Filmele vorbite pe la spate - decembre 2008

Filme musai

Dark Knight, filmul campion al anului 2008 mi s-a parut, ca orice film despre care se vorbeste exagerat de mult, overrated. Oricum, e un film relevant si solid, mai bine inchegat decat precedentul si cu actori carora li se lasa loc de manevra, spre deosebire de Batman Begins in care personajele secundare fusesera ingramadite laolalta cu foarte putzine scene de interactziune care sa le defineasca cum trebe. Un mare plus vine si la coregrafia caftelilor care nu se mai bazeaza pe agitarea isterica a camerei de filmat, incat potzi vedea cine in cine loveste, iar Gotham City arata mult mai bine. Stilul filmelor Batman continua pe linia ultrarealista impusa de regizorul Nolan si inspirata de Frank Miller, in care supereroul gotic e transformat intr-un fel de Gyorgy Soros care ziua conduce ONG-uri si noaptea se bate cu talhari la drumul mare. In ciuda faptului ca filmul e usor sinistru (cu precadere antieroii Joker si Two-face) gasesc ca ar fi fost loc de mai multa violentza expresiva dar probabil necesitatea de a se adresa copiilor a impus niste limite. Nu-mi place ca gagicile lui Batman continua sa fie naspa, o fi tot o chestie de accentuare a realismului. Si felicitari lui Ledger pentru Globul de Aur, sper sa se bucure de el acolo unde e.

Sukyiaki Western Django e filmul anului 2008, primul spaghetti western japonez din istorie, creatzia unicului Takashi Miike. Are o imagine superba care te tzine cu gura cascata de la un capat la altul, actori japonezi care vorbesc o engleza incredibil de stricata (cam ce atzi vazut si episodul Masters of Horror regizat de Miike) si un Quentin Tarantino de mare efect in rolul unui pistolar legendar cu pilde in program. Povestea imprumuta cu buna shtiintza din Yojimbo (la randul sau copiat de Sergio Leone in primul sau film cu Eastwood), adica e despre un sat napadit de doua bande rivale de cowboy japonezi, unii imbracatzi in rosu, altzii in alb. Ambele gasti sunt convinse ca undeva in sat e o comoara si apeleaza la un pistolar gen Eastwood care ii invarte pe totzi pe degete in interes personal. Mai e si un cuplu shakespearian, care practica o iubire interzisa, unul fiind din gasca rosie si celalalt din gasca alba iar din iubirea lor se naste un copil roz care are grija de niste trandafiri roz. Dialectul in care vorbesc actorii m-au facut sa rad fara oprire cale de 2 ceasuri, iar vizual filmul e o splendoare. Din pricina ca Tarantino n-a avut posibilitatea sa se deplaseze la locatzia filmarii, scenele cu el au in fundal, in loc de decorul natural, un carton mare pe care e desenat muntele Fuji. In mod normal vroiam sa pastrez recomandarea asta pentru un articol special dedicat lui Takashi Miike, dar as face un mare rau planetei sa mai aman recomandarea cu macar o secunda mai ales ca cine stie ce ne-asteapta cu presedintele asta negru*.

Surveillance. Daca nu stiatzi, David Lynch are o fata, Jennifer Lynch, care cocheteaza si dansa cu cinematografia. Surveillance e cel mai recent film al sau, mai exact al doilea din doua. Pe primul, Boxing Helena, l-am vazut acu 15 ani la video si m-a ingretzoshat profund cu un erotism bolnavicios, fiind vorba de un chirurg care amputeaza membrele unei gagici ca sa isi faca propria Venus de Milo cu care sa faca sex dupa pofta inimii si sa o poata rasuci de pe o parte pe alta fara sa se incurce in maini si picioare. Si Surveillance se achita de obligatzia unei scene erotice morbide, dar subiectul general al filmului este unul politzist si fara pretentzii dar excelent pus in scena, desi la multe faze filmul pare un exercitziu de imitatzie a lui David Lynch - regia, coloana sonora (inclusiv o piesa cantata chiar de el), tipologiile de personaje, toate trimit cu gandul la filmele "politziste" ale maestrului (Blue Velvet, Twin Peaks). Deci filmul e despre Bill Pullman si o gagica care din postura de agentzi FBI incearca sa dezlege misterele unui atac brutal pe shosea, pe baza informatziilor obtzinute prin interogatoriu. De fapt tot filmu e un interogatoriu cu flashbackuri ale persoanelor interogate si cu fatza lui Bill Pullman macinandu-se sa rezolve un mister mai mult sau mai putzin previzibil. Foarte cool dialogurile, iar Pullman e la fel de misto ca in Lost Highway care, dupa umila mea parere, e capodopera desavarsita a lui Lynch.

Transsiberian e filmul cel mai recent al unui alt regizor care imi e foarte simpatic, Brad Anderson, un tanar care a cam reinventat thrillerul modern cu bunaciuni ca Masinistul sau Session 9. Transsiberian e mai simplut decat cele 2 dar are aceeasi imagine superba asigurata de echipa producatorului Julio Fernandez, un spaniol interesant care a infiintzat o companie de productzie pentru finantzarea unor regizori respinsi de Hollywood. Filmul e despre un cuplu de iehovisti care cad prada unei mashinatziuni a traficantzilor de droguri in timp ce se plimbau prin Siberia cu trenul. Cei doi iehovisti sunt Woody Harrelson, un moralist docil pasionat de trenuri si nevasta-sa, care in viatza anterioara a fost o parashuta drogata dar sotzul si religia au salvat-o. Cei doi intra intr-o incurcatura cu droguri si asupra lor se abate Ben Kingsley, un securist sovietic care regreta comunismul dintr-un motiv foarte logic: Back then a man lived 70 years on average, now a man lives 60 years. Tell me, what's better: to live in the dark or to die in the light? Mi-a placut ca Transsiberianul asta cu care circula personajele seamana un pic cu acceleratul Iasi-Timisoara de la noi si felul in care e prezentata lumea din tren si din gari lasa impresia ca prin partzile noastre traiesc doar oligofreni de care sa faca misto turistii (inclusiv babe cu naframa, controlori de bilete cu mersul clatinat de tangaj si rromi care sparg semintze pe hol). N-ar fi chiar un film de geniu dar orice film al lui Brad Anderson e musai de vazut.

Burn after reading e noul film al fratzilor Coen, care cica finalizeaza "trilogia idiotzilor"( adica cele 3 filme cu George Clooney). Povestea e, ca toate filmele fratzilor Coen, o inshiruire de complicatzii, coincidentze si consecintze involuntare dar pe un ton moderat, adica nici dramatic nici comic (sau cate un pic din fiecare), destul de sec si apropiat sa zicem de Conjuratzia imbecililor. Filmul e cu Malkovich, agent CIA ajuns somer si hotarat sa isi publice memoriile dand in gat secrete de stat. Secretele lui ajung pe mana nevestei care vrea sa le foloseasca la divortz. Apoi secretele se ratacesc in vestiarul unei sali de fitness unde sunt gasite de un Brad Pitt imbecil, de la care ajung la actritza preferata a Coenilor, Frances McDormand, care se gandeste sa vanda CD-ul rushilor in vederea acumularii de fonduri pentru o liposuctzie. Undeva in schema asta apare si Clooney care agatza gagici pe Internet si se amesteca fara sa vrea in chestii pe care nu le intzelege. Recomand filmul strict fanilor Coen, care pot face paralele cu celelalte filme ale fratzilor, altfel poate sa para destul de arid. De remarcat Richard Jenkins care a avut o gramada de roluri beton anu asta.

Filme contra plictiselii

Pineapple Express e cel mai recent film al echipei Judd Apatow, mai exact acea parte a echipei orientata pe gaguri, de unde si succesul de casa al filmului si superficialitatea in comparatie cu mult mai incarcatele (de semnificatzii) Knocked Up si Forgetting Sarah Marshall. Filmul se straduie pana la un punct si se prosteste de la un punct incolo alcatuind pe ansamblu o productie in care echipa a tinut sa se distreze pe sine mai mult decat pe spectatori. Povestea e despre doi stoneri care, din intamplare detzin informatzii legate de o crima nasoala. In consecintza, cei doi sunt urmaritzi de o mafie care si-a construit cartierul general intr-un buncar in care armata americana facea experimente cu marijuana in anii 50.

Eagle Eye e un thriller de care itzi seama ca e SF abia pe la sfarsit, in regia unui tanar ambitios, DJ Caruso, ale carui filme precedente le-am gasit submediocre (Taking Lives si Disturbia). Am zis ca ma uit totusi la asta pt ca joaca marele Billy Bob, marea bunoaca Rosario Dawson si tanarul pe val al carui nume seamana cu Salata deBoeuf. Fara a reusi sa iasa din categoria filmelor contra plictiselii, mi s-a parut cel mai bun film al lui Caruso, tras in jos de un exces de adrenalina si o alergatura interminabila. E drept ca daca nu era alergatura filmul se termina in 30 de minute, dar cred ca i-ar fi stat chiar bine ca si scurt-metraj. Deci filmul e o combinatzie intre 2001 Odiseea Spatziala si Nick of Time, if ya knoe what ah mean.

*nu e chestie rasista, e legata de faptul ca in toate cartzile si filmele (SF, evident) care prevesteau aparitzia unui presedinte negru in SUA, veneau si extraterestrii