Friday, April 14, 2017

Maraton de Oscaruri asa si-asa: Hacksaw Ridge, Inherent Vice, The Hateful Eight, Imitation Game, Amour

Iaca inca nishte spicuiri de pe la Oscaruri - astea nu le-as recomanda drept musai, am avut unele dificultatzi de rabdare la ele dar na, au fost la Oscaruri. In mare sunt bune, dar greu de suportat de la un capat la altul.

 Hacksaw Ridge

(regizat de Mel Gibson, reintrat in gratziile producatorilor evrei de la Hollywood)

Unii zic ca e din cauza filmului Passion of Christ, altzii ca e din cauza unei glume antisemite (probabil legata tot de acel film), dar de vreo 10 incoace Mel Gibson se plange ca retzeaua de producatori evrei de la Hollywood s-au unit impotriva lui, impunand boicot si embargou asupra carierei sale. De atunci acesta n-a mai primit finantzare, cat o fi el de Mel Gibson si cu tot portofoliul sau (triumfator atat la Oscaruri cat si in plan comercial). De atunci tot bate degeaba la ushi, se tot gandeste ce sa faca, cum sa faca, si pana la urma uite ca a gasit intzelegere la biserica adventista de Ziua a Shaptea. Christos a-nviat!

Creca toata lumea stie deja povestea noului sau film - un soldat adventist refuza sa puna mana pe arma desi doreshte foarte tare sa mearga pe front, sa-si apere patria atacandu-i pe altzii (modelul de patriotism american). Colegii sai de detashament nu prea-l au la suflet, shefii nici atat. Unii incearca sa-l scoata drept nebun, altzii incearca sa-l judece la Curtea Martziala, unii incearca sa-l sape, altzii sa-l bata de-a dreptu etc. Pana la urma tot ajunge pe front, prin bataliile alea din insule cu japonezi, iar acolo are un rol major intr-una din batalii, reushind sa salveze o gramada de colegi, inclusiv dintre cei care ii facusera zile negre. Pe cine nu te lasa sa traieshti sa nu lashi sa moara, e morala filmului.

Cand e vorba de filme de razboi americanii fac propaganda fara nicio rushine. Aici propaganda e dublata de cea creshtin-adventista. Daca filmul ar fi fost romanesc probabil toata lumea radea de el si probabil ca ar fi fost facut de Sergiu Nicolaescu. Dialogurile sunt teribil de simplificate, imi si inchipui pe aia de la Hollywood cum il instruiau pe scenarist sa nu puna replici mai lungi de un rand, ca in ziua de azi nu mai are lumea rabdare de vorbarie. Asta face personajele sa para semiretardate, ori poate chiar asa erau - americani simpli si patriotzi, animatzi de ura impotriva a tot ce vorbea alta limba decat "americana" si impotriva a tot ce nu e creshtin.

Totusi (uite cum o-ntorc), m-am simtzit bine la film. Mel Gibson e un regizor cu larga experientza in manipulari emotzionale, iar povestea din spatele filmului e suficient de adevarata incat, in cele din urma, sa se lipeasca (daca nu esti un hipster cinic si mizerabil ca mine, that is). Mie mi-a placut ca filmul are la mijloc o scena de batalie din aia superhorror, ca in Saving Private Ryan, doar ca umpic mai altfel, filmata in alt stil si cu o locatzie foarte diferita (o stanca nasoala pe care astia se catzarau pe franghii in timp ce japonezii le scuipau in cap). 



*********************************************************************


Inherent Vice

(regizat de Paul T. Anderson, dupa romanul lui Pynchon)

Foarte dificil de urmarit acest film, mai ales daca atzi avut dificultatzi cu dialogurile sezonului 2 din True Detective. Si aici se vorbeshte cu jumatate de gura, cu replici neterminate, cu insinuari la detalii foarte marunte din scene care scapa ushor atentziei (avand in vedere si lungimea filmului). Contribuie la asta si ca buna parte din personaje sunt drogate, incapabile sa se exprime coerent, dar cine a avut vreodata un iubit/o iubita alcoolica o sa se descurce. Filmul e foarte placut ochiului, cu costume si freze sublime, care au ceva dintr-un alt mare film al aceluiasi Paul T. Anderson, shi anume Boogie Nights.

Nu e chiar un film incomprehensibil cum zic unii, doar ca necesita o atentzie bine focalizata si nu cineva care vrea doar sa afle ce se intampla in poveste. Unele probleme deriva si din materialul original - romanul "politzist" al enigmaticului Thomas Pynchon, autor celebru pentru textele sale criptice si dense. Cred totusi ca regizorul a facut o treaba excelenta in a face materialul filmabil (a si fost finalist Oscar pentru scenariu) si, chiar daca multzi spectatori ar zice altfel, filmul e laudabil de coerent (insa doar la a doua vizionare, prima m-a cam pierdut si pe mine).

Pana la urma e doar o poveste politzista simpla, din aceeasi ramura cu True Detective (sezonul 2) sau L. A. Confidential: intr-o Californie urbana bantuita de hipiotzi si gagici cu creerii friptzi de la droguri au loc unele abuzuri de coruptzie sistemica care se soldeaza cu crime si disparitzii. Joaquin Phoenix e un detectiv particular avid consumator de iarba si bantuit de gagicile care i-au dat papucii (dar se mai intorc la el pentru cate un favor). Uneori din noroc, alteori din capacitatzi intelectuale nebanuite, omul reuseste sa descoase tzesaturi complexe in care sunt amestecate personaje secundare exotice (Josh Brolin, Eric Roberts). E si un oarecare spirit noir de moda veche (femei fatale, detectivi viciatzi dar pasionali) ingenios translatat pe alte timpuri si alte coordonate decat ce shtim din standardele naratziunii/cinema-ului noir.

Cel mai important totushi e ca filmul e o reala provocarea pentru epidemia de deficit de atentzie care ne decimeaza populatzia.


*********************************************************************

The Hateful Eight

(regizat de Quentin Tarantino, dupa propria logoree)

Tarantino isi face aici de cap cu 3 ore de dialog, din care cica a taiat 20 de minute pentru versiunea de cinema. Doamne feri sa nimeresc la vreun Director's Cut. Avem aici o demonstratzie de exces si auto-indulgentza in ce priveste exercitarea meseriei de scenarist, in detrimentul celei de regizor.

Calitatzile cu care si-a facut reclama filmul (muzica si formatul de imagine imprumutat de la westernurile italiene de pe vremuri) se consuma in primul sfert de ora. Restul e o piesa de teatru care se desfashoara intr-o bucatarie unde nu prea e loc nici de muzica epica si nici de Panavision. Se mai putea taia lejer inca o jumatate de ora, avand in vedere ca o parte din dialoguri sunt doar Tarantino-rambling fara nici o legatura cu intriga filmului, iar unele personaje n-au nici un alt rost decat sa ocazioneze cateva replici inutile in plus.

Dupa ce ne-a obishnuit deja cu caracterul referentzial si reverentzial al filmelor sale, Tarantino incearca aici sa se justifice ca ar fi vrut sa faca o versiune western a filmului The Thing, ceea ce nu e chiar o gluma: il avem pe Kurt Russell, totul se petrece intr-o cabana sechestrata de viscol, cu personaje care se suspecteaza reciproc de intentzii rele si identitate mincinoasa, avem chiar si funia de mers la buda. Toate astea functzionau de minune intr-un horror paranoid ca The Thing, dar nu prea se leaga aici, caci la fiecare pas actorii incearca sa-tzi faca cu ochiul sugerand ca totul e la mishto.

Samuel Jackson pare bagat in film doar ca sa bifeze o obligatzie si o asteptare a publicului. Tim Roth si Michael Madsen sunt prezentzi sa ne reaminteasca ca Tarantino a mai facut genul asta de stage-play cu Reservoir Dogs (insa pe atunci avea simtzul timpului si al ritmului), iar Channing Tatum chiar nu e facut pentru genul asta de filme. Finalista Oscar Jennifer Jason Leigh si Kurt Russell sunt singurele personaje care pun suflet. Ea joaca rolul unei hoatze care tot mananca bataie de la barbatzi, deci Tarantino contrabalanseaza cumva necazul de care se plangea CTP prin recenziile sale (Mad Max, Star Wars) cum ca noile blockbustere sunt excesiv de feministe.



*********************************************************************


The Imitation Game

(regizat de Morten Tyldum, autorul lui Headhunters)

An nasol a fost la Oscaruri in 2015, daca asta a fost unu din favoritzi, cu 8 nominalizari. Toate ingredientele pareau promitzatoare - regizorul norvegian Morten Tyldum a facut doua din cele mai dragutze thriller scandinave din memoria recenta (Headhunters si Fallen Angels), Benedict Cumberbatch e un actor interesant si pe val, pe Charles Dance e mereu o placere sa-l vezi, iar Alan Turing e unul din eroii mei personali si cel care m-a determinat sa incep o cariera in domeniul inteligentzei artificiale. Sursa problemelor creca e scenariul, unde mai pui ca in acelasi an si la aceleasi Oscaruri mai avem si filmu ala despre Stephen Hawking, care e cam aceeasi chestie. O fi fost anul geek-awareness, dar Hawking are macar avantaju ca i-au facut filmu inainte sa moara, deci poate sa se si bucure de bani. Sper sa se faca si despre mine un film inainte sa crap.

Din pacate Imitation Game e o versiune mai siropoasa a lui Beautiful Mind, si nici ala nu era tocmai lipsit de siropuri datatoare de diabet. Dar macar stia sa se faca simpatic si avea un scenariu scris cu cap, ori asta e doar o colectzie de clishee despre oameni desteptzi, si nici macar faptul ca protagonistul e gay nu reuseste sa faca filmul interesant, aspectul fiind impins la coltz pana spre final (ma rog, se mai reflecta pe parcurs in faptul ca se casatoreste cu personajul Keirei Knightley).

Desi Turing e practic parintele a tot ce numim azi calculatoare si un actor principal in oprirea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii vremii au gasit de cuviintza sa-l condamne la castrare chimica pentru vina de a fi gay si indezirabil dpdv social (ceea ce i-a si provocat sinuciderea). Asta ar trebui sa ne dea putzin de gandit despre cum functzioneaza "onoarea", "justitzia", "bunele moravuri" si simtzul recunoshtintzei la animalul politic modern, insa filmul rateaza nasol dezbaterea asta.



*********************************************************************

Amour

(regizat de Michael Haneke, varful de lance al cinema-ului austriac)

Finalist la Oscaruri importante (film, regie, scenariu, actritza) si castigator pentru cel mai bun film strain, Amour-ul lui Haneke e foarte anti-entertainment, foarte lent si garsonieristic, aproape romanesc ca stil, insa si subiectul il cam obliga pe regizor sa fac filmul in maniera asta. E un film despre si pentru pensionari, semn ca Haneke a ajuns la varsta la care tre sa isi puna anumite probleme, de exemplu ce e dragostea? cine va fi alaturi de noi sa ne traga chilotzii cand vom fi paralizatzi si pensiile ne vor fi taiate? In cultura gerontofoba care incepe sa se dezvolte la noi, e un subiect deosebit de important si un film la care tinerii liberi si frumosi se uita cu spatele.

Exista si filme entertaining despre pensionari - Nebraska ori About Schmidt mi-au placut mai mult, fiind despre relatzia dintre noi si pensionari, in timp ce filmul lui Haneke ii prezinta pe pensionari oarecum izolatzi de restul umanitatzii - interactziunile cu exteriorul implica doar asistente medicale si copii nerecunoscatori. Se sugereaza ca ne indreptam spre o oranduire sociala care traseaza granitze drastice intre viatza de pensionar si viatza "oamenilor normali", pe masura ce structurile sociale ale neoliberalismului se consolideaza. E o chestiune mai complicata decat intrebarea aia simpla care ma bantuia in ultima vreme (i.e., "hipsterii astia indie o sa-mi plateasca mie pensia?")

Protagonistii sunt un cuplu de pensionari care au intrat in rutina de dinainte de moarte, rutina bruiata de un accident cerebro-vascular al femeii, care o cam scoate din circuitul normal al vietzii, chiar si al vietzii de pensionar. Haneke e un maestru al ritmului si al cadrelor statice, nu vrea deloc sa scoata filmul din viteza pensionareasca si compune scene minimaliste memorabil de lente, transformand pe alocuri filmul intr-un test de rabdare. Acea rabdare pe care va trebui sa o avem la varsta la care preferam sa nu ne gandim ca am ajunge vreodata.


Tuesday, April 04, 2017

Maraton de Oscaruri musai de vazut: La La Land, Whiplash, The Lobster, Nocturnal Animals, Hell or High Water

A venit astenia de primavara, am pierdut multa vreme jucand si Balena Albastra, asa ca mai greu cu blogul, dar iaca am apucat sa mai pescuiesc niste titluri de pe la Oscarurile recente. Filme dragutze toate, pe care le recomand cu caldura.

La La Land

(regizat de Damien Chazelle, jazz-freak si autorul lui Whiplash)

Filmul-vedeta al Oscarurilor de anul acesta e extrem de misogin, prezumand ca fetelor nu le place jazzul pentru ca n-ar fi de nasul lor, dar sunt dispuse sa se prefaca ca le place, daca au un interes amoros din asta. Din experientza personala pot sa zic ca nici macar din interes amoros n-ar fi dispuse sa asculte asa ceva. Indiferent cat le esti de drag, reactzia e concisa si fara compromisuri: I hate jazz.

Regizorul Damien Chazelle e un geek obsedat de jazz si hotarat sa se razbune pe fetele cu care nu a reusit sa impartaseasca aceasta pasiune. Cine a vazut precedentul sau film Whiplash (detalii mai jos) stie despre ce vorbesc. Toate filmele sale sunt despre jazz si despre rezistentza pe care o opun fetele, despre efortul de "mansplaining" necesar spre a le lamuri macar sa bage in seama genul. In La La Land eforturile sunt atat de disperate incat sarcina e pusa in carca lui Ryan Gosling. Daca nici el nu poate convinge o fata sa asculte jazz, nimeni nu poate. Ei bine, iata ca nici el nu poate. Emma Stone joaca aici o chelneritza care vrea sa devina actritza, deci nu are vreme de pierdut cu jazzul. A si luat Oscar pentru cat de convingator il sfideaza pe Gosling.

M-am dus la film cu inima stransa, nu mai aveam chef de inca un Chicago. O data la catziva ani americanii trag cate o oda muzicala adusa cate unui orash de-al lor - New York, New York, apoi Chicago, iar acu La La Land asta parea sa fie inchinat Los Angelesului. Sigur, actziunea se intampla pe-acolo, dar subiectul e mult mai profund decat in alte musicaluri de astea - e despre razboiul ideologic dintre fete si jazz. Dar e si despre motivele pentru care jazzul nu place in general, si cum ai putea sa faci sa placa. Intr-unul din roluri apare muzicianul John Legend, sa-i explice protagonistului ca jazzul s-a zbarcit si trebuie sa evolueze, ca nu e vina fetelor, ca e vina jazzului. E o concluzie tardiva la americani (europenii au avut revelatzia cu vreo 20 de ani mai devreme), a carei consecintza a fost manelizarea genului excelent evidentziata in film (ma intreb daca Damien Chazelle e la curent cu modul in care au evoluat lucrurile in Europa; are o datorie morala sa faca urmatorul film despre asta).

P. S. Creca se stie deja ca filmul e un musical, insa nu se abuzeaza deloc de numere de cantec si dans, mare parte a filmului consta in dialoguri si scene normale. In consecintza nu am simtzit exasperarea care ma apuca de obicei la musicaluri, iar finalul mi-a sfashiat inima dar nu pot sa-l explic fara sa dau spoilere. O sa spun doar ca nu se termina bine pentru jazz.


*********************************************************


Whiplash 

(regizat de Damien Chazelle, vezi ce ziceam mai sus) 

Whiplash e filmul precedent al jazzmanului frustrat Damien Chazelle. A castigat si asta cateva Oscaruri acu 2 ani parca. Se vede ca regizorul era mai tanar, mai increzator, mai autosuficient, isi inchipuia ca poate trai vesnic fara femei in viatza lui si ca jazzul tzine de foame. Singurul personaj feminin aici apare in doar doua scene si i se dau papucii la modul cel mai brutal posibil, sub pretextul ca ar putea candva, intr-un viitor incert, sa-l incurce pe protagonist de la vreo repetitzie. Ma rog, mai sunt niste personaje feminine de decor dar mesajul cheie e ca jazzul e un sport al barbatzilor, si inca un sport sangeros dupa care ramai cu bashici in palme si lipsit de orice urma de empatie.

In multe privintze mi-a placut mai mult ca La La Land. E genul acela de film care reuseste sa ofere un thriller psihologic superintens dintr-un subiect superbanal si niste situatzii superanoste - cam cum a fost filmul ala despre inventatorul Facebookului, sau ceva mai tarziu Margin Call despre speculantzii la bursa. Regizorul nu doar ca e pasionat de jazz, dar reusheste sa si dea genului o prezentare vizuala intensa, comunicand ingenios diverse tehnicalitatzi pe seama carora se tot cearta personajele.

Daca La La Land ar mai avea o shansa sa atraga simpatii asupra jazzului, filmul asta n-are nici o shansa. E despre un baterist de jazz torturat de dascalul sau (jucat fantastic de J. K. Simmons, de care m-am indragostit pe vremuri in serialul Oz). Protagonistul trece prin aceleasi cazne, umilintze si victorii neasteptate ca si Stallone in seria Rocky doar ca o face de unul singur, fara o femeie care sa-l sustzina moral. Adesea jazzul inseamna si o recircuitare a creierului, mai ales la bateristii ale caror membre au fost create de Bunu Dumnezeu pentru alte moduri de coordonare decat cele solicitate de gen, iar filmul asta face o treaba superba din a baga in sperietzi orice baterist rock.

Cine e cat de cat implicat in comunitatea jazz stie ca pasionatzii genului sunt disperatzi sa se disocieze de rock si de ambitziile sale "progresive", mai ales cand rockul are obraznicia de a cocheta cu influentze jazz. Rockul progresiv alearga in urma jazzului, jazzul fuge de el (adesea prin balarii), iar filmul asta ofera unele detalii de backstage privind aceasta ambitzie segregatzionista.



*********************************************************


The Lobster

(regia Yorgos Lanthimos, mare regizor grec, autorul genialului Dogtooth)

Dupa ce si-a primit papucii in urma unei relatzii de 12 ani, Colin Farrell se retrage la un azil pentru oameni carora li s-a dat papucii. Acolo are la dispozitzie 50 de zile sa isi gaseasca o pereche, termen dupa care va fi transformat intr-un animal. Shanse ar fi la o prima vedere - o vecina de palier ii promite pe fatza sex oral si sex anal si orice altceva l-ar mai coafa, doar doar sa se cupleze cu ea, insa asta nu e dragoste, e semn de disperare a femeii care se apropie de deadlineul celor 50 de zile.

Exista si unele conditzii pentru ca oamenii sa se poata cupla intre ei - de fapt una singura, sa isi gaseasca o caracteristica definitorie comuna: un balbait trebuie sa isi gaseasca o balbaita, un ochelarist trebuie sa isi gaseasca o ochelarista etc. In padurile din jurul azilului, oameni care au renuntzat sa isi mai gaseasca perechea alearga salbatici printre copaci si sunt vanatzi de locatarii azilului. Colin Farrell ia contact si cu acesti salbatici libertini ai padurilor, cu valorile acestora si cu metodele lor de a submina oranduirea oficiala a azilului.

Nu e foarte potrivit momentului acest film, mi se pare chiar in contrasens cu realitatzile pe marginea carora incearca sa comenteze. Realitatea cotidiana nu este ca societatea preseaza oamenii sa intre in relatzii si casnicii - dimpotriva, tendintza e mai degraba de atomizare si desfiintzare a notziunii de relatzie casnica. Dar poate n-am priceput eu despre ce e filmul.

In afara de aceasta mica observatzie, care poate nici nu se leaga cu ce a vrut de fapt autorul sa spuna, avem inca un film superb al grecului Yorgos Lanthimos, care sper sa-i convinga pe fani sa se indrepte si asupra titlurilor sale produse in Grecia, cu precadere Dogtooth si Alps. Nominalizarea Oscar pentru scenariu e foarte bine meritata, eu i-as fi dat si premiul.

Poza de mai jos vrea sa spuna ca totzi barbatzii-s porci, dar filmul e despre mult mai multe.



*********************************************************

Nocturnal Animals

(regizat de Tom Ford, designer vestimentar)

Story of my life: o gagica ii da papucii barbatului acuzandu-l ca e scriitor pierde-vara, in loc sa fie pragmatic si sa faca bani. Se cupleaza asadar cu altul care stie sa faca bani, insa care se dovedeste a fi un porc sinistru, un mincinos, un curvar etc. La multzi ani dupa despartzire scriitorul parasit ii trimite gagicii un roman dedicat ei. In timpul lecturii gagica se reindragosteshte de fraier. Si sa nu le batzi.

Filmul e structurat extrem de destept, cu doua fire paralele - unul care desfashoara povestea romanului citit de gagica, si unul cu evenimentele din viatza de zi cu zi a gagicii care citeste romanul. O gramada de paralele subtile se isca intre cele doua povesti - e discutabil cate din ele sunt menite sa o zgandare pe eroina si cate sunt interpretate de ea in analogie cu propriile experientze. Insa alcatuirea scenariului filmului e perfecta, contrastele si asemanarile dintre cele doua fire narative sunt cusute cu mare atentzie de designerul vestimentar Tom Ford, aflat cu aceasta ocazie abia la al doilea film (omul a fost finalist Oscar si cu A Single Man, de pe urma caruia se zvonea ca ar fi gay, insa ulterior a dezmintzit clarificand ca tot ce a vrut sa spuna e ca orice barbat care se respecta trebuie sa se lase penetrat macar o data in viatza).

Gagica e Amy Adams, campioana la nominalizari Oscar din ultimul deceniu, ramasa inca fara vreun premiu. Fostu sotz e jucat de Jake Gyllenhaal, al carui simpla prezentza intr-un film a devenit de la o vreme incoace o garantzie ca avem de a face cu un thriller de exceptzie (cred ca si le alege anume incat cinefilii sa se poata baza pe prezentza lui in distributzie). Roluri mari mai fac Michael Shannon (nominalizat Oscar) si baiatu ala din Kick-Ass crescut aici mare si transformat intr-o bruta-psihopat de nerecunoscut fatza de rolurile sale precedente.



*********************************************************

Hell or High Water

(regizat de David Mackenzie, altfel autor the thrillere romantice)

Ok, in sfarsit un film care nu e despre dat papucii.

Multa vreme filmu asta pare un western clasic, al carui actziune se petrece acu 50-60 de ani, pana spre final cand un personaj scoate un telefon mobil si da un SMS. M-a shocat complet gestul. Pana acolo am vazut doar cowboy care manau vaci de ici colo, cowboy care se fugareau si trageau cu pistoale unii in altzii, militzieni texani care ascultau country, birturi uitate de vreme si multa mandrie rurala, de gospodar convins ca Pamantu-i plat si cine ii spune altceva vrea sa-l manipuleze.

Mi-am amintit de o nemtzoaica care imi povestea ca a fost in Romania si s-a speriat foarte tare vazand vite pe shosea, balegandu-se in bataia claxonului, iar un cal chiar a nechezat catre ea intr-un fel care a traumatizat-o pe viatza. Am ras atunci superior, cu mandria mea de tzaran care rade de aristocratzi sclifositzi, si i-am explicat ca la viatza mea am chiar si umblat calare pe un cal si n-am avut nici o problema ca se mai balega in timp ce mergeam. Catziva ani mai tarziu, pe masura ce resimt tot mai abitir ca ne invadeaza un fel pashunism natzionalist-patriotard, incepe sa nu mi se mai para un motiv de mandrie ca tre sa faci slalom pe shosea printre vite, oi si carutze. Nu mai vorbesc de Sud, unde mai vad cateodata oameni traversand in fuga autostrada.

M-am bucurat sa constat cu filmu asta ca simptomele de incremenire spatzio-temporala (si mandria asociata incremenirii) nu sunt neaparat specifice romaneshti, ci mai au si americanii enclavele lor. De fapt e cam aceeasi enclava pe care o arata in toate filmele - Texasul, de care niciodata nu-tzi dai seama daca e motiv de a face mishto sau motiv de mandrie pentru ei. Cat a fost Obama parca a fost mai mult prima varianta, dar suspectez ca de acu se va merge mai mult pe a doua. Mai ales ca o sa aiba si ei un zid falnic, ca al lui Chereches de la Baia Mare doar ca mai mare. Nu-mi dau seama daca Texas e Romania Americii sau daca Romania e Texasul Europei dar avem oricum multe in comun. Uitatzi-va numai la poza de jos cu Ben Foster gata sa rupa paru din gard ca sa-si apere tarlaua.

Dar sa ajung si la povestea filmului: avem astia doi fratzi gospodari care jefuiesc banci iar banii jefuitzi ii depun fix la banca din care i-au jefuit, ca sa castige dobanda dupa ei. Ingeniozitate romaneasca, cum ar veni. Unul din fratzi e Chris Pine din Star Trek intr-un rol foarte atipic, celalalt e Ben Foster, amandoi mai buhaitzi de cum ii stiam. Cei doi sunt vanatzi de doi sherifi, dintre care unul e Jeff Bridges nominalizat la Oscar pentru marele rol pe care il face aici.

Coloana sonora minunata e facuta de Nick Cave si intercalata cu piese country dragi mie de la Townes Van Zandt, Ray Wylie Hubbard, Waylon Jennings si altzii despre care am tot scris aici de-a lungul anilor. Deci sunt o gramada de chestii care recomanda filmul.



Saturday, March 04, 2017

Maraton de Oscaruri musai de vazut: Short Animations 2017, Arrival, Birdman, Revenant, Wild Tales

E sezonul Oscarurilor, asa ca se mai nimereste sa vad si eu cate un film din asta mai cunoscut, despre care mai pot vorbi cu lumea fara sa se uite lumea ciudat la mine. Nu-s neaparat filme de la Oscarurile de anul asta, caci pentru mine sezonul premiilor e mai degraba ocazie sa imi amintesc ca nu am vazut filmele nominalizate in anii trecutzi.

Calupu asta de care scriu aici contzine cateva din titlurile pe care le recomand ca fiind musai.

Animatziile Short 2017

Lumea nu prea vorbeste despre scurt-metrajele de la Oscaruri. Sunt acolo doua categorii: una cu scurt-metraje live action (cu actori), una cu scurt-metraje de animatzie. Sunt doua categorii blestemate care, desi ofera in fiecare an cateva capodopere memorabile, nu ajung sa capete faima pe care o merita, iar autorii lor sunt tarziu promovatzi la a face lung-metraje, unii niciodata. Scurt-metrajele nu prea sunt distribuite in cinematografe, abia le mai prinzi in cate un festival, nici pe DVD nu apar multe dintre ele. Mai prinzi cate unu pe youtube cand autorul isi baga picioarele si ii da drumul la popor.

Nici io nu le-am prea urmarit dar chiar zilele astea la Cinema Victoria a fost un overview al nominalizarilor Oscar ce a inclus un calup cu toate scurt-metrajele de animatzie nominalizate in 2017 (nu doar cele din lista finala, ci si cele din lista lunga). A fost o splendoare.

Cel care a castigat, Piper, m-a enervat in mod deosebit. E o animatzie Pixar extrem de avansata tehnologic, cu niste pescarushi care ciugulesc scoici. Ce m-a enervat la filmuletzul asta e cat de realista e animatzia, pana la punctul la care te intrebi ce rost mai are sa faci animatzie, daca scopu e sa simulezi realitatea. Probabil asta e drumul spre cinematografia in care actorii vor fi complet simulatzi si nu mai trebuie sa li se plateasca salariile alea supradimensionate. Nici actorii nu vor mai trebui sa-si albeasca dintzii, sa-si puna tzatze etc. Asta e viitorul cinema-ului iar filmuletzu asta cu pescarushi e dovada. Dar nu-s convins ca asta e drumul pe care vreau sa apuce cinema-ul. In mod clar nu asta e drumul pe care vreau sa apuce filmul de animatzie. Cica regizorul a lucrat 3 ani la cele 5 minute cat are filmu asta.

Celelalte finaliste (inclusiv cele de pe lista lunga) sunt mai creative si ingenioase.

Pearl e o animatzie Virtual Reality 360° asa ca vizionarea sa in cinematograf e cam limitativa. Cica e prima nominalizare Oscar de tipul asta si face parte dintr-un proiect finantzat de Google (Google Spotlight Stories, sunt mai multe shorturi VR, se pot viziona aici). Nu prea se intampla mare lucru, e mai mult un videoclip cu niste indivizi care canta intr-o mashina. Daca aveam o casca VR puteam sa ma uit la toata lumea din mashina sau ceva de genul asta. E totusi destul de imersiv si la cinema. Regizorul Patrick Osborne are deja un Oscar, tot pentru scurt-metraj de acu 3 ani.

Blind Vaysha e adaptare dupa excelenta povestire fantasy a scriitorului bulgar Georgi Gospodinov. Foarte faina povestea, cu o fata al carei ochi stang vede trecutul in timp ce ochiul drept vede viitorul. Cand incearca un gagiu sa o agatze, acesta ii apare intr-un ochi drept copil, iar in celalalt drept boshorog, ceea ce-i cam taie cheful gagicii. Animatzia e bazata pe grafica scrijelita de mana, foarte stilizata.

Pear Cider and Cigarettes e cel mai lung dintre ele (cam juma de ora), cu o grafica in stilul clipurilor Gorillaz (poza de mai sus) si o poveste cu caractere puternice, excelent narata intr-un stil noir. Povestea e despre un alcoolic care cauta sa faca rost de un ficat nou prin China.

The Head Vanishes e o poveste trista despre Alzheimer, despre o batranica care umbla cu propriul cap in bratze si la un momendat il pierde intr-un tren.

Au mai fost inca vreo 3-4 mai slabutze sau doar amuzante, dar astea de le-am pomenit aici sunt cam musai de vazut. Daca stie cineva o sursa de scurt-metraje de la Oscarurile din anii trecutzi sa-mi zica (alta decat fesivalurile de gen, care-s destul de rare).


*************************************************************************

Arrival

(regizat de Denis Villeneuve, autorul lui Incendies, Sicario si al viitorului Blade Runner)

Am intzeles ca lumea s-a dus la filmu asta sperand la un nou Independence Day. Altzii nu s-au dus tocmai din cauza ca erau satui de inca un Independence Day. Pana la un punct si regizorul incearca sa lase spectatorului impresia ca avem de a face cu un Independence Day - e parte din strategia de "dumbing down" a povestii originale pe care se bazeaza acest film, ca sa o priceapa tot prostu. Povestea e nuvela superdesteapta The Story of Your Life a lui Ted Chiang (tot la "dumbing down" se incadreaza si modificarea titlului, care are conotatzii importante in povestire).

Avem totusi un regizor mare si inovator aici - Denis Villeneuve (pe mana caruia s-a dat si viitorul film Blade Runner). Povestea originala e greu de ecranizat - acel gen de SF supersmart care nu se prea consuma la noi, cu actziune putzina si speculatzie bazata pe teorii stiintzifice de nisha - in cazul de fatza o teorie mai ciudata numita "relativitate lingvistica", care zice ca limbajul determina in mod drastic modul in care percepem si ratzionam realitatea. Wikipedia ofera o gramada de detalii interesante care merita studiate pentru a intzelege cu adevarat filmul. Aveam si eu o teorie mai demult, ca motivul pentru romanii percep realitatea altfel decat restul popoarelor e limba romana, cu excesul ei de acorduri si formalisme ce stau in calea comunicarii eficiente, oferind mereu pretexte lingvistice de fofilare de la realitate. Ma bucur ca in sfarsit s-a facut un film despre teoria asta, pacat ca e cu extraterestri si nu cu romani.

Dupa preludiul relativ standard al povestii, cu nave extraterestre misterioase si nitzel suspans militaresc, filmul se asheaza in matca intelectuala a povestii, reducand mult actziunea si concentrandu-se pe efortul unei lingviste de a stabili un canal de comunicare cu extraterestrii care stau cam prost cu virgulele si cratimele. Sigur, filmul e nevoit sa simplifice mult pentru a fi entertaining, insa regizorul gaseste solutzii vizuale ingenioase pentru a exprima miza povestii. Asta nu inseamna ca cocalarilor le va placea filmul ci doar ca, daca sunt putzin atentzi, s-ar putea sa-l intzeleaga, ceea ce e suficient incat sa-l putem considera pe Villeneuve un regizor de geniu.

P.S. Ca in toate filmele regizorului, mixul sunetului are un rol extrem de important, fiind rasplatit deja cu un Oscar.


*************************************************************************

Birdman

(regizat de Alejandro Inarritu, campion al nominalizarilor Oscar)

Film autoreferentzial despre cariera lui Michael Keaton care, dupa succesul cu Batman la inceputul anilor 90 a disparut incet-incet in uitare, fiind nevoit chiar sa-si schimbe numele (la botez il chema Michael Douglas, dar cand a crescut mare n-a mai incaput de celalalt Michael Douglas).

Birdman mizeaza pe un conflict intre arta teatrului si arta blockbusterului cu supereroi, conflict falfait pe la nasul spectatorului obligandu-l cumva sa fie partinitor, ceea ce mi s-a parut extrem de iritant in cateva scene foarte preachy. Mai ales cand Twitteru si Youtube-ul sunt prezentate ca fiind de aceeasi parte a acestui razboi cu arta autentica a teatrului. In recenzia lui Gorzo zice ca filmul e balansat in a analiza ambele tabere, insa eu l-am perceput cam one-sided.

Michael Keaton ne e prezentat drept superstarul ofilit care in tineretze a jucat in seria de filme retardate Birdman iar la batranetze, divortzat, avand o fiica junkie si fiind cam rupt in cur, decide sa se salveze spiritual prin teatru, regizand pe Broadway o piesa de kkt dupa Raymond Carver. Personal am un cui impotriva literaturii lui Carver (de fapt impotriva povestii din centrul acestui film) si am o apreciere deosebita pentru benzile desenate (cu sau fara supereroi), asa ca pe mine filmu asta m-a prins in tabara greshita cu aspectele sale moraliste.

M-am bucurat totusi sa vad un film excelent gandit tehnic de mexicanul Inarritu (care are nominalizari Oscar la toate filmele pe care le-a facut pana acum!) si de directorul sau de imagine - acelasi gagiu care testase tehnica scenelor lungi anul trecut in Gravity (tot al unui mexican, apropo). Birdman e un cu totul alt fel de film decat Gravity dar apeleaza la aceeasi tehnica, incat ai la un moment dat impresia ca intreg filmul a fost tras dintr-o singura filmare, iar soundtrackul de percutzie a jazzerului mexican Antonio Sanchez contribuie ingenios la aceasta impresie. E dragutz si felul in care stilul prozei lui Carver e tradus in stilul filmului - majoritatea scenelor sunt dialoguri close up intime, foarte putzin din film ia distantza fizica fatza de chipurile personajelor, reusind totusi sa arate ca un film si nu ca ecranizarea unei piese de teatru filmata de aproape. Creca filmul asta e pentru cinema ce este jazzul pentru muzica.

Edward Norton face un rol de zile mari ca actor de teatru dement-narcisist, o conditzie psihica care am impresia ca e boala profesionala in teatru (cel putzin la noi). Cica si Emma Stone a avut o nominalizare Oscar, dar nu o tzin minte facand ceva relevant prin filmu asta. De fapt mi se pare atat de shtearsa incat tot uit cum o cheama, desi o tot vad in filme de ceva vreme.


*************************************************************************

The Revenant

(regizat de Alejandro Inarritu, acelashi campion al nominalizarilor Oscar)

Sa le spuna careva celor de la cinema-ul Florin Piersic sa schimbe lampa la videoproiector. Vizionand filmul acolo ramasesem convins ca e alb-negru, si am avut o mare surpriza afland ca e color, si inca intr-un fel impresionant vizual.

Inarritu a mentzinut cu acest film recordul de a fi fost nominalizat la Oscar cu toate lung-metrajele pe care le-a facut. Filmul asta e foarte diferit de Birdman, si cu atat mai impresionant in ce priveste gama tehnica cu care lucreaza regizorul. Close-up-urile si scenele neintrerupte din Birdman sunt aici inlocuite cu filmari in unghi, de jos in sus, aducatoare aminte de Terrence Mallick, si cu scene largi, cu natura, tarkowskiene. E totusi o minciuna acuzatzia ca e un fel de documentar Animal Planet cu Di Caprio plimbandu-se prin decoruri. E o aventura western cinstita, cu o poveste simpla in care miza nu sunt evenimentele (se pot rezuma intr-o fraza) ci experientza senzoriala a vizionarii si a insotzirii protagonistului in lupta sa cu natura.

Filmul e musai de vazut in conditzii tehnice propice caci mizeaza pe impactul senzorial, reuseste sa para 3D fara sa fie 3D. Cine e interesat strict de cat de "interesanta/previzibila" e povestea si ce se intampla in el, va spun eu aici, sa nu mai datzi banii degeaba: e un fel de prequel la Martzianul, doar ca se petrece pe Pamant cu 100 si ceva de ani mai devreme si nu e o comedie. Leonardo di Caprio joaca rolul unui nenorocit abandonat de amicii sai intr-o padure dupa ce a fost terfelit de un urs. Cumva, nenorocitu reuseste sa nu moara, sa se intoarca la locul de munca si sa se razbune pe un coleg de munca care il sapase, jucat de Tom Hardy.

Are si ceva din Sadoveanu povestea (desi in versiunea originala, a povestii reale dupa care e inspirat filmul, personajul lui Di Caprio se impaca cu colegu de serviciu care il sapase; dar probabil ar fi fost superlame sa arate asta in film).


*************************************************************************

Wild Tales

(regizat de Damian Szifron, argentinian in ciuda numelui unguresc)

Film argentinian (finalist la Oscarul pentru film strain) teribil de funny care a fost promovat la noi ca fiind produs de Almodovar, nu intzeleg de ce. E o comedie neagra in stilul lui Alex de la Iglesia, de fapt o antologie de 6 scurt metraje fara nici o legatura intre ele decat, eventual, tema comuna a razbunarii si personajele cu comportament profund romanesc - o chelneritza tentata de a-si servi un client cu otrava de shobolani; doi shoferi de tip bucureshtean, din aia care se opresc in trafic, latra unul la altul si ies din mashini sa se bata pentru o semnalizare proasta; un cetatzean satul sa tot plateasca amenzi, luand justitzia in propriile maini; un cocalar care a calcat pe cineva cu mashina si incearca sa scape printr-o sofisticata orchestrare de shpagi; o mireasa geloasa in noaptea nuntzii, decisa sa se razbune in mod brutal; un pilot Wizz-Air satul de viatza. Orice detalii suplimentare ar fi spoilere.

Nu e nimic spectaculos la modul artistic in filmele astea, dar toate sunt foarte hazlii, cu twisturi si gaguri delicioase. Un film care poate bine dispune pe oricine, mai putzin daca chiar cunosti pe cineva caruia sa i se fi intamplat ceva asemanator cu una din povestile din film.