Tuesday, May 31, 2016

Filme naspa de la TIFF 2016: Couple in a Hole, Despite the Night, Man in High Heels



A inceput TIFF 2016.

Stau intr-o cafenea sa notez primele impresii. La masa de alaturi, un hipster cu un laptop Mac da frenetic searchuri dupa "Sophia Loren" sa afle si el cine e. De cateva minute a inceput sa faca colaje in Photoshop cu poza Sophiei Loren suprapusa peste imagini cu Clujul si cu cafele de alea cu inimioare cum se fac in Sisters. Ceva in genu asteia de am pus-o aici deasupra, doar ca io am facut-o in good old Powerpoint 2003, tehnologie retro.

Au trecut cateva zile si TIFFu de anu asta se anuntza ingrijorator de anost. Poate eram eu mai easily amused pe vremuri, dar la editzia asta n-am prins niciun film breaz in primele 4 zile. Nu-i nimic, s-a mai intamplat si alta data, mai ales ca la inceput intru la filme aproape random si abia in a doua jumatate apelez la crowd-sourcing si recomandarile celor care, mai mult sau mai putzin random, au gasit si filmele bune.

Totusi sunt unele elemente care ingrijoreaza din capul locului:
  • Sectziunea horror, pe care o urmaream cu religiozitate, are in acest an o gramada de filme vechi sau reprizate de la editzii precedente. Despre o noua editzie a Festivalului Biertan, nici un semn;
  • S-a facut ceva economie si la blockbustere, daca ignoram ce a rulat oricum in cinematografe (common, Mad Max? inseamna ca la editzia urmatoare o sa avem Deadpool?). Mai putzine finaliste Oscar/Cannes/Berlin decat in altzi ani;
  • Nu avem inca o sectziune de film religios - s-ar fi potrivit de minune in contextul conflictului ortodox vs. LGBT de saptamana trecuta. Nu o zic neaparat in sens ironic, creca tzara asta a ajuns la momentul la care s-ar cuveni ca ortodocsii sa se informeze cu privire la minoritatzile sexuale, iar comunitatea LGBT sa se informeze putzin si cu privire la teologia creshtina, acum ca s-au pus la punct cu astrologia si diverse ezoterisme New Age. In aceeasi ordine de idei (dupa cum bine evidentzia Cristi Marculescu), continua sa lipseasca o sectziune de filme cu pitici;
  • Partyurile se anuntza a fi cu ushile inchise. Cele din timpul saptamanii, care mai erau cat de cat deschise largului public, sunt acum cu bodygarzi la intrare. Bucurestenii stau sechestratzi inauntru, clujenii stau frustratzi afara. Noroc ca se mai plictisesc bucurestenii, realizand ca intre ei se puteau vedea oricum si la Bucuresti, asa ca dupa 2-3 beri mai evadeaza din Casa TIFF sa dea iama peste clujencele din cafenelele alaturate.
De partea buna a lucrurilor, concertele se anuntza mai spectaculoase decat in altzi ani, in special Kimo Pohjonen (am scris despre el in Dilema pe vremea colaborarii cu Kronos Quartet) si A Hawk and a Hacksaw (am scris si despre ei in Dilema aici). Un eveniment cu totul spectaculos a fost concertul Orchestrei Operei Maghiare din Cluj cu dirijoarea Simona Strungaru si compozitzii ale islandezului Bardi Johansson prezentate drept coloana sonora live in timpul proiectziei filmului mut de acu 100 de ani Haxan (o proiectzie similara, dar acompaniata de trupa Apa Neagra, a fost si la Festivalul de la Biertan acu 2 ani).

Tot de partea buna, avem (ca la mai toate TIFFurile) un calup de filme romanesti pe val, recent salutate pe la festivaluri. O sa fie bataie pe ele, asa ca astept sa fie distribuite ulterior. Tot bataie e si pe filmele cu stelutza rosie caci lumea nu a intzeles inca ca alea nu-s filme deochiate, ci filme de la care majoritatea spectatorilor ies in primul sfert de ora, deci nu pricep de ce se mai inghesuie sa intre.

In fine, nu o sa mai astept sa se adune filmele ca in altzi ani, ci le prezint cu tzaraita. Deocamdata cateva titluri pe care le putetzi evita linistitzi in caz ca se mai dau:

Couple in a Hole

(regia Tom Geens, never heard of him, never will)

Tipa aia urata care in Game of Thrones alapta un baiat mare, cu scotzianu ala cu accent superthick din The Thick of It / In the Loop formeaza un cuplu care traieste intr-o groapa din padure. Ea e nebuna si crede ca daca urla suficient de tare totul se rezolva in viatza. El ii mentzine aceasta iluzie incercand sa ii suporte nazurile, ba mai si merge la vanatoare ori la furat haine din satele din imprejurimi, caci se apropie iarna.

Filmul parea ingenios pana la un punct - o metafora in cadru eco a cuplului traditzional care isi organizeaza o cusca defensiva pe principii "morale", cu partenerii impiedicandu-se prin conditzionari reciproce sa mai evolueze, obligandu-se la un mod de viatza redus la satisfacerea reciproca de toane si pitici pe creier ale celuilalt, sub pretextul "daca ma iubesti cu adevarat". Am indraznit chiar sa sper la o comedie absurda in spiritul filmelor lui Yorgos Lanthimos (Lobster etc.).

N-a fost sa fie. Misterul imprejurarii in care cei doi au ajuns sa traiasca in padure devine repede miza centrala a filmului, conducand spre un final ridicol care dezintegreaza toata metafora de care spuneam mai sus. Ramane un film-ghicitoare excesiv de lung pentru putzinul de poanta pe care il contzine.

P.S. Filmul mai trimite si la ura traditzionala intre britanici si francezi, de parca umpic de xenofobie ar fi innobilat cumva povestea.



***********************************


Despite the Night

(regia Philippe Grandrieux, un prick pretzios)

Cel mai nasol aspect legat de genul asta de filme e ca, dupa ce stai la o coada imensa si abia reusesti sa intri in sala, lumea incepe sa paraseasca sala si tot iese cu tzaraita vreme de vreun ceas, impingandu-se, scartzaind podele, provocand o vanzoleala teribil de iritanta. M-am ridicat de 10 ori de pe scaun sa las lumea sa plece, iar la un momendat unu care se pornise sa iasa s-a oprit la mijlocu randului caci incepuse o scena de sex si a tzinut sa o vada pana la capat. dupa care i s-a parut din nou interesant filmul si a continuat sa se mai uite o vreme, apoi iar s-a razgandit si iar a inceput sa umble printre scaune chinuindu-se sa iasa. Eu as taia filmele astea in episoade de jumate de ora, dupa care as da o pauza sa iasa cine are de iesit, apoi inca juma de ora, inca o pauza si tot asa, sa nu mai iasa fiecare cum si cand il taie capu, ci in mod cat de cat organizat.

Asta e clar cel mai nasol film pe care l-am vazut la TIFF de vreo 10 editzii incoace, creca de la Phantasma, pentru cine si-l aminteste. Ca si respectivul titlu, se doreste a fi filmul shoc al editziei, insa shocul vine mai degraba din durata filmului si din arogantza regizorului. Filmul ofera o cantitate intolerabila de doua ore jumate de incoerentza dopata, in care toata lumea pare sa fi fost pe un drog sau pe altul, din pacate nu toata lumea pe acelasi. Editorul a lipsit din organigrama, altfel n-ar fi lasat materialul sa treaca de cele 30 de minute suficiente pentru ce era de spus. Doua scene cat de cat mai violente vin tardiv, cand spectatorul e deja anesteziat de un plictis ce radiaza dureros prin tot corpul.

Povestea e despre niste hipsteri parizieni care ziua o ard boem pe malurile Senei iar noaptea se drogheaza, canta dream pop, fac sex depresiv si se vaicaresc autosuficient despre plictisul care le cuprinde vietzile. E genul de tineret cu prea mult timp liber, forjat in insenzitivitate, ce incepe sa se dedea la experientze abjecte in cautare de senzatzii tari - mai exact, niste gagici incap pe mana unor producatori de filme porno violente (printre ele si nevasta regizorului Yorgos Lanthimos, servitoarea din Lobster). Atzi putea crede ca e loc de thriller aici, dar thrilleru se reduce la vreo 5 minute din totalul de 2,5 ore de imagini cu tineri holbandu-se unii la altzii, bombanind misterios sau cautandu-se reciproc de oua.

Nu am nimic cu filmele de tip exercitziu estetic, chiar lipsite de structuri narative standard (Amer a fost interesant, de exemplu), dar aici povestea nu e absenta, ci se cazneste neputincios sa se formeze. Se zice ca regizorul francez e un fel de avangardist detasat de cinemaul lumesc, in spiritul lui Guy Maddin, dar impresia mea e ca aici omu tzinteste totusi spre coerentza si sentimentalisme, dar ii este greu sa-si adune laolalta mintzile dupa o noapte de tras prafuri. Spune destule si faptul ca Marilyn Manson e mare fan al individului asta si l-a invitat acu 10 ani sa-i regizeze videoclipul la Putting Holes in Happiness.


***************************************************************


Man on High Heels

(regia Jin Jang, autor de thrillere coreene de duzina)

Primul criteriu dupa care caracterizez un film ca fiind prost e daca pe parcursul a 2 ore nu e in stare sa adauge nici macar un element in plus fatza de sinopsisul de 3 randuri de pe IMDB. Filmul asta e un astfel de exemplu: un detectiv sud-coreean vrea sa-si faca schimbare de sex, dar planurile ii sunt infranate de un caz de #coruptiaucide care ii solicita neaparat interventzia prin metode kung-fu. In poveste e implicat si un procuror care seamana dubios de tare cu Ponta, ori o versiune asiatica a sa (poza de dedesubt).

TIFF-ul a avut de la bun inceput o puternica agenda LGBT, de obicei camuflata in mod difuz intr-o paleta foarte larga de genuri si teme. E normal, se intampla la majoritatea festivalurilor occidentale, caci izolarea acestei agende intr-o sectziune dedicata de film LGBT (cum sunt bunaoara cele dedicate ungurilor, copiilor sau animalelor) ar fi o mishcare proasta si segregatzionista. Au existat totusi vreo 2 editzii ale festivalului (iar asta pare a fi a treia) in care a fost un semnal statistic dubios faptul ca la orice film nimeream exista un personaj gay sau o miza de pe agenda LGBT (in varianta cea mai subtila, macar o ridiculizare a notziunii clasice de familie, asa cum o intzelege batalionul ortodox al Lianei Stanciu).

In unele cazuri, precum filmul de fatza, subiectul LGBT e pus ca nuca-n perete, sa bifeze ceva casutza undeva intr-un formular cu grupuri tzinta. Mai ciudat e ca pe alocuri am avut chiar senzatzia ca filmul se doreste funny, cumva in directzia Tootsie (vezi si traducerea shugubeatza in romaneste - Politzistul pe Tocuri) ceea ce ridica problema daca filmul asta chiar s-a dorit vreodata a fi un film LGBT, sau nu cumva e menit sa faca misto de filme LGBT.

Filmul e si o confirmare a faptului ca cinemaul sud-corean nu e nicidecum izvorul de arthouse care se pretindea a fi la inceputurile TIFFului, ci doar o filiala a Hollywoodului localizata regional pentru a mulge de bani un anume segment de piatza.






Wednesday, May 25, 2016

Seriale contra plictiselii: Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)


Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)

Am intzeles ca circula printre corporatistii bucuresteni surmenatzi doua cartzi de self-help - la una ii zice Secretul, la cealalta Analiza Tranzactzionala - pe care daca le citesti devii posedat de spirite malefice, rupi legaturile cu pretenii, familia, iar la capatul unei calatorii de regasire a sinelui afli ca de fapt esti un ass-hole de neimaginat. Am intalnit in foarte scurt timp mai multe cazuri de indivizi si individe care au cazut victime unor astfel de lecturi transformative, majoritatea la sfatul colegilor din corporatzii care au nevoie de resursa umana individualista si lipsita de obstacole sentimentale care ar putea sta in calea KPI-urilor.

Prima data cand am intalnit conceptul asta a fost in primul film al seriei Evil Dead, unde o simpla lectura din Necronomicon (o carte cu copertzi din piele de om) o facea pe iubita protagonistului Ash sa fie posedata de spirite rele si sa isi atace prietenii, fiind oprita doar cand Ash a reusit sa-i taie capul cu drujba. La 35 de ani de la lansarea filmului original (care avea sa se dezvolte intr-o trilogie), iata ca apare acest sequel sub forma de serial, in care protagonistul ia niste MDMA impreuna cu o curva si, luatzi de val, incep sa citeasca la mishto pasaje din carte fara sa realizeze ca in acest fel deschid din nou portzile Iadului, invocand demoni care de data asta amenintza intreaga umanitate. Trezindu-se a doua zi si realizand ce a facut, eroul se inarmeaza din nou cu drujba si calatoreshte inapoi spre cabana din filmul de acu 35 de ani, sa ingroape cartea inapoi de unde a luat-o. Pe drum se bate cu pomenitele spirite rele, folosindu-se de sus-numita drujba si de o palma bionica montata in locul mainii pe care fusese nevoit sa si-o taie singur, in acelasi context sus-pomenit.

Nostalgia e o chestie ciudata, care face adesea ca chestii penibile din trecut sa ne apara prin prisma timpului drept cool, underrated, avangardiste chiar. Hipsterismul ca ideologie s-a construit in buna parte pe acest fenomen optic, conducand la o cultura a reciclarii si colajului justificate drept referintze pop/meta readuse in atentzie pentru reevaluare. E, pana la urma, o forma sofisticata de marketing in plina criza a ideilor si proprietatzii intelectuale (nu e nimic diferit intre obsesia hipsterilor pentru revivaluri si obsesia Hollywoodului pentru remakeuri si sequeluri - ambele exploateaza familiarul in forme mai monetabile decat s-a putut in trecut).

Evil Dead e o trilogie de filme horror silly din anii 80, laudabila pentru abordarea do-it-yourself si pentru a-i fi propulsat in show business pe regizorul Sam Raimi, pe fratzii Coen (editori la primul Evil Dead) si pe actorul Bruce Campbell (l-atzi vazut si in ultimul sezon Fargo). Obligatzia de a avea un remake a fost deja bifata in urma cu 2-3 ani, cu un rezultat OK. Totusi vreun nostalgic revivalist s-o fi plans ca remakeul nu respecta spiritul comedic al filmelor originale (ceea ce e adevarat, dar asta e o chestie pozitiva). Asa se face ca s-a ajuns la acest serial ce apare drept o continuare directa la unde a ramas povestea in Evil Dead 3, cu tot cu Bruce Campbell (ajuns intre timp la statut de action figure) si mare parte din echipa originala (inclusiv regizorul Sam Raimi si producatorii).

Fanii Xenei, printzesa razboinica, vor fi incantatzi de acest serial, mai ales ca eroina lor apare aici intr-un rol cheie pe care nu-l detaliez ca e spoiler (si probabil va sta si la baza urmatorului sezon). Scene amuzante sunt, nu zic nu, dar cam ingramadite spre finalul sezonului si diluate in gaguri, fart jokes si punchlineuri adresate publicului Deadpool care se uita la filme ca la un fel de stand-up comedy cu actziune. Efectele speciale cheesy reflecta spiritul filmelor originale, nu e ca si cum n-ar fi avut bani, insa necazu cel mai mare creca sunt actorii din rolurile secundare, extrem de iritantzi si disperatzi sa treaca drept funny.

Partea buna e ca serialul trece repede, are deocamdata un sezon cu episoade de doar o juma de ora. Raspunsul fanilor a fost pozitiv si s-a aprobat deja inca un sezon, insa pe mine m-a facut sa ma gandesc cum de aveam rabdare cand eram copil sa ma uit la asa ceva si daca nu cumva e doar inca o mishcare a hipsterilor de a-si apropria cultura horror in mod ironic (sau dorintza lui Sam Raimi de a profita de respectiva apropriere). Serialul e produs de canalul Starz unde Raimi si-a mai lansat cateva seriale din astea trashy, cu succes moderat. Nu stiu daca o sa ma mai uit si la al doilea sezon, desi ziceam mai demult ca tre sa vezi macar doua sezoane sa potzi judeca un serial.



Monday, May 23, 2016

Seriale contra plictiselii: X-files (sezonul 10)


X-files (sezonul 10)

Cel mai nasol aspect cu privire la recenta tentativa de resuscitare a serialului X-files este ca Fox Mulder nu mai reuseste sa iasa din pielea personajului pe care l-a jucat in ultimii ani in serialul Californication. Pe toata durata acestui minisezon am avut impresia ca el e de fapt cel care le-a lasat gravide pe toate tipele alea care sustzineau ca fusesera rapite si inseminate de extraterestri, si ca s-a folosit de pozitzia de la serviciu ca sa le convinga de asta si sa scape de pensie alimentara.

In cele 6 episoade prin care producatorul Chris Carter incearca marea cu degetul pentru o eventuala relansare, Fox Mulder se imbraca ca un intelectual obosit caruia i-a cam trecut vremea, se tzine mereu de bancuri si ironii, se comporta de parca ar flirta cu toate gagicile, inclusiv cu victimele abductziilor extraterestre insa nu si cu colega sa, agentul Scully, pe care parca nu prea are chef sa o vada (eu am sarit peste cateva din sezoanele vechi asa ca nu mi-e clar in ce relatzie se mai afla cei doi si daca au vreun motiv ascuns de disensiune ori pur si simplu-s satui actorii unu de altu).

Nu mi-e clar ce asteptari aveam de la aceasta tentativa de relansare. Am fost fan al serialului o vreme, in timpul studentziei, dar m-am oprit pe la jumatate si n-am catadicsit niciodata sa acopar gaura. De vina e si faptul ca in tineretze, pe cand activam in cenaclul de literatura SF "Victor Papilian", noi cei interesatzi de SF ca literatura ne certam mereu cu o factziune desprinsa din cenaclul respectiv, care luau chestiile astea la "face value" si isi facusera martzea o intalnire separata de UFOlogie sub egida I want to believe. Pentru ei chestiile din X-files erau dezvaluiri serioase si considerau infantil-necuviincios ca noi ceilaltzi le luam drept fictziune si pretext de a face literatura (care nici macar nu era literatura, conform perceptziei manolesciene a criticilor literari de pe vremea aia). In fine, la un momendat ne-am rupt de grupul UFOlog, dar nici noi n-am mai facut literatura, nici ei n-au gasit extreterestri si tzara a ajuns in halul in care este acum.

Revenind, acest minisezon e alcatuit din fix 6 episoade, dintre care primul si ultimul au legatura cu restul serialului iar cele din mijloc sunt facute la misto. Singura chestie care mi-a placut e un fel de reverse psychology al scenaristilor, prin care acestia incearca sa ne convinga ca adevarata conspiratzie a fost sa-l convinga pe Mulder ca exista o conspiratzie legata de extraterestri, ca sa-l tzina ocupat si sa nu fie atent la ce se intampla cu adevarat pe la DNA/SRI/FBI/etc., deci creca e important totusi sa fim atentzi la serialul asta. 

In sfarsit, ultima chestie care ma ingrijoreaza e ca in ultimul episod cuplul Mulder-Scully e insotzit de un alt cuplu de agentzi FBI mai tineri, stagiari (vezi poza de mai jos), care ma tem ca vor inlocui definitiv protagonistii in urmatoarele sezoane in vederea intineririi serialului. Planurile de continuare nu sunt certe si genul asta de serial apare in zilele noastre cam fumat si invechit, mai ales dupa ce ai trecut deja prin Fringe ori Supernatural. Pana la urma faptul ca Mulder flirteaza cu gagicile violate de extraterestri e principala inovatzie a relansarii serialului.