Wednesday, March 25, 2015

Michael DeForge : Very Casual + Ant Colony

Very Casual

Michael Deforge e un autor de banda desenata scarboasa desenata foarte foarte urat. Am si eu un amic care nu stie desena decat caini cu branhii si aripioare si, de cate ori ne imbatam, ii dau un shervetzel si il rog sa deseneze niste caini cu branhii, apoi ne kkm pe noi de ras, desi stiam exact cum urmeaza sa-i deseneze. Dar somehow it works every time.

Creca cam asa i-a venit si lui Deforge ideea sa se apuce de banda desenata. In mediile hipsteresti tanarul canadian de doozecisiceva de ani a devenit relativ celebru ca copil minune nonconformist, din specia celor pe care ii potzi gasi in antologiile Kramer's Ergot, cu un plus la suspiciunea ca autorul ar fi pe LSD cand isi face desenele (cel putzin pe cele color). Ce-i drept, de la o vreme capetzi un sense of style din lucrarile lui si daca treci peste prima impresie devine chiar funny, in sensul in care desenele animate Ren and Stimpy erau funny. Creca spune multe si faptul ca unul din cei care il recomanda insistent este sinistrul Chester Brown, despre care am spus ce am de spus acu catziva ani

Volumul Very Casual se doreste a fi un fel de best of de povestioare BD pe care Deforge le-a publicat pe web sau prin seria Lose, cu care a atras atentzia editurilor mai high profile (Drawn and Quarterly i-au si publicat recent primul graphic novel, vezi mai jos).


Spre deosebire de Chester Brown, weird-ul lui Deforge nu e scatofilic, ci doar organic, cu personaje ale caror organe sunt manipulate in diverse feluri scabroase, dar totusi oarecum funny. De exemplu un gagiu isi pierde intr-un accident aproape tot corpul, ramanand doar cu cap si picioare, iar de aici se speculeaza o gramada de probleme cotidiene cu care trebuie sa se confrunte eroul in lipsa organelor respective.

Unele povestiri sunt de un suprarealism usor retard, ceea ce face suprarealismul si mai supra - bunaoara un pseudodocumentar despre o specie de caprioara-lipitoare cu polipi in loc de coarne si cu o carne fermecata care se transforma singura in burgeri; ori un tutorial in care ni se explica cum trebuie muls un centiped. Sunt si cateva stripuri de maxim o pagina, tot cu poante aberante bazate pe mutilari cu tenta sexuala.

Putzinele povesti coerente din acest volum vin de pe filiera undergroundului american old school (Pekar, Crumb, Clowes) si sunt haioase, daca faci exceptzie de halul in care sunt desenate (nici clasicii pomenitzi nu erau tocmai discipoli ai frumosului, dar aici uratzenia e dusa in directzii psihedelice). Favoritele mele sunt una despre o conspiratzie anti-ecologista a unor indivizi care arunca gunoi pe strada spre oftica hipsterilor environmentalisti; sau una cu o trupa rock de extraterestri care isi infecteaza fanii cand vin in backstage dupa autografe.

Volumul se incheie cu o poveste meta dragutza: niste personaje hidoase in stilul tipic al lui DeForge cauta un portal magic care le transforma in personaje clasice (Simpson, Dilbert etc.) desenate mult mai clar si mai decent, sugerand transformarea graficii underground de improvizatzie in cea profi din mediile mainstream.

 

 Ant Colony

Ant Colony e primul roman grafic de mai mare intindere al canadianului Michael DeForge. Spre deosebire de Very Casual, aici avem o tentativa de coerentza narativa, dar si o oarecare monotonie. Calitatzile lui DeForge reies din BDul de mica intindere, in care, chiar daca te enerveaza cu stripuri improvizate pe buda, ai shansa sa gasesti si ceva ingenios, care sa surprinda placut. In povestile sale scurte DeForge experimenteaza mult, in special in ce priveste grafica, cu rezultate de tip hit-or-miss - ideea e ca tot gasesti ceva misto.

Povestea e despre o colonie de furnici care excaveaza toata ziua la o bucata de mar cazuta pe jos. Seara furnicile se duc in mushuroi unde trebuie sa faca sex cu regina, treaba care nu prea convine unui cuplu de furnici care tocmai si-au descoperit homosexualitatea. Poza de mai jos sugereaza cam cum isi inchipuie DeForge ca trebuie desenata regina furnicilor (e unul din acele desene care creca a fost facut pe LSD). Sunt interesante si optziunile autorului pentru a desena un paianjen (un cap de caine pe 8 picioare) ori furnicile (un fel de centauri cu capete de furnici).

Odata ce te-ai lamurit cu bizareria grafica si invetzi sa recunosti personajele, ai parte de niste umor fairly funny: un copil da foc la colonie cu ajutorul unei lupe, iar singurii supravietzuitori sunt furnicile homosexuale care nu se inghesuisera sa faca sex cu regina. Supravietzuitorii intalnesc o furnica-profet care a trait o vreme intre albine si de la o vreme poveste se metamorfozeaza dragutz intr-o alegorie nesubtila la adresa imensitatzii universului.
Ant Colony apare drept mult mai monoton decat Very Casual, odata ce ai priceput care e ideea si te-ai lamurit cu stilul grafic din primele cateva pagini. Evident, nu poate fi vorba de un roman in adevaratul sens al cuvantului (gen Sandman) - cartea e catalogata drept "roman grafic" din simplul motiv ca e cea mai groasa carte a lui DeForge. In realitate a inceput tot ca o serie de stripuri de 2 pagini avand unele personaje comune, dar cineva de la editura Drawn and Quarterly i-a sugerat autorului ca a venit momentul sa aiba si o carte groasa.

- plusuri: exponent de viitor al scolii bizarro, umor ok, atat in poveste cat si in grafica psihedelica a lui DeForge
- minusuri: grafica urata ca dracu, pe alocuri incomprehensibila, iar cand nu e funny e doar urata; romanul grafic devine monoton si simplist de la o vreme, autorul e mai simpatic in povestile scurte si in stripuri
- recomandare: hipsterilor, colectzionarilor de BD underground



Thursday, March 19, 2015

Bentley Little - Indignities of the Flesh (Subterranean)



Bentley Little e autorul pe care il citesc cel mai repede. Merge ca uns, dar se consuma repede, nu ramai cu multe de pe urma lui. Ma asteptam la ceva mai ingenios, mai ales ca am aflat de el prin intermediul excelentei povesti The Washingtonians (ecranizata ca episod al serialului Masters of Horror), despre lunga traditzie a canibalismului in randul presedintzilor americani. Asta mi-a sugerat ca ar fi un autor horror care se joaca cu umor negru si metafore subtile insa volumul de fatza, foarte anticipat de public, mi-a aratat un autor mediocru, cu cateva idei bune/hazlii dar un stil extrem de sec, fraze minimale, reduse la strictul necesar, mai exact lipsit de orice fel de stil.

Autorul beneficiaza si de un lobby puternic din partea lui Stephen King, iar mai nou si din partea editurii Cemetery Dance (care tot de sfera de influentza a lui King apartzine). Cel mai tare ma oftic cand dau de catre un autor din asta de relativ succes, care scrie mai prost decat autorii nostri obscuri.

Toate povestirile din acest volum sunt scurte (20 pag. formatate la 2 randuri) si, cum ziceam, merg ca unse pentru suferinzii de deficit de atentzie, dar asta in primul rand datorita lipsei oricarei provocari in stilul autorului. Majoritatea prozelor sunt schitze si anecdote horror, eventual bune de ecranizat in scurt metraje.

Sunt totusi cateva bucatzi hazlii, in genul The Washingtonians, cam primele 4-5 din lista de mai jos (totusi doar primele 3 s-ar califica drept proze bune si asta mai degraba datorita ideilor decat scriiturii). Ceea ce e cam putzin avand in vedere ca volumul asta trebuia sa adune proza scurta din ultimii 10 ani ai autorului.
  • The Brushing: Un psihopat inarmat cu o periutza de dintzi rapeste femei si le spala pe dintzi cu fortza. Brilianta;
  • Vallet Parking: Un sofer se confrunta cu o conspiratzie a valetzilor care nu te lasa sa-tzi parchezi singur masina;
  • Documented Miracles: Un vrajitor care practica chirurgia psihica scoate din pacientzi bucatzi de cancer, viermi ori insecte ce simbolizeaza diferite boli. E singura povestire cu adevarat horror din volum;
  • Gingerbread: O bunica isi invatza nepoata sa faca omuletzi de turta dulce si sa le dea viatza;
  • Even the Dead: Un circar care detzine un zombie ajunge in pragul falimentului si e nevoit sa-si lichideze afacerea si sa isi vanda zombie-ul;
  • The Pinata: Un copil e bantuit de o pinata (o figurina plina din bomboane, facuta din hartie creponata);
  • Loony Tune: Un desenator rapeste cadavrul lui Disney iar mafia animatorilor americani porneste pe urmele sale;
  • The Black Ladies: Un copil are cosmaruri cu femei in negru care coboara din pod sa il gadile;
  • Rodeo Clown: Un clown dubios care distreaza lumea la spectacolele de rodeo ii pune gand rau unui cowboy;
  • Happy Birthday, Dear Tama: Asta e o versiune americana la anecdotele alea cu Alinutza cea Sadica.
Pe scurt: nu voi cumpara degraba un nou volum Bentley Little decat daca ma trezesc intr-un aeroport/gara fara nici o carte la mine. Am ras la cateva povestiri cu poanta, si una singura a fost un horror convingator, dar nu e suficient sa ma tzina aproape. Ma intreb totusi in ce masura e in stare omul asta sa scrie romane (are destul de multe).

- plusuri: cateva povestiri cu poanta, un pic de haz pe ici pe colo
- minusuri: stil absent, lipsa de ambitzie, umor de anecdota, dar nesofisticat literar
- recomandare: de citit pe buda, in tren, in autobuz



Thursday, March 12, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Ianuarie/Februarie 2015

Filmele musai


Honeymoon

Well, people change. Asa mi-au zis toate gagicile care mi-au dat papucii in viatza asta. Slava Domnului ca s-au oprit la asta, caci filmul Honeymoon ne arata ca o puteam patzi mult mai nasol de atata. Nu vreau sa dau spoilere, dar filmul, regizat de o femeie care probabil stie despre ce vorbeste (debutanta Leigh Janiak), are destul de multe din Antichristul lui Von Trier, insa e ceva mai light si parca mai realist (ma refer totusi la o "realitate" mai cuprinzatoare decat ce se intzelege de obicei prin asta).

Evenimentele nu sunt datatoare de twisturi si surprize majore, si nici paradoxalul misogino-feminism al lui Von Trier nu e atat de pregnant aici. Actritza, roshcovana Ygritte din Game of Thrones, e simpatica in rolul unei tinere mirese care o ia razna treptat de-a lungul catorva saptamani petrecute cu proaspatul sotz in luna de miere. Regizoarea da un ritm perfect filmului si degradarii romantice; chiar daca unii il acuza ca ar fi previzibil, povestea nu se doreste a fi un mystery story cu poanta de final. E mai degraba o oroare romantica realista codificata in cheie fantastica, despre o problema cu care tre sa invatzam sa traim: well, people change.

Fuck people.

Interstellar

In mare parte filmul nou al superstarului Christopher Nolan e un remake al unui episod Dr. Who de acu 4 ani, plus o trimitere dragutza la biblioteca lui Borges, plus ceva mumbo-jumbo stiintzific care sa abureasca publicu ca ar fi vorba de lucruri serioase care ar trebui sa ne puna pe ganduri, ca nu se stie niciodata cand ajungi intr-o gaoaza neagra interstelara. Lumea a inceput iara sa se macine pe seama autenticitatzii stiintzifice a acestui tip de filme. Paradoxal, amatorii de SF care se uita la chestii de genul asta de cand lumea nu mai sunt la fel de cranceni in analize pe cat au devenit cei complet dezinteresatzi de gen, dar mereu dispusi sa simuleze interesul.

Il urmaresc pe Nolan inca de la debut si intr-un fel am crescut ca cinefil cu el, asa ca am o apreciere aparte pentru felul in care s-a transformat dintr-un regizor indie britanic ingenios intr-un pervers superstar hollywoodian. Sacrificiile pe care le aduce acest statut sunt evidente si in Interstellar - actziune cand nu e cazul, prea multe explicatzii didactice din partea personajelor (adresate publicului mai sarac cu duhu), o rezolutzie fortzat-pozitivista a situatziei etc. Apreciez totusi filmul pentru ideea extrasa excelent de recenzia lui Cristian Tudor Popescu (aici), sh-anume ca iubirea ar putea fi o fortza fizica ca oricare alta, al carei camp transcende spatziul si timpul (cum ramane insa cu ochii care nu se vad se uita?). Apreciez si ca Nolan se incapatzaneaza inca sa nu faca filme 3D. Apreciez si muzica superba, precum si ancorarea filmului in traditzia SFului profund umanist al anilor 70, inainte sa vina la moda cinismul cyberpunk post-capitalist.

E nevoie de mai multe astfel de filme in cinema-ul de la Hollywood, macar ca si contrapondere la imbulzeala cretinilor la 50 shades of grey.

The Hobbit 3

S-a terminat si hobbitu. Au castigat aia buni, au mai si murit dintre ei (niste midgets, ma rog). A fost in aceasta ultima parte o batalie intre 5 armate - orci, pitici, elfi, fremeni, musulmani, jihadisti, nu mai tzin minte ca erau prea multzi. Nu mai tzin minte nici pentru ce s-au batut, caci miza primelor doua filme, dragonu cel rau jucat de Benedict Cumberbatch, moare in primele 5 minute si dupa aia parca se schimba subiectu.

Ma bucur ca au bagat direct in cinema varianta extended, ceea ce ma scuteste sa ma uit de 3 ori la el cum am facut cu Lord of the Rings. E adevarat ca s-a muls cam mult din povestioara hobbitului, insa genu asta de filme nu-s atat de frecvente incat sa devina iritante. De fapt nu stiu nici o serie comparabila in momentu asta, fantasyul de la Hollywood pare excesiv preocupat de supereroi si hipsteri cu puteri supranaturale (gen Percy Jackson).

P.S. Am remarcat cu ocazia asta un trend recent de reevaluare a piticilor in sens amoros. Cred ca a inceput cu ala cool din Game of Thrones. In Hobbit, o elfa ii da papucii unui elf sa se combine cu un pitic, plus ca intreg filmu e o glorificare a piticismului. La Cluj s-a deschis recent un club la care cica au angajat un pitic sa danseze impreuna cu animatoarele la bara. Remarc in ultima vreme prin cluburi tot mai multe gagici mititele si afurisite, dar oarecum sexy. Cred ca se distrug noi tabuuri.


Gone Girl

Leonard Cohen o intuise mai demult - e pe cale sa inceapa un razboi nasol intre femei si barbatzi, pe masura ce societatea se polarizeaza spre nevoi individuale, iar homosexualitatea ca metoda de autoconservare capata o larga acceptare. Gone Girl e un thriller superb de ilustrativ cu privire la aceasta idee, realizat de un maestru al thrillerului hollywoodian, David Fincher, dupa un roman misto al unei maestre a thrillerului literar, Gillian Flynn. Impreuna cu 50 shades of grey (si eventual observatziile de mai sus despre pitici) se face un fel de presiune spre o noua ordine amoroasa, insa directzia nu mi-e inca foarte clara. Cert e doar ca notziunile de familie/amor sunt aruncate in derizoriu si trebuie reevaluate numaidecat.

In centrul povestii avem un cuplu modern/model format dintr-un cretin si o nebuna, jucatzi excelent de Ben Affleck si Rosamund Pike (finalista Oscar pentru acest rol). Cei doi isi trag tzepe si farse reciproce din cele mai morbide, desi nu intotdeauna avem de a face cu strategii ratzionale - e foarte dragutz felul in care povestea amesteca ticaloshiile ratzionale cu scaparile emotzionale care ii tzin pe cei doi intr-o atractzie gravitatzionala greu de dezamorsat. Nu pot intra in mai multe detalii fara sa dau spoilere, filmul fiind o avalansha de twisturi inteligente, nu neaparat imprevizibile, dar foarte elocvente pentru mesajul povestii.

Never trust the significant other.

Filmele contra plictiselii

 Jupiter Ascending

De Ziua Indragostitzilor am decis totusi sa vad un film de dragoste, si nu voma aia despre tzaranca fascinata de jocuri de putere corporatist-sexuale, la a carei premiera se imbulzea lumea de mi-a luat un sfert de ora sa pot iesi din cinema. A fost mai rau decat la voturile din diaspora de asta-toamna. Paradoxal, toata lumea parea sa stie ca 50 shades... e prost, si totusi se imbulzeau ca vitele, cu cate un trandafir in dintzi pe ici pe colo, ca era chiar de Valentine's Day.

Jupiter Ascending e ultima isprava a creatorilor lui Matrix, fratzii Wachowski (mai precis, un frate si o sora, dupa ce unul din ei si-a schimbat sexu). Ca toate filmele lor, e un basm mascat sub recuzita SF, cu puternic mesaj stangist, incat ma astept sa vad o recenzie pe CriticAtac cat de curand.

Ea, Mila Kunis, e o imigranta rusoaica care traieste din spalat WCuri in America. El, jucat de fostul stripper Channing Tatum, e un extraterestru mutant inginerat genetic dintr-o bucata de caine si o bucata de om. Ei ii plac cainii, iar partea de om nu o deranjeaza. Problema e ca planeta e pusa in pericol de o megacorporatzie capitalist-galactica care traieste dupa dictonul shit flows down, profits flow up. Produsul tranzactzionat de capitalistii astia e un fel de sirop al tineretzii veshnice extras din trupurile pamantenilor care, fara sa o realizeze, nu sunt decat niste vite crescute pe Pamant in exact acest scop. Mila si Channing tre sa isi uneasca fortzele pentru a decapita corporatzia cu pricina, a salva Rosia Montana si a institui un nou imperiu socialist care sa reabiliteze demnitatea umana. Terry Gilliam apare intr-un cameo dragutz, Sean Bean e si el pe-acolo, iar uscatzivu ala care a luat Oscar pt rolul lui Stephen Hawking face un rol de villain simpatic.

Filmul e de o dragalashenie ridicola dar cu suflet, mult mai potrivita spiritului Valentine's Day decat blockbusteru de care pomeneam la inceput, insa e tras in jos de faptul ca e 3D din ala obositor, care te obliga uneori sa itzi iei ochelarii jos si sa te freci la ochi.

Sa va aud discutand autenticitatea shtiintzifica a acestui "SF".

 Maps to the Stars

La batranetze, Cronenberg devine treptat un regizor de scene geniale presarate in filme incoerente si prost inchegate. La tineretze, Cronenberg a fost unul din idolii mei si unul din vizionarii genului horror, dar de cand il macina ambitzia de a lua un Oscar cu orice pretz, filmele sale sunt tot mai autoindulgente si incarcate cu inner jokes, treaba care devine cel mai suparatoare in filmul de fatza, ce are in centru pacatele industriei hollywoodiene. Au mai facut si altzii filme de soiul asta (Lynch cu Mullholand Drv., Levinson cu mai multe, Altman cu The Player) dar respectivii au stiut cumva sa atraga spectatorul outsider in poveste, in timp ce Cronenberg nu se prea omoara cu asta si pastreaza totul la nivel de insider joke. Rabdarea de a urmari filmul e totusi rasplatita cu un final scandalos si aproape parodic, plus, cum ziceam, niste scene haioase ce califica uneori filmul drept o comedie neagra.

Povestea e un puzzle incoerent alcatuit din personaje care isi fac veacul pe la Hollywood - niste copii-actori care se drogheaza in disperare, Julianne Moore in rolul unei actritze cam trecute si cam disperate, John Cusack in rolul unui bullshiter new age cu pretentzii de psiholog, urata aia de Mia Wasikowska intr-un rol central datator de spoilere, plus vampiru din Twilight in rol de shofer. Creca toata lumea din filmu asta distreaza pe cinste, dar nu si spectatorii.

 Tusk

Comediantul Kevin Smith cocheteaza de ceva vreme cu horrorul (vezi excelentul Red State), insa cu acest film nu reuseste sa keep a straight face de la un capat la altul si devine destul de repede clar ca filmul e ecranizarea unei glume (de fapt a unui anuntz fake de ziar).

Tusk se doreste a fi un fel de Human Centipede (cu un mad scientist supunand pacientzi nevinovatzi unor torturi ce tind spre metafizic) insa daca Human Centipede avea o poezie disturbanta jucata cu toata seriozitatea, aici avem doar o comedie stridenta apartzinand genului bizarro. Rolul over the top al lui Johnny Depp strica destul de repede magia filmului care incepe promitzator: Michael Parks (Red State) e excelent in rolul mad scientistului care a avut candva o relatzie romantica cu o morsa.

Am avut un shoc remarcandu-l si pe pustiul din Sixth Sense, azi crescut mare, gras si barbos. Filmul e plin de poante la adresa canadienilor, mai lipsea sa apara Jay and Silent Bob sa spuna niste fart jokes. Eu in locul lui Kevin Smith as fi propus aceasta poveste ca episod South Park, caci ca film nu se prea tzine laolalta.



Lego Movie

Mi-a cam trecut peste cap filmu asta cu viteza replicilor, a actziunii si gramada de inner jokes pentru pasionatzii de Lego, fenomen legat de care care nu-s defel informat, da defel. Am prins totusi cateva poante mai spre final, cand filmul include o dragutza scena meta despre un om pasionat de Lego si relatzia sa cu universul in care are loc actziunea filmului. Scena respectiva e legata ingenios cu conflictul general al povestii, si creca pe asta se bazeaza laudele aduse acestui film.

Protagonistul e o figurina Lego, un muncitor rapit de un grup de rebeli a la Matrix si investit cu raspunderea de a lupta impotriva capitalistului Lord Business care vrea sa lanseze pe piatza un fel de lipici care sa tzina piesele Lego laolalta, impiedicand astfel recombinarea lor libera (care, din cate pricep, da tot farmecul jucariilor Lego). Sunt pe aici unele personaje secundare amuzante (reprezentari Lego ale unor supereroi celebri) si grafica se evidentziaza prin faptul ca totul e desenat in stilul brut al figurinelor Lego (inclusiv peisajele, apa, exploziile au o anume granularitate patratzoasa ce ocazioneaza efecte funny si o grafica in general ingenioasa).