Filmele vorbite pe la spate: Septembrie/Octombrie 2013

Filmele musai 

High Tension (aka Haute Tension)

Senzatzional! Oana Pellea a fost decapitata! Nu de piticugratis, imaginea de mai sus e o scena din lesbian horrorul frantzuzesc Haute Tension, un film de acu 10 ani care a cam fost kickstartul noii scoli frantzuzesti de horror, sub bagheta lui Alexandre Aja, transferat intre timp la Hollywood (remake-urile Piranha 3D, The hills have eyes). Pregatisem un articol mai pe larg despre Aja (neterminat inca de la inceputurile acestui blog), dar cand am vazut scandalu asta cu Oana Pellea am zis ca e momentu potrivit sa scot la lumina acest highlight al carierei sale, doar-doar o sa-mi mai creasca si mie traficu.

Haute Tension e filmu cu cel mai mare plothole pe care l-am vazut in viatza mea, dar nu vi-l explic ca e spoiler. Si oricum nu conteaza. Pe langa beregata Oanei Pellea, in film mai sunt spintecatzi o gramada de actori romani, filmu fiind facut la noi, pe Autostrada Soarelui si prin coclaurile de langa Videle, cu doua lesbiene frantzuzoaice in rolurile principale, una buna-buna, una mai nashputza. Merg lesbienele astea la iarba verde in Romania si tam-nesam nimeresc peste un benzinar caruia ii place sa faca sex cu capuri de femei decapitate. Oribilul o captureaza pe una din lesbiene, insa a doua rupe un par dintr-un gard si se duce sa-si salveze gagica. Filmu lu Keșiș la care saliveaza toata lumea zilele astea e kkmk pe langa asta. Epopee mai sangeroasa, mai sexy si mai gratuit violenta ca Haute Tension n-am prea vazut nici la standardele actuale, desi filmu e deja vechiutz. Se-ntampla in filmu asta lucruri pe care nu le suporta hartia/tastatura si contzine cea mai bunoaca frantzuzoaica care a umblat pe aceasta planeta.

Placerea sta in lucrurile simple!

 

Prisoners

Hugh Jackman e un patriot american suburban, survivalist si cu apucaturi de vigilante, al carui fetitza a fost rapita. Jake Gyllenhaal e politzistu care se ocupa de caz. Suspectul principal e un retardat jucat de Paul Dano (There will be blood) care insa nu prea se descurca cu detectoru de minciuni pt. ca nu intzelege intrebarile care i se pun. Politzia decide sa-i dea drumu, asa ca Hugh Jackman ia interogatoriul pe cont propriu, torturandu-l pe retardat dincolo de limitele bunului simtz si fara stirea politziei, care isi vede de alte piste. Patriotismul si vigilantismul lui Hugh Jackman degenereaza tot mai nasol, investigatzia se ramifica si ea in directzii nebanuite, iar afara e frig si nasol si fleshcaraie creand o senzatzie generala de nasol excelent indusa de regizor.

E un thriller whodunit din ala cum numai americanii stiu sa faca, cu personaje americane 100% si ceva mesaj social, care incepe foarte cool si se cam dezintegreaza spre final, dar reuseste sa mentzina o tensiune constanta datorita unui scenariu solid si a unei pleiade de actori oscaritzatzi (creca am numarat 6 insi care au fost pe la Oscaruri in ultimii ani, plus regizorul canadian Denis Villeneuve, al carui Incendies a fost si el un recent finalist). Nu m-as mira sa vedem si filmu asta la Oscarurile de anul viitor. Cum ziceam, e cam american, dar americanii au inventat stilu asta de thriller, iar acesta e un exponent reusit al suspansului de Hollywood.

Paradise: Hope

E al treilea film austriac cu pedofili pe care il vad de un an incoace si zau ca nu le-am cautat dinadins. Ma rog, pe asta l-am cautat nu pt ca era cu pedofili ci pt ca e partea a treia din trilogia Paradies a lui Ulrich Seidl, urmas spiritual al scriitorului Thomas Bernhard, cu o opera definitorie pentru spiritul austriac modern.

Pentru oameni ca Seidl, in Austria exista un termen special - Nestbeschmutzer, in traducere libera "cel care se kk in propriul cuib", folosit cu precadere pentru cei care nu doar ca sunt nerecunoscatori pentru onoarea de a trai in Imperiu, dar isi mai si permit sa emita critici la adresa sa. Am invatzat termenu pe pielea mea, nu vretzi sa stitzi detalii, o sa ma rezum la a spune ca tolerantza si reactzia la critica a cetatzeanului austriac de rand este cam la nivelul d-lui Goe (oricum creca Goe era de pe-aici, probabil il chema Goetzinger).

Revenind, trilogia Paradise e alcatuita dintr-o poveste despre o vieneza mai trecuta care face turism sexual in Kenya (detalii aici), partea a doua e despre o catolica fundamentalista care imparte credintza la auslanderi (detalii aici), iar partea asta ultima e despre fetitza supraponderala a eroinei primului film care, cat era ma-sa dusa in Kenya, s-a inrolat la o tabara de slabit. Impreuna cu inca vreo 20 de copii grasutzi stau toata ziua atarnatzi ca dovlecii de niste barne, se mai dau de-a rostogolu, dau ture de teren si cand ii mai apuca disperarea se strecoara noaptea la bucatarie sa fure o bucata de pita. Ma rog, asta nu e chiar comentariu social la adresa austriecilor, ca astia in general is destul de fit si au grija de ei, eu am shanse mai mari sa sfarsesc cu o criza de diabet zaharat.

Comentariul social apare cand medicul care le ia glicemia dimineatza se indragosteste de fetitza asta si incepe sa-i dea o tarcoale nabokoviana subtila, fara scene de sex, doar aruncaturi de priviri si umpic de pipait. Nu se intampla mare lucru in film (primele doua partzi sunt mult mai dinamice) si creca singuru motiv pt care l-am pus in categoria musai e ca se leaga de primele doua si trebe vazute neaparat toate trei la pachet ca sa intzelegi toate fatzetele acestui popor. In rest e prea lent, prea simplu, prea diluat si o data ce ai citit o recenzie ca asta pe care o scriu eu aici, filmul nu prea mai ofera nimic in plus.

Primele doua filme sunt mult mai crancene dar, cum ziceam, asta e un final natural al trilogiei asa ca trebe vazut.

Hurt Locker

Sunt domenii in care pur si simplu femeile nu se baga. Nu vorbesc aici de minerit sau haltere sau chestii pt care natura ne-a facut pe unii mai propici decat pe altzii, ci despre domeniile alea in care, teoretic, ar trebui sa se manifeste egalitatea intre sexe absolut fara nici o restrictzie. De exemplu cinematografia. Numarul regizoarelor pe care mi le amintesc from the top of my brain se pot numara pe o mana, iar daca stau juma de ora pe imdb probabil mai scot maxim inca pe atatea. Treaba e cu atat mai grava cu cat efectiv cunosc mai multe femei care au lucrat in minerit (iar la un moment dat am avut si o prietena halterofila). Chiar si dintre regizoarele cat de cat cunoscute, o parte au apucat pe calea asta ca defect congenital mostenit de la tatal lor (ex: Jennifer Lynch, Sofia Coppola).

O sa zicetzi iar ca sa ma ia dracu de misogin, dar oricum ma uit la problema asta nu intzeleg ce ratziune s-ar ascunde in spatele acestui dezastru demografico-cultural. Noroc cu Kathryn Bigelow, cunoscuta de unii ca fosta nevasta a lui James Cameron (aspect cam irelevant, Bigelow facea filme bune de dinainte sa se marite). Ma tem ca Bigelow e regizoarea mea preferata, are un ochi fantastic pt filme de actziune. Am cunoscut-o prima data prin 90, prin unul din primele filme care au rulat in regim normal dupa Revolutzie, si anume Point Break. Apoi m-am intalnit cu Bigelow la Strange Days, un SF underrated uitat de lume si Near Dark, un excelent film cu vampiri de pe vremuri.

Si in sfarsit, sa ajung de unde am pornit, asta e un film de razboi foarte misto si atipic. Pt ca in sfarsit eroul filmului nu e nici lunetist, nici mitralist, nici capitan, nici caprar, nici supererou deprimat, e un dezamorsator de bombe dependent de adrenalina provocata de procedura de dezamorsare. Filmul are un ritm lent dar superb, cu faze de actziune anticlimactice, niste explozii dubioase (prafoase mai degraba decat pirotehnice) si un scenariu cu twisturi destepte (nu spectaculoase, dar destepte, unul dintre ele fiind felul in care Bigelow intzelege sa-si foloseasca actorii faimosi - aici Guy Pearce si Ralph Fiennes). Un mare plus si pt actorul principal, Jeremy Renner pe care il tot vad de catziva ani (Avengers, 28 Weeks Later, Dahmer, Little Trip to Heaven, Assassination of Jesse James plus ca apare prin toate serialele la care ma uit). Deci: eu zic sa luatzi discografia, pardon filmografia lui Bigelow de la un capat la altul si suntetzi in for a big surprise.

Mare femee. Dar problema e alta: unde-s restu?

P.S. Asta e filmu care i-a suflat Oscaru Avatarului.

Filmele contra plictiselii

Quartet

Debutul regizoral al lui Dustin Hoffman are loc, iata, la varsta pensionarii si e chiar un film despre varsta pensionarii si sentimentul mortalitatzii. Filmu pare ca e un episod din Derek fara Ricky Gervais si Karl Pilkington. Doi moshi si doua babe de la un azil de batrani se lupta cu Alzheimeru si prostata incercand sa puna la cale un ultim recital din Rigoletto, asa cum o faceau cand erau tineri cantaretzi de opera si se credeau nemuritori. Am uitat sa zic, casa de batrani e locuita numai de fosti muzicieni si mai totzi actorii secundari din film sunt muzicieni pensionari de-adevarat, adunatzi de Dustin Hoffman de pe la cele mai inalte foruri muzicale britanice.

Filmul arata superb si elegant, cu personaje calde si joviale in ciuda faptului ca moartea le da tuturor tarcoale iar eroinei principale (multioscarizata Maggie Smith) pare ca o sa-i pice un ochi din cap dintr-o clipa in alta. It gets slow spre final si povestea se banalizeaza (e totusi ecranizarea unei piese de teatru sappy) dar te lasa cu un sentiment de feelgood si cu nostalgii cinefilice (pe Tom Courtenay  creca nu l-am mai vazut intr-un film de pe vremea lu Ceausescu).

Me Too

Ultimul film al raposatului Alexei Balabanov, poreclit si Tarantino al Rusiei, ar fi genial daca n-ar fi atat de scurt si diluat incat lasa impresia ca e un scurt metraj sau un fragment dintr-un lung metraj ramas neterminat si needitat la moartea regizorului. Filmele lui au cam schimbat felul in care se face film in Rusia, iar asta vara am fost incantat sa ma opresc in St. Petersburg la casa lui memoriala si sa recunosc cateva din locatziile pe care le-a folosit prin filme, inclusiv in asta.

Filmul e un fel de remake cinic la Calauza lui Tarkovsky, despre niste golani si o prostituata absolventa de filozofie (I rather find a job for my asshole than for my philosophy degree) care cauta fericirea. Cica fericirea asta se gaseste la locatzia unui recent dezastru nuclear gen Cernobal care a produs o iarna nucleara in mijlocul careia se gaseste Turnul de Control al Fericirii, care te teleporteaza instantaneu in Rai, cu conditzia sa meritzi. Nimeni nu stie pe ce criterii se face selectzia si asta se intreaba si Balabanov, care apare la finalul filmului frustrat ca nu a fost selectat sa ajunga in Rai, dupa care si moare, simulare cinematica pe care a transpus-o de-a binelea in realitate la cateva luni dupa incheierea filmarilor.

Pentru care nu stiu cine e Balabanov, facetzi bine si cautatzi toate filmele lui. Creca pe blogul asta am mai scris doar despre Stoker si Cargo 200.

Filme de kkt

 Shock Labyrinth

In articolul dedicat festivalului horror Slashfest, am vorbit si despre cel mai recent film japonez al lui Takashi Shimizu (autorul seriei Grudge), si anume Tormented. La un momendat in filmu ala, protagonistii se duceau la cinema sa se uite la un alt film al aceluiasi Takashi Shimizu, intitulat Shock Labyrinth, din care iesea un iepuroi creepy care incepea sa hartzuiasca personajele.

Asa ca m-am uitat si eu la Shock Labyrinth si intr-adevar sunt numeroase comonalitatzi. Pe langa susnumitul iepuroi, cele doua filme mai au in comun si locatzia in care se petrece a doua jumatate, sh-anume un spital abandonat transformat in labirint de distractzii horror si apoi abandonat din nou din pricina ca era bantuit de iepuroiul ala. Temporal vorbind, Tormented ar trebui sa fie un prequel insa cum personajele sale se duc la cinema sa se uite la Shock Labyrinth, creca vorbim mai mult de universuri paralele care au in comun aceasta locatzie, unde se aduna frustrarea copiilor mortzi care cer razbunare.

Povestea de aici e despre un grup de adolescentzi care-s dusi in spitalul/labirintul amintit si omoratzi unu cate unu de fantoma unei amice care a murit din cauza lor in copilarie. Cea mai mare parte din film se petrece cu astia alergand pe coridoare si fantoma alergand dupa ei, plus cateva momente in care iepuroiul ala pluteste amenintzator prin aer sau trecand prin peretzi (traversand intre filmele lui Shimizu?). Am impresia ca regizorul vrea sa faca macar o trilogie cu acest iepuroi care traverseaza universuri paralele intre filmele sale. In ambele filme iepurele pare sa personifice ideea de "grudge" pricinuit de moartea timpurie si stupida a unui copil (prelungita din filmele anterioare ale regizorului). Ma rog, in Tormented iepurele are un rol mai "principal", acolo aparand ca o entitate de sine statatoare.

Desi experimentul lui Shimizu de a-si lega conceptual filmele prin astfel de trucuri e interesant, iar stilul sau devine tot mai abstract (mai aproape de Lynch decat de The Ring), Shock Labyrinth ramane totusi un film prost facut, dificil de urmarit, cu actori mizerabili. Diferentza fatza de Tormented (la care a contribuit si designerul/cinematographerul lui Wong Kar Wai) e enorma in termeni de calitatea productziei, iar cele doua filme nu se conditzioneaza reciproc (nu ca n-ar avea legatura, dar ca intzelegi la fel de putzin daca le vezi pe amandoua). S-ar putea ca Shock Labyrinth sa fie cea mai proasta mostra de J-horror pe care am vazut-o. Continui sa recomand insa Tormented ca pe un film interesant.