraobscure de la inceputul secolului XX.

Albumul e putzin diluat de experimente sonice cu scule neconventzionale ("instrumente" ar fi mult spus) si de numeroasele coveruri, insa se tzine bine si se preteaza unui minunat performance live pe care am avut ocazia sa il vad recent la Praga. Piesa de mai jos e foarte reprezentativa, imbinand toate fatzetele albumului - umpic de psihedelic, umpic de poezie recitata, umpic de performance.

 

Whiskey Myers - Early Morning Shakes

Rock sudist (texan chiar) despre alcoolism cantat de un muzician country in spiritul si soundul unor clasici ai genului precum Lynyrd Skynyrd. S-au strecurat aici si cateva piese country banale, dar cea mai mare parte a albumului e un rock tzaranesc de calitate, pe probleme cat se poate de serioase si actuale, daca nu chiar eterne. Numele trupei, titlul albumului si al single-ului de mai jos spun cam tot ce ar fi de spus despre spatziul liric si tematic al acestui artist la inceput de drum. Sper doar sa nu-l rapuna ciroza pana la urmatorul album.

 

Rancid - Honor is All We Know

Cu burtzi, chelii si cu mai putzini dintzi decat pe vremuri, veteranii punk Rancid scot albume tot mai rar (la 5-6 ani) si piese tot mai scurte (pentru mostra de mai jos au inclus 3 piese in acelasi clip).

In anii 90 baietzii astia (alaturi de Offspring si NOFX) au impins in mainstream aceasta forma de punk usurel (=fara coctailuri Molotov ori oameni cacandu-se pe scena la concerte). Nu am fost atunci un fan al genului (decat o scurta perioada Offspring la liceu), iar eternii adolescentzi Green Day chiar ma scoteau din sarite, dar vazandu-i pe Rancid in videoclipul asta decalat de vremuri m-am emotzionat umpic.

P. S. Alt album recomandabil iesit in 2014 pe segmentul punk e cel al grupului The Dwarves (The Dwarves Invented Rock'n'roll), dar  materialul lui Rancid e mai lung si mai divers, are si punk politic agresiv, are si ceva ska dansabil, dupa cum reiese si din clipu de mai jos.

 

The Soft Pink Truth - Why Do the Heathen Rage

Asta e albumul de coveruri al anului, desi clipul de mai jos sugereaza mai degraba o parodie. Pana la un punct chiar e, dar proiectul e mult mai mult decat atat. Muzicienii sunt relativ popularul ansamblu de muzica electronica Matmos (din generatzia Pitchfork), care si-a propus sa ironizeze imbratzisharea recenta a black metalului in spatziul hipsteresc cu o serie de coveruri techno/electro dupa piese black metal celebre cantate de Venom, Mayhem, Darkthrone samd. Cei familiarizatzi cu piesele originale vor aprecia cadentza aranjamentelor techno si ingeniozitatea mixajului, precum si felul in care se exploateaza contrastele intre materialul original si formatul techno.

 

  Xiu Xiu - Angel Guts + Unclouded Sky

Xiu Xiu e unul din proiectele dubiosului artist californian Jamie Stewart. L-am pescuit de prin topurile muzicii electronice de final de an (desi el se da drept "rock fara chitara") si are ceva din The Knife, din Scott Walker, Ulver ori muzica lui David Lynch, cu o gramada de momente creepy si texturi electro aberante. E o oarecare monotonie aici comparativ cu influentzele mentzionate, dar e vorba de doua albume destul de diferite - Angel Guts (inspirat de filmul porno japonez suprarealist cu acelasi titlu) e mai psycho-freaky-electro si e motivul pentru care Xiu Xiu apar in acest top, in timp ce Unclouded Sky e mai folk-ambiental si mai diluat.

 

Sanctuary - The Year the Sun Died

In anii 90, cand Metallica si Megadeth frecau menta si regizau telenovele, unele trupe s-au zbatut sa tzina heavy metalul american viu si nepenibil. Nevermore a fost una dintre ele, cu albume excelente in ultima parte a anilor 90, pe care le-am ascultat indelung in balconul lui Sake cu vedere spre cimitir. Nu mai stiu daca era trupa lui preferata, sau a fratzilor Basca de la Twin Arts, care si ei mai treceau din cand in cand prin balconul respectiv.

Cert e ca azi Nevermore nu mai exista si nici io n-am mai stat de 10 ani in balconul ala. Dar s-a reformat Sanctuary, trupa originala a 3 dintre membrii Nevermore, activa la finele anilor 80 in Seattle (in semn de sfidare fatza de popularitatea grungeului in epoca si locul respectiv). Sanctuary (si ulterior Nevermore) s-a remarcat prin versurile si patosul vocalistului Warrel Dane care a dat cateva balade ramase in istoria heavy metal (plus un record Guiness pentru cel mai lung par al unui muzician rock).

Reformat dupa 25 de ani din ruinele grupului Nevermore, Sanctuary ofera more of the same, din pacate fara chitaristul care dadea un suflu melodic aparte (si care a inceput o cariera solo). Totusi piese precum cea de mai jos au tot ce le trebuie si pastreaza viu filonul creativ al unuia din cele mai interesante grupuri din heavy metalul traditzional.

 

Royal Blood - Royal Blood

Royal Blood sunt debutul alternative rock al anului, puternic influentzatzi (si sustzinutzi) de cei de la Arctic Monkeys si Foo Fighters. E interesant ca au o configuratzie atipica pentru rock - doar cu bass si baterie. Cred ca de la debutul lui Linkin Park nu am mai auzit o trupa incepatoare care sa sune atat de profi, atat de atent impachetata, cu piese solide de la un capat la altul al albumului, deopotriva energice si accesibile, diverse si cu impact sonor imediat. Piesa aici aleasa e dintre cele mai light ale albumului, dar sunt pe-acolo si bucatzi mai hardcoriste ce aduc aminte de Life of Agony ori Deftones, si chiar ceva garage rock mai zgomotos pentru pasionatzii de pogo.

P.S. Un alt album recomandabil pentru slotul mainstream-rock apartzine celor de la Gaslight Anthem (Get Hurt), al caror vocal tocmai a divortzat si a avut cate ceva de impartasit despre asta. Royal Blood insa sunt cu doua clase peste, mai ales din postura de debutantzi.