Saturday, May 16, 2015

Kasey Lansdale (ed.) - Impossible Monsters


Kasey Lansdale e fiica lui tat-su, texanul Joe Lansdale, unul din cei mai kool scriitori aflatzi in viatza pe Pamant la ora la care scriu aceste randuri. Pe ce se bazeaza afirmatzia asta, am tot zis pe-aici, nu mai repet. La baza, Kasey e o cantareatza de country, incercand probabil sa se indeparteze de hobbyul parintelui sau (artele martziale) insa din motive care imi scapa s-a infiltrat la randul ei in mediile publicistice horror si a ingrijit aceasta antologie scoasa la Subterranean Press. Nu e prima data cand vlastarele Lansdale sunt impinse de la spate de pater familias - recent si frate-su Keith Lansdale s-a apucat de editat (si scris) horror. E o forma de nepotism, dar la ei in Texas you don't fuck with the family (dupa cum ne invatza si Texas Chainsaw Massacre).

Totusi e cam vizibil faptul ca Kasey e in afara elementului ei, in primul rand din prefatza (cea mai anosta si generica pe care am citit-o vreodata), in al doilea rand din faptul ca aproape tot cuprinsul consta in contributzii de la amicii lui taica-su, scriitori sudisti din zona Texas-Louisiana sau autori splatterpunk care colaboreaza regulat cu acesta (in sensu ca sunt prezentzi in aceleasi antologii cu el, sau isi scriu unii altora prefetze de ani buni). Creca sunt doar 2-3 autori care ies din shablonu asta, unu dintre ei fiind Neil Gaiman, care e din cu totu alt film, dar contributzia sa e mai mult o politetze de 4 pagini. S-ar putea ca Gaiman, gentil cum il stim, chiar sa fi discutat direct cu Kasey. Sa mai observam si ca Joe Lansdale insusi contribuie cu nuvela de inchidere a volumului fiica-si.

Titlul o sugereaza - antologia e dedicata "monstrilor imposibili" - fiecare autor s-a straduit sa inventeze o forma noua de monstru care sa se abata de la arhetipurile vampir, zombie, varcolac, moroi etc. Unii trisheaza insa - Charlaine Harris, autoarea seriei True Blood, nu se poate abtzine de la a baga niste varcolaci.

Volumul e destul de limitat de tema propusa - chinuindu-se sa inventeze monstri originali, autorii nu mai prea au loc de character/plot-development. Aproape fiecare povestire aloca multe pagini descrierii plastice si cinematice a monstrului introdus. Multe din povestiri au ca plot o confruntare straightforward intre un protagonist si monstrul introdus, ceea ce lasa impresia ca prozele sunt un fel de fragmente din ceva mai mare, cu finaluri abrupte, extrase din context. Majoritatea suna ca niste scenarii de episoade Tales from the Crypt, adica ar arata/suna mult mai bine pe ecran decat ca literatura. Cateva se abat de la acest shablon, dar pe ansamblu antologia mi-a lasat un gust de mediocritate.

Practic e exact ce-si inchipuie neavizatzii ca ar trebui sa fie literatura horror (si nu e, la modul general, dar e, daca genul de proza din acest volum  - inspirata cu precadere din cinema - itzi este unicul reper).

Sa vedem cuprinsul:

Povestile tari (4-5 stele)


Doll's Eyes, de Tim Bryant. Un cuplu tot incearca sa faca copii, dar sotzia pierde sarcina mereu. Sotzul ingroapa avortonii in fatza casei, iar din acestia cresc niste floricele toxice care omoara catzeii din vecini. De autor n-am auzit, nici eu, si nici altzii, e un localnic din satul natal al familiei Lansdale, probabil un vecin de-al lor. Povestea insa e surprinzator de eficienta (iese in evidentza si prin faptul ca e scrisa intr-o bizara persoana a doua).

Blood Moccasins, de Bradley Denton. Un pensionar afla ca hipertensiunea care ii da dureri de cap se datoreaza prezentzei unor sherpishori in sangele sau, o boala de familie despre care se teme ca se va transmite nepotzelului sau. Autor texan pe care il apreciez mult.

Detritus, de Chet Williamson. Un poet retras la un hotel in cautarea inspiratziei devine obsedat de ideea ca lenjeria hotelului nu a fost spalat cum se cuvine si dezvolta o fobie obsesiva fatza de orice urme de matreatza, muci, ceara de urechi si alte efluvii corporale. Un apreciat autor de horror old-school pe care cautam de mult sa il citesc, va scoate in curand o culegere retrospectiva la PS Publishing.

Povestile ok (3 stele)

Orange Lake, de Al Sarrantonio. Poveste amuzanta ce face parte din ciclul Orangefield, o serie de romane si nuvele dedicate sarbatorii de Halloween si povestite intr-un stil pulp-horror de moda veche (a la Tales from the Crypt). Ciclul il are in centru pe detectivul alcoolic Grant, care investigheaza diverse cazuri in noaptea de Halloween, cu ceva ajutor supranatural din partea lui Samhain, patronul ocult al sarbatorii. Aici cazul are de a face cu disparitzia unor tineri intr-un lac a carui apa e vie si devoreaza oameni. Alt autor de horror clasic, apreciat insa mai mult in postura de antologator (recomand calduros antologiile 999 si Stories).

The Case of the Angry Traveler, de Joe Lansdale. Fiind cea mai lunga, plasata la final si scrisa de tatal antologatoarei, asta trebuia sa fie povestea-vedeta a volumului. Din pacate face parte din categoria celor pe care Lansdale le scrie cu ambele maini legate la spate, cand n-are chef de scris. Povestea face parte dintr-un ciclu mai lung de povesti despre investigatoarea paranormala Dana Roberts, din care n-am mai citit nimic dar presupun ca e tentativa lui Lansdale de a profita de succesul serialului Supernatural. Aici eroina investigheaza cazul fantomei unui extraterestru care mananca homeleshi.

Cavity Creeps de Cody Goodfellow. Un prof de muzica homeless doarme intr-o uzina si descopera niste animale care mananca homeleshi, dar in timp ce ii mananca ii anesteziaza cu saliva ca sa nu simta ca sunt mancatzi. Actziune minimala, dar scene cinematice foarte expresive. Autorul e ceva prospatura din noul val bizarro horror, am dat peste el cam in toate antologiile pe care mi le-am luat in ultimii 2 ani si suna promitzator.

Blue Amber, de David Schow. Seamana foarte tare cu un episod Fringe de pe la inceputuri: doi politzisti texani (pe nume Cash and Carry :)) gasesc o piele de om atarnata pe un gard, apoi niste gandaci cu trei picioare si cu venin albastru cu efecte deosebite. Nu-mi place Schow de nici o culoare, e un biker de origine germana al carui limbaj tradeaza faptul ca engleza sa nu e nativa. In toate antologiile in care l-am mai citit a avut cea mai proasta contributzie, si m-am riscat la un momendat sa-i citesc si o culegere, iar de atunci il cam evit. Povestea asta are insa certe calitatzi cinematice (Schow e scenarist de film la baza).

Click Clack the Rattlebag, de Neil Gaiman. Contributzie politicoasa de 4 pagini din partea lui Gaiman, despre un baietzel care are cosmaruri cu un monstru care manca oameni si le lasa in urma doar oasele impachetate in piele. Creca autorul nu mai are nevoie de nici o prezentare.

The Glitter of the Crowns, de Charlaine Harris. E iarna; intr-un sat, intr-o familie de varcolaci copilul puber tre sa sufere prima sa transformare, care echivaleaza cu un fel de majorat. Autoarea e celebra datorita seriei True Blood, iar povestea ei pare cam scoasa de acolo.

Povestile nasoale (1-2 stele)

Bloaters, de Neal Barret Jr. Autorul (texan) a raposat recent si asta creca e ultima povestire pe care a mai apucat sa o scrie, asa ca nu cred ca l-a interesat prea tare calitatea ei. E o chestie oarecum funny despre descendentzii texani ai unei familii vampiresti de la Cheile Bicazului, insa scriitura e foarte incoerenta si imprastiata, aproape incomprehensibila si nu cred ca vroia sa fie post-moderna. Ma tem ca a fost inclusa din politetze.

Monster, de Anne Perry. Mai intai o chestie foarte interesanta despre autoare: cand era adolescenta a omorat o femeie cu o caramida si a infundat puscaria o vreme. Cazul a fost ecranizat de Peter Jackson in filmul Heavenly Creatures. La batranetze s-a mutat in Anglia si a devenit o cunoscuta autoare de crime fiction :) Povestea de aici e despre o croaziera pe mediterana in care un tanar cunoaste o vampiritza empatica care ii suge pofta de viatza. Ramai cu o puternica senzatzie de Twilight si horror juvenil/pubertin.

Nathan, de Selina Rosen. Poveste banala despre un criminal in serie si prietenul sau imaginar, un fel de demon care a pricinuit crimele puse pe seama protagonistului. De autoare n-am auzit, pare sa se ocupe cu un fel de proza fantastica juvenila (cu accente lesbiene).

*****************************
La trasul liniei, cu 3 proze tari, 6 mediocre si 3 nasoale, e departe de a fi o antologie recomandabila. In plus fiind o editzie Subterranean e si cam scumpa, in mod cert prea scumpa si subtzire pentru ce ofera. Desi majoritatea autorilor sunt high-profile, implicarea lui Kasey Lansdale pare mai mult formala. Nu intzeleg de ce a tzinut sa se asocieze cu acest tip de literatura. Am intzeles ca mai nou s-a apucat si de scris si in curand ii vor apare primele nuvele. Desi am corespondat o vreme si mi-a facilitat obtzinerea unor autografe personalizate de la taica-su, nu aprob ce se intampla in familia Lansdale, creca fata ar trebui sa ramana la muzica country.


Saturday, May 09, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Martie/Aprilie 2015

Filmele musai


Duke of Burgundy

Film superb despre fluturi, lesbiene bicicliste si relatzii sado-maso, cu multe momente WTF!, iesit de pe mana rising-talentului Peter Strickland (Berberian Sound Studio), un prieten vechi al TIFFului clujean (debutul sau a fost filmat in Romania, si chiar echipa acestui film e plina de unguroance).

Ca un fel de gluma perversa, Duke of Burgundy a iesit aproape deodata cu 50 Shades of Grey, cu care are in comun tema amorului abuziv, bazat pe control si manipulare impinse pana dincolo de "the safe word", care aici e numele latin al unui fluture. Comparativ cu 50 Shades, lipsesc din filmul lui Strickland corporatismul, tembelismul si erotismul de piaritza fascinata de team buildinguri. In plus fatza de 50 Shades, avem o estetica reala si o ostentativa metafora a fluturelui/moliei din care fiecare recenzent a intzeles ce a vrut - mie mi-a evocat labiile eroinei principale (nu le-am vazut, insa filmul musteste de simboluri uterine, iar la un momendat una din gagici incearca sa intre cu totul in vaginul celeilalte).

Mi-a adus aminte si de albumul Butterfly Effect al lui Moonspell, inclusiv prin efectele de sunet ce simuleaza falfaitul moliilor - Strickland e foarte meticulos in ce priveste soundtrackurile (vezi si Berberian Sound Studio, care extrapoleaza suprarealist acest hobby al regizorului). Vedetzi-l pe ecran mare, cu sunetul dat tare.

Estetic, filmul e facut in stilul filmelor soft-core saptezeciste cu tusha gotica (regizorul Jesus Franco si filme gen A Virgin among the Living Dead, Vampyros Lesbos etc.). E plin de glume si referintze - bunaoara folosirea de manechine pe post de figurantzi (smecherie folosita de Franco din motive de buget) sau mentzionarea proeminenta pe generic a firmelor care au oferit parfumurile si chilotzii pentru filmari.


Faults

Romanii au inceput sa prinda gustul mersului la psiholog, un obicei asimilat tardiv de poporul nostru, cam ca si mersu la cluburi de swingeri. In mod traditzional romanul mergea la duhovnic, se smiorcaia pe la preteni, ori pur si simplu deschidea o sticla de rachiu asteptand sa treaca ziua. Mersu la psiholog are insa un factor cool aparte, dar daca totusi n-ai bani sa te introspectezi in shedintze private au inceput sa apara si psihologii en-gros - mentori de self-help (si publicatziile aferente) care dau lectzii de viatza si itzi explica cum "sa devii un munte" (tic verbal din argoul self-help).

Eroul acestui film e un astfel de mentor divortzat, fara prieteni, fara job si in general cu dificultatzi in a urma propriile sfaturi, dar nu poate renuntza la ele atata vreme cat au ramas singura sursa de venit. Umpic disperat, omu vede o oportunitate deosebita in provocarea de a "deprogama" o gagica care a suferit o spalare pe creier in urma mutarii de la tzara la oras, si in urma afilierii la un cult post-scientologic care a convins-o sa isi bage picioarele in familie, preteni si in toata viatza ei de dinainte.

Cea mai mare parte din film e despre cum pomenitul guru self-help o sechestreaza intr-o garsoniera si incearca sa-i spele fetii kreerii friptz. Been there, done that, dar ma bucur ca s-a facut in sfarsit si un film despre asta.

Gagica e jucata de Mary Winstead, aia care apare tot mai des prin filme aproape cool (Scott Pilgrim, prequelul The Thing, Abraham Lincoln Vampire Hunter). Tot ea e si producatoarea filmului, si nevasta regizorului debutant, creca o sa mai auzim de ei.

The Tribe

Film ucrainean destul de enervant in timpul vizionarii, dar care in retrospectiva ramane in memorie ca fiind destul de cool. Are un gimmick care il face cam musai de vazut - nu are nici o linie de dialog vorbit, toate personajele sunt surdo-mute, vorbesc in limbajul semnelor si nu exista subtitrari. Cam asa era si Moebiusul lui Kim Ki-Duk dar acolo gimmickul era artificial si filmul prost.

The Tribe e umpic cam romanesc ca stil (fara soundtrack, doar zgomot de fond, plescaitul scenelor de sex si ganguritul de delfin al unor personaje) si nici tema nu e departe de noi - "tribul" este un grup de surdo-mutzi la o scoala profesionala de tamplarie care mai fac un ban din vandut iconitze prin trenuri si cafenele.

Pe timp de noapte surdo-mutzii practica diverse chestii interlope - jafuri la drumu mare, proxenetism pentru shoferii de tir care trec prin localitate, cafteli mutzesti destul de sinistre. Personaju principal e un elev nou care incearca sa se integreze in gashka si nu prea reuseste. Cateva scene de o brutalitate subita aduc aminte de filmele lui Balabanov (in special Cargo 200).

Filmul e greu de urmarit, mai ales in scenele in care totzi surdo-mutzii vorbesc deodata si nu mai stii la mainile cui sa te uitzi, asa ca tre sa fii destul de odihnit, nu e genu de film la care sa te potzi uita baut.

 A Girl Walks Home Alone at Night

Intr-un oras iranian misterios denumit Bad City, o vampiroaica cu naframa de aia de-a lor iese noaptea pe strada sa manance oameni, dar la un momendat se indragosteste de un cocalar care se imbraca ca James Dean si are in mashina casete cu muzica. Prin film se mai perinda personaje a la Sin City (o prostituata, un drogat etc.) si tot apar niste sonde petroliere care sug la randul lor sangele natziei.

Cam asa ar fi trebuit sa iasa Only Lovers Left Alive al lui Jarmusch, daca omu ar fi platit putzin respect fatza de spectatorii sai si nu s-ar fi complacut in propria notorietate. Regizoarea iraniana Ana Lily Amarpour debuteaza furtunos cu acest film cu vampiri si nu va fi oprita usor din avant (lucreaza deja la o poveste de dragoste postapocaliptica cu canibali).

Ce-i drept filmul ii datoreaza foarte multe lui Jarmusch sub aspect stilistic, insa nu lui Only Lovers Left Alive (cu care are in comun doar tema vampirismului si ca e o poveste de dragoste). Stilistic aduce cel mai mult cu Dead Man, dar e mai sarac in dialoguri (sau am avut eu o subtitrare tradusa mai sarac din iraniana). La unele scene punctuale aduce aminte de Limits of Control si Ghost Dog. Soundtrackul e si el Jarmusch toata ziua. Ceea ce stie sa faca regizoarea mai bine decat a facut Only Lovers Left Alive e sa se opreasca la momentul oportun si sa dea filmului ritm, sa nu-l faca sa para doar o colectzie de monologuri letargice. Pentru asta incropeste o poveste minimal-necesara, care sa puna personajele in mai mult de o ipostaza.

P.S. Se pare ca filmul nu e tocmai o productzie iraniana - chiar daca e vorbit, jucat, regizat etc. de iranieni, totzi cei implicatzi sunt expatzi traind in SUA, filmarile au avut loc in SUA, iar producator e Elijah Wood.

Filmele asa si-asa


Loft (versiunea 2008)

Zilele astea circula prin cinematografele noastre filmul The Loft, remake american la thrillerul belgian Loft aparut cu catziva ani inainte. Eu am preferat sa ma uit la originalul belgian, dupa ce am aflat ca remakeul american e facut de acelasi regizor intr-o maniera aproape shot-by-shot. Am impresia ca singura ratziune de a exista a variantei americane e ca pentru filmul original regizorul nu gasise actori care sa arate cat de cat bine in Belgia, ceea ce ar fi fost necesar pentru tipologia personajelor.

Eroii filmului sunt 5 intelectuali-playboy plini de bani care cumpara impreuna o futelnitza (=o mansarda in care sa-si duca amantele fara stirea nevestelor). Intr-o buna zi, acestia gasesc in futelnitza cadavrul unei gagici legat cu catushe de pat, toate semnele sugerand ca ar fi avut loc o partida de sex 50 shades-style cu finalizare incrucishat-tragica.

Povestea are un puternic feeling de Agatha Christie, cu cei 5 eroi incercand sa se descoase reciproc si sa scoata la lumina cine e cremenalu. Twisturile sunt de calitate, iar daca filmul ar fi fost norvegian sau danez l-as fi recomandat mai cu caldura. Insa fiind belgian, asta inseamna din capul locului ca actorii sunt uratzi ca naiba, chiar si cei care sunt prezentatzi drept playboys sau femei fatale. Shit, chiar si figurantzii sunt uratzi in filmu asta.

Nu stiu daca e o problema cu Belgia (poate cu partea flamanda?). Stiu ca in general ADNul germanic are o problema la capitolul asta - prin Germania/Austria barbatzii arata bine (nazi style, dar bine) in timp ce femeile arata ca niste barbatzi cu fundul mai mare si fara buze. Din filmul asta ramai cu impresia ca Belgia nici macar cu barbatzi nu se poate lauda - cei din poza pe care am pus-o mai sus e maximul de sex symboluri pe care le-au gasit pentru acest film. Cel care se vede din profil, si care e Casanova acestui film, are un ochi mai sus decat celalalt (pacat ca nu se vede in poza). Femeile fatale nu-s nici ele mai breze, iar scenele de sex sunt blurrate ca sa nu deranjeze estetic. Iata un motiv serios sa faci un remake hollywoodian la doar catziva ani de la original.

 Starry Eyes

O chelneritza presteaza foloase necuvenite (un blowjob, ca sa fiu nonambiguu) unui producator de la Hollywood in sperantza ca asta ii va deschide oportunitatzi de cariera in industria cinemaului. In loc de asta (sau pe langa asta, nu mi-e clar), blowjobu are consecintze transcendentale cu elemente body horror inspirate de (tineretzea lui) Cronenberg si teorii conspiratzioniste despre capitalismul ocult din subteranele Hollywoodului.

Comparatzia cu Lynch pe care o vedetzi pe afish e legata mai degraba de tema decat de stil (creca Mullholand Drv.). Ma rog, poate si de coloana sonora care are unele ambitzii lynchiene. Filmul e o metafora dragutza dar putzin prea straightforward, complet lipsit de surprize dupa cam 15 minute.

Nu vreau sa par excesiv de paternal dar, fetelor, mare grija la ce facetzi pt cariera si verificatzi intai de toate daca tipu are o pentagrama tatuata pe undeva. A blowjob is like a box of chocolate, you never know what you're gonna get.

Black Sea 

Fiecare barbat are propriul mod de a gestiona faptu ca i-a dat gagica papucii. Personajul lui Jude Law din acest film decide sa se retraga pe fundul Marii Negre, unde cauta cadavrul unui submarin nazist plin cu lingouri de aur. In acest scop aduna o gasca de submarinari rushi/engleji cam dubiosi/interlopi. Unul dintre ei este virgin, ceea ce conform superstitziilor marinaresti poarta ghinion, teorie care se confirma de-a lungul filmului. Echipajul sufera o sumedenie de necazuri si conflicte, si cam tot filmu e despre cat de nasol e sa traiesti intr-un submarin, plus niste chestii moralizatoare despre foamea de bani.

Vroiam sa vad filmu asta pt ca e scris de un anume Dennis Kelly (creatorul serialului Utopia) si facut de scotzianul Kevin Macdonald (autor de documentare celebre - Touching the Void, plus Oscarizatul One Day in September). Din pacate deformatzia profesionala de documentarist a regizorului face ca filmul sa para mai degraba un documentar despre viatza in submarine. Povestea si conflictele sunt standard, accentele rusesti/scotziene ale actorilor cam dubioase, iar rezultatul e mult prea tehnic (fara a excela nici macar la efecte speciale - cel mult la decoruri si machiaje bazate pe transpiratzie).

Mai nasol e ca am si stricat un date cu filmu asta, si creca gagica a ramas cu impresia ca sunt un freak obsedat de submarine.

 The Town that Dreaded Sundown

Ryan Murphy, creatorul serialului post-meta-horror American Horror Story, incearca sa faca ceva similar si in cinema si in acest scop propune (ca producator) un meta-sequel la filmul obscur cu acelasi titlu din anii 70, unul din primele titluri ale genului slasher (aparut cu catziva ani inainte de Halloween), ce a dobandit o dubioasa celebritate datorita "scenei cu trombonul". Doar ca daca in televiziune s-a facut destul de putzin in sensul asta si AHS are mult spatziu de inovatzie, in cinema in genul asta de film a spus cam tot ce era de spus seria Scream (detalii aici).

The Town that Dreaded Sundown apeleaza la aceleasi trucuri ca si Scream, incercand sa remixeze realitatea cu mictziunea si cu o gramada de referintze la filmul original. Filmul original a fost despre cazul real al unui psihopat cu o cârpă pe fatza (inspiratzie ulterioara pentru Friday 13, zice-se) care a terorizat un sat sudist in anii 40. Filmul asta e despre acelasi sat, terorizat in zilele noastre de un psihopat similar care pare sa se fi inspirat de evenimentele din filmul original. Fiul regizorului filmului original, precum si unii urmasi ai protagonistilor evenimentelor reale pe care s-a bazat filmul original, se implica in ancheta, politzia urmareste filmul original in cautarea de indicii, si o gramada de chestii se intampla referentzial-parodic cam ca in filmul original, inclusiv "scena cu trombonu".

Spectatorii nedocumentatzi asupra filmului original vor percepe filmul asta ca un slasher derivativ, in timp ce cei mai documentatzi il vor percepe drept o tentativa de imitare a strategiei pe care a aplicat-o Wes Craven cu Scream. Sper totusi ca Ryan Murphy nu se va opri la acest exercitziu si se va implica mai adanc in impulsionarea cinemaului horror postmodern (pana una alta omu a anuntzat un serial pereche la AHS dar orientat pe povesti politziste, intitulat American Crime Story).

 Night Crew

Asta trebuia sa fie un fel de Machete meets Expandables meets Zombie Strippers, dar Danny Trejo apare in doar cateva scene, exista o singura scena de striptease (si aia cu celulita), iar partea de Expandables nu e cu nimic mai fun decat filmele lui Stallone. Singurul lucru funny e castingul atipic: din echipa de interventzie Night Crew fac parte Jay (prototipul personajului stoner din filmele Jay and Silent Bob, aici in rolul unui politzist... stoner), Luke Goss (membru al boy bandului Bros activ in tineretzile mele), fratele decrepit al lui Patrick Swayze, plus niste tough chicks transferate din comedii romantice de data recenta.

E cat de cat fun si cvartetul romantic care creeaza tensiune amoroasa in miezul grupului de mercenari tocmai in mijlocul unui de schimb de focuri, inclusiv un innuendo lesbian intre eroine, cu micul detaliu ca una dintre ele e vampir (nu e chiar spoiler, te prinzi dupa 10 minute). Danny Trejo e nemesisul acestei trupe de interventzie, aflat in cautarea vampiroaicei care i-a fugit de-acasa pentru a urma o cariera de stripperitza.

Scenariul insa e mult prea generic si nu reuseste sa exploateze nimic din potentzial. In final ramai cu impresia ca ai vazut un remake low-budget la primul Expandables.

Wednesday, April 29, 2015

Roadburn 2015 - part 2

Articolul asta continua trecerea in revista a concertelor de la Festivalul Roadburn 2015, cu concertele mai putzin spectaculoase, si cu putzinele concertele nasoale pe care le-am prins. Prima parte, despre concertele memorabile, aici.

Concertele ok

King Dude

Baiatu asta e un fost punker care a migrat acu ceva vreme spre un country intunecat influentzat puternic de Johnny Cash. Se si imbraca ca Cash (dubla cacofonie!), are cam aceleasi teme cvasireligioase amestecate cu niste regrete din perioada sa punk. Piesa de mai jos e hit-ul ultimului album, desi nu e deloc reprezentativa caci mare parte din piese (inclusiv concertul de la Roadburn) sunt 100% unplugged, pe ici pe colo cu interventzii din partea unui sintetizator bisericesc.

Omul vorbeste cam mult intre piese (jumatate din timpul concertului a spus bancuri) dar reuseste sa invie spiritul lui Johnny Cash cu succes. In plus s-a potrivit foarte bine cu faptul ca concertu a avut loc intr-o biserica cu bar la intrare (my kind of church).


Osiris Club

Asta e o trupa debutanta britanica ce calca pe urmele succesului celor de la Ghost (nici ei nu foarte departe de debut, dar totusi mai vedete). Conceptul Osiris Club e cam tot pe-acolo, adica trupetzii poarta masti (cu cioc) si canta un metal melodic catchy, dar sentimentul general e mai putzin ocult-parodic decat la Ghost, iar pe alocuri chiar are ceva miasma de rock progresiv de moda veche, din ala cu refrene fredonabile si lipsit de scamatorii instrumentale.

Trupa are un singur album, un debut mai mult decat onorabil pe care il recomand cu caldura, la care s-a lucrat nushtu catzi ani, in sperantza ca va exploda pe scena metal intr-un mod in care va lua fatza celor de la Ghost. Ma indoex ca se va intampla, dar stau cu ochii pe viitorul acestor baietzi (si fete, caci le-am vazut la baie si fara masti; nu ma-ntrebatzi ce cautam la baia fetelor).


Spidergawd

Norvegienii astia sunt un proiect nou in care sunt implicatzi doi membri Motorpsycho, deci e si putzin jazz amestecat pe-acolo, inclusiv un saxofon, interesant mixat cu un garage rock cand energic, cand melancolic. Trupa e la inceput de drum, are doar doua albume, dar muzicienii nu-s debutantzi si suna foarte profi atat live cat si pe disc. N-auzisem de ei pana acu, dar cel de-al doilea album sta in playlistul meu de cand am revenit de la Roadburn.

 Fields of the Nephilim

In anii 80 Fields of the Nephilim au capatat un statut de legenda, cam in aceeasi categorie si generatzie cu Swans si Sisters of Mercy, fiind o influentza majora pentru scena gotic-metal nouazecista (influentzele cele mai evidente se simt la Tiamat, My Dying Bride ori Wovenhand). Totusi piesele excesiv de lungi si monotone m-au cam obosit la Roadburn. In plus s-au numarat printre trupele cu statut special ce au prezentat 2 concerte, ambele prea lungi.

Ma bucur totusi ca i-am prins in viatza, probabil vor intra si ei in atentzia hipsterilor la un momendat, dupa ce le trece euforia legata de Swans sau Nick Cave.


Thou

Grup interesant din cadrul programului Louisiana day at Roadburn, au inceput sa fie promovatzi intens pe Pitchfork ca exponentzi ai noului val de doom metal american - acelasi val care ii include pe The Body sau YOB, trupe cu concert intens, lent, usor isteric, incercand sa pretinda ca doom-metalul nu a existat inainte sa se scrie in Pitchfork despre trupele astea. Dintre albume recomand calduros colaborarea cu cei de la The Body, publicat recent sub numele The Body and Thou.


Fistula

Trupa urata cu un nume urat, cu membri grasi si uratzi, imbracatzi urat, care vorbesc urat pe scena si canta despre chestii foarte urate despre care mai bine nu povestesc. Daca trupa ar fi fost romaneasca, probabil s-ar fi numit Pula, asta ca sa va facetzi o idee despre spiritul general pe care il emana. Concertul a fost totusi competent, de violentza moderata, cu ritm lent fara sa fie plicticos, amintind pe alocuri de Crowbar, alteori de Lord Mantis. Mai bine verificatzi mostra de mai jos, cam tot asa a fost si la Roadburn.


Tombs

In general la Roadburn ma inghesui la trupele pe care le stiu, dar din cand in cand mai testez si cate una de care n-am auzit nimic, caci festivalul e plin de surprize si nici o trupa nu e selectata pe degeaba (trupele minore/locale sunt inghesuite intr-un bar numit Cul de Sac, prin care n-am prea trecut).

Unele trupe ajung destul de mari dupa ce se prezinta la Roadburn, iar Tombs au fost revelatzia acestei editzii. Albumele le sunt mai interesante decat concertul, unde s-au axat strict pe piesele extreme (chiar si ceva black metal), desi am impresia ca astfel de piese nici macar nu-s majoritare in repertoriul grupului. Albumele prezinta influentze intrigante din directzii diverse - Bauhaus, Neurosis, Mastodon, plus ceva punk, insa concertul a mizat pe fortza si volum in detrimentul diversitatzii. Au avut insa piese suficient de interesante incat sa ma indemne la a-i urmari mai indeaproape.


Acid Witch 

Alta trupa de care nu auzisem, astia incearca sa fie o versiune stoner a lui King Diamond, sau una parodica a lui Candlemass (care uneori erau si ei parodici, dar cam involuntar). Titluri ca Stoned to the Grave (vezi piesa de mai jos) ori Witchfinder Finder sunt foarte lamuritoare in acest sens, iar pe vocal il cheama Slasher Dave. Clape cheesy, imbracaminte si prezentza scenica ridicole, coperte absurde si versurile scrise parca de Ed Wood in colaborare cu DJ Boros dau o combinatzie destul de entertaining, dar care nu rezista la ascultare indelungata. Pe la mijlocul concertului am renuntzat, dar am notat ca trebuie sa le ascult macar un album cap-coada.

Eyehategod

Grup nihilist legendar din zona Louisiana (deci tot din Louisiana day at Roadburn), baietzii astia au facut atata puscarie si au bagat atatea droguri (rezultand inclusiv in moartea unor membri) incat in 30 de ani de cariera abia au apucat sa scoata 5 albume (cu 14 ani pauza intre ultimele doua, datorita incarcerarii prelungite a vocalului). Consumatorii de metal alcoolic sudist (Crowbar, Corrosion of Conformity) ii considera pionieri ai genului, insa proiectele lor laterale mi s-au parut intotdeauna mai interesante (Down, Corrections House, Superjoint Ritual). Mi-au lasat si impresia ca erau betzi muci in timpul concertului de la Roadburn, asa ca n-am stat sa-i urmaresc pana la capat.


Russian Circles

Grup post-metal cam generic, totusi vine din partea americana si nu din cea europeana, ceea ce ocazioneaza unele momente mai dure si mai sacadate, care scot publicul din letargie. In plus au cantat la sala mare cu niste imagini frumoase pe fundal, ceea ce i-a facut sa para mult mai cool decat sunt. Prefer totusi Ufomammut pe felia asta.



Concertele naspa

Mugstar

Grup britanic de post-rock tardiv, generic si enervant, au prezentat un fel de soundtrack instrumental al unui film pretentzios, nu foarte diferit de ce se vede mai jos. N-am rezistat pana la capat, aveau piese de 2-3 minute intercalate cu intermezzouri monotone aproape ambientale de 10 minute. Tot ce e mai rau in post-rock se poate gasi la trupa asta.


White Hills

Duetul White Hills e grupul care l-a inspirat pe Jarmusch pentru filmul Only Lovers Left Alive (in care trupa chiar apare la scena din bar, si s-a ocupat si de soundtrack). Cica in mediile hip americane sunt foarte populari pentru show-urile psihedelice, insa la Roadburn au avut concertul pe la amiaza, cu public foarte putzin si au lasat impresia ca se cam chinuie sa atraga atentzia. In plus, formatul de duo a la White Stripes a sunat spart si lipsit de miez, ambii membri incercand sa cante la prea multe instrumente deodata, niste chestiuni simplutze si lipsite de energia generala a festivalului.