Filmele vorbite pe la spate - Mar/Apr 2013

Filmele musai

Prometheus

Am fost recent pe la Muzeul Istoriei Naturale. Muzeele de genul asta sunt facute sa intareasca credintza in darwinism si evolutzionism, sa dea o imagine mai putzin mistica si sentimentalista (decat creatzionismul) asupra vietzii si a omului in particular. Dar la mine a avut fix efectul invers.

De cate ori ma uit la un dinozaur am impresia ca am de a face cu un draft de design prost, despre care designerul a decis la un momendat ca e o risipa de spatziu si energie, si a zis fukkit!, a botzit foaia, a aruncat-o la coshu de gunoi si a luat alta foaie sa mai incerce o data. Si uite asa au disparut dinozaurii.

De exemplu, o gramada din animalele alea au dintzi atat de ostentativ de mari si atat de inutili (unele nici nu-si puteau inchide gura) incat par proiectate de un copil care a fost pus sa deseneze un leu/elefant/rinocer etc. si a incercat, din exces de zel, sa-l deseneze cat mai fioros. Am vazut si o broasca tzestoasa imensa, cu urechi clapauge, care avea in varful cozii un buzdugan ce pare ca i-a fost lipit de coada la mishto, n-avea cum sa fie un organ evoluat natural.

Ridley Scott marsheaza si el pe teoria designului inteligent (fie el si prost/imperfect) in Prometheus, promovat initzial ca un prequel al seriei Alien. Am vazut multe prequeluri la viatza mea si majoritatea se multzumesc sa inventeze o povestioara simpla care sa convearga la finalul pe care il stie toata lumea. Cu Prometheus insa, Ridley Scott are strategie mult mai intzeleapta. Filmul asta nu duce direct la actziunea din Alien, ci creeaza context pentru evenimentele din Alien. Un context bogat, ce amesteca speculatzia paleoastronautica cu mitologia.

Legatura cu Alien e data de o nava in forma covrig (similara celei in care au fost gasite ouale in primul film Alien) si de shoferul acesteia (similar shoferului mort gasit la bordul navei cu ouale, in Alien). Se pare ca shoferii astia faceau parte dintr-o specie de ingineri geneticieni care se ocupa cu rasaditu de ADN pe diverse planete. Cateodata designul le iese prost si atunci folosesc alte specii, tot inginerate genetic, sa starpeasca drafturile ratate. Supozitzia cu care ramai de pe urma filmului e ca omenirea (si dinozaurii inaintea noastra) au fost un draft din ala imperfect, iar Alienii au fost arma biologica proiectata pentru a starpi astfel de drafturi. Doar ca Alienii nu apar deloc in filmul asta, sunt la randul lor prezentatzi in niste drafturi intermediare, pastrate la murat in niste incubatoare menite sa conserve si sa izoleze acest gen de arme biologice intr-un mediu controlabil.

Scott face unele parelele cu seria Alien, bunaoara:

• eroina femeie puternica (jucata aici de suedeza din trilogia Millennium, capturata, pare-se de Hollywood) care trece prin felurite chinuri sa scape de agresori si sa obtzina raspunsuri,
• ajutata de robotul alunecos si cu double agenda (jucat de Michael Fassbender din Shame).
• amandoi fac parte dintr-o misiune trimisa pe alta planeta sa identifice originile vietzii pe Pamant si in felul asta intra in contact cu specia de ingineri geneticieni,
• mai e si paralela prin care omenirea insasi urmareste ambitzii de inginerie genetica (prin crearea robotului), sugerand un fel de ciclu in designul vietzii din univers: fiecare specie e dotata cu instinctul de a crea o specie dupa chipul si asemanarea proprie, care e insa imperfecta si scapa de sub control,
• si mai e stilul parazitar prin care se reproduc speciile descoperite in incubatorul sus pomenit, sugerand ca parazitismul e un mecanism fundamental al acestui tip de evolutzionism controlat inginereste.

Filmul e musai de vazut pt. ca a) e primul film bun al lui Ridley Scott intr-o gramada de ani (ultimul care mi-a placut a fost Black Hawk Down si e mult de atunci), b) relanseaza seria Alien intr-un mod inteligent, lasand spatziu de manevra pentru o intreaga trilogie Prometheus (adica finalul e foarte deschis) si c) pt. ca are efecte vizuale extrem de cool (nominalizate si la Oscar). Nu stiu cum arata in 3D, dar in High Definition pe televizorul mare al lui caprikorn a aratat super.

Flight

Erou personal al adolescentzei mele (trilogia Back to the Future in anii 80, mai apoi Forrest Gump si Contact), Zemeckis s-a dat la fund acu 10 ani cand s-a dedicat desenelor animate (Polar Express, Beowulf, Christmas Carol). Anul asta a revenit cu un film facut parca de Spielberg (de fapt astia doi tot timpu au furat stilistic unul de la altul), adica incepe ca un thriller fioros, se termina ca o dramoleta preachy si pe parcurs are momente de comedie relaxanta, sort of.

Thrillerul e mai la inceput, in care avem de a face cu un accident aviatic filmat din interior, in care Denzel Washington e un pilot care se chinuie sa-si aterizeze avionu defect pe o campie, in timp ce pasagerii si stewardesele se dau cu capu de peretzi. Excelenta partea asta.

Dramoleta incepe cand iese la iveala ca Denzel bause o votca si o cocaina sa-si mai dreaga mahmureala de la seara dinainte. Apar o gramada de motive politice ca vina accidentului sa fie mutata din spinarea companiei aviatice asupra pilotului, si de aici incepe un film de ala juridic, cu cercetari birocratice si susoteli.

Comedia e reprezentata de John Goodman care e distribuitorul drogurilor cu care Denzel se mai drege din cand in cand. Spre final filmul devine extrem de preachy impotriva alcoolismului, incat la sfarsit ramai cu impresia ca ai vazut un film de propaganda AA. Paradoxal, nimeni nu ridica probleme cheie (pe care filmul o sugereaza discret), si anume ca Denzel a reusit sa salveze avionu si pe majoritatea pasagerilor tocmai pt. ca era pe cocaina, si cam desprins de realitate, ceea ce i-a permis sa-si pastreze focusul in isteria generala de dinainte de prabusire.

Au fost doua nominalizari la Oscar pt. filmu asta - una pt. Denzel insusi, una pt. scenariu, ambele meritate.

Silver Linings Playbook 

In filmul precedent al lui David Russell (The Fighter, ala cu familia de boxeri irlandezi), aproape toata lumea care a lucrat la film a ajuns la Oscaruri (scenariu, regie, best film, 3 dintre actori). Cu Silver Linings Playbook performantza e depasita, caci toate categoriile de Oscar pentru actori au avut cate un finalist din filmul asta: Jennifer Lawrence (a si castigat rol principal feminin), De Niro, Brad Cooper si inca o batranica pe care am uitat cum o cheama. Plus best movie, regie si scenariu.

Batranica si De Niro sunt doi pensionari care traiesc din pariuri si o obsesie fanatica (si superstitzioasa) pentru echipa de fotbal (sau baseball?) locala. Fiul lor, Bradley Cooper e un bipolar cu acte care vorbeste tare, si tot timpu, si si-a batut la un momendat nevasta de i-a sunat apa in cap, ca a prins-o cu altu. Din cauza ca mergea o piesa pe CD player in timp ce i-a prins, de atunci devine isteric de cate ori aude piesa aia. A si stat la casa de nebuni o vreme. Jennifer Lawrence e o tipa din vecini care se mai da la el. Au in comun faptul ca si ea e pe pilule, dupa ce a ramas vaduva la 20 de ani. Tzin sa avertizez ca ultima data cand am vazut-o pe Jennifer (in Winter's Bone) era o fetitza dolofana, iar acum e o femeie superbunoaca. Transformarea e majora, si probabil de aia i-au dat astia Oscaru. Pana la urma filmu e un fel de love story intre doi oameni cu axa deviata, ceea ce face filmu sa iasa din standardele comediei romantice.

Cumva, Russell repeta retzeta din The Fighter. Si acolo, ca si aici, am ramas cu senzatzia ca toata lumea din film e sarita de pe fix, la modu patologic. Aici chiar ceva mai mult, eu insusi m-am simtzit foarte agitat in prima jumatate a filmului, gata sa sar la cearta. Mi se parea ca toata lumea vorbeste prea repede, sau prea mult. Creca e si gagica-mea de vina, she can drive a man crazy.

Filmele contra plictiselii

The Hunt

Thomas Vinterberg a fost principalul complice al lui Von Trier cand au pus pe picioare oribilitatea numita Dogma95, un fel de manifest antihollywood in care au vrut sa demonstreze ca se pot face filme si fara actori, fara efecte speciale, fara postproductzie etc., doar cu camera de mana (si mai nou cu telefonul mobil). A pus destul de multa lume botul la farsa, in timp ce inventatorii ecscrocheriei au ajuns astazi sa faca chiar ei genul de filme impotriva carora militau pe vremea aia.

Noul film al lui Vinterberg nu e chiar la nivelul recentelor proiecte megalomane (si cu efecte speciale!) ale lui Von Trier, dar e tot un film care reia teme de care Hollywoodul s-a plictisit acu 10 ani si le trateaza intr-o cheie ceva mai minimala. In cazul de fatza, tema e pedofilia (Woodsman, One hour photo), subiect spectaculos pe vremea lui Michael, fie iertat. Filmul e o poveste de hartzuire si executare silita sociala fara baze concrete, in pe retzeta lui Dogville/Dancer in the Dark, avandu-l ca victima pe Mikkelsen din Valhalla Rising. El joaca rolul unui educator de gradinitza acuzat de o fetitza ca i-ar fi aratat putza, ceea ce duce la o avalansha de abuzuri si la marginalizarea sa sociala, desi dovezi concrete intarzie sa apara. Insa raul e ca si facut, barfa e suficienta. Ca sa citez din Biblie, la inceput a fost Cuvantul, iar Creatzia a aparut cand toata lumea a luat Cuvantul in serios.

Apropo de asta, mi-am amintit o faza din viatza mea proprie, petrecuta dupa acelasi tipic: gagica-mea avea pe desktop o poza cu mine. O prietena care o tot vizita, dar nu ma intalnise niciodata, a tot vazut poza si i s-a intiparit cumva pe creier. Dupa o vreme a inceput sa ma vada si prin cartier, si a inceput sa se planga gagicii mele ca nu o salut cand o vad. Evident, ea ma stia din poza, eu nici macar in poze nu o vazusem vreodata, si nimeni nu ne-a facut cunostintza. Insa ea a gasit de cuviintza sa imprastie vorba la toate celelalte prietene ca-s un tip nasol care nu saluta prietenii cand trece pe langa ei. Cam asa patzeste si Mikkelsen in filmu asta, iar la sfarsit aproape isi pierde viatza pe un motiv similar.

Expandables 2

Mul-mul-mul-mai cool decat primul Expandables, acest sequel da dovada de ceea ce a lipsit (in mod neasteptat, pentru mine) din primul film - umorul. Adica chiar nu mi-am inkipuit ca Stallone s-ar lua in serios cu proiectul asta (de a aduna laolalta totzi actorii cult ai filmelor de actziune optzeciste), iar faptul ca s-a luat in serios a facut din primul film o chestie seaca si obositoare, in care am putut numara pe 5 degete glumele (majoritatea datorate lui Jet Li).

Aici insa se ocupa altcineva si de regie (tipu care a facut Con Air) si de scenariu, si se munceste foarte mult la a da o dimensiune meta filmului. Preferata mea e bataia de la final, in care Stallone il cafteste pe Van Damme cu strategii din Rocky, iar Van Damme replica cu lovituri si dialoguri din Sport Sangeros. Unde mai pui ca pe personajul lui Van Damme il cheama Vilain. Alte exemple: Chuck Norris are un cameo cool, Bruce Willis si Arnold au de data asta mai mult decat cameouri, mai e un personaj pe nume Hale Caesar, iar despre personajul lui Lundgren se face mishto ca ar avea nush ce diploma in inginerie chimica (ceea ce Lundgren si are in realitate). Si mai sunt multe altele, densitatea de poante selfreferentziale e destul de mare si delicioasa, pt. cine e familiarizat cu backgroundul actorilor. Povestea am uitat despre ce e - Van Damme face ceva rau si restu merg sa-l omoare, or something like that.

The Bucket List

Feel-good movie despre cancer, care incearca sa lase impresia ca cancerul e asa o smecherie cu efecte neplacute, cum ar fi ca potzi muri de la el, mai ales daca esti batran, dar in rest nu e mare scofala.

Scenariul e destul de tampit, adica e destul de sobru sa il iei in serios, dar prea comic incat sa itzi pese. In schimb filmul se face placut prin prestatziile titanilor Jack Nicholson si Morgan Freeman, care se imprietenesc pe paturile de moarte, intr-un spital oncologic, si decid sa-si petreaca ultimele luni din viatza facand tot felu de traznai, plus putzin turism. Cheltuielile sunt suportate de Nicholson, care e un mogul ce incearca sa-si isi rascumpere niste pacate facand o fapta buna. Morgan Freeman e familistul modest si cu constiintza impacata, asa ca pe ici pe colo cele doua caractere se mai ciondanesc. Filmul e regizat de oscarizatul Rob Reiner (autorul ecranizarilor bune dupa Stephen King - Misery, Stand by me).

Senzatzia oarecum nasoala lasata de film se datoreaza si recenziei negative a lui Roger Ebert, care a vazut filmu cam cand se lupta cu canceru lui si a fost profund iritat de viziunea acestei povesti asupra situatziei.

  

Barney's Version

Unul din filmele alea cu evrei, despre evrei, pentru evrei, ecranizata dupa cartea pe care o suspectez cel putzin biografica, daca nu autobiografica, a unui membru de vaza al comunitatzii evreiesti din Montreal, Mordecai Richler (preten bun cu Leonard Cohen, care tot canta pe soundtrack).

Filmul i-a adus lui Paul Giamatti un Glob de Aur, acesta jucandu-si din nou rolul standard de individ mic, grasutz, dar simpatic si cu anumite ambitzii legate de viatza, dar nu prea spectaculoase. Filmul e de fapt povestea eroului de-a lungul a trei casnicii ratate, asa ca e o epopee din aia gen "destinul unui om", insa destul de seaca, fara evenimente remarcabile si fara drame majore. Adica este totusi o drama, la un momendat Giamatti isi pierde un prieten si nu isi mai aminteste daca l-a omorat el sau nu, dar asta devine pana la urma un side plot foarte minor, fara impact in povestea principala. Interesant e rolul lui Dustin Hoffman, un politzist pensionat, vaduv si cam nimfoman, mai exact tatal eroului jucat de Giamatti, care ii da unele sfaturi despre cum sa treci printr-o viatza precum cea prezentata de acest film, adica seaca, lipsita de umor si drame. Si pana la urma cu senzatzia asta ramai si de pe urma filmului.


Ma asteptam mai mult de la umorul evreiesc.

Roadburn 2013: Part 2

Nu cred ca e o coincidentza faptul ca aceeasi tzara (Olanda) gazduieste festivalul Roadburn, organizeaza prima plecare pe Marte si are una din populatziile cele mai fericite de pe planeta (conform World Happiness Report).

Pt. cei care nu au fost pe faza cand am facut anuntzul pe Facebook, s-a lansat oficial selectzia celor ce vor pleca pe Marte, cu o taxa de inscriere de 34 de dolari (o excelenta idee daca vretzi sa facetzi un cadou persoanei iubite). Dintre astia vor fi alesi 8, in urma unui training de 10 ani finantzat de corporatziile media printr-un reality show. Problema  pe care n-am prevazut-o cand mi-am exprimat entuziasmul legat de aceasta oportunitate, este numarul mic de femei inscrise, si acelea umpic dubioase, daca stai sa le ascultzi declaratziile de intentzie. Nici barbatzii de pe lista nu sunt tocmai cu toate acasa, dar macar ai din ce alege. Totusi, spectrul unei comunitatzi de martzieni gay mi se pare unul tulburator si un pas in spate pentru omenire. In fine, cei care au citit ceva SF la viatza lor probabil mai au dat pe ici pe colo de aceasta predictzie. Coloniile intotdeauna au fost puse pe picioare de puscariasi sau oameni disperatzi, iar femeile au gasit adesea ceva mai bun de facut decat sa se suie cu ei pe vapoare in cautarea cailor verzi de pe peretzi.

Recomand totusi calduros sa parcurgetzi declaratziile de intentzie (video) ale celor inscrisi pe site - avem deja pe lista:

•  primul român (chelner fugit in Italia, pe care amicii il considera "a crazy romanian boy"),
• primul moldovean (fugit in Honolulu deocamdata, unde si-o fi dat seama ca Pamantu e rotund si risca se apropie de casa daca mai merge oleaca, dar iata ca Marte ii ofera o shansa noua),
• primul cocalar, tot roman, evident (creca e mai ok totusi o colonie gay decat una de cocalari)
• primul transsexual (obviously, mersul pe Marte e singurul lucru care i se mai pare ca merita incercat)
• un alt roman, pensionar de data asta, care seamana suspect de tare cu Lorin Fortuna
• un satanist care vrea sa duca cuvantu dOMNULUI si pe alte planete
• un tip care e convins ca e de pe Marte si vrea sa se intoarca acasa;
•  si un numar suspect de mare de lesbiene pe care va las placerea sa le descoperitzi singuri (majoritatea bulgaroaice, lituanience, belarusoaice si rusoaice care probabil vor sa scape de soarta celor de la Pussy Riot).

Inchid aceasta paranteza si revin la Roadburn. De fapt am deschis-o pt ca mi-am amintit ca am stat la o tzigare acolo cu catziva tipi din Twente, una din universitatzile care gazduieste programul Mars One. Unu mi-a zis ca aia din Twente sunt pentru olandezi cam ca basarabenii pentru romani, si ca nimeni nu se mira ca de-acolo porneste prima calatorie pe Marte. Tipu era destul de sigur ca prima planta care se va rasadi pe solul martzian o sa fie marijuana. E o planta, puternica, adaptabila.

 
Asa, unde ramasesem cu concertele de la Roadburn? Am scris data trecuta cateva impresii generale si despre highlightsurile personale. In continuare, despre concertele ok si naspa:

Concertele ok

Spiritual Beggars e trupa cu care am deprins gustul pentru stoner rock, deci una din cele mai dragi mie, de care ma leaga numeroase nostalgii, lacrimi si bucurii. M-a dezamagit in ultimii ani prin inlocuirea unui vocal misto (cel de la Grand Magus) cu un grec care suna ca Minculescu de la Iris. Din motivul asta nici nu le-am mai ascultat noul album, insa in concert vocalul asta nou a sunat competent si cu pofta, nu ca pe disc unde se simte ca e platit cu ora si parca nici nu e mixat cum trebuie. M-a convins totusi sa dau o shansa si noului lor album, si ma bucur ca e clar mai bun decat precedentul, iar vocalul depune eforturi mari sa isi creeze propria personalitate. Mai are de lucrat, dar progresul e vizibil.

Royal Thunder sunt o trupa supernoua cu o gagica misto la voce, pe care am descoperit-o in timp ce imi faceam topurile pe 2012 acu cateva luni si am scris cu ocazia aia mai multe despre ei. Suna ca o trupa metal cu Janis Joplin la voce si promit ca in 5 ani o sa se auda de ei si pe la noi:

Sigh au smuls multe zambete prin ridicolul spectacolului lor, insa cine-i stia de dinainte stia la ce sa se astepte. Astia-s japonezii aia cu o gagica pe care toarna ceara fierbinte si sange de porc in timpul concertului, iar cand nu toarna, gagica mai canta la saxofon. Lumea in general a cam ras de ei si sala s-a golit incet incet pe parcursul concertului, dar mie mi s-au parut superdragutzi in penibilul pe care l-au prezentat. De fapt asta e conceptul lor cam dintotdeauna si pana la urma ramane una din trupele inovatoare ale metalului japonez. Faza cu japonezii e ca ei tot timpu sunt penibili cand copiaza mode europene sau americane, asa ca nu vad de ce Sigh ar fi judecatzi mai aspru.

Fiecare editzie Roadburn are o trupa-curator ce se ocupa de selectarea unei mari partzi din trupele invitate si de organizarea unor evenimente auxiliare. Electric Wizard s-au achitat cu succes de obligatzie (ei i-au adus pe Psychic TV de exemplu si au amenajat cinemaul horror erotic cu acompaniament live de care pomeneam in articolul precedent), dar muzica lor mi se pare in continuare pasabila. Doom corect si nimic mai mult, m-a lasat intotdeauna rece si oricat s-au chinuit, n-am simtzit nimic psihedelic in muzica lor (in ciuda faptului ca au un album intitulat Dopethrone). Au avut insa cele mai misto proiectzii video pe fundal, cu threesome-uri cu lesbiene vampiroaice.

Pallbearer, revelatzia doom metal a anului trecut, s-au prezentat supermisto, au avut chiar doua concerte, mai psihedelice decat ce se aude pe album si potentzate cu superbe lumini si proiectzii video. Cam toate topurile metal de anul trecut i-au prezentat ca revelatzia anului, ceea ce e poate cam mult, dar in orice caz raman o trupa de urmarit, care in concert bate destul de puternic spre post rock.

Evident ca a fost si o gramada de post rock si post metal (Roadburn fiind poate cele mai vechi eveniment dedicat acestor genuri). Eu unul sunt cam satul de chestiile astea si mai nou le putetzi asculta si prin Cluj, unde ne tot viziteaza trupe de gen, dar am participat totusi la showurile celor de la Cult of Luna si Les Discrets. Primii sunt niste suedezi destul de standard, cu vocea putzin mai racnita si momente mai dure. Les Discrets sunt varianta romantica a francezilor Alcest (adica aceeasi trupa in alta configuratzie si fara elemente black metal, doar post rock melancolic). Astia au fost suficient de emo incat sa convinga lumea sa se clatine si gagicile sa se inghesuie la autografe. In ambele concerte muzica a fost cam monotona dar luminile au contribuit semnificativ la o atmosfera de efect si pana la urma am iesit satisfacut de la ele.

Cult of Luna:

Les Discrets:

Concertele naspa

Godflesh, trupa legendara, dar cam ramasa in urma, cu doi chitaristi acompaniatzi de foarte mult playback servit pe post de industrial metal. Au cantat cap-coada albumul Pure, de capatai pentru originile post-metal, dar cam depasit de vremurile moderne. De fapt Godflesh e una din trupele alea foarte influente candva, care azi au ajuns irelevante din cauza perisabilitatzii tehnologice. Anul asta ar trebui sa revina cu un nou album dupa 12 ani de absentza, is tare curios daca se va simtzi vreun update tehnologic.

Gravetemple, un proiect nou al celor de la Sunn O))), inclusiv Attila Csihar (la sacou si cravata). Nu intzeleg de ce e un proiect nou, ca suna cam la fel, doar ca mult mai monoton. Deci nu e chiar la fel, acuma imi dau seama. 

Jess and the Ancient Ones sunt una din trupele de rock ocult cu voce feminina care au explodat in ultimii ani (alaturi de Devil's Blood, Jex Thoth etc.). Sunt ceva mai melodiosi dar si mai siroposi, cu unele momente ce tradeaza originea finlandeza si tentatzia de a imprumuta de la Nightwish. Albumul lor mi-a placut, insa in concert au parut foarte modesti si timizi, iar gagica cam nasoala.

A mai fost si un concert country in memoriam Townes Van Zandt, avandu-l pe vocalu de la Baroness in prim plan, dar coverurile ce ni s-au prezentat au sunat destul de simplutz si neconvingator (mai ales ca dupa albumul lui Von Till/Kelly/Wino cu coveruri Van Zandt s-a cam facut tot ce se putea face).

Cam asta a fost la Roadburn. Cum am decis sa-mi cumpar apartament, probabil e ultimul festival la care mai particip pana la urmatoarea reincarnare, ca n-o sa mai am bani nici de traversat strada. Sa mai trecetzi sa imi lasatzi o punga de mancare la usha, cu ce va ramane de la masa, ca e pacat sa aruncatzi. Si o bucata de pasca daca tot e Pastele, aviz ortodocsilor.

Xtos a-nviat.

Roadburn 2013

Am fost prima data la Roadburn in urma cu 5 ani, si pe vremea aia inca scriam pe MuziciSiFaze, asa ca puteti gasi aici cronica... sa-i zicem vintage. M-am intors de acolo ca Sf. Pavel dupa ce s-a crestinat si am incercat sa lamuresc pe toata lumea sa se duca, fara mare succes. Ce-i drept, in mod traditzional biletele sunt sold out in 2-3 ore de la anuntz (cu 6 luni inainte de festival) si creca e cel mai scump festival rock din Europa. Si unul din putzinele festivaluri (de fapt singurul la care am fost, in afara de Periamul de langa Arad) in care nu te verifica nimeni la geanta cand intri in sala de concert. De ce te-ar verifica? In cei 18 ani de traditzie a festivalului nu s-a intamplat nici macar un incident. Ma rog, ceva tot tre sa se fi intamplat, ca am vazut peste tot semnul asta de mai jos:

Am uitat sa precizez ca festivalul are loc intr-un loc numit Popodium (nothing gay about it), din oraselul Tilburg, Olanda, asta ca sa avetzi o idee despre ce s-ar putea gasi in gentzi daca cineva le-ar controla la intrare. Cum cazarile din oras se cam luasera cu luni inainte, am inchiriat un bungalow intr-o gradina zoologica de langa oras. N-am vazut nici un animal, doar cateva gaste, ca n-a fost timp. Gagica-mea a vrut sa faca economie la bani si a luat o combinatzie de bilete de avioane low cost combinate cu niste trenuri, incat am facut vreo 12 ore pe drum incolo si inca pe atata inapoi, asa ca n-am apucat sa mai vizitam nimic.

Vanzatoarea de la supermarketu de pita + bere si-a exprimat bucuria despre Roadburn, spunand ca toata lumea care vine sa cumpere pita si bere de la ea e cool si funny si niciodata n-au fost probleme in istoria festivalului, nu ca ăia de la festivalu techno care are loc mai la vara, care si aia-s ok in prima zi, dar de a doua incep sa vina cu ochii umflatzi sa-si ia hartie igienica, iar din a treia zi incep sa vina insangeratzi sa-si cumpere bandaje si spirt sanitar, si uneori mai vin in curu gol, ceea ce nu-i ok. Poate nu stitzi, dar gagicile in Olanda is destul de cumintzi si bine crescute, nu reactzioneaza bine la oameni in curu gol, de aia vin olandezii sa le ia pe ale noastre; eu, de exemplu, am pierdut doua gagici din cauza olandezilor in ultimii 10 ani si nici cu cea de acuma nu m-am simtzit prea confortabil printre ei.

Tot asa, in caz ca nu stitzi, Roadburn e capitala culturala europeana a tot ce inseamna psihedelic, de la drone, electro-trippy saptezecist, pana la stoner rock si doom mucilaginos. Daca nu stitzi ce e aia psihedelic, uitatzi-va in dictzionar, nu-i credetzi pe aia care vor sa va convinga ca psihedelic inseamna a-i imita pe Beatles si a adauga putzin mieunat la voce. Roadburn e locul care aduna sub acelasi acoperis nume ca Swans, Neurosis, Sunn O))), Current 93, Kyuss, Godflesh s.a.m.d.

Un efect negativ al profilului festivalului e ca in timpul concertelor cam toata lumea doarme sau delireaza. Concepte ca mosh pit si wall of death nu exista, iar daca impingi cu degetu vreun spectator, se rastoarna si pica pe jos, si poate se si sparge. Comparativ cu cluburile nemtzeshti in care toata lumea ia cocaina in loc de bere, se batzaie pe beat-uri monotone interminabile (n-ai sanse sa auzi muzica) si se uita la tine de parca o sa le sara ocii din cap in orice moment, senzatzia pe care tzi-o lasa Roadburn e ca Isus sta sa apara dintr-o clipa in alta, sa vorbeasca multzimii pe un ton calm, despre lucruri importante.

Fatza de data trecuta cand am fost, Roadburn s-a extins semnificativ, cu concerte in 4 sali plus un bar, plus diverse evenimente colaterale, asa ca tot timpu eram indecis unde sa intru, iar cand ma decideam, ma trezeam ca nu mai incapeam. Asa am ratat doua din trupele pe care tineam mult sa le vad dar au cantat cu usile inchise, Goat si Amenra. Macar mi-am luat un tricou beton cu Amenra, vezi mai jos:

Dar sa nu ma intind cu vorba, sa vedem ce-am vazut pe-acolo. Editzia de anul asta a reprezentat doua trenduri clare:
a) rockul retro ocult si cheesy relansat acu catziva ani in stil de revival hipsteresc de catre cei de la Ghost (ma rog, Danzig a tzinut mereu drapelul ridicat da pe el nu-l mai asculta nimeni), si
b) post rockul care continua sa fie popular, desi incepe sa-i cam apuna steaua inecata de clishee.

Legat de primul punct, curatorii acestei editzii, trupa Electric Wizard, au potentzat ideea si cu un minicinema cu filme horror erotice acompaniate muzical de Attila Csihar si altzi ocultisti de aceeasi teapa. De fapt numeroase concerte s-au aliniat la tema festivalului cu proiectzii video supercool. Au fost si alte evenimente auxiliare - o expozitzie de pictura a vocalului de la Baroness si proiectzia filmului de arta a lui Costin Chioreanu, artist grafic de-al nostru care a alcatuit un interesant experiment video la care si-au dat concursul pentru soundtrack nume ca Attila Csihar, David Tibet si tipul de la Sigh, o realizare pentru care Institutu Cultural Roman ar trebui sa sara ca ars, dar probabil nu va afla despre eveniment decat peste 10 ani. Performantza lui Chioreanu e una din realizarile cele mai vizibile si competente la nivel internatzional, din ce a produs cultura rock romaneasca in toata istoria ei.

Concertele beton

Concertele cele mai cool au fost neindoios, Uncle Acid and the Deadbeats, High on Fire si Midnight Ghost Train.

Uncle Acid sunt una din revelatziile recente din lumea rock, cea mai reusita combinatzie de Beatles si Black Sabbath de la Type O Negative incoace, cu riffuri dansante si o anonimitate totala legata de identitatea membrilor, ce nu par tocmai incepatori. Trupa vine pe valul ocultismului hippie de care aminteam, dar nu se imbraca in mascarici si nici nu se bazeaza pe voci feminine. Proiectziile video cu Sharon Tate si Charles Manson au fost de efect maxim in combinatzie cu vibratzia shaptezecista a vocii, un fel de John Lennon meets Ozzy. In plus au scos si un album abia cu o saptamana inainte, pe care vi-l recomand cu caldura (Mind Control). Iata aici si o mostra dintre hiturile lor, care ilustreaza de minune si conceptul retro-ocult de care aminteam, dar si abordarea superdansanta a trupei:

High on Fire au cantat chiar fapt doua concerte. In primul au cantat albumul de debut cap coada (un nou trend in rock, dar cam enervant cand trupa canta numai demouri si piese imature de la inceputul carierei). In al doilea concert insa si-au cantat hiturile. Vocalul Matt Pike nu mai are dintzi si s-a ingrasat ca un porc de anul trecut cand l-am vazut la aniversarea trupei sale originale (Sleep) si suspectez ca are ciroza. N-am participat la ambele concerte, doar la al doilea, insa m-au convins ca Slayer se pot desfiintza linistitzi, n-o sa le simta nimeni lipsa.

Midnight Ghost Train din Kansas canta de parca ar fi negri (inclusiv niste cantece de plantatzie si cateva imnuri gospel) desi nu-s. Canta un blues rock superenergic care-tzi taie suflarea in concert, desi albumele li-s cam monotone, adica exploateaza excesiv retzeta care ii face foarte catchy si ramai cu impresia ca piesele cam seamana. Insa cand se dezlantzuie in concert, OMFG.

Psychic TV au fost unul din evenimentele marcante ale festivalului. Trupa are statut de legenda, fiind una din ramificatziile desprinse din pionierii electro britanici ai anilor 70, Throbbing Gristle (celelalte ramificatzii fiind Coil si Current 93). Muzica lor e foarte linistita si hipnotica, incarcata de mesaje hippie. Am auzit ca mai nou genul practicat de ei se numeste acid house, in realitate e un fel de trip hop mai folkist si mai putzin ritmat. Asta live, datorita spectacolului video psihedelic si a soundului mai electro si mai bogat decat pe CD, unde seamana mai mult cu Current 93 si pe alocuri a darkwave optzecist. Vocalul si ocultistul Genesis P. Orridge e primul rocker care si-a facut schimbare de sex. Din pacate nu prea i-a iesit, la cum arata lasa impresia ca e un batranel simpatic caruia ii fileaza o lampa. Oricum cantecele lui au fost foarte dragutze, dar te cam obliga sa fii atent la versuri, altfel poate parea o trupa simplutza. Din pacate trupa a avut nenorocul de a canta cu sala aproape goala (toata lumea era la Amenra) asa ca spectacolul a fost putzin cam underwhelming. Eu is bucuros ca am mai bifat inca una din trupele-legenda si lista mi se cam apropie de sfarsit.

Alt concert dragutz a fost Ihsahn cu Leprous. Leprous sunt, in ciuda numelui, o trupa prog rock norvegiana tanara, ce calca pe urmele celor de la Pain of Salvation, dar se imbraca in hipsteri (papioane si vestoane). Chiar nu pricep de ce si-au luat numele asta. Ihsahn e o legenda a black metalului norvegian, pe care l-a pionierat cu trupa sa originala, Emperor. Acum e cam batran si ramolit - a venit cu ochelari cu rame groase si niste haine oribile. Se pare ca baietzii de la Leprous sunt un fel de protejatzi de-ai lui. Au cantat mai intai singuri, apoi l-au invitat pe scena si i-au acompaniat piesele lui Ihsahn, care si el a apucat-o in directzia mai prog rock, pastrand doar elementele vocale din trecutul sau furtunos. O sa pun doar o mostra cu Leprous, sa vedetzi ce le poate capu:

O chestie nasoala e ca batranetzea ma impinge sa merg doar la concertele trupelor care ma intereseaza si mi-am cam pierit simtzul curiozitatzii. De fapt nu mi-a pierit, dar eram atat de extenuat la capatul zilei in care nici n-am mai riscat sa imi bag nasu la concerte cu trupe pe care nu le stiam, preferam sa stau sa ma hidratez. Din pricina asta, in ciuda faptului ca festivalul a avut de oferit vreo 15 trupe de care n-auzisem niciodata, am experimentat doar doua dintre ele. Pe Midnight Ghost Train de care am scris mai sus si pe Lord Mantis, un proiect extrem de crancen si bulversant al blackerilor de la Nachtmystium, dar mai spurcat, mai lent si namolos, mai aproape de Crowbar decat de black metal. Ia aici o mostra de pe excelentul album cu excelentul titlu Pervertor:

Cam astea au fost varfurile mele personale. Despre restul concertelor (nici alea de lepadat, dar nu atat de impresionante ca astea), in postarea viitoare.