Sunday, July 23, 2017

Top muzical 2017: semestrul I


"Daca tu nu esti in stare sa tzi-l speli, eu te-nvatz sa tzi-l speli".


S-a facut jumatate de an de la Revolutzia Culturala care da Romania cu 20 de ani inapoi si va face Uniunea Europeana sa ne ramana in memorie drept o bizarerie istorica comparabila cu vremurile monarhiei. O sa povestim in shoapta nepotzilor despre vremurile in care ne puteam intzelege in aceeasi limba cu orice popor al Europei si puteam merge aproape oriunde doar cu buletinu. Iar nepotzii or sa se uite la noi ca la niste nebuni, or sa se suie pe cal facandu-si cruce si or sa ne lase sa vorbim singuri.


Pe vremea lu Ciolo au schimbat un ministru pe motiv ca au gasit o poza cu el in chilotzi, dar acu e perfect ok ca patronu de la CanCan e ministrul culturii (si probabil toata redactzia Infractoarea Mov ii sunt secretari de stat). Practic cu asta guvernul are canal mediatic direct in care sa publice materialele de discreditare ale inamicului politic, iar CanCan are shanse sa devina un fel de Monitor Oficial alternativ. Voiculescu a iesit de la racoare cu un zambet de Berlusconi relansat, se strang prin biserici semnaturi pentru Dan Diaconescu care abia asteapta sa asmuta din nou Videodrome-ul peste mintzile fragile ale poporului. Ca sa lase impresia ca lucrurile sunt sub control, la tot coltzu se infiintzeaza cate o Comisie de Etica si Conduita, cate-un Comitet de Onoare, Datini si Traditzii, cate un Conciliu Creshtin impotriva Sodomiei. Practica tele-votingului, candva inocenta, incepe sa fie transferata spre chestii importante - referendumuri pe seama vietzilor oamenilor si legilor naturii. Ma rog, asta nu mai e doar problema noastra, Brexitul si Erdogan au validat deja teorema lui Borges conform careia democratzia e abuzul mediocritatzii statistice; ce se intampla la noi e cel mult un corolar.


Ma simt ca intr-un roman neterminat de Philip Dick, ceva amestec de Ubik si Morometzii volumu 2. Tricourile de mai jos sunt cu Lovecraft si Poe dar lumea ma opreste pe strada sa-mi bata obrazu, crezand ca ala din stanga e Iohannis iar ala din dreapta e Dragnea. Poate chiar sunt, Elon Musk spunea ca traim intr-o simulare cu un numar limitat de personaje care se repeta de la o vreme (sau Lorin Fortuna o zicea?). Realitatea tinde sa se destrame in Romania.




Nu-mi dau seama ce se poate face pentru a mai opinti putzina rezistentza - ma gandesc la o viatza de raufacator nobil, un fel de haiducie intelectuala, un Fight Club cu anarhisti care sa dea spargeri in casele oamenilor, sa se cace pe televizor si sa le lase o carte pe masa cu termen de returnare care, daca nu e respectat, se pot intampla si lucruri mai nasoale. Pana voi reusi sa dau curs acestei ambitzii interlope ma limitez la niste recomandari, astazi muzicale.

Asa ca respectand obiceiul de 11 ani incoace, iaca topul muzical cu cele 10 albume preferate din ce am ascultat in prima jumatate de 2017. Ca de obicei, include si albume aparute in 2016 pe care le-am ascultat tarziu, iar ordinea e complet irevelanta.


*************************************************

Me and that Man - Songs of Love and Death


Incep cu albumul asta nu doar pt ca are cel mai sexy videoclip ci si pentru ca vine dintr-o tzara care se confrunta cu aceleashi probleme ca si noi - Polonia, pana nu demult o tzara occidentala care in partea de vest se putea confunda cu Germania (diferentza esentziala fiind mancarea mult mai buna si femeile mult mai frumoase). Astazi, Polonia il are pe Isus Christos drept rege onorific si o Coalitzie pt Familia Traditzionala mai infricoshatoare decat a noastra. 

A fost si prima tzara est-europeana care a inceput sa dea cu regularitate trupe rock de vizibilitate internatzionala. Una dintre ele e Behemoth, care nu au precupetzit nici un efort inspre a enerva biserica si mentalitatzile traditzionale de la ei si de pretutindeni (sunt acuzatzi chiar de BOR-ul nostru ca ar fi provocat incendiul din Colectiv, acestia prezentandu-si acolo albumul ostentativ intitulat The Satanist cu cateva luni inainte de tragedie).

Albumul asta e proiectul country-rock al liderului grupului in colaborare exotica cu folkistul britanic John Porter (care se intampla sa se fi pensionat prin Polonia, dracu stie de ce). E departe de a fi un album inovator, mai degraba o incercare de a exploata recentele trenduri neo-gotice post-King Dude/Spiritual Front (la randul lor tributare unor Nick Cave sau Johnny Cash) dar e un album superfun si o forma de sfidare a sistemului din Polonia care in muzica romaneasca nu are inca un echivalent (sorry, pe Voltaj si Tudor Chirila nu-i pot lua in serios cu activismul lor de "shcoala vedetelor").



*************************************************

The Mavericks - Brand New Day


Trecem putzin oceanul la votantzii lui Trump si la grupul The Mavericks care multzi ani mi s-a parut o trupa idioata, un fel de Horia Brenciu Orchestra, Daniel Iordachioaie Band sau ceva pe acolo, insa in contextul politic actual albumul lor m-a umplut de dopamine cum nici extraveralu nu mai reusheste sa o faca.

Intr-un fel Zizek avea dreptate ca alegerea lui Trump va ramane in istorie drept cel mai ok lucru care se putea intampla in perioada asta. Pe de o parte ca e primul pas in transformarea SUA in monarhie-dinastie si reevaluarea anumitor atitudini la un popor caruia i s-a urat cu binele; pe de alta parte a bagat Europa in asa sperietzi incat macar Vestul european si-a revenit in mintzi si a apucat sa dea un reject semnificativ candidatzilor ultranatzionalisti de la alegerile din ultimul an. Daca apucau sa iasa dubiosii aia din Austria, Frantza si Olanda noi eram zburatzi la ora asta din Europa.


Albumul The Mavericks e grefat pe spiritul vremurilor, genul de muzica care se punea soldatzilor americani in Vietnam ori Coreea sa le mai creasca moralul inainte sa incaseze cate o ghiulea. Grupul a avut mereu o nota hipstereasca, de ironie post-rock'n'roll (luata uneori prea in serios, incat ironia se pierdea cu totul). Pe albumul asta insa balansul intre muzica, versuri, ironie si ideologie e perfect, o combinatzie de Sinatra, Elvis si momentele mishtokare ale lui Mike Patton, cu unele insertzii dubioase de latino si country.




*************************************************

Wolf People - Ruins


Nu stiu de unde au ieshit hipsterii astia, mi-au atras atentzia cand rasfoiam catalogul casei de discuri la care isi scoate Moonface albumele. E o casa de discuri pentru hipsteri, dar mai selectiva si mai eterogena in oferta decat altele, nu mizeaza strict pe retzete repetate pana la iritare.

Grupul Wolf People e influentzat in egala masura de post-rockul modern, de metalul a la Black Sabbath, de folk si de LSD-rock fara sa lase impresia ca ii maimutzaresc pe Beatles (cum fac majoritatea trupelor din zona asta). E un album dens instrumental, intens melodic, deloc monoton. Trupa e britanica si tanara, formata din nishte tocilari care si-au studiat foarte meticulos trupele favorite si reusesc sa ofere unul din cele mai cool albume rock ale anului (trecut, caci aparuse inainte de anul nou). E chiar si ceva Jethro Tull ingropat undeva pe aici.

E o veste buna ca hipsterii incep sa reambaleze/recicleze si muzica metal dupa ce au reciclat toate celelalte genuri muzicale (in afara de jazz, care mai necesita si umpic de shcoala). Aici nu avem totusi doar o reambalare, ci o incercare ingenioasa de reconciliere intre lumea lui Bob Dylan si lumea lui Black Sabbath.

P.S. Trupa n-a cantat tot timpu asha, abia albumul asta reflecta pasiunea pe care si-au descoperit-o recent pentru metal.



*************************************************

Body Count - Bloodlust


Am ascultat prima data trupa asta in liceu, cand un coleg metalist isi cumparase caseta mai mult de dragul numelui trupei si a trantit-o de perete cand a auzit cum canta. Erau mari batai pe atunci intre rapperii si metalistii din Bistritza, ne uram de moarte, genu de conflict ideologic tipic romanesc in care totul se reduce la o alegere binara peste care se grefeaza notziuni mitologice de Bine si Rau. Colegul asta de care zic era sa faca atac cerebral cand a auzit o trupa metal cu rapper la voce, insa sa nu va inchipuitzi ca rapperii de prin liceu s-au simtzit mai bine. Unele lucruri pur si simplu nu se faceau.

Deshi nu m-am batut niciodata cu un rapper, nici io nu m-am omorat dupa genu asta de muzica, si in general am tolerat combinatzia rap-metal mai ushor cand era cantata de albi (generatzia nu-metal). Acu insa, nu stiu ce mi se intampla, o fi varsta, or fi vremurile grele, o fi intzelepciunea batranetzii, dar nu-metal nu mai pot sa ascult, in schimb albumul asta de la Body Count mi se pare unul din cele mai importante aparute in ultimii ani.

Nu doar mie, ci si liderului Ice-T i s-a parut un album important asa ca a invitat pe el o gramada din amicii pe care si i-a facut prin scena metal: ii avem pe unele piese pe Max Cavalera, pe Dave Mustaine, pe ala de la Lamb of God, plus un fel de cvasi-cover version dupa Slayer si o gramada de speechuri activiste amestecate printre piese in moduri in care nu prea itzi dai seama unde se termina speechul si unde incepe rap-ul.

P. S. Sper ca atzi vazut episodul Rick and Morty cu Ice-T in rolul principal, .



*************************************************

Ulver - The Assassination of Julius Caesar


Ulver nu mai au nevoie de nici o prezentare, am scris despre ei pana acum mai mult decat au apucat sa scrie Pittis despre Pink Floyd ori Godoroja despre LedZep. Se intampla ca i-am revazut nu demult la Roadburn unde au avut prima prezentare a acestui albumul, lansat chiar in saptamana dinainte.

Una dintre surprizele majore ale albumului, dar si ale prezentarii live e prezentza chitaristului jazz Stian Westerhus (cunoscut unora de la Garana) in timp ce hipsterul Daniel O'Sullivan care contribuise la pop-izarea grupului nu mai apare in lista membrilor permanentzi. Asta in conditziile in care asta e, totusi, cel mai pop material al trupei - extrem de dansabil, conceput pentru clubbing, si foarte departe de free-electro-jazzul de improvizatzie cu care si-au petrecut anii recentzi. Nu mai vorbesc de radacinile black metal carora unii fani inca le mai duc dorul (la 20 de ani de cand trupa a divortzat de scena metal, in concerte mai auzit cate unul huiduind si racnind Go back to metal!).

Sunt propuse aici contraste conceptuale extreme intre muzica pop-dansanta si subiectul pretentzios - cugetari la adresa caderii Imperiului Roman si asasinarii lui Cezar. Ramai cu impresia ca albumul ii este dedicat lui Trump iar conceptul e o rastalmacire la adresa Imperiului American. E genu ala de muzica pe care dansezi, dansezi si la un momendat te intrebi "Ce naiba tocmai a zis in refrenu asta?"


*************************************************

Paul Cauthen - My Gospel


Tot din patria lui Trump, dar de data asta un artist care suspectez ca a si votat cu el. Paul Cauthen e un vârtos patriot american crescut la coada vacii, insa are o voce minunata si un simtz al melodiei care face din asta albumul country al anului. Plus cea mai cool palarie ever si o intonatzie de Elvis Presley la apusul vietzii.

Lookul artistului sugereaza ca ar putea fi membru Flat Earth Society sau macar cineva care militeaza pentru predarea biologiei creatzoniste in scoli, insa muzica omului e foarte cool si vocea cu totul deosebita. Religia a fost dintotdeauna o sursa de muzica cool din care s-au adapat multe din genurile muzicale moderne, chiar si unele din cele intoarse ideologic impotriva bisericii. Daca ortodoxia romaneasca ar da muzica de nivelul celei a lui Paul Cauthen as tolera mai usor neo-medievalismul pe care il propovaduieste. In SUA diverse secte au invatzat sa se branduiasca, sa ofere chiar si ateului ceva interesant de vizitat, vazut sau ascultat. Au fost nevoite sa o faca cand si-au pierdut statutul de partide politice si l-au redescoperit pe cel de comunitate.


Jesus was the first rock star, zice Cauthen intr-un interviu. Si mai zice the closest thing you can ever be with another human being, other than having sex, is singing harmony.



*************************************************

Kreator - Gods of Violence


Mama, mama, ce baga moshnegii astia, ai impresia ca asta e albumul pentru care vor sa fie tzinutzi minte. Am fost maturat de pe picioare de retorica thrash metal, de solo-urile catchy si frenezia albumului asta. S-ar putea sa fie albumul meu preferat de thrash metal din toate timpurile.

Nazisti si politicieni, satanisti si ortodocsi, teroristi si refugiatzi, homosexuali si muzicieni mortzi (o piesa e dedicata lui Peter Steele) - toate subiectele astea sunt luate la rand intr-o ordine aleatoare si despre fiecare se fac afirmatzii rastite, demonstrand ca liderul Mille Petrozza (o combinatzie bizara de italian si german) are o parere despre orice. S-ar putea sa fie aici chiar si o piesa despre fotbal, dar nu stiu daca am intzeles bine versurile. Cert e ca avem o piesa-manifest impotriva homofobiei (Side by side, As we crush homophobia!) care ar merge de minunte la rockoteca LGBT pe care nu ma lasa nimeni sa o organizez (Romania nu e pregatita pentru asa ceva). Piesa vine parca sa contracareze manifestul thrash-metal homofob al lui Max Cavalera de acu doi ani (piesa Sodomites, vezi aici).


Nemtzii au primit albumul ca pe natzionala de fotbal intorcandu-se de la mondiale, aproape ca n-au bagat in seama ca scosese si Metallica album cu putzin timp inainte. Si pe buna dreptate, patosul albumului asta spala pe jos cu tot ce s-a facut in thrash metal de o gramada de ani incoace. Pana si pe Pitchfork i s-a facut o recenzie, desi nu cred ca a mai fost vreodata un album de thrash metal european recenzat acolo (ce-i drept nu e pozitiva recenzia, dar e amuzanta cand compara Kreator cu ca Against Me! si alte "repere" de care sa fi auzit si hipsterii).

P. S. Anul asta ii avem pe afishul Festivalului Rockstadt de la Rashnov, intr-o companie deosebita (Opeth, Carcass, Arcturus, Napalm Death, Solstafir). Va fi clar festivalul rock al anului 2017 in Romania si daca nu da nimeni foc Rashnovului pe piesa asta nu suntetzi serioshi.


*************************************************

Pyogenesis - A Kingdom to Disappear


Tot niste nemtzi (shvabi, mai exact) dar de o cu totul alta factura decat Kreator, relansatzi cu putzin timp in urma dupa o absentza foarte indelungata in care si-au vazut de job si familie. Populari pe la noi in anii 90, au cazut in disgratzia rockerilor cand au virat spre MTV (au avut si proiectul Liquido, daca-l mai tzinetzi minte de la partyurile studentzesti de acu 20 de ani; acum se mai pune doar la nuntzi).

S-au reformat ca trupa metal, pastrand insa ceva din refrenele punk catchy si chiar niste balade, alternate ingenios cu bucatzi de metal abraziv ce fac trimitere la inceputul carierei lor. E o relansare gandita cu maxim de profesionalism, cu o imagine atipica pentru metal, clipuri excelente, albume conceptuale proiectate in cele mai mici de detalii cu o gandire de marketing ingineresc nemtzesc, cu un sound plin de chestii imprevizibile. Asta e deja al doilea album de la relansare si inca n-au pus pe astea doua albume o piesa care sa nu fie fredonabila si supercatchy.

*************************************************

Fantastic Negrito - Last Days of Oakland


Albumul blues al anului (titlu acordat chiar de Premiile Grammy) vine din partea unui veteran care abia a apucat sa scoata 3 albume in vreo 25 de ani insa reuseste aici sa captiveze mai multe generatzii, prezentandu-se drept clasic si progresiv in acelasi timp, desi blues-ul in mod normal trage mai mult spre prima calitate.

E foarte simpatic concertul din care e extrasa mostra de mai jos, organizat intre rafturile unui magazin alimentar, fara repetitzii si pe neanuntzate, luand prin surprindere clientzii magazinului cu un veritabil flash-mob muzical. E excelenta si piesa, e un simtz al umorului aparte in muzica lui Fantastic Negrito precum si un gusto deosebit pentru clapele prog-rock (a la John Lord, ELP) inserate foarte elegant in blues-ul spasmatic si plangacios.


Imi place foarte mult si trupa de instrumentisti din spatele lui, o combinatzie bizara de hipsteri, rockeri si negri soul care au pus aici umarul la un album fantastic. I-am facut si o recenzie in Dilema.


*************************************************

Pain of Salvation - In the Passing Light of Day


Iaca o trupa de rock progresiv care reuseste sa se reinventeze cu fiecare album, sa ia mereu prin surprindere si sa fie progresiva in sensul cel mai propriu al termenului. Daca ar fi fost britanici sau americani azi ar fi avut statut de legende, comparabili macar cu Dream Theater ori Marillion (pe ambele trupe le-a depashit demult in bogatzia de idei si prin contributzia la a consolidarea notziunii de rock progresiv).

Genul asta de trupe se nasc din idei maniacale iar liderul grupului, suedezul Daniel Gildenlow si-a dat inclusiv fratele afara din trupa ca sa faca loc propriului ego. E insa un ego suficient de expansiv incat sa scoata cu regularitate albume bogate, mereu riscante.

Materialul asta e foarte lung si extins cu multe bonusuri si un fel de director's commentary in care Gildenlow isi povesteshte piesele in timp real, sa aiba grija sa nu ratam nici macar ideile ramase pe dinafara la editarea materialului final. Individul e o personalitate enervanta care banuiesc ca reuseste sa isi indeparteze fanii prin excesele de megalomanie si ma tem ca trebuie sa moara ca muzica sa-i fie reevaluata la valoarea adevarata.



Wednesday, June 28, 2017

Roadburn 2017 part 2: concertele asa si-asa ori naspa

Revin cu a doua parte din raportul privind festivalul Roadburn de anul acesta, privind concertele mai naspa si pe cele ok. Articolul trecut a fost despre highlighturi.

Dar inainte de orishice, mi-am amintit cea mai weird chestie pe care am vazut-o acolo, un desen animat nemtzesc care are drept personaj o Bucata de Pită Deprimată pe numele sau Bernd das Brot (Bernd "Bucata de Pita"). Am intzeles ca personajul a fost special conceput de nemtzi sa fie superpolitically correct, sa nu te potzi lua cu nimic de el din nici un punct de vedere - feminist, politic, gay etc. si totusi sa fie destul de ofensator si superdeprimant - spune mereu copiilor ceva de genul "Life is hell" si canta cele mai enervante cantece pentru copii pe care le-am auzit vreodata. E un fel de Balena Albastra pe ideologie nemtzeasca, in sensul ca in loc sa te convinga sa sari de pe bloc te convinge sa te tarashti resemnat prin viatza.

Detalii in filmultetzul de mai jos.



Revenind la cele importante, cateva vorba despre concertele care mi-au si placut, mi-au si displacut, avand eu unele de carcotit despre fiecare:

Hypnopazuzu, recent lansatul proiect psihedelic al lui David Tibet de la Current 93 si Youth de la Killing Joke trebuia sa fie unul din evenimentele marcante la Roadburnul de la anul asta insa am iesit cam desumflat de la el. Desi albumul a fost unul din cele mai cool ale anului trecut, prezentarea live a fost de fapt un concert Current 93. Prezentza tipului de la Killing Joke a fost strict decorativa, omu bajbaind niste refrene in microfon. Practic a fost un concert Current 93 facand coveruri dupa Hypnopazuzu, grupul nereushind (sau evitand cu buna shtiintza?) sa reproduca sound-ul albumului care aducea destul de multa noutate fatza de trupele de baza protagonistilor. Ma rog, nici un concert Current 93 nu e de lepadat, cu conditzia sa nu-l vezi pe tipu de la Killing Joke tot invartindu-se pe scena intreband pe cei din jurul lui daca totu e ok, daca poate sa ajute si el cu ceva. Mostra de mai jos e chiar din acel concert, destul de elocventa.


Oathbreaker au fost anul trecut una din revelatziile hipster-metal, pentru fanii Deafheaven si Chelsea Wolfe, incercand parca sa aduca toate ingredientele celor doua trupe intr-o singura trupa. Adica un black metal hipsteresc cu voce feminina. Mi-a placut mult mai mult decat Chelsea Wolfe si mult mai putzin decat Deafheaven, deci banuiesc ca si-au atins obiectivul de a se pozitziona fix la mijloc intre cele doua surse de inspiratzie. Nu pricep totushi de ce gagica canta cu parul peste fatza, nu parea sa-i lipseasca dintzii sau alte probleme de genul asta, creca doar face parte din concept. Dar, ca mai toate trupele hipster-metal, e un grup bazat pe o gaselnitza, care nu stiu daca va fi in stare sa scoata mai mult de 2 albume fara sa-si plictiseasca fanii de moarte.


Memoriam e o trupa pe care nu am cum sa o recomand altcuiva decat celor care o cunosc deja. Membrii grupului sunt pur si simplu prea batrani, uratzi, ragushitzi si canta despre chestii care nu intereseaza pe nimeni. Ca sa te intereseze, trebuie sa fi fost cat de cat fan al celor doua grupuri din ramashitzele carora s-a format acest proiect - sh-anume legendele death metalului britanic Bolt Thrower si Benediction. In ultimii ani au cam inceput sa moara membrii celor doua trupe, ba de batranetze, ba de ciroza, iar supravietzuitorii s-au adunat in acest proiect comun care are cate ceva din ambele surse. Mie imi place unicul album pe care au apucat sa-l scoata in noua configuratzie dar pot sa intzeleg si pe cei care intrezba de ce ar asculta cineva asa ceva in 2017. Eu creca se pot gasi motive, de exemplu dupa motziunea de cenzura de saptamana trecuta n-am mai putut sa-i ascult decat pe astia si pe Obituary. Traim din pacate intr-o tzara care are nevoie de astfel de muzica.


Francezii Les Discrets sunt fix opusul britanicilor de mai sus, niste romantici mai siroposhi chiar decat Anathema. Ii mai vazusem tot la Roadburn intr-o sala mai mica, pe vremea cand erau cunoscutzi drept unul din cele 100 proiecte ale tipului de la Alcest. Atunci n-am stat pana la sfarshit caci mi se parea ca unu din trupa ii tot facea cu ochiu gagicii cu care eram, asa ca acu eram hotarat sa sar la bataie. Insa nu mi-am permis ca erau la scena mare, cu un show mult mai spectaculos, iar pe tipu de la Alcest nu l-am zarit deloc. Am aflat dupa aia ca s-a carat din trupa si ca de fapt n-a fost niciodata trupa lui, ci doar le-a dat o mana de ajutor (un obicei mai vechi de-al lui). A fost ok concertul, excesul de franceza tanguita ma cam irita asa ca am pastrat o distantza politicoasa. Recomand totusi noul album intitulat Predateurs.


Coven e ceva trupa glam-satanista de pe vremea Marinei Voica, sau chiar dinaintea ei. Au adus-o astia la Roadburn cam in acelasi spirit in care Marina Voica si Cotabitza sunt sculatzi din mortzi sa mai traga cate o cantare spre amuzamentul hipsterilor. N-am ales mare lucru din muzica celor de la Coven - in afara de versuri putea la fel de bine sa fie Angela Similea cu o cruce intoarsa la gat. Dar a fost un show destul de mare, cu costume elaborate, lumini etc., a facut ceva senzatzie. S-a dorit a fi unul din evenimentele majore ale acestei editzii, asa ca banuiesc ca or fi existand undeva fani ai acestei trupe care a aparut cu vreo 40 de ani prea devreme.



Subrosa e alta trupa de metal feminist care propovaduieste starpirea barbatzilor si folosirea metodelor oculte in acest scop. Le-am vazut mai demult intr-un bar nemtzesc, una chiar mi-a cerut niste bani imprumut sa-si ia o bere ca aveau la ele decat dolari. Sunt niste doamne destul de fioroase insa atunci mi s-au parut o trupa extrem de mica, de care nu credeam ca o sa mai aud. Acu la Roadburn insa le-au bagat la scena mare, semn ca albumul de anul trecut le-a ridicat vizibilitatea cu cateva trepte. Mi-a displacut putzin faptul ca s-au prezentat in rochii si machiaje, adica mult mai feminine decat in postura de shoferitze de camion autosuficiente in care le vazusem prima data. Ceea ce, in viziunea mea, e un semn de cedare in fatza lumii barbatzilor.



Sumac e proiectul cel mai recent al unuia de la Isis (trupa, nu startupul terorist) si unul de la Russian Circles (trupa, nu exercitziul de hockey). E o concurentza serioasa pentru cei de la Neurosis (pe care i-au detronat in topul meu personal pe anul trecut, la categoria albume de "metal elefantin"). Live insa nu se compara cu Neurosis, e inca o trupa mica pentru scene mici, fara lumini, atmosfera si fara nimic din chestiile care i-au facut pe Neurosis legende. Au cantat cam la fel de inghesuitzi ca in mostra de mai jos, si cam la fel de spart.


No Spill Blood e o trupa irlandeza de apartament (dupa cum demonstreaza si clipul de mai jos), formata din doar doi indivizi, sau poate trei dar pe al treilea nu l-am vazut ca eram la sala mica, cam la inghesuiala si n-am vazut prea bine ce se intampla dar am retzinut ca trebuie sa-i mai studiez, albumul din care e luata mostra de mai jos e super-fun. In ciuda soundului cam sec si spart au fost destul de catchy, un fel de mini-Godflesh mai rapizi si cu niste clape de joc video optzecist cu nave spatziale.


Cam astea-s chestiile la care am fost mai atent, au fost si o gramada la care am tot intrat si am iesit de oboseala, nu mai stiu daca au fost ok sau nu (Bongzilla, Pillorian, Emptiness mi-au placut dar pe niciuna nu le-am urmarit mai mult de 2 piese, fiind rapus de oboseala si de munchies). Trupele care s-au anuntzat deja si pentru DBE (mini-Roadburnul nostru romanesc, in curand unguresc) le-am evitat intentzionat ca sa le vad pe acolo insa recent am aflat ca cu Emma Ruth Rundle am luat chiar tzeapa, caci nu mai vine. Creca n-a gasit cazare.

**************************************************

Iar la final cateva vorbe despre concertele care au fost in mod particular nashpa:

Zeal and Ardor ar fi trebuit sa fie una dintre atractziile acestei editzii. S-a lansat anul trecut ca proiect de apartament, cu unul din cele mai interesante debuturi (un mix de metal si cantece negro spirituals cantate de un elvetzian mulatru). Anul acesta proiectul solo s-a reorganizat sub chipul unei trupe adevarate care a inceput sa cante live, fiind suficient de weird incat sa fi fost inclusi si in programul Roadburn. Au fost insa multiple necazuri cu concertul lor - pe langa faptul ca s-a calcat lumea in picioare, dupa un sfert de ora de concert li s-au ars ceva cabluri, a durat o gramada sa le schimbe, apoi li s-au ars din nou, apoi m-am carat ca nu mai puteam de nervi. Sper sa traiesc sa-i vad in conditzii mai ok si mai sper ca nu is genu ala de hipsteri care vroiau doar sa traga o dumă.


Gnod sunt niste britanici practicantzi de "noise-installations" si au fost invitatzi speciali ai acestei editzii. Creca pe seama lor se poate pune numarul mare de proiecte electro invitate - majoritatea culese de prin topurile Quietus (au mai fost la Roadburn si The Bug, Gnaw their Tongues, Carpenter Brut, Temple of BBV). In calitatea lor de "artists in residence", Gnod au avut vreo 4 concerte in diverse configuratzii, atat singuri cat si in colaborari. I-am vazut intr-o singura varianta, singuri, si mi-au ajuns. Sunt niste hipsteri care sucesc niste butoane pe niste aparate de facut zgomot, in buna masura fiind vorba de zgomot random dupa care nu te alegi decat cu dureri de cap. Poate ca in celelalte concerte au fost mai interesantzi, dar au reusit sa-mi taie cheful din prima.


The Devil and the Almighty Blues si Those Poor Bastards au fost doua concerte de la care am avut ceva asteptari, nimerind eu anul trecut cate un album interesant de la fiecare - primii niste blues-metal, ultimii un dark-country cantat la mishto, un fel de King Dude mai punk. Live ambele au parut trupe de incepatori. Ar mai intra in categoria si Chelsea Wolfe, dispretzul pe care il nutresc fatza de ea (in varianta live) fiind destul de evident pentru toata lumea. O vazusem si la Brutal Assault si aici s-a prezentat exact la fel - are de ceva vreme o trupa care sa o faca sa para mai serioasa. , insa tot nu i-a spus nimeni cum se tzine o chitara cand vrei sa lasi impresia ca cantzi la ea.


**********************************************

Wednesday, June 21, 2017

Roadburn 2017 part 1: concertele tari



Am facut inca o escapada la Festivalul Roadburn. Am fost oarecum obligat moral.

  • In primul rand pentru ca in curand o sa fim datzi afara din Uniunea Europeana si toate concertele care se vor mai tzine pe aici vor fi astea de pe la Zilele Zalaului, Zilele Clujului, turnee Connect-R impotriva sodomiei, turnee Cheloo pentru legalizarea ierbii. Sa le-ajute Dumnezeu, sa fie toata lumea fericita si in legalitate.
  • In al doilea rand pentru ca am o gagik care se enerveaza daca nu o duc peste tot unde le-am dus pe gagicile de dinainte. Nu stiu cat mai rezist cu genul asta de obligatzii morale, am si eu o varsta, m-as retrage la un azil sa-mi scriu memoriile cat mi le mai amintesc.
  • In al treilea rand pentru ca mi s-a terminat stashul de branza olandeza, iar la noi inca nu s-au inventat acele cheese dips - niste sosuri de mushtar mixat cu afine, wasabi etc. pe care olandezii le-au ridicat la rang de arta insa la noi creca au fost interzise prin ceva referendum. Intre timp am aflat ca se pot lua si on-line.
  • In al patrulea rand, pentru ca anul asta Roadburn a avut cel mai impresionant line-up din, cred, istoria festivalului. E o anume efervescentza a festivalurilor rock care se intrec pe sine in ultima vreme - vezi si Brutal Assaultul de anul trecut ori chiar Rockstadtul romanesc de anul acesta. O fi tot sentimentu asta ca vine razboiu peste Uniunea Europeana si tre sa mai tragem o distractzie pe cinste inainte sa inceapa Noul Ev Mediu.
Partea nasoala e ca Roadburnul de anul acesta s-a dovedit neincapator, semn ca a crescut peste capacitatzile locatziilor pe care le ofera (toate in spatzii inchise). In unele locatzii pur si simplu nu se mai poate intra daca nu itzi petreci toata ziua acolo (si nu mai vezi nimic altceva). La unele concerte suspectez ca si-au incalcat si ei legislatzia cu numar de oameni pe metru patrat.

Alta parte nasoala sunt pretzurile, care cresc de la an la an, invers proportzional cu "banul din buzunarele românilor". Practic o iesire la Roadburn face cat concediul de 3 luni in Vama Veche, minus bubele pe care le faci acolo. Dar fie, am zis, afishul de anul acesta a meritat sacrificiul. A fost cea mai anti-metal configuratzie - cine nu avea chef de metal a avut ocazia pe aprox. toata durata festivalului sa participe doar la concerte electro, folk sau ambientale. A participat si prima trupa hip-hop din istoria festivalului, clasicii Dalek pe care din pacate n-am reusit sa incap sa-i vad.

Romania, ca de obicei, a fost reprezentata doar de acordeonistul cershetor care mai baga la intrare cate ceva din patrimoniul muzical al Identitatzii noastre Natzionale. Putzinele trupe de la noi care ar avea ce cauta pe acolo par sa fi disparut, ori au fost asimilate de comunitatea hipsterilor si le ajunge cate o "cântare" in Control. Poporul a intrat intr-un fel de "survival mode" combinat cu un fel de neo-legionarism pasiv (deocamdata). Toata lumea are lucruri urgente de rezolvat, urgentze care par sa se permanentizeze si sa ne mentzina cu o presiune cumplita la baza piramidei Maslow - food, water, warmth, reproduction. A revenit in societate presiunea maritishului, sa tot fie vreo 20 de ani de cand n-am mai participat la o discutzie despre zestre si "planuri" intre tineri de sub 30 de ani. Acu 5 ani or so, discutziile tinerilor erau despre "proiecte", creativitate si "startupuri". Acuma se mai pomenesc din astea doar asa, cand lancezeste conversatzia despre zestre si Dragnea. N-am fost in viatza mea la atatea nuntzi ca anul asta - daca se mai legalizeaza si alea pentru homosexuali voi fi clar falit.

L-am mai zarit la Roadburn si pe graficianul nostru Costin Chioreanu care deja e o vedeta a festivalului (si a scenei muzicii psihedelice europene), el ocupandu-se de grafica din posterele si merchandiseului oficial. Munca lui inca se desfasoara la varful piramidei Maslow, pana cand poporul o sa-l someze sa se ocupe de lucruri serioase de care sa se poata bucura tot omul, cum ar fi sa-si deschida o shaormerie.

Apropo de shaormerie, l-am zarit si pe vocalul de la Enslaved - desi trupa nu era in program, omul e un fan loial al festivalului si al singurei shaormerii din orash. Ceea ce e, desigur, o problema ideologica - sa fii liderul unui grup viking si sa-tzi petreci timpul prin shaormerii e ca si cum Olivia Steer ar fi surprinsa vaccinandu-se in secret pe la petreceri crezand ca nu se prinde lumea ce face. L-am si ajutat pe om sa ajunga acasa in noaptea aia (se cazase chiar alaturea si "nu prea putea merge") dar ne-a marturisit ca are o reticentza fatza de români de cand i-au furat portofelu in Constantza. Cand au fost si ce cautasera Enslaved in Constantza va ramane un mister.

Tot apropo de shaormerie, l-am zarit si pe Jamie Cavannaugh, al treilea frate de la Anathema care servea pe acolo pe post de sunetist - si el umfla falafel prin spatele aparatelor. Sunt semne clare ca Europa e ingenuncheata in fatza islamizarii. Pe cine nu lashi sa moara te va indopa cu falafel.

In sfarshit, ultima impresie importanta e revivalul casetelor audio care se vindeau pe acolo ca pita calda. Tot la Roadburn am semnalat prin 2008 revivalul vinilurilor si lumea a luat-o ca pe o gluma iar astazi isi iau pickupuri portabile (si chiar io mi-am luat un vinil fara sa am la ce il asculta, doar ca sa ma vada oamenii cu el in mana). E foarte posibil sa urmeze un revival al CDurilor reinscriptibile cu mp3-uri ripuite la 128k. Bine ca nu le-am aruncat, o sa ma umplu de bani.

Bun, sa revenim la cele importante, si anume recomandarea concertelor cele mai cool de la Roadburn 2017:

**********************

Cateva din evenimente au fost anuntzate din capul locului drept concertele-vedeta ale editziei, menite sa marcheze momente importante in istoria muzicala. Printre acestea se numara participarea cuplului de trupe norvegiene Ulver si Mysticum, candva pionieri ai black metalul norvegian, pe la inceputul anilor 90 - au avut atunci inclusiv un split CD Ulver/Mysticum care multzi ani dupa aceea ii facea pe fanii Ulver (inclusiv pe subsemnatu) sa se intrebe who the fuck is Mysticum si ce anume le-a facut pe cele doua trupe sa-si uneasca destinele (si apoi sa si le separe).

Ei bine, iata ca am aflat - cei de la Mysticum arata ca nishte sapatori de shantzuri si nu au avut parte de un traseu la fel de spectaculos ca Ulver, incapatzanandu-se sa practice forme sonore abrutizate. Au debutat cu un Best-of inainte sa aiba vreun album, apoi au mai scos doar 2 albume in tot restul carierei, iar anul acesta au lansat o linie de bere artizanala, deocamdata cu doar 2 sortimente: una mai light, subnumita Cosmic Ale, si una satanica de-a dreptu, Cosmic Triple, triplu alcoolizata. Prin partzile lor creatorii de bere sunt vazutzi cam ca creatorii de moda la noi, deci lucrurile pe care le spun aici sa nu fie luate doar drept ironie (de fapt si la noi s-au lansat recent linii de finantzare pentru deschidere de berarii artizanale din fonduri europene; daca nici fondurile astea nu se absorb, nu stiu ce sperantza de mai ramane).


Muzica Mysticum nu a evoluat prea mult insa in contextul aniversar al lansarii berii respective a fost prezentata printr-un show cu totul deosebit. Cine isi aminteste de la DBE de elvetzienii Darkspace isi poate face o oarecare idee despre ce face Mysticum, un fel de "aspirator-metal" lipsit de orice simtz al ritmului, menit sa reformarteze sistemul nervos cu ajutorul unor stroboscoape violente ce spala creiere mai abitir ca Antena 3. Un show provocator de epilepsie, impotriva caruia nu te potzi proteja decat cu o halba de Cosmic Ale - e clar ca berea Mysticum si muzica Mysticum au fost gandite sa mearga mana in mana intr-un pachet premium pentru oameni satui de viatza.


Suspectez ca o parte din ideile cu care se prezinta Mysticum in acest context festiv vin totusi de la fostii lor colegi Ulver care probabil le-au dat unele sfaturi de marketing despre cum sa para mai interesantzi decat sunt.

Si show-ul Ulver a beneficiat de o inginerie a luminilor cu totul deosebita, cu totul altceva decat traditzionalele proiectzii video. Concertul lor a marcat recenta lansare a superbului album The Assassination of Julius Caesar, pe care l-au cantat de la un capat la altul in compania chitaristului jazz Stian Westerhus (fanii Garana ar trebui sa-l stie, am scris in cateva randuri despre el si la Dilema). Una din cele mai interesante experientze de la Roadburn a fost sa vedem in ce puncte au ajuns doua trupe norvegiene care au luat startul din exact acelasi punct, si chiar de pe acelasi CD (acel misterios split CD Ulver+Mysticum). Din pacate nu exista inca materiale video de calitate ok cu modul de prezentare a noului album Ulver, asa ca pun o mostra mai veche pentru care care n-au inca habar ce inseamna experientza Ulver live:


Alt eveniment important al anului curent a fost relansarea americanilor Oxbow cu primul album dupa vreo 10 ani de absentza - un grup exotic in primul rand datorita vocalului de culoare, un fel de James Brown gay combinat cu un Mike Patton perioada Mr. Bungle si cu momente mai grele de inspiratzie Neurosis (care i-au si sustzinut in prima parte a carierei). Concertul (si albumul lansat chiar in preajma Roadburnului) au fost memorabile.



Cobalt e alta dintre trupele americane care au revenit anul trecut dupa o absentza indelungata, cu unul din cele mai bune albume metal ale anului trecut, beneficiind de recrutarea la voce a unuia din cei mai cool tipi din metalul extrem, ala de fusese inainte la Lord Mantis. Gagicile cu care am fost la concert au tot comentat - ba ca e prea gras, ba ca e prea transpirat, ba ca e trecut de 35 de ani, ba ca e pur si simplu antipatic. Toate sunt adevarate, dar sa nu va aud ca in 10 ani pupatzi in cur trupa asta.

Mi-am si luat un tricou cu albumul care are pe coperta fotografia lui Hemingway de cand era tanar, in uniforma de soldat (vezi mai jos). Prima reactzie pe care am obtzinut-o purtand tricoul in Romania a fost un tip facandu-mi cu ochiul si felicitandu-ma pentru acest omagiu adus Capitanului Zelea Codreanu, ceea ce spune multe despre care e vibratzia spirituala a poporului dupa fatidicul Decembrie 2016. Coperta de care zic poate fi vazuta mai jos, las la latitudinea cititorilor sa evalueze distantza dintre Hemingway si Zelea Codreanu:


Francezul Perturbator a devenit un fel de moda la festivalurile metal, bagat in program exprée ca sa enerveze pe metalisti. Din pacate intotdeauna e bagat la capatul programului cand sunt rupt de oboseala - la Brutal Assault n-am prea rezistat si nici aici, dar de data asta macar am vazut vreo trei sferturi din concert.

Rockerii romani continua sa sustzina ca locul sau e la festivalul Untold si ca e o obraznicie la adresa Familiei Metal Traditzionale sa il bagi in programul unui festival metal. In tzarile civilizate insa se shtie ca e un trend recent pornit in special din Frantza - oameni cu background in black metal practicand diverse revivaluri de muzica de sintetizator post-John Carpenter, care prin anii 80 se putea auzi pe coloanele sonore ale filmelor SF-horror, facuta pe sintetizatoare ieftine cu o plaja de tonuri si texturi extrem de limitata. Hipsterii francezi au reushit sa faca o forma de arta din genul respectiv, iar Perturbator pare sa fie tata lor (ar mai fi si Carpenter Brut, prezent si el la Roadburn dar pe ala nu l-am prins).

P. S. Perturbator suna mult mai impresionant in spatziu inchis decat in aer liber, din motivul asta l-am promovat aici in randul concertelor musai de vazut (comparabil cu Brutal Assault unde pe scena mare era cam stingher). Designul de lumini a fost fantastic.


Youth Code a fost una din surprizele festivalului, tot un grup iesit din mediile hipsteresti de data asta de factura electro-punk formata dintr-o gagika simpatica care urla ca din gura de sharpe si un cocalar electro care mai invarte la butoane. Pe undeva e un fel de Die Antwoord, minus partea de umor si concept. Ok, se poate zice ca daca scotzi din Die Antwoord umorul si conceptul nu mai ramane nimic. Astora de la Youth Code insa le-a ramas timp sa se gandeasca la muzica, iar concertul e super energizant.


Deafheaven se chinuie din rasputeri sa se infiltreze in cercurile metalistilor traditzionalisti dupa ce au fost luatzi peste picior ceva vreme. Albumul cel mai recent a plusat mult in directzia asta, capatand aprecieri de la toate generatziile de metalisti care mai au urechi sa auda. Ultima data ii vazusem intr-un spatziu destul de mic in combinatzie cu Chelsea Wolfe pe care nu o suport, si ceva din iritarea mea s-a lipit si de ei, dar aici au fost la scena mare si cu luminile potrivite au oferit un concert intens, fara prea multe fitze, daca reusesti sa faci abstractzie de grimasele vocalului. Ma rog, metalul ofera o intreaga istorie a grimaselor, asa ca nu e tocmai ceva deplasat, dar oricum nu e cel mai placut lucru sa vezi un hipster schimonosindu-se. Piesele de pe ultimul album sunt insa excelente si in concert sunt si mai excelente.


Amenra e o trupa "de-a casei", din Belgia, prezenta la aproape fiecare editzie Roadburn de ceva vreme incoace, in diverse combinatzii si formate. Nu ma omor dupa muzica lor, in mare parte sunt un fel de Neurosis ai omului sarac, de fapt crescutzi in poala celor de la Neurosis si straduindu-se sa se desprinda de asocierea respectiva. Nu stiu cat succes are desprinderea asta in conditziile in care de cate ori au un concert mai aniversar cate un membru Neurosis e invitat sa apara pe ultima piesa, ceea ce s-a intamplat si de data asta (desi Neurosis n-au cantat). Muzica e destul de seaca, insa cei de la Roadburn mereu le pun la cale un spectacol de lumini memorabil, care i-a transformat cu timpul intr-unul din concertele cele mai asteptate ale festivalului. Si de data asta s-a lasat cu multa epilepsie si record de tricouri vandute (si ceva casete audio).


Luxembughezul Rome e destul de cunoscut prin partzile noastre gratzie promovarii sale prin underground (prin festivalul DBE si evenimente asociate). Din pacate nu-l prinsesem niciodata live. La Roadburn a avut spectacolul pe scena unei biserici (in care si-au tzinut liturghia post-ortodoxa si cei de la Batushka). Ca si King Dude acu doi ani, a avut un show cu acompaniament minimal, aproape folk insa foarte reverberant gratzie vocii pline a lui Je(Rome) si unei selectzii de hituri romantice pana in maduva oaselor. Folkul e un gen cu multa redundantza si reciclare, insa Rome au deja un portofoliu masiv de albume si ai de unde selecta playlist pentru un concert memorabil cum a fost asta.


Apropo de romantici, recomandarea concertului My Dying Bride ii va face pe aia care ma shtiu drept o acritura sa rada de mine, insa la Roadburn trupa a cantat cap-coada tot albumul Turn Loose the Swans, care e  unul din cele cam 10 albume la care stiu versurile pe de rost de la un capat la altul si nu doar versurile, creca as putea sa-l cant si la chitara desi n-am tzinut niciodata o chitara in mana. Albumul a fost pentru generatzia mea ceea ce a fost The Dark Side of the Moon pentru aia care au crescut cu muzica anilor 70 - un schimbator de paradigma. Cum ziceam, albumul a fost prezentat cam tot (cu exceptzia unui outro), inclusiv cu partea de vioara care o vreme a lipsit din configuratzia live My Dying Bride (cel putzin ultima data cand le-am dat atentzie, ce-i drept cam demult). Un concert datator de nostalgii dupa vremuri mai emo, care nu stiu daca vor mai reveni vreodata.


Backwoods Payback e o trupa de rock pentru camionagii pe care n-o stiam inainte de festival dar albumele lor mi-au atras atentzia in lunile premergatoare, iar concertul a fost unul din cele mai entertaining la Roadburnul de anul acesta, cel putzin dintre cele tzinute la sala mica, in interiorul unui pub. Trupa e recomandabila fanilor Clutch, poate Dozer, desi e ceva mai simplutza decat ambele, formatul de trio fiind cam limitativ. Careva din trupa a fost si prin Alabama Thunderpussy cu ceva timp in urma. Ar fi o alegere ideala pentru genul de concerte care se aduc de ceva vreme la cluburile rock din Cluj (in special Shelter).


Cam atat deocamdata. Astea au fost highlighturile, concertele mai asa si-asa raman pe data viitoare.