Top 10 muzical 2012: semestrul 2

In topurile anului, pe care le-am postat data trecuta, au aparut si o serie de albume despre care n-am apucat sa povestesc. Sunt astea de aici, un fel de top 10 al semestrului 2 din 2012.

Kelly, Von Till and Wino - Songs of Townes Van Zandt

E un album de coveruri, dar cine stie ce fel de oameni sunt Von Till, Kelly si Wino va intzelege ca asta nu avea cum sa fie un album normal de coveruri. Piesele, country la origine, sunt reinterpretate intr-un fel de care numai Johnny Cash a fost in stare, cand era patul de moarte si tot se incapatzana sa cante. Fiecare din cei 3 contributori canta cate 3 piese - ale lui Wino sunt similare recentelor sale experimente folk, insa cele interpretate de behemotzii de la Neurosis itzi fac pielea de gaina.

Cei 3 metalisti au pus mana de la mana sa scoata acest tribut folk cu coveruri dupa Van Zandt, un cowboy alcoolic care n-a fost in stare sa faca un ban din muzica cat a fost in viatza, insa au facut altzii cu piesele lui: de la Bob Dylan la Willie Nelson, de la Norah Jones la hipsterii Bright Eyes, oricine a vrut s-a infruptat din piesele lui. A fost mereu prea beat ca sa-si puna problema proprietatzii intelectuale.

Pt. cine nu-i stie, Scott Kelly si Steve Von Till sunt fondatorii grupului Neurosis si ai casei de discuri Neurot, unde s-a nascut partea americana a post-metalului. Wino e unul din zeii doom-metal, membru St. Vitus in anii 70 (recent reformatzi), iar acum la batranetze folkist depresiv si alcoolic.

The Cult - Choice of Weapon

The Cult e una din trupele "cult" ale UKului, consideratzi acu 20 de ani un fel de Guns'n'Roses ai Europei. Vocalu Ian Astbury e cel care l-a inlocuit pe Jim Morrison la reformarea aniversara The Doors. Hipsterii probabil il stiu de pe cateva piese Unkle (Burn My Shadow). Chitaristu Billy Duffy face parte din a doua generatzie de punkeri englezi si a debutat in aceeasi trupa cu Morrissey, un alt hipster god.

Au fost si in Romania, ultima data chiar in 2012, dar n-am gasit niciodata de cuviintza sa-i vad, nefiind tocmai un fan a ceea ce era mainstream in anii 80. Totusi asta e cel mai bun album de basic rock al anului, cu cea mai buna balada rock scoasa in 2012, v-o pun mai jos. Trupa a scos 3 albume in ultimii aproape 20 de ani, interval in care s-a desfiintzat de doua ori. Niciodata nu e sigur ca o sa mai existe, si de fiecare data ne ia prin surprindere cu material nou, iar de data asta ne-au luat prin surprindere si cu calitatea materialului nou.

 Graveyard - Lights Out

Nu sunt in Europa multe trupe care canta blues rock despre deliruri alcoolice de parca s-ar fi nascut in Louisiana si ar fi supt toata copilaria de la biberonul cu whisky. Suedezii sunt inca la inceput de drum, insa albume ca asta (si precedentu) ii vor ajuta sa le ia fatza celor de la Spiritual Beggars, daca astia o mai freaca mult.

Din nefericire numele trupei fugareste publicul, si nici eu nu m-am apropiat de ei cu incredere (de fapt i-am confundat o vreme cu deatherii Grave, tot suedezi). Numele n-are insa nimic de a face cu genul abordat, care instiga la consum recreativ de alcool si impartasire de tristetzi lumesti precum cele care ne macina si pe mine si pe tine, prietene.
 

Kaizers Orchestra - Violeta Violeta III

Au fost hipsteri inainte sa se inventeze hipsterii si au cantat de la bun inceput in norvegiana, ceea ce le-a fost un deserviciu comercial, dar le-a rezervat un loc special in inima mea de bozgor viking. Cu albumul asta se incheie proiectul Violeta Violeta care dureaza de 2 ani, timp in care a devenit trilogie, despre o gagica pe nume Violeta (care probabil i-a dat papucii vocalului si la schimb tipu s-a gandit sa se asigure ca gagica o sa-l auda cantand despre ea la toate radiourile din Norvegia timp de catziva ani de zile).

Volumul III e cel mai cool din trilogie, insa proiectul in ansamblu e deosebit de important pentru ca rezuma cam toata cariera grupului, cu piese de toate tipurile. Iar vocalu e atat de hot incat daca as fi gay as avea poster cu el.

Neurosis - Honor Found in Decay 

Cred ca e o premiera pe blogul asta faptul ca aceiasi muzicieni apar cu doua albume in topu de sfarsit de an. In plus am ascultat albumu in preajma Craciunului, ceea ce a a rezonat cu piesa de mai jos, intitulata "Taierea Porcilor". Despre Von Till si Kelly am vorbit la inceputul acestui articol, nu mai repet.

Sunt catziva ani buni de la precedentul album, si chiar mai multzi de la precedentul album care nu a fost plicticos (trupa avand obiceiul sa cam bata apa in piua, chestie inerenta in post-rock si post-metal). Sunt aici insa cateva piese pe care itzi vine sa indoi gardu sau, daca stai la bloc, tzevile din baie.

  

The Gathering - Disclosure

Putzine trupe supravietzuiesc pierderii vocalului, mai ales a unuia care e imaginea si sloganul si emblema trupei. Ce s-a ales de Skyclad, Theater of Tragedy, Judas Priest, Nightwish.... Iris, Voma Veche? Nu merge domle, nu merge, e mai rau decat a te insura a doua oara (unde de fapt merge mai bine ca prima data, iar la a treia totul e splendid). Cei de la The Gathering au inlocuit-o pe Anneke cu o gagica obscura de la o trupa gotica de 2 lei, Octavia Sperati. Au scos cu ea un prim album shters, cam ca Theater of Tragedy dupa ce au pierdut-o pe Liv Kristine. Am zis gata, le pun cruce, ma intorc cu spatele. Nici nu stiu ce m-a impins sa ascult totusi albumu asta. Insa mi se pare cel mai bun album al lor de la How to Measure a Planet si mult mai bun decat eforturile solo ale lui Anneke.

Jumatate din populatzia metalista a planetei, plus cateva lesbiene, au fost indragostitzi de Anneke. Trupa a reusit mereu sa ocoleasca tentatzia de a canta rock bombastic cu tzipete operatice in genul promovat de Therion, Nightwish, Lacuna Coil si alte febletzi ale rockeritzelor romance. Olandezi fiind, Gathering au avut mereu o sensibilitate trippy si o melancolie de negasit in restul rockului feminin. Anneke a frant inimile a 2-3 generatzii de rockeri romani cand s-a maritat, a facut copil si a abandonat trupa inceput o cariera solo destul de pop (si o colaborare pe termen lung cu Devin Townsend Project). Din fericire cu albumul asta Gathering s-au repliat in mod exemplar. Au chiar si o piesa cu voce masculina.

Moonface and Siinai - Heartbreaking Bravery

Iata ca e posibil sa faci o trupa cinstita, daca iei un hipster si il combini cu o trupa post-rock. Fiecare din cele doua partzi luate separat dau adesea rezultate lacunare, in care imaginea si versurile/mesajul sunt falfaite ca sa nu auzi cat de superficiala e muzica, dara iata ca pushi laolalta pot da si rezultate consistente.

Siinai sunt niste post-rockeri finlandezi plicticosi, Moonface e un hipster pe nume Spencer Krug care canta in 10 trupe si scoate cate 5 albume in fiecare an, doar doar s-o lipi ceva. De data asta s-a lipit. Presa ridica in slavi influentzele David Bowie si Swans si multe alte chestii revivaliste, dar sunt excelent inchegate si intr-un punch emotional deosebit, in egala masura post- si retro-.

Down - Down IV

Faptul ca in Romania astia au fost pusi sa cante in deschidere la Iris a fost ca si cum l-ai pune pe Obama sa cante in deschidere la Victor Ponta (sper ca reiese din analogie gravitatea situatziei).

E trupa emblema a genului redneck-metal. Vocalul Phil Anselmo vine de la legendarii Pantera. Chitaristu Pepper Keenan vine de la legendarii Corrosion of Conformity. Il mai au pe Kirk de la legendarii Crowbar si pe Jimmy de la legendarii Eyehategod. Cu alte cuvinte, ashtia 4 inshi au facut jumatate din treaba care s-a facut in metalul american din ultimii 20 de ani.  Pt. cine nu stie, trupa vine din zona aia blestemata unde si-au dat mana sclavagismul cu jazzul si blues-ul, canibalii cu crocodilii si zombie cu vampirii. E trupa care reprezinta perfect spiritualitatea sudista a secesionistilor.

Down scoate albume rare si geniale. Phil Anselmo si-a infiintzat recent propriul festival de film horror, Housecore, iar videoclipul cu care isi promoveaza albumul e un tribut adus ocultistului britanic Aleister Crowley, un fel de Lorin Fortuna de-al lor. Din pacate asta e doar un sfert de album, totalizand cam jumate de ora. S-a anuntzat ca albumul va iesi ca o succesiune de miniCDuri, pe masura ce se vor aduna seturi de 4-5 piese. 

Baroness - Yellow and Green

In anul in care nu scoate Mastodon album, tre sa scoata Kylesa, si cand nu scoate nici Kylesa tre sa scoata Baroness, apoi ciclul de 3 ani se reia, mentzinand in mainstream genul asta de metal postmodern, cu conditzia ca din cand in cand sa se mai injecteze niste idei, sa nu se cloceasca. Baroness se achita din plin de obligatzia de a improspata genul, apeland la strategia celor de la Moonspell, de asta primavara - albumul are doua discuri, unul cu piese dure, mai monotone, in stilul clasic/ragushit al trupei, al doilea cu piese mai acustice si mai psihedelice, inclusiv unele balade surprinzatoare. Cand aud trupe din astea in metal ma tot intreb de ce lumea mai asculta Metallica si Megadeth.

Between the Buried and Me - Parallax II

La momentul asta sunt cam stapanii absolutzi ai genului math-metal, o corcitura de thrash agresiv de moda veche si rafinamente instrumentale de precizie matematica invatzate din jazz si prog rock. In general trupele de gen (cam toate fiind epigoni ai suedezilor Meshuggah care au inventat chestia asta acu 20 de ani) sunt de un plictis ingrozitor, le place sa faca demonstratzii de scamatorii tehnice lipsite de orice sensibilitate emotzionala. Din fericire BTBAM au priceput destul de repede ca tocmai ingredientu asta ii poate ridica deasupra turmei, iar azi, daca e sa ma iau dupa albumu asta, nu prea au concurentzi seriosi.

Au scos si parintzii genului, Meshuggah, un album in acest an, dar acolo se cam bate apa in piua, progresul genului e mult mai bine asigurat de albumu asta.