Tuesday, August 31, 2010

Luna muzicala 7

Dezamagirile anului

Ok, s-a cam lungit luna muzicala da promit ca asta e ultimul. Scopul lui principal e prezentarea dezamagirilor primei jumatatzi de an, tot felu de albume pe care le-am asteptat degeaba. Pe de alta parte trebe luate si ca recomandari, nu-s albume a caror existentza sa o ignori pur si simplu chiar daca la trasul liniei n-o sa le mai ascult degraba.


Anathema - We're here because we're here
Probabil capul de afis la capitolul asta sunt Anathema, care dupa ce s-au cacait pe ei o gramada de ani daca sa scoata sau nu albumu, i-au tot facut teasere ba prin concerte, ba cu piese inserate pe compilatzia unplugged Hindsight, l-au reinregistrat de nu stiu cate ori, cu contributzia lui Ville Vallo de la HIM si cu productzia asigurata de Wilson de la Porcupine Tree, deci cum ziceam, dupa toata teasereala asta sa vii cu un album care suna ca intro-urile de la Porcupine Tree e cam jenant. Bine, Steve Wilson in calitate de producator are prostul obicei de a face toate trupele sa sune ca propria trupa (a facut-o si cu Opeth la un momendat), dar orishicum nici contributzia celor de la Anathema nu e prea solida, creca aveau o idee foarte vaga despre cum voiau sa sune piesele, nici versuri nu prea aveau la indemana si l-au lasat pe producator sa faca ce vrea el cu albumu, incat nici macar piesele prezentate in avanpremiera nu mai seamana cu halu in care apar pe album. Nu stiu daca li s-au suit la cap gagicile si vinul din Romania, unde petrec tot mai mult timp datorita liniilor directe cu Wizzair, dar albumul asta n-are cum sa acopere golul ramas intre precedentul album (de acu 7 ani) si ala viitor, daca or mai scoate ceva, probabil tot peste 7 ani.

Mostra:


Si una din piesele mele favorite de pe vremuri ca sa vedetzi unde dai si unde crapa:


Serotonal - Monumental Songs of Misery and Hope
Am sperat ca dezumflarea data de Anathema imi va fi compensata de concurentza, dar n-a fost asa. Serotonal e trupa primului vocal din Anathema, Darren White, unu barbos care grohaia la inceputu anilor 90 si a dezertat din Anathema cand restul trupei au virat muzica in directzia Pink Floyd. S-a lasat atunci cu schizma intre fani, sunt aia pt care Anathema s-au compromis total prin alungarea deatherului barbos, sunt ailaltzi care habar n-au ca albumele cu White exista. In totzi anii astia, Darren White a avut multiple tentative de a se relansa, incapatzanandu-se sa-si pastreze stilul original, de parca era nu stiu ce mare scula pe bascula. A scos ceva albume doom cu The Blood Divine, incercand sa conserve stilul primelor materiale Anathema, dar iaca anul trecut s-a dat si el pe brazda si, cu trupa Serotonal, incearca intr-un mod foarte umil sa calce pe urmele actualului sound Anathema, adica sa faca exact treaba pe care s-a jurat ca n-o va face cand a plecat din trupa.

Din pacate Darren White a avut un motiv foarte bun sa plece din Anathema, si anume ca nu e in stare sa cante. Probabil daca stia, nu isi incepea cariera cu grohaieli. Acuma, dupa 15 ani de invartit in jurul cozii, il incearca si pe el curajul de a canta muzica normala. S-a si barbierit cu ocazia asta, si-a luat niste haine de hipster, arata chiar prezentabil, cu vreo 15 ani mai tanar, de parca s-ar fi intors in timp sa-si anuleze deciziile nasoale luate in viatza. Muzica Serotonal nu e chiar un dezastru, e un rock alternativ mai chinuit, vocea lui White se straduie sa fie melodica dar e foarte limitata asa ca uneori mai racneste cate una, dar nu deranjant, cat sa dea o tusha mai bruta unor refrene. Si instrumentistii par cam incepatori, asa ca albumul Serotonal e undeva la nivelul la care erau Anathema cand au scos Eternity in 96, adica un album plin de ambitzii dar si de falseturi si de o palida incercare de rock progresiv sau alternativ, cred ca nici lor nu le e clar.

Una din piesele mai sprintene si mai ok ale albumului:


Si cam cum suna Anathema cand mi-am luat eu prima caseta cu ei:


3 - Revisions
Albumu asta nu e defel rau, dezamagirea consta in faptul ca fusesem convins ca e album nou si cand colo e o compilatzie de piese vechi revizuite. Trupa anuntzase un album proaspat in 2010 si eu am crezut ca e asta, de aici dezamagirea. Se pare ca va iesi si ala proaspat, dar se mai amana un pic. Altfel, e un punct excelent de abordare a trupei 3 (sau Three, atentzie, sunt greu de cautate pe net din cauza numelui stupid). Cand te uitzi la trupa asta, nu dai 2 bani pe ei, arata ca aia de la Animal X, poate chiar mai tinerei. Din poze itzi vine sa zici ca-s trupa de nu-metal sau punk adolescent. Cand colo, 3 e una din cele mai cool trupe progresive a momentului, dar nu unul foarte complicat si ultraorchestrat, ci mai degraba ceva intre Rush si Coheed&Cambria (cu care dealtfel sunt rude de sange, vocalu din 3 e frate cu unu din C&C). E foarte bun soundul trupei, curat ca cristalul, piesele sunt scurte pt genul progresiv, pe alocuri o dau inspre indie si rock alternativ, dar nu mult, influentzele Rush sunt cele predominante. E mare lucru ca o trupa asa tanara canta asa ceva, si e si mai mare mirare ca au deja 6 albume si mai sunt implicatzi in inca vreo 5 trupe sau proiecte solo. Acu catziva ani au fost invitatzi sa se alature lui Dream Theater si Opeth in turneul Progressive Nation, deci va datzi seama ca e treaba serioasa cu feciorii astia. Cum ziceam, intra la dezamagirile anului din pricina faptului ca au scos albumul asta de revizii in loc sa scoata material nou dar pt cine nu i-a mai ascultat e bun si asta.

Clip mai vechi:


Darkthrone - Circle the wagons
Nici pe astia nu-i corect sa-i cataloghezi drept dezamagire, pt ca de la astia nu ma asteptam la nimic. Ba mai mult, ce au scos e chiar interesant (dar la modul nasol). Darkthrone e trupa unui poshtash norvegian, Fenriz, care in anii 90 a izbucnit pe scena black metal cu cateva albume respectate de fani tocmai datorita naturii foarte necizelate, brute, adica albume de alea de le poate inregistra oricine care tzine suficient de mult sa se prosteasca.

Black metalul asta a explodat in Norvegia la inceputul anilor 90 ca o forma patologica de punk, cu o estetica sado-maso imprumutata de la filmele Hellraiser, nomenclatura luata din opera lui Tolkien si machiaje luate de la Jokerul din Batman. Desigur, lucrurile astea n-o sa le recunoasca nici un blacker, caci de 20 de ani ei se dau de ceasu mortii sa credibilizeze cultural genul, asociindu-l in mod fortzat cu istoria vikingilor (desi un viking adevarat, daca ar calatori in timp pana in zilele noastre, 100% n-ar asculta black metal). Paradoxal, putzinele trupe care si-au asumat corect radacinile horror ale esteticii black metal (Cradle of Filth, Dimmu Borgir) sunt discreditate constant ca fiind tradatoare ale autenticitatzii black care, vezi doamne, ar avea radacini filozofice si istorice ancestrale. Ca sa sustzina aberatzia, blackerii au investit foarte mult in studiu si in impregnarea black metalului cu tot felu de aspecte culte, de la versuri si teme arhaice pana la elemente muzicale folk, mai intai vikinge (teoretic), ulterior specializate pe diverse specificuri geografice (avem azi black metal banatzean, bucovinean, sumerian, amerindian, indonezian si naiba mai stie de care). Asa ca, de voie de nevoie, black metalul a reusit sa-si creeze imaginea culta de care aveau nevoie disperata la finele anilor 80 cand vandalizau biserici si erau fugaritzi de dirigintzi si parintzi pe coclaurile care le-a inspirat dragostea pentru natura.

Recent insa, black metalul a inceput sa primeasca cateva lovituri ideologice majore, care au zguduit "puritatea" genului, venind chiar de la nucleul tare al trupelor care au inceput sa se dezica de principiile fundamentale. Mayhem s-au apucat de un doom patologic inspirat de colaborarile cu Sunn O))), Skitliv si japonezii Sigh au inceput sa colaboreze cu folkistii gay ai lui David Tibet (Current 93), membrii Gorgoroth au iesit din dulap recunoscand ca-s gay si apucandu-se de cantat grunge (in Audrey Horne), aia de la Emperor au luat-o razna demult (Mortiis, Green Carnation, Ihsahn etc.) Nu mai vorbesc de Ulver, Manes si ailaltzi care au apucat-o pe niste carari care i-au lasat pe blackeri complet cu ochii in soare. Raman insa suficiente trupe din generatziile mai tinere care tzin sus stindardul genului. Oricum, nici in ziua de azi blackerii n-au rescunoscut de unde au imprumutat machiajele alea kkcioase. Cred ca Euronymous (mentorul scenei black de la finele anilor 80) a luat secretul cu el in mormant cand a fost omorat de ucenicul sau, contele Grishnack (acest Luke Skywalker al metalului, cunoscut prin trupa Burzum, care probabil a innebunit subit afland originile machiajului black metal).

Revenind la Darkthrone, si poshtashul Fenriz isi aduce cu noul album contributzia la subminarea genului la ale carui baze a contribuit. De fapt el cam tot timpul a stat departe de latura asta cosmopolit-folclorica si s-a incapatzant sa conserve radacinile punk ale genului. Dupa ce anul trecut a reinviat proiectul de stoner doom Valhall, anul asta a scos nou album Darkthrone, Circle the Wagons, care e, spre marea disperare a blackerilor de pretutindeni, un album de punk proletar.

Una din piesele mai breze ale noului album:



Ov Hell - The Underworld Regime

Tot din zona black metal, Ov Hell e proiectul de superstaruri initziat de King Ov Hell (tipu de la Gorgoroth care NU s-a declarat (inca) gay) in incercarea de a obtzine iertaciune de la fanii care l-au renegat dupa infiintzarea trupei de grunge Audrey Horne. O legatura importanta cu precedentul paragraf e ca albumul suspomenit al lui Darkthrone are pe coperta dedicatzia Anti King ov hell. Nu stiu ce au astia de impartzit, dar proiectul Ov Hell este unul de black metal cinstit, avandu-i printre membri pe vocalu de la Dimmu Borgir, tobosaru de la Satyricon, unu de la Enslaved si unu am uitat de unde, adica spuma blackului norvegian. Partea nasoala e ca suna ca un album Dimmu Borgir din care scotzi clapele. Am observat un prost obicei al acestor grupuri de superstaruri, care suna mai prost decat trupele din care provin acestia, probabil isi pastreaza ideile bune pt trupele originare si folosesc reuniunile astea pe post de exercitziu si metoda de muls bani.




The Knife - Tomorrow in a year
The Knife e o trupa de dance si pop. Etichetele astea in Romania au niste implicatii foarte sumbre, te duc cu gandul la Andre, Bambi, Jimmi Jimmi in bikini si alte proiecte sinistre. Sunt oameni care cand aud de muzica dance intra in soc anafilactic numai din pricina rezonantzei pe care o are termenul cu istoria recenta a muzicii romanesti. Nu va fie frica, la scandinavi treaba sta un pic altfel. La ei dance inseamna ABBA si A-ha. Atzi intzeles ideea, e cam ca diferentza dintre Regele Suediei si basescu.

Acu ceva ani suedezii The Knife au scos Silent Shout, unul din cele mai tari albume ale decadei, ascultat de toata lumea, fie ca erai rocker, metalist, jazzer, clubar, filarmonic ori hip hoper. N-a intampinat rezistentza si nu-s multe trupe care sa atinga performantza asta. Ulterior gagica din The Knife a scos sub numele Fever Ray inca un album simpatic, dar pe ansamblu se simte o oarecare delasare din partea lor dupa succesul fulminant.

In 2010 trebuia sa vina noul album. Si a venit, doar ca nu intzeleg nimic de pe el. Tomorrow in a year e, mare atentzie, o opera pop inspirata din Originea Speciilor a lui Darwin si are drept colaboratori niste mezzosoprane, DJi si pop staruri daneze, germane si suedeze. Evident, nici din asta nu se intzelege cu ce se mananca albumul. Muzica e prea experimentala si e la polul opus fatza de eticheta dance de care aminteam. E un fel de tentativa pop-simfonica-ambientala cu iz de soundtrack si putzina voce. Are ceva din proiectul Elend (soprane gotice), din soundtrackurile Ulver, ceva drum'n'bass si albumul Songs from a Distant Earth al lui Mike Oldfield. Doar 1-2 piese au ceva versuri palpabile in ele, care sa te duca cu gandul la The Knife de altadata. In rest e un experiment ultraelitist, ultra-artsy si incomprehensibil. Proiectul e foarte interesant, dar intra la dezamagiri pt ca asteptam un album "normal" iar asta e dificil de ascultat de la un cap la altul (mai si dureaza o ora jumate).

P.S. Se pare ca albumul e de fapt soundtrackul unui performance live prestat de o companie daneza de teatru si fara partea vizuala isi cam pierde rostul. O mostra live putetzi vedea aici:



Un reminder din vremurile dance ale trupei (ala de la voce e un transsexual, creierul trupei e cocalaru ala in trening):



Si o mostra de pe albumul solo Fever Ray:




Korn - Korn III: Remember Who You Are

Noul album Korn reprezinta unul din cele mai nasoale trenduri din istoria muzicala a ultimei decade, si anume albumul "back to the roots". Bazat pe observatzia corecta a departamentelor de marketing ca unii fani au obiceiul sa se blocheze mental pe primele 2-3 albume ale trupei favorite si sa reactzioneze negativ la orice tentativa experimentala sau de evolutzie, s-a inventat aceasta metoda de muls bani si recuperat fani: albumul "ca pe vremuri".

Din pacate foarte putzine albume de soiul asta si reusesc sa ofere niste piese proaspete, majoritatea fiind reciclari menite sa gadile orgoliile fanilor "adevaratzi". De-a lungu vietzii mi-a fost dat sa aud albume nasoale de pe trendul asta, venite de la My Dying Bride (campionii acestui gen de balacareala), Moonspell, Iron Maiden, Metallica, Paradise Lost, Judas Priest si multzi altzii. Singurele albume "back to the roots" faine care imi vin in minte sunt Paradise Lostul de anu trecut (dupa multiple tentative ratate ale trupei) si Amorphisul de acu 2 ani.

Korn incearca si ei trucu asta, aflatzi probabil in foame de bani dupa decaderea accelerata a genului nu-metal si multiplele pierderi de componentza suferite de trupa. Albumul de debut Korn ramane unul de top 5 nu-metal si unul din cele mai influente din istoria rockului insa de pe la al 3-lea album, odata cu devenirea mainstream a grupului muzica li s-a diluat foarte tare si soundul a inceput sa incorporeze tot felul de experimente ratate - hip hop, clape, elemente electro si industrial, la un moment dat chiar o tentativa gotica - integrate intr-un mod foarte fortzat in muzica nu prea flexibila a grupului. Apoi a inceput si un circ legat de convertirea la baptism a chitaristului Head care a infiat 1000 de orfani indieni (cifra nu e exagerata) si s-a dezis total de Korn, scotzand chiar un album interesant de nu-metal crestin cu ajutorul prietenilor care i-au sustinut decizia (unu de la King Crimson si unu de la Perfect Circle). Albumul lui Head a fost mult mai bun decat tot ce a scos Korn in ultima decada, iar pentru anul asta baptistu a anuntzat si o continuare. In timpu asta trupa mama a mai pierdut si tobosharu si uite asa au ajuns sa cante si la Tg. Mures (la Peninsula), acu cand nu mai da nimeni 2 bani pe ei.

Asa ca tot ce le-a ramas de facut a fost sa-l caute pe producatorul albumului de debut, Ross Robinson (parintele real al soundului nu-metal) si sa-l roage sa le mai faca un album ca pe vremuri. Dupa divortzul de Korn, Robinson a pus umarul la lansarea Soulfly, Limp Bizkit, Slipknot, Machine Head (perioada nu-metal) deci si-a pus o amprenta mai puternica asupra muzicii decat Korn de capul lor. Daca va intrebatzi de ce albumul asta se numeste Korn III (desi trupa are vreo 10 albume), e din cauza ca e a treia colaborare cu Ross Robinson (prima din 1996 incoace). Soundul este intr-adevar cel de pe vremuri, aspru si vibrant, dar ca in majoritatea albumelor "back to the roots" e prea evidenta disperarea de recuperare a zilelor de altadata, treaba care nici nu cred ca va fi posibila vreodata fara membrii pierdutzi pe drum. Pana una alta astept mai cu interes noul album de metal baptist al lui Head.

O mostra de pe noul album:



Si una de pe albumul de debut al lui Head:



Enemy of the Sun - Caedium
Asa cum Ross Robinson e parintele soundului nu-metal, producatorul polonez Waldemar Sorychta e parintele soundului gotic metal european, prin mainile sale trecand primele albume Moonspell, Gathering, Sentenced, Tiamat, Samael, Lacuna Coil si multe altele. Ba pe unele a si participat ca kitarist sau clapar de studio. Acu 15 ani l-a apucat si ambitzia de a-si face propria trupa, isprava pe care a reusit-o cu ajutorului tobosharului, pe atunci proaspat expulzat din Slayer, Dave Lombardo. Rezultatul a fost Grip Inc., una din cele mai experimentale trupe de thrash (un contrast interesant cu vocal punk si chitara supermelodioasa, in dulcele stil gotic). Dupa 4 albume tari Grip Inc. s-au destramat (vocalu a murit, Lombardo a revenit la Slayer), iar Waldemar Sorychta a fost obligat sa continue sub alt nume. Enemy of the Sun e noua versiune a proiectului Grip Inc., iar albumul de debut de acu catziva ani a fost destul de incurajator, l-am pus si in topul anului la vremea lui. Din pacate noul album e un remix al primului album, aceleasi piese amestecate un pic intre ele si cu vocea mult stricata in incercarea ratata de a crea un sound mai melodios si catchy. Vocalu e prea searbad pt ce incearca sa faca.

O piesa la plezneala de pe noul album:


Si una din perioada Grip Inc.:


Dark Tranquillity - We Are the Void
Desi Dark Tranquillity la Sibiu a fost unul din cele mai bune concerte de anu asta, noul lor album e unul din cele mai nasoale. Trupa, consacrata cu death metal melodios si catchy, tzine neaparat sa cante pe acest album unul nemelodios, mai aspru dar si mai searbad, probabil in semn de recunostintza fatza de parintzii genului At the Gates. Asta cam banalizeaza albumul, dar probabil amatorii de death metal vor fi multzumitzi, nu e propruzis defectuos, ci doar monoton si searbad.

Singleul noului album:


Si una din vremurile mai bune:



Fozzy - Chase the Grail
Asta e incarnarea crestina a trupei de redneck rap metal Stuck Mojo. Mojo sunt foarte cool, dar in varianta Fozzy vocalu (rapper negru) a fost inlocuit cu super starul de wrestling Jericho care va datzi seama ca nu s-a prea omorat la viatza lui cu studii muzicale. Nu ca rapperu de la Mojo s-ar fi ocupat, dar la el nici nu era cazu. In schimb Fozzy are un stil mult mai melodic care se risca chiar la balade si orchestratzii progresive si refrene fredonabile pe care wrestlerul se prezinta intr-un mod destul de plat, cam ca ala de la Stone Sour. Iar cand o mai da si cu pian si giugiuleala suna chiar nasol. Proiectul Fozzy are deja 10 ani si 4 albume si nu toate suna rau, dar alea care suna bine (All that Remains) e din pricina ca seamana mai tare cu Stuck Mojo, cu accentul pe chitari gen Pantera si un pic de zbierat. De mentzionat ca nici afilierea la white metal (=prin opozitzie cu black metalul, asta ar fi rockul crestin) nu e chiar de bun augur. Bine, si la Stuck Mojo versurile erau ultrapatriotice si ostentativ americane dar reuseau sa fie funny si catchy. Insa la Fozzy, wrestlerul asta care isi dezvaluie latura meditativa si pe alocuri chiar simfonica e cam insipid. Si e pacat, ca piesele sunt destul de complexe (ultima piesa e chiar o miniopera progresiva de un sfert de ora cu clape si versuri din Biblie).

Una din piesele mai reusite ale albumului:



O piesa din vremurile mai simple si mai bune ale trupei:


Si una cu vocalu negru la voce, de pe vremea cand activau sub numele Stuck Mojo:

3 comments:

AxelPain said...

Salut!As Dori schimb de linkuri cu acest blog
Adresa este http://avataremessengergratis.blogspot.com/
Nume:Avatare Messenger Gratis
sau
Adresa Este: http://justmydesktopblog.blogspot.com/
Nume:Just My Desktop
Trimitemi si tu numele si adresa care sa o adaug
Rog Seriozitate
Trmitemi un raspusns ms!!!

Garm said...

Probabil Fenriz nu este de acord cu conceptul de "supergrup" blackmetal. Black metalul trebuia sa insemne cu totul altceva. La capitolul albume "back to the roots" bune poti adauga si Night Eternalul celor de la Moonspell care rupe...

Altfel, in masura in care conteaza parerea publicului, eu vreau si o luna muzicala 8 :D.

Li said...

n-aveam cum rata concertul KoRn de aici dar s-a intamplat exact cum prevedeam - clasicele au rupt, restul...trist. si mie mi-a placut mult mai mult ce a scos Head, chiar daca nu mai are acelasi farmec de acum un deceniu, dar e clar ca el era motorul muzical al trupei. nici nu vreau sa imi aduc aminte de clownul pe care il au acum la tobe, ca imi creste tensiunea. si problema cu albumul e ca nu e deloc back to the roots. n-am avut rabdare decat vreo 3 piese, dar stilistic nu are absolut nicio treaba nici cu selftitled, nici cu life is peachy, e un pic mai greu decat precedentele si atat. a fost fain totusi sa prind live soundtrackul adolescentei mele :)