Saturday, June 21, 2014

TIFF 2014: filmele asa si-asa

Asta e partea a doua despre filmele de la TIFF 2014, categoria nici grozave, nici nasoale. Prima parte, despre filmele nasoale, a fost aici.  

Stranger by the Lake 

Un amic gay s-a plans ca genu asta de filme ii impinge pe heterolăi sa creada ca homosexualii nu fac altceva decat sa poponareasca toata ziua, cand de fapt ei au si alte activitati, ca toti oamenii. E un film cu hemosexuali care stau toata ziua cu putzele in soare pe malul unui lac, si din cand in cand se mai retrag in tufisuri pentru una scurta si gafaita. Un labagiu mai rusinos bantuie si el tufishurile sa-si satisfaca voyeurismul (filmul e FOARTE explicit). Un mustacios cu ochi albastri care seamana cu Franco Nero frange inimi, si nu numai. Un mosh harshait de viatza sta umpic mai incolo si face pe inabordabilul, cugetand la rostul apusului de soare. 

Armonia uraniana e distrusa cand unul dintre astia se ineaca in conditzii suspecte, iar prin tufe incepe sa-si faca veacul un politzist bagacios (singurul imbracat din film), care pune mereu intrebari incomode, stricand cheful celor care se harjonesc pe-acolo.

Homofobii vor face infarct la vizionarea acestui film, dar pana si ei vor aprecia unele calitatzi estetice, pulsatzia calmului amenintzator care apasa peste situatzie, tufele bantuite de homosexuali silentziosi, balanganindu-si putzele ca niste zombie ametzitzi de letargia dupa-amiezelor tarzii. Senzatzia de lac bantuit devine tot mai puternica spre finalul filmului, pe masura ce sexul pastoral lasa treptat loc mortzii ce pare sa lancezeasca ca si personajele, cu putza in soare.

R100

Film japonez despre masochism, infinit superior celorlalte filme pe aceeasi tema de care am povestit in articolul precedent (Hentai Kamen, Venus in Furs, Moebius). R100 are cate ceva din fiecare din acestea – grotescul din Moebius, lirismul din Venus, absurdul din HK - si le imbina cu mare pricepere. Din pacate se cam dezintegreaza spre final, motiv pt care nu-l pun in categoria filmelor musai de vazut, dar are momentele lui stralucite.

Un proletar japonez aproape vaduv gaseste consolare la un club care ofera masochistilor servicii de umilire pe termen lung. Contra unui abonament, omului i se garanteaza ca timp de un an va fi umilit de femei la ocazii imprevizibile, dar ca nu are voie sa riposteze. Timp de un an eroul e batut, scuipat, lovit in coaie de catre femei necunoscute, in contexte aleatoare – pe strada, la serviciu, la cafenea. De la o vreme insa ce-i prea mult nu-i sanatos, mai ales cand femeile incep sa-i atace familia (fiul si socrul) iar lucrurile degenereaza intr-un veritabil razboi inter-gender cu un final apoteotic. Filmul e facut de un obisnuit al TIFFului si un maestru al comediei japoneze absurde cu tonuri negre, Hitoshi Matsumoto (Big Man Japan, Scabbard Samurai).

Fly 

Foarte amuzanta aceasta productzie Tollywood, dar mult prea lunga pentru cat are de oferit. Tollywood e numele alocat industriei de film indian din Hyderabad, concurenta a Bollywoodului (industria din Bombay) si cea mai prolifica fabrica de filme a cinemaului modern. Nu stiu daca exista o distinctzie intentzionata de stil, dar mi s-a parut ca aici e mai putzin dans si muzica decat in filmele Bollywood, iar muzica e cumva integrata cu dialogurile personajelor, care sar pe nesimtzite din speech in cantec si invers.

Eroul filmului e omorat din gelozie de catre un mogul corporatist si, reincarnandu-se intr-o musca, incepe o campanie de teroare la adresa inamicului sau. Teroarea incepe de la chestii mici, bazait enervant si intrat in ochiu omului, dar se dezvolta intr-o desfasurare violenta de fortze cand fosta iubita, o sculptoritza de miniaturi, incepe sa construiasca arme letale potrivite pentru statura mushtei. Din pacate efectele speciale imping adesea filmul in zona desenelor animate si submineaza atitudinea straight-face care ar fi facut filmul genial.
 

  Killers

Kimo si Timo, mai cunoscuti drept fratzii Mo, sunt doi tineri regizori de horror indonezian care au avut un debut impresionant cu scurt metraje splendide in cadrul antologiilor horror VHS 2 si ABCs of Death. Killers pare insa peste puterile regizorilor, care nu prea stiu sa gestioneze pasul unui scenariu de lunga durata. Excesul de violentza, icnete si horcaituri devine obositor, fara a duce intr-o directzie prea interesanta.

Eroii sunt un japonez corporatist pasionat de filme snuff si un jurnalist indonezian insetat de razbunarea pe un mogul local corupt. Cei doi stabilesc o amicitzie pe un fel de Youtube dedicat filmelor snuff, iar japonezul il introduce pe jurnalist in placerea de a curma vietzi in moduri brutale si il inspira sa dea curs razbunarii care il macina. Doar ca tutorialul respectiv vine cu un pretz faustian.

 Pioneer



Thriller norvegiano-american despre o problema similara cu cea a noastra de la Pungesti, pe care insa norvegienii au avut-o in anii 70, cand au gasit petrol in Marea Nordului. Deci e un film istoric, despre cum a devenit Norvegia tzara bogata care este astazi.

Dupa ce zacamintele au fost identificate, norvegienii au realizat ca nu aveau expertiza si tehnologia necesare sa monteze conducta pe fundul marii si aveau nevoie de scafandri de mare adancime. Americanii au sarit imediat in ajutor, in stilul lor caracteristic in care cu o mana itzi dau si cu doua itzi iau, sperand sa sufle biznisu de sub nasul norvegienilor. Acestia nu s-au lasat insa si pana la urma au castigat, dar nici metodele lor n-au fost tocmai crestine, iar la mijloc au fost prinsi catziva oameni nevinovatzi.

Povestea e spusa din perspectiva unui scafandru norvegian (gagiu ala mic din Headhunters) al carui frate moare in timpul uneia din scufundari. Eroul devine obsedat de ideea ca n-a fost vorba de un accident, iar scafandrii americani venitzi sa-l antreneze (Wes Bentley din American Beauty, revenit dintr-un lung hiatus de cariera datorat heroinei) se comporta suficient de ciudat sa confirme asta.

Filmul are patina anilor 70 (mustatzi, parpalace, tehnologie aproape steampunk) si spiritul marilor filme conspiratzioniste despre insemnate momente istorice. E facut de un specialist al thrillerului scandinav (a mai facut Insomnia, ala remakeuit de Christopher Nolan). Pentru fanii acestui gen de film creca e excelent.


The Suspect

In viatza mea n-am vazut atata alergatura adunata intr-un singur film. Creca una din scenele de urmarire a durat juma de ora fara oprire. De fapt cea mai mare parte din timp vezi doar urmariri, cu cateva opriri, cand mai obosesc personajele sau mai moare cate unu si tre sa se opreasca. Explicatzia sta in faptul ca regizorul e cascador la baza.

Coreea de Sud are deja Hollywoodul ei. Sa nu ne mai kkm atata cu cinema-ul coreean vizionar, ca nu e atat de diferit de cel american. Coreea de Sud e un mic outpost american ultracapitalist pe care americanii s-au chinuit mult sa-l tzina in picioare, in ciuda presiunilor din zona, cam ca si cu Israelul. Cinemaul de la Seoul e facut sa atraga atentzia americanilor (de unde si numarul de remakeuri si ucenicia regizorilor coreeni in SUA). Au si coreenii Brusc Willișii lor, Vin Dieselii lor etc. Sigur, mai au si din astia mai fukkedup, gen Kim Ki-Duk, dupa cum si americanii mai au din cand in cand cate unu care face nota discordanta. Da in esentza e acelasi lucru. Filmu asta de exemplu ar putea face parte fara probleme din seria Bourne.

Povestea e despre fratzia dintre cele doua Corei, manifestata aici prin rivalitatea dintre doi spioni - unu venit din Nord si folosit pe post de tzap ispashitor de catre autoritatzile din Sud, si unu din Sud care incearca sa-l prinda ca sa nu apuce sa duca o retzeta de anthrax la guvernu din Nord. Treaba e ca ambii sunt manipulatzi de politicieni cu o agenda ascunsa, asa ca in timp ce se alearga cei doi mai tre sa se opreasca, sa cugete daca nu-s luatzi cumva de fraieri.


Magic Magic

Filmu asta n-a mai ajuns la TIFF, desi era pe program cu cateva zile inainte sa inceapa. L-am vazut totusi si il pun in lista asta.

E un teen-movie atipic, care incepe ca un horror (niste tineri merg la o cabana izolata si sinistra), dar se transforma din mers intr-o drama realista excelent jucata de tinerii actori. O hipsteritza americanca se duce in excursie taman in Chile, unde au invitat-o niste preteni de-acolo. Odata ajunsa, realizeaza ca natura nu ii prea prieste, ca tot McDonaldsu de-acasa era mai bun. Se streseaza cand vede oi, caini, cai, nu ii place apa care nu vine din robinet, face alergie la orice, se isterizeaza cand vede o pasarica moarta, ii ies bube etc. Genu de chestii care se intampla celor din #unitisalvam daca-i trimitzi sa traiasca o saptamana la Rosia Montana. Pe masura ce filmul avanseaza, starea psihica a eroinei se degradeaza si incep sa apara semne ca ar fi posedata. Ramane de stabilit daca e posedata de diavol sau de fitze, si in ambiguitatea asta stau calitatzile filmului.

Emily Browning pare condamnata sa joace doar in filme despre femei nebune (Sucker Punch, The Uninvited). Apare si geekul Michael Cera (Scott Pilgrim) intr-un rol atipic misto, de cacanar nesimtzit.


Adult World

O hipsteritza poetesa care viseaza la succesul literar isi castiga existentza ca vanzatoare intr-un sex shop, ceea ce o tulbura putzin, avand in vedere ca e virgina si cam plina de fitze. In paralel il mai stalkuie pe poetul local, John Cusack, incercand sa se foloseasca de aceasta pentru a penetra mediile intelectuale, insa prietenia lor se duce pe rapa dupa ce acesta ii publica o poezie intr-o antologie umoristica intitulata Shit Poetry. Distrusa si fara viitor, fata incearca sa se resemneze trimitzand poezii la revistele erotice din magazinul la care lucreaza.

E un fel de coming of age movie, despre varsta aia oribila cand chiar tre sa intri in campu muncii, iar viatza tzi se cam termina si faci pe dracu in patru ca sa traiesti in denial (inclusiv sa urasti de moarte lumea care itzi spune adevarul si itzi zgandare stima de sine). Cum eu am trecut demult de varsta asta, filmu nu m-a prea atins, dar m-am bucurat sa-i revad pe doi din protagonistii American Horror Story (Evan Peters si fiica lui Eric Roberts) si chiar pe John Cusack care, slava domnului, a imbatranit in sfarsit (ma temeam ca s-a blocat pe 28 de ani).

 A Touch of Sin

Dupa ce a aparut Magnolia in anii 90, s-a tot dat tarcoale pe la marile premii cu filme din astea puzzle, alcatuite din povesti slab conectate intre ele, care converg spre o senzatzie generala ca toate se leaga in cosmosu asta, intr-un fel sau in celalalt fel. Dar americanii macar aveau simtzu epicului, le mai insiropau cumva, sa reusesti sa duci la capat un astfel de film.

Cand ma bucuram ca am scapat de trendu asta, iata ca vin chinezii sa il revigoreze cu acest film ultra-proletar despre ce inseamna sa traiesti in China neo-capitalista cu fundatzie comunista, sa fii sarac rupt in cur cand la orizont vezi zgarie nori acoperitzi de smog. Povestea e un calup de 4 istorioare inspirate din presa lor cotidiana - sinuciderile de la fabricile Foxconn, ceva cu o pedichiurista care si-a omorat un client, ceva cu un miner frustrat care isi impusca shefu. Fiecare poveste e lenta si anosta, pana in ultimul minut cand cate unui personaj ii sare clapa si face o chestie nasoala, da nasoala de tot. Spre deosebire de filmele-puzzle americane, aici povestile sunt foarte slab legate intre ele, putea fi bine mersi un calup de scurt-metraje si probabil nu as fi cascat atata.

Critica pare sa-l aprecieze pe regizoru asta, e pretentzios fara sa fie artsy fartsy, zice chestii serioase care intereseaza pe totzi cei care se tem de capitalismul chinezesc, si in momentele sale lente are si ceva din realismul asta kkcios romanesc, in care personajele nu fac nimic, ci se uita pe geam si se gandesc, dracu stie la ce. Un film ambitzios, solid, dar muuuuult prea social pentru gusturile mele.

Europa Report


Un fel de Space Odyssey al omului sarac, facut de un regizor din Ecuador cu o distributzie internatzionala la care participa Sharlto Copley (District 9, Elysium), gagiul din Girl with a Dragon Tattoo (varianta suedeza) si Anamaria Marinca a noastra care are un accent englezesc cool de cand a jucat in Dr. Who si pare ca s-a invartit foarte bine (in urmatorul ei film va juca alaturi de Brad Pitt).


Desi e un SF de ala cosmic, cu o nava spatziala care merge pana la Jupiter sa pescuiasca la copca sub ghetzurile satelitului Europa, producatorii s-au zgarcit foarte tare la buget asa ca sentimentul cosmic al filmului e aproape nul, se vede prea tare ca totul se petrece intr-o garsoniera. Pana la un punct mi-a amintit de Odiseea Spatziala a lui Clarke (care prin volumu 3 daca nu ma insel, se petrece tot pe o Europa suspectata de a cataliza viatza in adancurile sale), insa feelingul de odisee spatziala lipseste cu desavarsire aici – astronautzii ajung foarte repede pe orbita, aeuropenizeaza super rapid, observa niste luminitze in oceanul de sub banchiza si incep sa se panicheze. Filmul e mult prea scurt si ieftin pentru a stimula acel sense of wonder vizat de acest soi de SF.


 Banklady

Nemtzii nu prea au nici femei frumoase, si nici gusturi vestimentare, asa ca e cumva logic faptul ca eroina acestui film a devenit foarte simpatizata in ciuda faptului ca si-a petrecut mare parte din viatza jefuind banci alaturi de iubitul ei. A ramas in istorie drept prima talharitza in Germania, precum si pentru stilul vestimentar/coafeuz pe care il folosea pentru a se deghiza.

Filmul e un Bonnie and Clyde nemtzesc facut de Christian Alvart (Antikorper si, intr-o scurta escapada la Hollywood, Pandorum). Placut la vedere, foarte atent la detaliile decorative (RFGul anilor 60-70), filmul e un divertisment usurel, surprinzator de vesel si pozitivist avand in vedere ca vine din Germania si e despre niste talhari. Dar, cum ziceam, au avut si nemtzii in istorie o femeie frumoasa care se imbraca frumos, asa ca au trecut cu vederea riscul ca acest film sa fie vazut drept o glamorizare a violentzei si talhariei. Ceea ce e, de fapt.

20000 Days on Earth

De cand a scapat si de Mick Harvey, Nick Cave a intrat pe o panta megalomaniaca si i s-a parut o idee buna sa faca un documentar despre cat de cool e el si ce ghiuluri mari are pe degete. Un amic mi-a zis ca de vina e Warren Ellis, cu care Nick Cave a dezvoltat un fel de relatzie gay - vezi si numeroasele soundtrackuri pe care le-au facut in ultima vreme. In filmul asta la un moment dat Nick Cave il pupa pe gura si zice ca isi petrece mai mult timp cu el decat cu nevasta-sa. Paradoxal, nevasta nu apare deloc in film, desi se doreste a fi un documentar biografic. Nici Mick Harvey nu apare - in schimb apar Blixa si Kylie Minogue sa spuna cateva banalitatzi si complimente. Despre majoritatea oamenilor care au avut un impact in cariera artistului - gen Anita Lane, PJ Harvey - mai nimic.

E genul de film care se face dupa ce un mare artist moare. Sper ca Nick Cave e doar extrem de vanitos, si nu extrem de bolnav. Mesajului documentarului sta in versurile preluate de pe recentul sau album cvasi-solo, repetate obsesiv in ultimele scene: Look at me now! I'm glowing! I'm flying!



Big Bad Wolves

Tarantino a listat filmul asta drept favoritul sau pe 2013 din cauza ca arata cam ca scena de tortura din Reservoir Dogs, extinsa la 2 ore. La baza filmul e un torture porn, cu catziva indivizi care il tortureaza pe unu, banuit a fi pedofil (cam ca in Prisoners).

Si totusi filmul reuseste sa fie foarte funny – in primul rand pentru ca e israelian si, n-o sa ma credetzi, dar totul e foarte funny in Israel, chiar si violentza; in al doilea rand pentru ca actorii sunt foarte simpatici; in al treilea rand pentru ca filmul isi asuma cu mare pricepere tonul de comedie neagra al pomenitei scene din Reservoir Dogs.

Pedofilul e un prof divortzat, iar cei care il tortureaza sunt un militzian care se chinuie sa obtzina o marturisire, tatal nefericit al uneia din victime si bunicul aceleiasi victime. Dupa o scurta introducere, cea mai mare parte a filmului se petrece cu astia incercand sa-i smulga unghiile si sa-i taie deshtele pedofilului. Efortul e mereu intrerupt de diverse incidente, de la o vreme tortzionarii incep sa se certe intre ei, iar politzistul sa simpatizeze cu victima.

1 comment:

krossfire said...

Mie Europa Report mi s-a parut ca a durat 3 ore. Ritmul filmului a fost pur si simplu obositor.