Muzica vorbita pe la spatele - concerte 2009

Roadburn

De muzica scriu tot mai rar, din doua motive, unul e batranetzea haine grele, celalalt e utilitatea marginala care ma face sa am impresia ca orice aud nou am mai auzit inainte altundeva, precum si sanatatea precara care imi da sensibilitate la sunetul dat tare (mai ales in cashti).

In plus am avut o mare desumflare legata de monumentalul festival Roadburn care a fost sold out in 45 de minute, poate din pricina ca am vorbit prea mult despre el. Ce poate fi mai rau decat sa ratezi Roadburn? Uite chestia asta: sa itzi iei gandu de la el si sa primesti cu o saptamana inainte un bilet la Roadburn pe care nu-l vroia nimeni. Si pe urma sa-tzi dai seama ca nu mai ai bani de avion si cazare si ramai sa te stergi undeva cu biletu in timp ce amicii itzi povestesc cum Neurosis a cantat vreo 4 ore (cu momentele solo Kelly/Von Till cu tot), cum Negura Bunget s-a apucat de stoner si cum au bagat Ufomammut, Motorpsycho si Saint Vitus like there's no tomorrow.

Si inca o chestie: umbla barfa ca editzia din 2010 a Festivalului Roadburn va sta sub semnul reformarii Kyuss, trupa aia legendara de care n-au auzit 99% din metalistii romani si aia care au auzit sunt totzi din Cluj sau in blogrollul acestora.

Donau

Daca ma-ntrebatzi unde s-au dus banii, ei bine s-au dus pe festivalul gay Donau de langa Viena. Vorba vine langa Viena, ca e la vreo 70 de km, aproape de granitza cu Cehia. Dar astora cu care m-am insotzit nu le-a trecut prin cap sa se uite pe o harta si ambitzia noastra de a merge in plimbare pana la Krems s-a dus pe apa sambetei cand am vazut tablitza cu 70 de km. Perspectivele devenisera sumbre de-a dreptul cand a inceput sa dea cu ploaie si se infiripa teama ca, daca Domnu se indura si ajung la Krems, nu stiu daca o sa se indure sa ajung si inapoi in Viena pe la 3-4 dimineatza, pe o furtuna nasoala. O sa zicetzi ca scria clar pe site-ul festivalului ca sunt autobuze de luat din Viena. Si chiar erau, cu conditzia sa fi rezervat biletu de autobuz de pe Internet. Care Internet exista in Viena, normal, un Internet Cafe chiar in statzia de autobuz, dar: 1. cine pana mea isi baga datele cardului intr-un netcafe. 2. cine stie cat dura sa soseasca biletu si 3, motivul cel mai important, autobuzul era la fel de sold-out ca si festivalul; a, si mai e si 4: soferul autobuzului era chiar pe autobuz (eram cu 2 ore inainte de inceperea concertelor), deci nu prea avea cum sa mai vanda bilete pe net la ora aia, si de-ar fi fost.

Asa ca stand eu buimacit de misterele tehnologiei moderne, cu care nu potzi nici sa faci pishu daca n-ai Internet, a trebuit sa apelez la umilintza suprema de a-mi baga gagica la inaintare. Aveam cu noi si un gay pt orice eventualitate si la urma urmei mi-as fi pus in joc proprii hemoroizi ca sa ajung la Krems. Ei bine, pan la urma shoferu ne-a inghesuit in capatu busului si ne-a dus.

Asadar festivalul asta e the next best thing cand ratezi Roadburnul. I se zice Donau Festival si tzine doua weekenduri consecutive intr-o cladire cu 3 sali in care miroase atata de tare a marijuana ca tzi se face greatza. Eu am mers doar in weekendu de 1 Mai, din motive de serviciu, de Pashte, dar si de program. Am optat pentru a sacrifica concertul Sonic Youth / Aphex Twin din primul weekend pentru unul mult mai cool din 1 Mai, Antony and the Johnsons cu Cocorosie (plus niste localnici). Festivalul e orientat pe chestii d-astea psihedelice (acu 2 ani a avut cap de afish pe Current 93), dar cu o usoara tenta gay: cel putzin la show-ul Cocorosie era sa mananc bataie de la o lesbiana de aia tractorista care credea ca ii fac ochi dulci gagicii ei. Desi-s un baiat simplu de la tzara, homosexualiatatea nu e o noutate pt mine, insa lesbiene atat de crancene ca la show-ul Cocorosie n-am vazut in viatza mea. Nu va ganditzi la Thelma si Louise ori la parasutele alea din Baise-moi. Ganditzi-va la namile de alea care l-ar strivi pe Eric Adams intr-o palma, insotzite de cate o fiintza firava care nu stie ce vrea de la viatza. In fine.

Inainte de Antony, am avut parte de un show fulminant al trupei de porn-glam The Voluptuous Horror of Karen Black. Cica e o trupa veche, de vro 20 de ani, formata din vreo 5 gagici (ma rog, una era trannie) care canta metal pe dezbracate, si un chinez gras in colantzi, cu o cruce intoarsa sclipicioasa pe burta, care baga solouri de chitara ca Slash si canta la voce ca DJ Boros. Lidera trupei, pomenita Karen Black (ma rog, si asta e pseudonim luat de la o celebra actritza horror din anii 70), e o gagica simpatica si bunoaca la cei 40 de ani ai ei, cu un par de ala valvoi de potzi tzine o closhca in el. Momentul serii a fost cand gagica asta a stat in cap cracanata, in putza goala si celelalte ii spargeau oua de putza. Cel mai misto era ca intre concerte trupetzii stateau la o bere cu publicul dar purtau un prosop pudic legat peste sani. O mostra din concert. Si piesa de rezistentza a grupului, pe care Karen a aruncat cu chilotzi in public, manata de refrenul irezistibil: Underwear drawer,.

Si tot la o bere l-am vazut si pe Antony prima data, o namila de om. Cam cat Peter Steele ca inaltzime, doar ca mai pe stilul ardei umplut. M-a surprins ca avut o prezentza foarte masculina in timpul showului (cu exceptzia vocii), imbracat la un costum frumos, rezemat de pian ca Dan Grigore si dand dintr-un picior ca Lee Hooker (pe piesele ritmate, evident). Pentru cine il stie cat de cat pe Antony de pe vremea cand se imbraca in halat si rochie de noapte si era tuns si vopsit ca Boy George, schimbarea de look e marcanta. Concertul a fost, normal, la marea arta. Mai intai a venit pe scena o gagica goala (ma rog, cu vopsea neagra si rosie preligandu-i-se peste corp), cu cioc si aripi care a facut un pic de balet hipnotic din cateva miscari repetate la infinit pe ritmuri apocaliptice. Apoi a intrat pe scena namila de Antony la pian, insotzit de marii domni care sunt The Johnsons, niste batranei grizonatzi la 4 ace cu saxofoane, viori, violoncele care au prestat ca niste profesori, ocupand o pozitzie la fel de "in fatza" ca si Antony si pasandu-si reciproc solouri.

Am fost surprins sa remarc ca headlinerii au fost Cocorosie, care in ciuda unei cariere mai timide si a unei vizibilitatzi mai slabe decat Antony, la Donau au parut mai cunoscutzi (poate pt ca-s europeni si datorita lesbienelor din sala). Deci Cocorosie astia sunt Coco si Rosie, doua americance stabilite in Frantza, surori psihopate care au avut probleme cu parintzii cand au fost mici si din cauza asta sunt adulate de toate fetele care au probleme cu parintzii. Coco si Rosie au niste voci dubioase: una chitzcaie, ailalta canta opera - ma refer in concert, pe albume vocile le sunt mai temperate si mai sterse (ori poate gresesc eu si parerea se datoreaza faptului ca n-am dat niciodata foarte tare muzica Cocorosie, tot timpu am avut impresia ca e de asta de surdina si pub afumat). Ei bine, in concert cu toate date tare soundul grupului e shocant de diferit, pana si kitzkaitul ala avea o rezonantza misto, iar percutzionistul (unu care scuipa in microfon) si claparul au umplut muzica trupei cu o parte instrumentala solida care si aia pe album pare o bazaiala timida. Muzica e o amestecatura de hip hop frantzuzesc, trip hop britanic, solouri de harpa si vocalize de opera, cu versuri feministe, rautatzi la adresa establishmentului masculin si indemnuri prin care femeile sunt sfatuite sa nu-si mai epileze mustatza, aspect salutat de o mare parte din public. Concertul s-a incheiat intr-un mare stil, cu cateva piese in duet (ma rog, triplet) intre Cocorosie si Antony (ma asteptam sa fie doar Beautiful Boyz dar au fost mai multe). Dupa care ne-am grabit la shoferu ala care ne-a promis ca ne aduce inapoi daca-i dam 5 euro de caciula.

Pentru cine nu-i familiar, musai de vazut piesa asta (fiind o inregistrare la o emisiune TV sunt socat ca nu le-a cenzurat nimeni versu ala cu "i suck dick") si coverul You wanna fuck me (pentru efect maxim, trebuie vizionata si piesa originala, Akon vs. Snoop Dogg - You wanna love me,).

Hellfest, Brutal Assault, Sziget

Ma declar impresionat de lista trupelor prezente anul asta la Hellfest (comparativ cu orice fest mare european). E dovada de mare deschidere de minte sa faci in Europa un open-air la care aduni laolalta Marilyn Manson, Clutch, Killing Joke, Motley Crue, Down, St. Vitus, Mastodon, Misfits, Pain of Salvation, Aura Noir, Grand Magus sau Orange Goblin (si astea nu-s nici un sfert din totalul trupelor cunoscute). O deschidere de minte la care, zau, nu ma asteptam de la poporul francez. Destept fecioru ala care a inventat Hellfestu. Nu cred ca am vazut in viatza asta vreun lineup atat de destept. In schimb trebuie sa remarc efortul prin care trimisa Metalfan la festival, fosta shefa de promotzie si poeta care se semneaza cu Mad, a reusit sa rateze toate trupele pe care le-am enumerat aici si sa participe in schimb la toate trupele pe care le putea vedea anul asta si la ea in Bucuresti (sau chiar le-a vazut deja). Daca n-as sti ce-i poate capul cronicaresei, as zice ca raportul dansei de la Hellfest a fost o sfidare la adresa cititorului de presa rock si a meseriei de jurnalist. Apropo de sondajul lui Harper despre soarta presei rock romanesti, cam asta e principala problema: ca majoritatea jurnalistilor rock de la noi sunt ca aia care isi pun castile pe urechi si incearca sa-tzi cante ce aud ei in casti, inchipuindu-si ca si din afara capului lor se aude la fel de bine.

Corectura: se pare ca Mad a vazut totusi Down din lista mea, pe care i-a considerat "greu de clasificat"

Sper ca atzi remarcat ca cea mai tare trupa a deceniului trecut, autoarea singurului album pe drept intitulat Album of the Year si cel mai cool rocker al planetei, Faith No More si Mike Patton, ne calca meleagurile vara asta. Eu recomand totusi sa venitzi la Sziget, unde ii prindetzi la pachet, unu dupa altu, cu Turbonegro (obligatoriu de vazut intr-o viatza) si Life of Agony (pasare rara in conditziile in care Keith Caputo are mai mult succes cu cariera solo). Plus ca vedetzi Budapesta si nu scarba aia de Bucuresti.

Cealalta mare revenire a anului e prima aparitzie in concert a grupului Ulver, confirmatzi de cateva zile la Brutal Assault. Ce ma ingrijoreaza e ca Ulver n-au mai calcat pe o scena de pe vremea cand cantau black (acu vreo 15 ani) si am asa o vaga impresie ca o sa urce pe scena de la Brutal Assault doar ca sa faca misto de public.

Romania, patria mea

Concertele din Romania, conform previziunilor pe care le-am facut in ultimele 2-3 articole pe care le-am scris pentru Dilema, continua sa stea sub zodia trupelor depashite de vremuri pe care nu mai vrea sa le vada nimeni in tzara lor de origine: ramashitzele neputrezite ale trupelor Savatage, Stratovarius, Bonfire sau Testament; ba mai mult, cred ca suntem prima tzara in care s-a organizat un concert cu o trupa desfiintzata (Gorefest, desi unii zic ca s-au desfiintzat tocmai de suparare ca n-au reusit sa vanda 30 de bilete in toata Romania), iar despre AC/DC nu mai povestim, cred ca la mijloc a fost mana ministresei Tineretului si Sportului, cea mai tare afacerista pe care a dat-o capitalismul romanesc.

Daca tot suntem la capitolul evazionist, declar cu mandrie ca am reusit sa-mi scot parleala de la Overkillul organizat de Promusic acu ceva vreme, intrand anul asta la Turisas/Moonspell/Cradle of Filth cu un bilet tras la xerox contra a 80 de bani. Sa nu ma-ntzelegetzi gresit, dar si biletele care se vindeau la intrare tot trase la xerox erau, macar daca ar fi fost scrise cu pixu sau daca trebuia sa te treci intr-un caiet si tot ar fi fost o urma de profesionalism, puteai zice ca-s personalizate. Ca de obicei la festivalurile brandushenesti, rockeri obositzi, sunet spart si trupe cantand cu ochiul la ceas. De remarcat ca Brandushan a facut din nou economie la cheltuieli, Sarah Jezebel nu s-a prezentat, exty zice ca ar fi costat prea mult mancarea pentru ea.

Si inca o chestie: cu un decalaj de vreo 15 ani, si la mai bine de 5 ani de cand imi bat gura pe tema asta prin forumurile si presa romaneasca, au aparut in sfarsit si in tzara noastra primele trupe de orientare stoner/postrock. Cica unii se numesc Tep Zepi si altzii se numesc Egocentrics (timisoreni, prima trupa din istoria Romaniei despre care se pomeneste pe stonerrock.com; Floppy a facut concert cu ei la Cluj, dar spre rusinea personala n-am apucat sa-i vad). Mai lipseste inca o chestie ca sa ajungem la normalitate - ca redactiile revistelor/siteurilor de muzica rock sa isi angajeze si oameni care sa stie ce sa scrie pe domeniul asta. Un indiciu clar asupra penibilului din presa rock romaneasca e atunci cand genuri si trupe cu zeci de ani de istorie (glam si stoner in special) sunt cu desavarsire ignorate in detrimentul unor trupe-ghiocel de eurometal cu 1-2 albume in spate promovate exploziv prin pasiunea neingradita a cate unui redactor) N-o sa uit niciodata cronica aia de pe metalfan la un album stoner (nu mai stiu care, dar nu e greu de cautat sunt vreo 5 albume stoner recenzate in toata istoria metalfan si vreo 10 in toata istoria presei romanesti) in care cronicarul incepea zicand ca n-a avut chef de albumul ala, dar ca a umblat o saptamana pe la colegii din redactzie pasandu-si CDul de la unul la altul si nimeni n-a vrut sa-l recenzeze, ca ei "n-ascultau din astea". Noroc cu blogosfera ca mai afli una alta, degeaba se kk oamenii de presa pe ei ca n-avem ISSN. Si noroc cu Ardealu, caci, ca si in fotbal, lucrurile au fost de kkt atata vreme cat au fost dirijate de la Bukale, a fost nevoie de Luna Amara, Grimus si acu tinerii astia de mare ambitzie, Tep Zepi si Egocentrics, ca sa puna Romania pe harta rock.

Si inca doua chestii: in ultimul an Romania a avut parte de 2 concerte ale unor trupe geniale la care nu s-a dus nimeni, nici macar eu: New Model Army si Deine Lakaien. Si a mai fost primul fest gotic romanesc, cu Das Ich, Diary of Dreams si In Strict Confidence. Nici macar cronici n-am gasit la concertele astea in presa romaneasca, abia ceva anuntzuri. Pana mea, nu stau sa verific acuma, dar singura publicatie in care imi amintesc sa fi citi un interviu cu Deine Lakaien a fost Popcorn. "pai vezi, daca canta muzica disco, acolo le e locul" o sa comenteze acuma vreun rocker destept.

De felicitat initziativa Metal Masters care organizeaza cel mai mare festival de metal adevarat din Romania. Daca n-am stii cine sunt Metal Masters si ce antecedente au, ar fi si mai bine. Dar sa nu zicem au! pana nu ne pica piatra in cap si sa speram ca totul va decurge struna. Pacat ca pretzul si costurile de deplasare nu prea justifica gramada de trupe (care in orice festival din afara apar scrise cu litere mici, la noi sunt cap de afish). Singurele nume pt care m-as duce sunt Immortal si poate Mayhem (pe care i-am vazut deja, oricum). Si ca si curiozitate personala, Skyclad, una din trupele mele preferate care azi sunt insa la pamant ca forma, ca activitate si ca inspiratzie (din pacate nici macar nu se poate spune despre ei ca s-ar fi reformat).

P.S. Am uitat sa zic de Artmania. In principiu toate trupele care conteaza de la Artmania (Opeth si Pain) vor putea fi vazute si la Brutal Assault, cam la acelasi pretz (alaturi de inca 100 de trupe). Artmania merita totusi pentru after partyul Lux Noctis cu gagici gotice, o initziativa laudabila a comunitatii goth romanesti, mica dar incapatzanata.

P.S.2. Ma felicit ca n-am mers anul trecut la seratele organizate de Kogaionon. Anul asta trupele care ma interesau si s-au perindat la seratele alea s-au adunat laolalta pentru un veritabil fest pentru luna decembrie, Dark Bombastic Evening (Spiritual Front, Rome, Ordo Rosario si unele de care n-am auzit).

Filmele vorbite pe la spate - iunie 2009

Filme musai

The Complete History of My Sexual Failures. Filmul asta nu e nici artistic si nici teribil de bun, dar l-am bagat la filme musai pt ca e plin de invatzaturi. Am ratat filmul la TIFF, dar vroiam neaparat sa-l vad. E un pseudodocumentar gen Borat care combina farsa cu elemente biografice ale regizorului/actor/producator/scenarist. E despre un luzăr de 30 de ani ramas fara gagica, care isi propune sa intervieveze toate gagicile care i-au dat papucii in trecut ca sa afle misterul esecurilor sale sentimentale. Omul ia frumos agenda telefonica, dar toate ii inchid telefonul in nas, asa ca e nevoit sa apeleze la maica-sa care reuseste sa lamureasca pe unele gagici sa-i deschida portzile. Interviurile sunt foarte tragi-comice (genul de situatzii penibile din serialele lui Ricky Gervais) dar spre final filmul se insiropeaza si pierde din taria de caracter. Obligatoriu de vazut de catre cei care vor sa afle ce vor femeile de la noi (de fapt).

Star Trek. Sunt departe a fi fan Space Opera, dar ca orice om normal la cap am fost si eu prins la momentu potrivit in francizele Star Wars, Star Trek si Stargate (BSG-ul abia l-am inceput, iar Babylon, Farscape si Firefly le-am cam ocolit). Dintre toate astea Stargate mi s-a parut cel mai nasol (si filmul, si serialul), Star Wars cel mai grandios (si cu jocuri video misto), iar Star Trek cel mai umanist, cel mai apropiat de literatura de gen produsa de generatzia Ray Bradbury/Arthur Clarke. Gasesc binevenita rebootarea seriei cu acest Star Trek Begins si mi se pare cea mai reusita resetare de franciza, dupa ce sperantzele mi-au fost oarecum inshelate in cazuri precum Rambo, Indiana Jones, Die Hard si Batman Begins (n-am vazut inca noile filme Bond). Noul Star Trek este excelent conectat la epopeea veche si la personajele clasice, in special prin personajul Spock, razboiul cu romulanii si incarcatura de referintze si mistouri pe care nici macar nu le-am prins pe toate, iar actorii fac o treaba buna in a redefini personajele. Faptul ca unii fani acuza filmul de influentze Gilmore Girls nu mi se pare groaznic, varsta personajelor (majoritatea teenageri) asigura o abordare proaspata dupa filmele de senectute propuse de francizele Indiana Jones si Rambo. Efectele speciale si de sunet sunt excelente (de vazut la multiplex). Pentru cunoscatori, filmul e realizat de echipa Lost si reutilizeaza o parte din trucurile si spoilerele serialului. Sper doar ca la finalul lui Lost nu voi avea surpriza de a afla ca de fapt eroii serialului traiau in holodeckul de pe USS Enterprise. O strategie excelenta, atat financiar cat si calitativ, este utilizarea de actori oarecum anonimi care chiar se zbat pentru binele filmului (desi fatza lui Spock - jucat de una din vedetele serialului Heroes - imi aminteste de un coleg de cenaclu din comuna Vulcan, judetzul Brasov, care avea urechi clapauge si breton de ala tuns cu oala si toata lumea ii zicea vulcanianul).

Six Shooter. Asta e un scurt metraj care a luat Oscar, creat de marele om care a facut si In Bruges, londonezul Martin McDonagh. Din nou in rolul principal apare marele dublinez Brendan Gleeson (un om care a facut cariera din roluri secundare de impact maxim). Am impresia ca Gleeson a jucat in toate filmele istorice de la Braveheart incoace. Filmuletzul Six Shooter, de aproape juma de ora, e o bijuterie de comedie mult mai neagra decat a fost In Bruges. Gleeson joaca rolul unui tip care are un iepure acasa si o nevasta muribunda care si moare in prima scena a filmului. Suparat nevoie mare de moartea sotziei, Gleeson se urca intr-un tren in care din coincidentza maxima mai intalneste niste oameni cu suparari similare, un cuplu care si-au inmormantat nou-nascutul si un cocalar adolescent care si-a inmormantat mama (dupa ce a impuscat-o). Filmuletzul are un iz caragialesc in care indoliatzii schimba impresii despre durerile lor personale si se cam calca pe bataturi reciproc datorita adolescentului care nu are pic de respect fatza de mortzi. Finalul e de geniu, nu vreau sa dau spoilere, dar ca iubitor de iepuri ce sunt, mi-a sfasiat sufletul.

Filme contra plictiselii

Drag me to hell. Dupa aproape o decada dedicata trilogiei Spiderman si presiunilor politic-financiare aferente, Sam Raimi pur si simplu se destrabaleaza cu acest film, un horror scandalos retro in stilul serialului Tales from the Crypt, reusind in acelasi timp sa fie scarbos si sa obtzina un rating PG13 (it takes a master trick to do that, vorba poetului). Cel mai probabil Drag me to hell e repetitzie pentru iminentul remake (sau sequel) Evil Dead. Efectele speciale si gagurile sunt scandaloase si aberante iar vizionarea la cinematograf multiplex e o tortura sonica care a scandalizat o parte din publicul din sala (citat: ce porcarie, Doamne!) dar pe mine m-a distrat foarte bine (e drept ca-s un pic surd de la 20 de ani de ascultat metal). De fapt cam tot farmecul filmului sta in impactul senzorial pe care il are. Povestea e despre o tziganca care bozgoneshte o absolventa de ASE, actualmente casieritza ambitzioasa. Mai exact bozgoana pica pe un nasture de-al ei, si oricine are nasturele ala urmeaza sa fie tarat in Iad. La propriu, fara metafore - pur si simplu se casca o gaura in podele si apar 2 maini care te trag in Iad si gata. Gagica tot vrea sa scape de nasture dar nu poate, in fine, mai e si o capra posedata cool si niste personaje secundare din pacate cam slabe. Dar in principiu filmul a fost o distractzie pe cinste pentru toata lumea, inclusiv pentru Sam Raimi. Partea cea mai funny e ca mi-am convins un coleg de serviciu sa o duca la filmu asta pe tipa careia ii face curte, ca sa-i faca fetei impresie buna, de intelectual. I-am zis ca-i despre Infernul lui Dante. Va tzin la curent cu consecintzele.

Terminator Salvation ma asteptam sa fie mult mai prost decat e. Si asta are mult de castigat din vizionarea la cinematograf, design-ul filmului fiind excelent, cu o cromatica cenushie gen Saving Private Ryan si o atmosfera destul de sinistra (comparativ cu Transformers de exemplu, care teoretic e pe aceeasi idee). Scenariul are gauri mari de logica (scenaristii au printre antecedente Catwoman) dar atata timp cat filmul bubuie si Christian Bale scrashneste din dintzi, divertismentul functzioneaza. In plus, scenariul are o simetrie placuta cu filmul original, in sensul ca aici fiul isi salveaza tatal, exact pe dos fatza de trilogia originala. E de efect si aparitzia lui Arnold (facut pe calculator) care sper sa capete un rol mai important in urmatoarele partzi. Desi nu e la fel de flamboaiant ca noul Star Trek, reuseste sa improspateze destul de bine franciza si sa-i asigure o directzie cu mult potentzial (cu conditzia sa puna un test de IQ la angajarea scenaristilor). Regizorul e un anume McG, care credeam ca e ceva rapper dar se pare ca e producatorul serialului Supernatural. Cronici mai profesioniste la Star Trek si Terminator Salvation am scris pentru revista Nautilus, datzi o ocheada si pe acolo, rubrica de film e a mea de mai bine de 1 an de zile.

A Perfect Place, e alt scurt metraj, nu la fel de spectaculos ca Six Shooter, dar care are meritul unui soundtrack Mike Patton, a unui stil noir misto si a participarii actorului cult Bill Moseley (canibalul din filmele lui Rob Zombie, printre multe altele). Filmuletzul incepe cu un tip care-i da in cap cu o chitara altui tip si pe urma impreuna cu un amic se tot chinuie sa fac rost de o masina cu care sa duca cadavrul sa-l ingroape undeva. Filmuletzul il cam emana pe Jarmusch prin totzi porii.

Arise, Sir Terry!

De anu asta incolo, daca va intalniti cu Terry Pratchett pe strada, putetzi sa-i spunetzi Sir. Regina Angliei l-a facut asta iarna Cavaler pentru servicii deosebite aduse Imperiului Britanic (in literatura, evident), titlu prin care se alatura si altor autori SF precum Arthur Clarke si Salman Rushdie.

La noi in scriitorii de fantasy si SF se arunca cu kkt si li se dau partzuri intelectuale pe la nas. E una din micile dar semnificativele diferentze dintre romani si civilizatziile extraterestre.

P.S. Sa-mi amintitzi sa-mi fac un cont de Twitter pt din astea.

Draga mi-este bautura

The Alcoholic
de Jonathan Ames

Avand in vedere ca cele mai de succes serii de benzi desenate Vertigo s-au cam finalizat sau sunt pe ultima suta de metri (100 Bullets, Y the last man) iar cele lansate in ultimii 5 ani au cam fost anulate (Testament, Exterminators, Loveless, American Virgin), Vertigo s-a tot zbatut sa gaseasca solutzii de reimprospatare a ofertei:

• s-au apucat in prostie de reeditari: lucrarile out-of-print ale lui Paul Pope dar si unele care-s in print bine mersi: Preacher (in hardcover) si Transmetropolitan (nici macar in hardcover);
• au dat startul unor serii noi care abia trec de 10 numere si nu au vanzari incurajatoare (Air, Madame Xanadu si altele);
• probabil cea mai importanta strategie e ca s-au apucat sa investeasca in Original Graphic Novels, adica benzi desenate publicate intr-un volum unic, fara serializare; in scopul asta au fost atrasi o serie de scriitori din literatura "serioasa" care pe aceasta cale au debutat in lumea benzilor desenate.

Din ultima categorie singura carte care a facut ceva valuri este The Alcoholic. Si a facut valuri chiar mari, aparand in topul Best Books 2008 al amazon (top votat de critici, nu dupa cumparari). Jonathan Ames e un scriitor obscen relativ cunoscut, considerat o combinatzie intre Woody Allen si Bukowski, facandu-si renumele printr-o serie de eseuri pe teme sexuale cu elemente autobiografice serializate pt New York Press. Alte asemanari ar fi cu jurnalismul gonzo, Ames fiind si un fan inrait al lui Hunter Thompson, iar numele sau e legat adesea de evenimente culturale bizare, cum ar fi lansarea de carte in care Jonathan Ames l-a provocat la o partida de box pe scriitorul Craig Davidson (care scrisese o carte despre box) - vezi poza de jos.

Nu stiu exact daca Ames scrie tot timpul in stilul asta eseist-egocentrist, dar The Alcoholic cam asta e: transpunerea in banda desenata moody a aventurilor autobiografice ale unui scriitor alcoolic a carui unica ratziune de a exista e sa faca haz de necaz si sa isi planga de mila. Ceva intre Nick Hornby si Woody Allen, aspectele Bukowskiene fiind poate mai temperate in cartea asta.

Zic ca e autobiografica deoarece numele eroului e Jonathan A., e scriitor evreu si e desenat dupa chipul si asemanarea autorului Jonathan Ames. Povestea e saga eroului alcoolic care isi cauta cale de vreo 20 de ani prietenul din copilarie care l-a invatzat sa bea si cu care a avut prima relatzie sexuala, gay, la o betzie. Autorul insista ca nu e gay, ca a fost doar un gest de prietenie ca ala din Brokeback Mountain si ca sa ne dovedesca asta ne povesteste si despre relatziile sexuale avute intre timp cu femei, de la prima ejaculare precoce si pana la povestea de dragoste neimplinita cu o gagica care nu era de nasul lui. Confidenta eroului e o matusha cu cancer de san care si-a trait viatza la maxim si acu e internata la azil.

Pana la urma in cartea asta se rade si se plange in masuri egale dar se merge mult si pe sentimentalisme (ex: deprimarea eroului dupa atacul de la World Trade Center iar la final o morala destul de patetica in care eroul se recunoaste invins in fatza misterului feminin). Cu alte cuvinte, daca e sa ne raportam la autori cu interese similare, e mai aproape de Adrian Tomine decat de Daniel Clowes dar parca nici subtilitatea lui Tomine nu o are. In sensul ca Tomine e si grafician si isi complementeaza perfect dialogul cu grafica, in timp ce Ames e un scriitor care si-a angajat pe cineva sa deseneze pe marginea chestiilor pe care le avea de spus.

Versiunea hardcover a volumului arata foarte bine, cu o sticla de bere in basorelief pe coperta. Hartia foarte faina, grafica alb negru, destul de misto.

- plusuri: umorul, conditiile grafice
- minusuri: unele sentimentalisme care banalizeaza povestea
- recomandare: fanilor Woody Allen, Charles Bukowski, Adrian Tomine

Michael, te iubim

Desi credeam ca murise demult, se pare ca Michael Jackson abia acum a murit.

A fost un om care a iubit muzica si copiii. Un alb nascut din greseala in trup de negru. Un muzician desavarsit care a zburat pe cerul Bucurestiului cu jetpacku ala din Duke Nukem.

Sa pastram un moment de reculegere. In momentele astea ma gandesc daca viata mai are vreun rost.

Fie-i cenusa usoara.

Ca tot veni vorba, recomand jocul Plants vs. Zombies, ultimul act artistic in care apare Michael (sub forma de zombie, ce-i drept).

Acuma radem, plangem, o treaba e clara, s-a dus unul din oamenii care au facut revolutzie in muzica. Cel mai tare ma supara ca ascultatorii de muzica cinstita (rock, jazz si alte astea) sunt mai nostalgici si mai afectatzi de disparitzia maestrului decat totzi cocalarii si pitzipoancele care au dansat pe muzica lui.

Tre sa imi gasesc neaparat tricoul cu Michael primit la majorat, in noaptea asta e tribute party la exty acasa, singurul din Cluj.

Doua seriale rutinate

Heroes
sezonul 3

House MD
sezonul 5

Iaca doua seriale care au ajuns la capatul puterilor si bat pasul pe loc intr-un stil destul de penibil. Cel mai nasol e Heroes, al carui scenaristi cred ca nu prea discuta intre ei, caci noul sezon e o varza totala. Nu reuseam sa leg actiunea de la un episod la altul.

Cel mai nasol cu serialul Heroes e densitatea foarte mare de personaje principale (Lost e mic copil, in Heroes totzi sunt... eroi, pana si unii care la un moment dat par figurantzi). Asta face ca serialul sa mearga pe mai multe fire narative paralele inghesuite toate in fiecare episod (in loc sa li se aloce episoade diferite ca in Lost). Smecheria a tzinut un sezon, hai doua, dar din primele episoade ale sezonului 3 n-am priceput absolut nimic din pricina ca nu tzineam minte nimic din ce se intamplase in sezonul de anul trecut. Povestea s-a repetat la mijlocul sezonului cand serialul a luat o luna pauza de cateva luni.

Apoi, serialul si-a cam overstayed the welcome, vorba englezului. Incepuse ca o poveste despre oameni simpli care devin eroi exceptzionali, ca pe vremea romantismului lui Eminescu. In plus, imprumuta de la Watchmen si X-men tema supereroilor umanizatzi, a xenofobiei si puterii abuzive. In sezonul 3 gama de eroi s-a largit in asa hal incat te intrebi unde-s oamenii normali in serialul asta (aia din poza de jos, care abia incap in poza, sunt cam o treime din ei). Si colac peste pupaza mai apar si niste personaje pe care le credeam moarte, cum ar fi Malcolm McDowell, ceea ce lasa impresia ca aici nimeni nu moare de fapt, ceea ce cam anuleaza toate mizele. Ca sa nu mai pomenesc ca unii au si darul de a calatori in timp, modificand plotul serialului in directzii haotice, mult mai prost controlate ca in Lost.

Degradarea accelerata a serialului poate fi pusa pe seama caracterului interactiv pe care acesta l-a capatat. La inceputul sezonului, producatorii se laudau ca au facut un site multimedia care permite spectatorilor sa se implice direct in scrierea scenariilor. Cred ca asa se explica revenirea in serial a unor actori ale caror personaje cam murisera. McDowell revine pe post de holograma, una din gagici pe post de sora geamana a unui personaj mort (jucat evident de aceeasi actritza), iar unul din actorii mai aratosi revine sub forma unui shapeshifter care i-a imprumutat moaca. Tre sa recunosc ca asta cu shapeshifteru mi-a placut, dar trucul cu sora geamana si cu holograma lui McDowell au fost de prost gust si fortzate. Tot shapeshifteru asigura si partzile cele mai reusite din sezon (ultimele 2-3 episoade), in care acesta sufera de schizofrenie si incepe sa fie posedat de personalitatzile indivizilor carora le fura identitatea. Chestie foarte cool dar tre sa rezisti 20 de episoade ca sa ajungi la ea.

Cu exceptzia pomenita, plotul intregului sezon e complet lipsit de directzie, se autoplagiaza reluand conflicte care fusesera rezolvate inca din primul sezon, fara sa adauge nimic in plus, nici conflictelor, nici personajelor. Chinejii aia care calatoresc in timp ma ametzesc complet si episoadele in care unii calatoresc prin visele altora ma scot din sarite deoarece dilueaza toata miza si lasa impresia ca la urma urmei nimeni nu poate patzi nimic, deci nu pricep de ce se mai streseaza personajele.

Deci plotu e impartzit in 2 partzi:

• prima e proasta rau, despre eroii astia care asteapta o eclipsa pe parcursu careia isi vor pierde puterile, in timp ce un erou mort suge puteri de la ceilaltzi ca sa invie si sa devina zeu absolut (practic si primele doua sezoane tot despre asta au fost);
• a doua parte e si mai proasta, dar porneste de la o premisa ok, cu presedintele Obama care da o lege ca totzi supereroii sa fie adunatzi in lagare de concentrare pentru a se face experimente, iar un birocrat imputzit ia misiunea pe cont propriu si face o demonstratzie de shovinism in your face, gen Vadim Tudor.
  

Din pacate vom avea si un sezon 4, cel putzin la nivel de intentzie. Nu credeam ca Heroes va ajunge mai slab ca Supernatural.

Nici despre House MD nu am multe lucruri bune de spus, dar cu asta ma obisnuisem sa fiu rutinat seara inainte de culcare, plus ca nu tre sa imi amintesc faze de la un episod la altul. Dupa o traiectorie ingenioasa pe parcursul primelor 4 sezoane, de la horror medical la sitcom, telenovela si film politzist cu virusi in loc de raufacatori, sezonul 5 a adus o criza de inspiratzie totala in care s-a batut pasul pe loc spre disperarea publicului, disperare care i-a strans pe scenaristi cu usa atat de rau incat au decis sa omoare unul din personaje brusc si ad-hoc, sa le casatoreasca pe celelalte si sa-l faca pe eroul jucat de Hugh Laurie sa si-o traga cu sefa lui (vorba vine). Si cand nici astea n-au fost suficiente, au dat cu ciocanu in serial si l-au facut pe House schizofrenic si l-au internat la casa de nebuni, un cliffhanger merituos ce-i drept, care deschide perspective interesante pentru un sezon 6. Deci sezonul 5 a fost cam in plus, se poate sari lejer peste el, plus ca Hugh Laurie a devenit producator si a inceput sa-si cam bage picioarele. Dupa parerea mea serialul are rost sa continue doar daca sezonul 6 se petrece integral la casa de nebuni.

Wild Wild West

Iron West
de Doug TenNapel

Nici macar conoisseurii nu vor recunoaste numele lui TenNapel, dar macar ei isi vor aminti cu drag de el daca le spun ca e creatorul jocurilor (si serialului de animatzie) Earthworm Jim, de inalta tzinuta si larga apreciere intre amatorii de jocuri PC de la inceputul anilor 90.

Uitasem complet de el si recent am aflat cam din intamplare ca de 10 ani incoace TenNapel s-a dedicat benzilor desenate si ca in urmatorii 5 ani sunt planificate 3 ecranizari la Hollywood dupa lucrarile lui.

Am rasfoit rapid bibliografia si am ales Iron West pentru lamurire, strict pe baza recomandarilor calduroase ale clientzilor amazon. Ocazie cu care m-am lamurit inca o data ca majoritatea recenzorilor amazon sunt ale unor clientzi care vor sa se laude cu ce si-au cumparat si ca aia care ar avea ceva nasol de zis, ori nu se obosesc sa o faca, ori se bucura daca si altzii pica de fraieri.

A nu se intelege ca Iron West e o porcarie, doar ca e departe de calificativul de 5 stele de pe amazon. E o lectura lejera, umoristica dar fara nici un fel de pretentzii. Atat grafica cat si povestea apartzin lui TenNapel, de aici se deduce ca e alb-negru. Atat grafica cat si povestea mi-au adus aminte de benzile desenate romanesti si de cele de prin revistele Pif (Lucky Luke in special).

De aici trebuie sa se inteleaga ca dintre benzile desenate pe care regret ca le-am cumparat (Billy Hazelnuts, Perhapanauts, Flaming Carrot, Atomic Robo), pe asta o regret cel mai putzin. Grafica, chiar si alb-negru, e dragutza in sensul de cartoonish, dialogurile au umor (cam copilaros) iar povestea ar fi mishto intr-un joc PC sau un desen animat.

TenNapel isi respecta blazonul de a crea personaje absurde si asocieri libere de idei care creeaza un efect hilar. Earthworm Jim era un vierme care isi folosea propriul corp pe post de bici si il parodia pe Indiana Jones, in timp ce se lupta cu niste extraterestri care mutilau vaci si nu mai stiu ce. Bine, la joc conta si faptul ca era interactiv, insa la Iron West aspectul asta lipseste si lasa impresia de insuficientza. Probabil voi incerca inca o carte a lui TenNapel, una dintre cele care urmeaza sa fie ecranizate la Hollywood (Creature Tech vine cu cele mai bune recomandari de la critici).

Ok, sa ajung si la poveste, e cu un sat in Vestul Salbatic care e cotropit de niste robotzi condusi de un tren urias care umbla pe propriile picioare (ma rog, niste vagoane impletite). Eroul e un cartofor care tre sa salveze Vestul Salbatic cu ajutorul unei prostituate, a unui Sasquatch si a unui shaman extraterestru. Obiectivele rau-facatorilor sunt de a transforma California intr-un paradis sintetic. Oh, no, but who would want to live in a synthetic paradise! (cred ca asta e cea mai tare poanta din poveste).

- plusuri: nimic nu exceleaza dar e simpatica la toate capitolele
- minusuri: se preta mai degraba la un joc video
- recomandare: varstelor mici si mijlocii