Wednesday, February 15, 2017

Edward Bryant: Particle Theory

Pedigree:
- premiul Nebula, nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea giANTS)
- premiul Nebula, nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea Stone)
- nominalizari Hugo, Nebula, Locus (pentru povestirea The Thermals of August)
- nominalizari Nebula, Locus (pentru povestirea Particle Theory)
- nominalizare Nebula (pentru povestirea Shark)
- nominalizare Nebula (pentru povestirea Hibakusha Gallery)
- nominalizari Nebula, Locus (pentru povestirea Strata)
- nominalizare Locus (pentru culegere de autor)


Which is the greater tragedy: the fall of an empire, or the end of your marriage? Is it more important to make a major scientific discovery, or to be a good parent to your child? It's a false dichotomy to say that fiction should only concern itself with one or the other [...]. One of the writers who helped me realize that was Edward Bryant. The stories in his collection Particle Theory showed me that science could be used metaphorically to illuminate human experience (Ted Chiang)


S-a prapadit saptamana trecuta Edward Bryant si nimeni nu zice nimic. Uite-asa ne ducem unu cate unu. Nici o mema, nici un anuntz, nici macar prin comunitatea SF romaneasca.

Volumul asta a aparut in anii premergatori mortzii impreuna cu alte reeditari in format paperback, menite sa stranga fonduri pentru tratamentele autorului, dupa ce opera sa fusese foarte multzi ani out of print, gasibila doar prin anticariate ori spicuita in antologii retrospective. Volumele vin cu introduceri extrem de elogioase din partea unor autori esentziali - Ted Chiang, Dan Simmons, Tim Powers, Clive Barker. Creca au iesit in vreo 8 volume acoperind toate fatzetele carierei lui Bryant, dar eu mi l-am luat doar pe asta - acu regret ca n-am luat mai multe, sper ca am contribuit macar cu o doza de insulina in plus. Ellen Datlow deschisese si un crowd-funding pentru a-i usura ultimii ani de viatza insa cumva suntem obishnuitzi sa percepem scriitorii drept ne-oameni, ca pe nishte mashinarii de produs text, iar suportul n-a fost grozav. Lumea l-a cam uitat pe Edward Bryant. Sper sa n-ajung sa am nevoie de crowd-funding ca sa tzin in viatza blogul asta.

N-o sa gasitzi multe culegeri de autor in care sa fie adunate laolalta 7 povestiri finaliste Nebula (2 castigatoare). Ma rog, se mai gasesc pe ici pe colo, dar toate cele care imi vin in minte sunt retrospective de cariera. Volumul asta insa asha s-a nimerit - cuprinde abia decada 1970-80 din cariera autorului, si nu cred ca mai exista autor SF care sa fi acumulat 7 nominalizari Nebula in primii 10 ani de cariera profesionista. Efervescentza i s-a mai domolit in anii 80, apoi a avut un reviriment ca autor horror (!) in anii 90, dupa care s-a stins de tot din pricina problemelor de sanatate in mod profetic descrise chiar in povestirea ce da titlul volumului de fatza. De fapt eu am auzit de el ca autor de horror, prin ecranizarea prozei sale While She Was Out (revenge story feminist de acu 10 ani, cu Kim Basinger), si abia cu ocazia acestei campanii de reeditari am avut ocazia sa ma aplec asupra prozelor sale SF.

Un alt aspect care il recomanda puternic pe Bryant este sustzinerea lui Ted Chiang (autorul povestii pe care se bazeaza filmul Arrival), pentru care pare sa fi fost un fel de mentor si inspirator. Temele umaniste ale lui Chiang au intr-adevar radacini in felul in care punea Edward Bryant problema in anii 70. Totusi, Bryant e ceva mai naiv, mai idealist si mai putzin versat in shtiintza hardcore - in viatza personala a fost un hippiot ecologist, clar cel mai hippie autor SF pe care l-am citit vreodata. Cu ocazia asta realizez ca au existat vremuri in care sefeistii erau niste tipi calzi si hippie. Ce s-o fi intamplat intre timp de s-au transformat in acrituri techno-cinice?

Prin povestile din acest volum se regasesc utopii pansexuale, un omagiu adus lui Janis Joplin si critici environmentaliste puse in gura unor personaje puternice, cu convingeri puternice. Desi SF-ul anilor 70 era dominat de epopei space opera, a fost propice si pentru a gazdui critica idealist-socialista a astfel de autori cu background hippie, iar in volumul asta avem unul din autorii esentziali ai acelei miscari. S-a bucurat de sprijin important din partea lui Harlan Ellison si a avut la randul sau influentza prin workshop-urile literare in care a influentzat carierele sus-pomenitzilor prefatzatori.

In fine, cateva vorbe despre cuprins, incepand cu preferatele mele:
  • Particle Theory (finalista Nebula, Locus). Un autor de SF suferind de cancer de prostata se supune unui tratament experimental bazat pe un accelerator de particule setat sa creeze explozii subatomice in prostata sa. In paralel, presa se agita pe seama exploziei supernovei Rigel, care a fost vizibila pe Pamant in anii 70. Bryant face niste paralele lirice intre supernovele cosmice si prostata sa, povestea fiind o versiune metafizica a filmului Biutiful;
  • Hayes and the Heterogene. Planeta Cinnabar e populata de femei care refuza sa mai nasca, lasand problema pe seama barbatzilor hermafroditzi si a vacilor inginerate genetic sa poata gazdui fetusi umani. O secta retrograda militeaza pentru restaurarea rolurilor traditzionale ale sexelor si se deda la acte de terorism anti-choice. Povestea e interesant scrisa in stilul utopiilor de secol 19, in care cate un individ era teleportat prin timp sau pe alte planete, unde lua contact cu oranduiri sociale alternative ce ii dadeau prilej de reflexie asupra societatzii de "acasa". Bucata asta face parte dintr-un ciclu mai lung de nuvele intitulat Cinnabar (finalist World Fantasy), care se intampla toate in lumea respectiva (intreg ciclul a fost reeditat in cadrul aceleiasi campanii din care face parte si volumul de fatza); 
  • Thermals of August (finalista Hugo, Nebula, Locus). Iata o bizara mostra de SF perimat tehnologic care azi apare drept perfect realist. Singurele concepte SF de aici sunt tehnologia wireless si ceva HUD-uri cu senzori ce monitorizeaza conditziile atmosferice, montate pe capurile a doi concurentzi ce participa la un concers de deltaplane si incearca sa isi saboteze unul altuia participarea din pricina unui conflict amoros;
  • Stone  (premiata Nebula, finalista Hugo, Locus). Janis Joplin utilizeaza un costum special care transmite feedback emotzional spre public si inapoi, ducand atat publicul cat si cantaretzul intr-o stare de surescitare psihedelica ce devine foarte cool, dar da o co-dependentza periculoasa;
  • giAnts (premiata Nebula, finalista Hugo, Locus): I bet you can't write a giant insect story that complies to the square-cube law, i-a zis candva Orson Scott Card lui Bryant. The square-cube law e legea care zice ca insectele gigantice nu pot exista din ratziuni matematice: cu cat dimensiunea lor ar creste, cu atat aparatul lor respirator si locomotor ar deveni insuficiente relativ la volumul corpului. Cu povestirea asta, Edward Bryant si-a propus sa castige pariul cu O.S. Card.
Cam astea ar fi preferatele mele, restul sunt propaganda environmentalista sau povesti de dragoste foarte lirice si hippie ca spirit - nu chiar de lepadat dar in literatura moderna ar trece drept naive sau excesiv de incarcate ideologic (desi dpdv tematic raman la fel de actuale, daca nu chiar mai actuale decat erau in anii 70):
  • Hibakusha Gallery (finalista Nebula). Un gagiu participa la audieri oficiale privind construirea unei centrale nucleare si e bantuit de fantomele victimelor unor dezastre ecologice produse in trecut;
  • Strata (finalista Nebula). Un canion american pe cale sa fie distrus pentru exploatarea de gaze e inca bantuit de zei amerindieni si de animale preistorice captive intr-o enclava ecologica;
  • Shark  (finalista Nebula). Un fel de poveste de dragoste cu rechini carora li s-au transplantat creiere de oameni, cu un ton si mesaj similare povestii lui Bioy Casares, aia cu cainele (Dormind la soare creca ii zicea);
  • To See. O cugetare poetica pe seama expansiunii si compactarii universului, plus o speculatzie despre cum ar arata viatza dupa ce universul ar incepe sa se compacteze la loc, inversand astfel sensul curgerii timpului. Amatorii SF o vor gasi totusi excesiv de lirica;
  • Precession. O poveste de dragoste incropita din fragmente rememorate de un mosh ce ar putea fi bolnav de Alzheimer, sau poate are darul de a calatori in timp retraind momente dragi alaturi de fosta gagica;
  • Teeth Marks. Slabutza, despre un candidat la prezidentziale care se retrage infrant la casa parinteasca sa evalueze costurile personale ale implicarii in politica.
Volumul e eterogen stilistic, aratand un autor aflat in cautarea vocii personale dar puternic animat de sentimentalisme si idealuri pacifiste ale epocii in care a scris prozele, cu povesti marcate de un fel de amaraciune privind neputintza omului simplu - fie in fatza corporatziilor anti-environmetale care se ridicau in perioada respectiva, fie, mai abstract, in fatza Universului nepasator la problemele omului marunt. Putem doar sa suspectam ca aceeasi amaraciune, scapata de sub control, l-a impins pe autor sa devina in anii 90 un scriitor de horror brutal.

Recomandarea pe care o fac aici vine cam tarziu incat sa-i mai ajute autorului, iar volumul in ansamblu nu e nicidecum un best-of calduros recomandabil, ci o adunatura neuniforma de proze foarte bune si proze slabe (cam fifty-fifty). Totusi ma folosesc de ocazie sa sugerez ca ciclul de nuvele intitulat Cinnabar (din care aici apare doar o nuvela) pare a fi foarte smart si funny, cu fabule futuriste ce par simultan utopii si distopii, si a redevenit disponibil intr-un volum de sine statator.



Tuesday, February 07, 2017

Bilant literar 2016

Cand eram mititel si traiam la tzara intr-un sat uitat de lume, bunica ne avertiza sa nu ducem copiii cu care ne jucam in camera cu biblioteca, sa nu ne iasa prin sat vorbe ca e plina casa de cartzi - pentru restul satenilor ar fi fost semn ca nu suntem gospodari.

Asta va fi (daca scrolluitzi macar o pagina) un articol despre cartzi - nu chiar un top, cat un "recommended reading list" din ce s-a publicat anul trecut, caci nu mai am vreme sa fac bilantzuri exhaustive pe multiple categorii.

Sigur, pentru unii nu e perioada potrivita sa vorbim despre cartzi caci arde Patria dar, inspirat fiind de o colega care atunci cand ardea Colectivul posta numai chestii despre fitness si nutritzie, m-am gandit ca e important sa ne mai desprindem de pulsul momentului, sa mai dezamorsam emotziile. Guvernele vin si se duc (sper) dar cartzile raman, iar daca lumea ar citi mai mult poate n-am mai avea liderii pe care-i avem si nici generatzii care sa se urasca intre ele cu spume la gura, fiecare convinsa ca cealalta e "spalata pe creier" de agenturi oculte. Mai deunazi un gerontofob distribuia o mema cu batranii aia care protestau pro-PSD si cu textul "Noi va platim pensiile, moshilor!". Careva i-a replicat "Noi v-am platit scutecele, mucoshilor!". Asta se intampla cand un popor isi pierde capacitatea de intzelegere a dinamicii socio-economice, reducand orizontul perceptziei la acel "Nowness"/"Living in the Now" la care se inchina hipsterii (al batranilor e redus oricum, prin fortza naturii).

Culegem, zilele astea, fructele analfabetismului functzional cronic, ale culturii antreprenoriale de tip consignatzie, ale cultului sforariei si obsesiei recompensei de termen scurt, ale managementului de tip "Ha, te-am prins!" (in locul celui de preventzie si ghidare) - atitudini in care se complace poporul asta de la Revolutzie incoace sub pretextul libertatzii post-comuniste in care intai actzionezi, si mai vezi dupa aia. Liderii si strategii de azi sunt tinerii crescutzi in acest spirit "pragmatic", care nu si-au pierdut vremea cu abstractziuni. Si nu ma refer doar la gashka lui Dragnea - aia-s doar una dintre fetzele monedei (momentan mai lucioasa), iar ce se intampla zilele astea e doar unul dintre actele unei perpetue puneri in scena dupa Ferma Animalelor (sau un sequel al acesteia). Necazu e ca lumea nu citeshte Ferma Animalelor, inchipuindu-si ca e carte pentru copii... sau, mai rau, despre animale.

Prin alte partzi ale lumii circula un fel de anecdote cu privire la romani - nu chiar bancuri, ci un fel de sfaturi cu privire la ce sa te asteptzi cand faci business cu ei. Cel care mi-a ramas infipt in minte e ca romanii functzioneaza dupa niste sisteme morale inspirate de basmele copilariei, in care totul este reductibil la o batalie intre Bine si Rau, totul e joc cu suma nula. Consecintza e incapacitatea de negociere - românii ori se subevalueaza, ori se supraevalueaza, ori se pripesc la semnat contracte, ori le refuza din vreun principiu, judecata fiind mereu contaminata de sentimentalism, iar negocierea de slogan. Cand notziunea de Bine se erodeaza cat de cat, reactzia tipica e un vitejesc "intors al armelor" - inversarea, demonizarea a ce s-a divinizat inainte si viceversa, o amnezie selectiva ghidata de efervescentza momentului.

In istorie asta ia forma unui ciclu - am fost, cu egal entuziasm, cand daci, cand romani, cand nazisti, cand comunisti, cand xenofili, cand xenofobi, cand fesenishti, cand pedelishti, cand "turnatori" rau-intentzionatzi, cand "denuntzatori" nobili. In scrisoarea Regelui Carol (despre care povesteste Andrei Plesu aici) se pomeneste despre predilectzia pentru oscilatzie intre regim despotic si liberalism poetic-nereglementat (fiecare faza a acestui ciclu ofera pretextele pentru abuzurile celeilalte). Tot acolo, ne caracteriza drept poporul "care nu vrea sa fie condus si totusi nu e in stare sa se conduca singur".

Daca tot e articol despre cartzi, as sugera ca una din cauze este slaba preocupare pentru lectura, romanii preferand invatzarea din experientza directa - trial and error. Basmul copilariei ramane principala referintza literara si sursa de "learned lessons", cu personajele alea osciland intre naiv si belicos (comparativ, basmele altor popoare invita mai mult la dezbatere si mai putzin la sentintza). La varste mai avansate, dihotomia Bine-Rau continua sa se consolideze - la generatziile mai "trecute" prin religie (preponderent ortodoxie), la cele mai recente prin benzi desenate cu supereroi care aduc drept si dreptate dintr-un plan existentzial superior, in care legislatzia e de esentza similara cu  Legile Naturii, ca gravitatzia (Justice League, Captain America, Wonder Woman etc.) .

Necazul e ca, in vesnica reevaluare a Binelui si Raului, ne folosim selectiv de o legislatzie volatila, carpita din mers de politicieni care se alearga unii pe altzii cu ea-n gura. Obsedatzi de aceasta batalie mitologica, ignoram cu tenacitate doi mari elefantzi care nu prea lasa loc la interpretare, fiind masurabili cu liniarul (si tocmai de aceea singura cale de a ne proteja e sa stam cu spatele la ei):
(1) Minima igiena intelectuala de a sta mai mult in fatza unei cartzi deschise decat in fatza unui post TV.
(2) Incalcarea contractului social universal de a-tzi petrece o treime din timp (=8 ore pe zi) muncind.

Legat de primul criteriu, statisticile sunt publice si destul de clare - cea mai slaba piatza de carte din Europa, cei mai multzi indivizi care nu au deschis niciodata o carte, cei mai multzi analfabetzi (de diverse tipuri), topuri de vanzari dominate de pildele politzistului Godina ori cartzi de self-help din care speram sa asimilam pe scurtatura diverse retzete ale Succesului, Binelui si cum sa ne ferim de Rau. Al doilea criteriu e si el usor masurabil, cu unele diferentze intre bugetari si privatzi (discutabile de la caz la caz, desi a doua categorie are mereu pregatite niste pontaje de falfait pe la nas). Diferentza esentziala dintre noi si tzarile cu nivel de trai inalt e ca la intrebarea "Cine-a fost primul: munca sau banul?" altzii au stiut raspunsul corect.

Ca sa nu ma mai lungesc, cand se termina Revolutzia asta noua sa va luatzi si sa cititzi cartzile de mai jos (OK, nici eu nu le-am citit pe toate, desi am primit o oferta de job la Agentzia Spatziala Europeana si tre sa invatz lucruri noi de care o sa am nevoie pe Marte).

Cele 10 carti pe care trebuia sa vi le cumparati in 2016

The Best of Ian McDonald (de Ian McDonald): Autor esentzial al SF-ului britanic modern. Nu pot zice prea multe fara sa dau spoilere, dar e autorul din cauza caruia am realizat in anii 90 ca SF-ul e mult mai mult decat Asimov si Star Trek. E si unul din autorii care au scris cel mai mult despre genul de situatzii prin care trece acum Romania - doar ca a folosit locatzii ceva mai exotice si futuriste sa-si mascheze argumentele (cu alte cuvinte trebuie si cititorul sa depuna un efort de abstractizare, nu vorbim totusi de cartzi de self-help care sa-i vorbeasca cititorului la persoana a doua singular).



Jerusalem (de Alan Moore) : Cea mai asteptata de catre mine carte a anului, un volum supergros (sau 3 mai subtziri) prin care magicianul Alan Moore trece din industria benzilor desenate (unde a iscat cateva revolutzii in anii 80) inspre literatura normala, "fara poze". Ma rog, nu e prima lui carte "normala", dar e cea pentru care va ramane in istorie.


The Paper Menagerie (de Ken Liu) : Cel mai premiat autor SF al ultimilor aprox. 10 ani si principalul ambasador al SF-ul chinezesc spre publicul occidental - nu doar prin proza lui, el fiind de fapt cetatzean american, ci si prin traducerile si antologiile prin care a promovat in ultimii ani o gramada de autori chinezi.


Awaiting Strange Gods (de Darrell Schweitzer) : Editorul celei mai celebre reviste de literatura fantasy/weird/horror, Weird Tales, e si un excelent scriitor, cam ignorat in partzile noastre. In calitate de editor a avut contact cu toate numele mari ale genului din ultimii 30-40 de ani si a furat meserie din toate partzile, chiar daca teoretic volumul asta sugereaza ca ar fi (inca) un tribut adus operei lui Lovecraft. Rangeul stilistic e foarte larg si umorul foarte rafinat. Volumul a fost publicat la recent resuscitata editura Fedogan and Bremer,


Aickman's Heirs (de Simon Strantzas) : Antologia anului, cu proze ce il omagiaza pe Robert Aickman, autor de literatura weird activ in anii 60-70, precursor al mult mai cunoscutzilor George Saunders, Brian Evenson. Mai mult decat rolul de a atrage atentzia asupra operei lui Aickman, volumul prezinta o intreaga generatzie de autori post-2000 inca necunoscutzi la noi, unii recent debutatzi, unii exponentzi ai literaturii LGBT sau ai horrorului feminist, cu shanse mari sa devina Stephen Kingii ori Gaimanii anilor 2020-2030. Am facut o recenzie detaliata aici.


A Collapse of Horses+Last Days+Father of Lies+The Open Curtain (de Brian Evenson) : O colectzie de 4 volume ale celui mai cool autor weird al momentului, dintre care A Collapse of Horses e chiar proaspata, nepublicata inainte, cu proza scurta mai recenta a autorului. Celelalte trei sunt romane mai vechi, din pricina carora autorul a fost expulzat din biserica mormona - interesante tratate asupra naturii dogmei si credintzei, cu un twist horror.


The View from the Cheap Seats (de Neil Gaiman) : Cartea non-fiction a anului, cu impresii si interviuri ale lui Gaiman culese din intreaga sa cariera, de la faza de ucenic al lui Terry Pratchett pana la Oscarul pentru Coraline. Sunt si ceva barfe despre nevasta-sa, Amanda Palmer.


Aici voi trisha putzin, adica voi baga 2 cartzi laolalta ale doi scriitori care au scris mult impreuna si au scos fiecare cate un volum destul de important. Cine o ia pe una aproape o va lua si pe cealalta, cei doi fiind adesea alaturatzi in preferintzele fanilor.

The Bazaar of Bad Dreams (de Stephen King) : Foarte rar am recomandat Stephen King pe blogul asta iar romanele lui mi se par tot mai enervante pe masura ce devin tot mai groase si mai pentru gospodine. De fapt am renuntzat demult sa le mai citesc. Insa volumul asta de proza scurta e ceva mai aparte, cuprinde si proza mainstream, nefantastica si nehorror publicata de King prin reviste/antologii de profil inalt, gen New Yorker/Granta, cuprinde si niste poezii si proze care n-au fost niciodata colectate in volum. Unii zic ca e cea mai buna colectzie de proza scurta a lui King. Sigur e cea mai diversa.

Interior Darkness (de Peter Straub) : Asta e (prea) mult asteptatul best-of de proza scurta a lui Peter Straub, coleg de nadejde si coautor frecvent al lui Stephen King, alaturi de care a dominat premiile literare ale genului horror multzi ani - pana recent cand a avut loc un brusc schimb de generatzie de care pomeneam mai sus (la tributul Aickman). De vreo 10 ani de cand mi-am facut cont pe Amazon tot evit sa cumpar volume de proza scurta ale lui Straub, asteptand un volum acoperitor ca acesta, care sa contzina varfurile din toate volumele sale precedente de nuvele. In sfarsit a aparut.


The Found and the Lost (de Ursula LeGuin) : Acu catziva ani am recomandat retrospectiva prozei scurte a Ursulei LeGuin. Doar ca, tzeapa, volumele respective (The Unreal and The Real) nu contzineau si nuvelele, ceva mai lungutze. Abia acu le-au adunat, dupa ce autoarea a primit medalia National Book si a fost inclusa in colectzia Library of America. Multe din nuvelele culese aici fac parte din diverse cicluri fantasy ale autoare (gen Earthsea) dar creca se pot citi de sine statatoare.



Collected Stories of Carol Emshwiller vol. 2 (de Carol Emshwiller):  Tot in urma cu 4-5 ani recomandam si initziativa de a publica aceasta retrospectiva a prozei scurte a lui Carol Emshwiller, autoare esentziala a SF-ului feminist si nevasta regizorului avangardist Ed Emshwiller. Doamna face mintenash 100 de ani asa ca e de mirare ca volumul 2 al acestei colectzii a fost amanat asa mult. Dar a aparut, in sfarsit.



Cele 5 benzi desenate pe care trebuia sa vi le cumparati in 2016


Absolute Preacher (de Garth Ennis): Banda desenata care i-a convins pe adultzi ca unele benzi desenate sunt DOAR pentru adultzi si ca ar trebui sa fie mai atentzi la "cartzile alea cu poze" pe care le rasfoiesc copiii. Fanii asteapta de aproape 20 de ani reeditarea seriei Preacher in formatul Absolute Edition. A fost nevoie sa se faca serialul ca sa se urneasca lucrurile. Deocamdata a iesit primul volum, restul in 2017.


Patience (de Daniel Clowes): Clowes e creierul din spatele filmelor Ghostworld si Art School Confidential, pe care orice hipster ar trebui sa le stie pe de rost (dupa unii, acestea sunt de vina pentru aparitzia hipsterilor in Europa). Dupa catziva ani de absentza si casnicie contra-productiva, dupa ce anul trecut i s-a colectat retrospectiva de cariera in volumele Eightball, iar anul acesta am avut parte de primul BD nou al autorului. Cu asta ne si pregateste terenul pentru ecranizarea la Wilson, care de data asta nu va mai fi despre hipsteri, ci despre hateri PSD-isti. Fiecare varsta cu problemele ei.


Black Dog (de Dave McKean): Graficianul Dave McKean s-a ocupat de copertzile benzilor desenate Sandman, de copertzile unor albume Dream Theater, Tori Amos, Fear Factory, Kreator etc., de regia unor filme ca Mirrormask si Luna, de ilustratzii pentru Richard Dawkins, de design grafic pentru filmele Harry Potter, de una din cele mai cool colectzii de timbre ale Poshtei britanice, de proiectzia video a concertului Food pe care l-atzi vazut la Cluj asta-toamna si de o gramada de alte chestii. Cand se va infiintza un premiu Nobel pentru multimedia, va fi unul din favoritzi. Volumul asta e componenta a unui multimedia performance (ce mai include si muzica, recitat de poezii) dedicat graficianului Paul Nash care a fost trimis pe front in Primul Razboi Mondial sa deseneze ce se intampla pe acolo si s-a intors cu niste picturi dubios de psihedelice, pe marginea carora Dave McKean extrapoleaza cu propriile idei.


Gyo-Tomie-Uzumaki (de Junji Ito): Cele mai importante opere ale maestrului manga horror Junji Ito adunate pentru prima data in limba engleza in 3 volume hardcover dragutze. Recomandat de Guillermo del Toro si Robert Shearman ca reprezentand esentzia manga horror.


The Sandman Overture (de Neil Gaiman): Gaiman a revenit cu un nou capitol (un fel de prequel) la legendara serie BD Sandman. Cam scurtutza si cam mumbo-jumbo, dar beneficiind de grafica glorioasa a lui J. H. Williams III (Promethea etc.). Obligatoriu de completat la colectzia Sandman, mai ales ca are deja si o dragutza editzie hardcover. Se discuta tot mai intens despre o posibila ecranizare, dar deocamdata tot ce a ieshit e execrabilul serial Lucifer (bazat pe unul din personajele secundare ale seriei Sandman).



Saturday, January 14, 2017

Top muzical 2016: semestrul II - inca 10 albume notabile

In sfarsit, ultimul calup de albume recomandate din ce am ascultat in 2016. Despre primele trei calupuri am povestit aici, aici si aici.

************************************

The Cactus Blossoms - You're Dreaming

Daca acu catziva ani muzica country era evitata cu arogantza de hipsteri ca fiind irelevanta, retrograda (dar nu si retro-cool) si de interes regional (adica pentru tzarani americani, bagata cumva in aceeasi oala cu muzica populara de pe EtnoTV si votantzii PSD), de ceva vreme incepe sa se vorbeasca de un soi de hipster-country, cu trupe tinere care recicleaza si reconditzioneaza acea irelevantza retrograda, uneori cu titlu ironic, alteori in scop documentarist, ori strict imitativ, incercand sa-i scoata in lumina aspectele placute care si-ar putea gasi totusi cautare la o audientza internatzionala de varsta tanara. Se cladeshte prin asta o noua nisha, binevenita dupa 15 ani de batut apa-n piua pe revivaluri post-punk, Casio-dream-pop si "rock psihedelic" efeminat.

The Cactus Blossoms au inceput in acest fel, cantand coveruri dupa piese country din anii 50 pentru amuzamentul amicilor, "because it was fun", dar de acum si-au luat treaba in serios si au scos unul din albumele esentziale ale genului pe anul care a trecut. E mult mai putzin avangardist-ironic decat ceea ce se promoveaza zilele astea sub numele alt-country (Wovenhand, Slim Cessna etc.). E dezbracat de orice ornamente si post-modernisme, punand accent strict pe melodia potentzata de armoniile vocale in duet ale celor doi fratzi protagonisti.

Cica exista candva o traditzie a trupelor de familie - nu chiar Kelly Family, ci precursori-promotori ai familiei tradizionale de rednecksi (Everly Brothers etc., concept ce a migrat ulterior spre rockul sudist, vezi Allman Brothers etc.). Mostra de mai jos e una din cele mai relevante pentru strategia de duet ultra-anacronic al grupului.



************************************

King Dude - Sex

Tot cu un fel de country a inceput si King Dude, dar mai la modul ironic, ca un fel de parodie Johnny Cash. Omul are insa radacinile in punk, iar de anul trecut are si o trupa adevarata, cu care ne-a vizitat in cadrul festivalului DBE. In concert nu mi s-a parut mare lucru, preferam varianta solo unplugged cu bancuri spuse intre piese, insa pe album lucrurile s-au schimbat drastic. Suna mult mai bogat si mai divers, suna ca albumul unei trupe si nu doar al unui om.

Dupa cum sugereaza titlul, avem un album kinky pana in maduva oaselor, transpirat si mirosind a pH vaginal, ornamentat cu cate ceva din ocultismul si intunecimea prin care King Dude obisnuia sa-l parodieze pe Johnny Cash inainte sa-i vina ideea sa-si faca un nume propriu. Ma rog, nu stiu cat e de propriu, caci cu fiecare pas cu care se indeparteaza de Johnny Cash pare ca se apropie periculos de Nick Cave. Dar cum Nick Cave nu mai are chef de muzica, e ok si asa, se umple un lips. Elementele country s-au cam disipat, locul le-a fost luat de efecte electronice, post-punk si gotic optzecist. Piesele nu prea seamana intre ele si stilistic albumul e cam indecis, nu prea anuntza o directzie clara in care vrea sa o ia King Dude, se testeaza tot felul de chestii si pe urma mai vedem.



************************************

Talmud Beach - Chief

Excelent grup finlandez de blues, condimentat cu putzina hipstereala sa prinda la tineret - destul de evident in videoclipul de mai jos, dar nu chiar dominant, albumul avand radacini bine infipte in blues-rock-ul clasic. Din pacate trupa a optat sa faca videoclip la piesa cea mai radio-friendly, care e departe de a evidentzia partzile cele mai interesante din muzica lor.

Pe unele piese duce cu gandul si la sound-ul lui Steven Wilson, sau ce ar fi facut Porcupine Tree daca ar fi decis sa se apuce de blues si funk. E si o subtila influentza Primus pe cateva piese, rezultatul fiind un rock psihedelic grefat in mod ciudatzel pe solo-uri de blues si ornamente funky. Nu-s ei chiar la primul album si merita consultate si materialele mai vechi, insa albumul nou a fost o surpriza majora in cercetarile muzicale pe care le-am facut in 2016. Cica nu-s evrei, in ciuda numelui si lookului, dar trupa a decis sa le adopte dupa ce au mancat bataie de la niste rushi betzi care i-au luat drept evrei in timpul unui concert.

************************************

Pelander - Time

Citeam mai deunazi comentariul unui hipster care zicea ca n-ai cum sa mai ascultzi Byron in ziua de azi altfel decat la modul ironic, deci e o trupa de kkt. E semn ca lumea e napastuita de o boala psihica a ironiei si ca e momentul sa ne descarceram din ea, sa o lasam mai moale cu exercitziul separarii meta fatza de subiectul scrutat/comentat doar de dragul de emite o evaluare. Pentru a tzine  piept acestui val de atitudine s-a inventat chiar un curent anti-cinic numit New Sincerity (unii ii zic post-postmodernism, eu ii zic post-hipstereala), iar albumele ca asta a lui Pelander cam acolo s-ar incadra.

Magnus Pelander apare si in selectzia din prima jumatate de an cu albumul trupei sale de baza, Witchcraft. In paralel insa a inceput si o cariera solo specializata pe albume unplugged pline de balade tanguite despre lume, despre familie, despre chestiuni intime sau probleme universale. Muzica lui solo e cam sappy asa, are ceva de imn folk-penticostal, undeva in zona Cenaclului Flacara minus Adrian Paunescu, dar scoate in evidentza una din vocile unice din rockul european actual. Amatorii de Anathema (in special cei care plangeau la concertul Anathema din 2004 de la Timisoara) se vor bucura de ce e aici - nu e chiar acelasi sound, dar e cam acelasi spirit. 



************************************

Todd Snider - Eastside Bulldog

A mai fost in topul meu cand era considerat cantaretz country, dar cu noul album Todd Snider face o schimbare stilistica majora. El zice ca albumul a avut la baza cateva reguli simple: Only sing about fighting, fucking, getting fucked up, kickass cars. When in doubt, yell "baby" and see what happens.

Genul care se plia cel mai bine pe aceste reguli se pare ca e un fel de blues rock'n'roll reminiscent din anii 50. E un album dedicat vremurilor in care nu parea nimic in neregula sa ai piese cu titlurile "Tutti Frutti", "Hanky Panky", "Wooly Bully". "A wop bop a loo bop" maybe my favorite lyric of all time, zice Todd Snider. Albumul culege cele mai reusite improvizatzii party rock dintr-o serata inebriata organizata de artist impreuna cu amicii lui, pe vremea cand acesta mai canta astfel de mizerii prin baruri sub pseudonimul Elmer Buzz, ca sa nu incalce nu stiu ce exclusivitate contractuala cu casa de discuri care nu-i aproba astfel de initziative.

E un taraboi extrem de euforic pe acest album. Ma intreb daca vor exista si la noi vreodata partyuri de acest soi si cu acest gen de muzica. Deocamdata Romania nu pare pregatita de asa ceva, fiind captiva intre playlisturile de nuntzi (aceleasi de vreo 20 de ani, adresandu-se unor conditzionatzi psihic), manele mai mult sau mai putzin elitise si electro-DJisme care au sarit cu totul peste cateva etape din istoria muzicii de petrecere, riscand sa impinga Romania intr-o stare de schizofrenie muzicala in care nu-si mai gasesc loc decat cocalarii si post-modernii.




************************************

Horseback - Dead Ringers

Post-rockul e un gen extrem de obosit atata vreme cat trupele se incapatzaneaza sa-i respecte regulile, de teama sa nu alunece din vizorul publicului tzinta. Totusi, ar fi cazul ca cineva sa observe ca pana si acel public tzinta a inceput sa cam doarma la concertele de gen. Anul trecut umblau chiar barfe ca s-ar pune pe picioare in Romania chiar un intreg festival dedicat genului, ceva cu Fog in nume, mi-e lene sa verific. Am asistat recent la un concert Mono+Alcest la Brasov si m-am ingrozit la ideea ca as avea candva de suportat asa ceva timp de 3 zile la rand, cateva ore pe zi. N-am nimic cu trupele alea consumate in doze mici, dar un intreg festival de acest gen m-ar baga cu zile in mormant.

Din fericire trupele mai istetze ale genului incep catinel catinel sa calce pe din laturi. De exemplu acesti Horseback, care au avut tot timpu ceva mai interesant in ei, dar acum incearca sa combine intr-o schema coerenta idei de la Neil Young si de la Swans. Noul album prezinta modificari drastice de sound si structura. Pastreaza inca monotonia post-rock, dar o coloreaza cu voce si texturi atipice pentru gen, oferind o varianta mai molcoma, mai relaxanta si mai putzin iritanta (chiar si cand fac apel la unele idei de la Swans). Cu alte cuvinte, albumul chilleanu al anului.

Pacat ca n-au un clip mai de Doamne-ajuta, tot ce am gasit e mostra de mai jos, dar sugereaza cat de cat directzia in care a ales sa experimenteze trupa in incercarea de a se detasa de plutonul conformist ultra-ortodox al post-rockului.



************************************

Hail Spirit Noir - Mayhem in Blue

O surpriza majora in undergroundul metal din 2016 au fost grecii de la Hail Spirit Noir, trupa care a cochetat cu diverse experimente in anii recentzi dar abia aici li se leaga ideile in piese coerente, cu concepte, atmosfera si melodie intrigante, care surprind la fiecare cotitura. Cine-si mai aminteste de Sleepytime Gorilla Museum, Maudlin of the Well si alte ciudatzenii americane, care nu erau chiar bagate in seama acu 15 ani dar erau admirate de cei interesatzi de undergroundul rock, se vor bucura sa descopere o trupa din aluatul respectiv venind tocmai din Balcani.

Era o vreme in care percepeam metalul grecesc ca fiind cam in aceeasi oala cu cel romanesc, ori cel provenit din alte tzari mediteraneene - tzari in general lipsite de o traditzie rock si mai orientate spre manelisme. Cand stai toata ziua intre masline si gagici se pare nu prea ai chef de rock - vezi si cazurile Spania, Italia, Turcia etc. Nu stiu daca din pricina crizelor economice sau a altor necazuri, dar e clar ca rockul grecesc s-a ridicat cel mai mult in spatziul mediteranean, iar actualmente se practica acolo o paleta foarte larga de genuri, unele vizitandu-ne si pe noi destul de des (unele chiar prea des).



************************************

Brandy Clark - Big Day in a Small Town

Traim vremuri dificile in care feministele le invatza pe femei sa urasca barbatzii iar barbatzii, intristatzi si sensibili cum ii stim, devin gay sau se pregatesc sa cucereasca planeta Marte. Iar cei care nu-s in stare sa faca nici una, nici ailalta, se casapesc intre ei de frustrare.  You can come over, but you cannot come in! ne sfideaza artista pe una din piesele acestui album.

Albumul feminist al anului vine din zona country. Brandy Clark e totodata si una din finalistele Grammy de anul asta, cu un material ce ar putea fi etichetat drept housewife-country, despre neveste sau mame single, despre problemele lor cu copii neascultatori, cu barbatzi betzivi sau curvari etc. Finalul albumului e totusi unul pozitivist-conciliant - o balada in care sotzul curvar moare in cele din urma, iar nevestei parca-parca i se face dor de el, ca nu era chiar asa rau. Dar pana acolo, Doamne fereste ce e la gura gagicii asteia.

Am o slabiciune pentru gagicile posesive, asa ca am inclus albumul in acest top secundar. O fi ceva freudian la mijloc. Mostra de mai jos e una din cele mai dushmanoase piese ale albumului.



************************************

Bolzer - Hero

Dupa o mostra de pragmatism feminist, se cuvine sa recomand si un album mustind de testosteron si misticism, sa mai echilibrez energiile.

A fost un an plin de surprize in scena metal, cu trupe aparute de nicaieri luand in numeroase topuri fatza clasicilor. Topurile metal au mai inclus politicos cate un Metallica ori Megadeth pe ici pe colo, dar aproape toate au alaturat numele respective unor grupuri cvasinecunoscute precum Cobalt (am scris in primul semestru despre ei) ori acesti Bolzer care se afla abia la albumul de debut (dupa cateva demo-uri care au facut ceva valva in underground). Cica au trecut si prin cluburile romanesti dar eu abia acu aud de ei.

Trupa elvetziana e un duet cu o muzica mult mai complicata decat ce pot face doi oameni (probabil live mai baga si de pe banda), cu un sound hibrid intre o versiune mai bruta a lui Mastodon (perioada de inceput) si mai clasicii Celtic Frost (tot elvetzieni, probabil astia sunt inspiratzia de pornire). Elvetzienii sunt dealtfel specialisti in soiul asta de metal abstracto-mistico-cosmic, cu versuri incomprehensibil de intelectuale gandite sa nu faca mult sens, dar proiecteze imagini puternice in combinatzie cu o muzica care toaca marunt creieru ascultatorului.

Nu exista hit-uri aici si e greu de ales o mostra mai catchy, caci e un album care se mesteca ca tutunu si se asculta la drum lung cu masina. Sentimentul general e unul militaresc - trupa a avut de furca cu unele acuzatzii privind svasticile tatuate ale vocalului, dar dupa ce au inceput sa aiba succes au disparut si tatuajele, iar interviurile au migrat spre un discurs care sa nu alunge publicul mai politically-correct si sa dea o nota mai intelectuala trupei.

Vom mai auzi de ei.

************************************

The Devil Makes Three - Redemption and Ruin

Drogurile nu-s o meteahna recenta si urbana, in niciun caz un fenomen provenind din DJ-iala, muzica electronica, ori stoner rock - nici macar din generatzia hippie. Cu mult inainte, generatzia lui Elvis, Hank Williams si Johnny Cash trageau pe nas mai abitir ca Adi Mutu si nu s-au sfiit de la a compune piese in care sa-si exprime exaltarea sau mizeria crunta in care i-au impins astfel de experientze chimico-spirituale, in care nu mai faceau diferentza intre Isus si Dracu. Willie Nelson a fost cel mai deschis cu acest aspect al vietzii sale, scuzat prin afiliere la generatzia hippie si datorita varstei venerabile (dovada, dupa unii, ca iarba e buna pentru sanatate). Negrii au pus pe picioare blues-ului american in bordeluri si fel de fel de jointuri dubioase ale vremurilor, nu in academiile prin care se preda in zilele noastre.

Albumul de coveruri al anului e oferit iacata de o trupa alt-country, cu banjo, contrabas, toba de aia stupida cu măturice si tot ce inseamna contrastul ostentativ intre anacronic si post-modern. Grupul The Devil Makes Three a facut o selectzie minunata de hituri hedonist-mizerabiliste culese de la Willie Nelson, Hank Williams, Muddy Waters, Tom Waits etc., avand drept concept comun abuzul de droguri si alcool. Le-au reorchestrat intr-un mare fel, destul departe de versiunile originale, insa tema comuna si spiritul pieselor a ramas, evidentziate si in titlul albumului.

Sper ca piesa aleasa mai jos se aude ok (se aude ciudat pe unele calculatoare) - e o adaptare un standard al "Delta blues"-ului interbelic. Daca nu se aude ok, incercatzi si drastica reorchestrare a hit-ului lui Muddy Waters, Champagne and Reefer.