Friday, August 28, 2015

Top muzical 2015: semestrul 1 - inca 10 albume notabile

Asta e partea a doua a topului meu muzical pe 2015, cu inca 10 albume notabile ascultate in prima jumatate a anului, pe langa primele 10 despre care am povestit in articolul trecut. Urmatoarele doua calupuri urmeaza ca de obicei la sfarsitul anului.

 

The Lone Bellow - Then Came the Morning

Se baga o gramada de bani in acest threesome folk new-yorkez, asa ca noul album suna mult mai orchestral si bombastic decat debutul, cu o gramada de acompaniatori, cu piese mai pestritze si versuri ceva mai sofisticate decat colindele de dragoste ratata de pe albumul de acu 2 ani. Trio-ul fusese infiintzat ca un proiect de familie menit sa atraga fonduri pentru operatzia nevestei unuia din membrii, insa acum e o ditamai trupa la mare cautare prin SUA, mai putzin la noi unde exista inca reticentza fatza de sectorul country-folk.

S-a pierdut pe albumul asta ceva din fredonabilitate, dar s-a castigat mult la arhitectura sunetului si la diversitatea pieselor. L-am inghitzit din cauza asta ceva mai greu, dar a crescut cu constantza iar varfurile albumului, precum piesa de titlu de mai jos, sunt de mare clasa, bine alternate cu momente mai minimaliste, gangurite de vocea feminina. Albumul e un rollercoaster cam obositor, cu treceri brushte de la bombastic la calm, dar arata o trupa care impinge tare inainte si o sa mai auzim de ei.





 Moonspell - Extinct

Acu 20 de ani mi-a luat nevasta primul tricou cu portughezii Moonspell, pe cand albumul de debut Wolfheart intra direct in sufletele rockerilor romani de atunci, datorita numeroaselor referintze la Transilvania (desi am impresia ca undeva trupa facea o confuzie intre vampiri si varcolaci). Acu 10 ani mi-am dus fosta gagica la primul concert Moonspell in Romania, la Timisoara, si a zis ca e cel mai misto concert din viatza ei. Intre timp a devenit o hipsteritza mizerabila si acu 2 saptamani cand trupa ne-a revizitat la festivalul Rockstadt a zis ca e o trupa de kkt. Ce-i drept si trupa se cam da in stamba de cate ori vine in Romania, nu stiu cine ii sfatuieste prost ca tot ce vrem sa auzim de la ei sunt piesele Vampiria si Alma Mater. Din cauza nostalgiilor emotive romanesti niciodata nu mi-au cantat nimic de pe albumele preferate - Sin/Pecado si Butterfly Effect.

In schimb albumele lor au avut cu constantza o calitate peste nivelul marii, cu piese memorabile chiar si pe albumele mai slabe, ceea ce nu se poate spune despre colegii lor de generatzie nouazecist-gotica care au mai dat cate o gherla in astia 20 de ani (Tiamat, Anathema, Paradise Lost etc.). Moonspell au ramas fideli conceptului lor original, oculto-erotic, sound-ul (si componentza) au variat mai putzin decat la alte trupe, munca fiind depusa in cladirea unei identitatzi solide si a unui portofoliu fara pete. Piesele continua sa-l aiba pe vino-ncoa, cu o sanatoasa varietate intre balade sensibile si piese metal mai harshaite, cu ceva influentze Sisters of Mercy si HIM amestecate printre bucatzi mai dure, adica are de toate pentru totzi.

As fi ales alta piesa pentru primul videoclip de pe album, asta pe care a ales-o trupa fiind o optziune prudenta, pentru fanii vechi si ceva mai putzin appealing pentru primul contact.

 

 

Protomen - The Cover Up

Cel mai misto album de coveruri pe care l-am ascultat de la compilatzia Ulver de acu 3 ani, si clar unul din cele mai bune albume de coveruri pe care le-am auzit vreodata (creca ar intra intr-un top 5 all time al acestei categorii).

Protomen sunt un grup obscur specializat pe opere rock bombastice si cinematice, cu albume narative bazate pe povesti SF si jocuri video japoneze. Mai precis, citez We noticed a void in rock and roll. A hole that could only really be filled with grown men and women painting up like robots and playing some fierce and furious rock music based on a 1980s video game. We were fairly certain no one else was going to fill that hole. But, by God, it's filled now.

Albumul asta aduna toate coverurile cu care trupa obisnuia sa-si condimenteze concertele, acoperind o anvergura stilistica foarte dubioasa - de la Total Eclipse of the Heart (Bonnie Tyler) la Trooper (Iron Maiden), de la Patti Smith la Cindy Lauper. Sunt doua lucruri foarte dubioase legate de albumul asta: 1) ca trupa reuseste sa faca un album conceptual cu o poveste epica punand cap la cap piese care la origini n-au nici o legatura intre ele, create de artisti din diverse generatzii care n-au mai nimic in comun. 2) ca pe coverul Queen vocalul suna de parca e Freddy Mercury incercand sa pretinda ca e altcineva. Cum trupa e notorie si pentru anonimitatea membrilor sai, nu m-ar mira sa aflam intr-o buna zi ca e chiar el.

P.S. A mai fost un album de coveruri interesant anul asta, al grupului hardcore Prong (cu piese Sisters of Mercy, Neil Young, Killing Joke), dar nu poate concura cu asta.


 

 

John Hiatt - Terms of My Surrender

Blueserul John Hiatt a scos albume fara intrerupere de 40 de ani incoace si totusi lumea nu-l prea stie pe la noi. Ma rog, nici io nu-l stiam, doar batranetzea m-a impins spre aceste zone muzicale (albumul contzine si o superba piesa despre oameni batrani intitulata... Old People).

In blues exista din pacate o mare predispozitzie spre clisheu (chiar mai mult decat in alte genuri) si 90% din piesele iesite din zona asta suna suparator de similar cu hituri/standarde ale clasicilor. John Hiatt se numara insa printre acei clasici si e responsabil pentru un mare numar din clisheele bluesului, fiind unul din cei mai "covered" artisti ai genului (au facut coveruri dupa el Bob Dylan, Willie Nelson, Iggy Pop, Joe Cocker si inca vreo suta de indivizi). Cine s-a uitat la serialul Treme, despre scena muzicala americana sudista, ar fi trebuit sa-l zareasca pe acolo.

Omul a explorat destul de mult la viatza lui, inclusiv in zona  pop-rock, dar a ajuns la o venerabila varsta la care muzica, atitudinea si versurile sale incep sa semene tot mai mult cu folkul geriatric al lui Leonard Cohen - lipsit de vlaga, dar cu versuri destepte si cu refrene terapeutice pentru inimile albastre.


 

 

Faith No More - Sol Invictus 

Faith No More e unul din grupurile pe care s-a cladit o mare bucata din istoria muzicii si inevitabil ma leaga de ei umpic cam prea multe amintiri - de la prima caseta cumparata cu ei la seratele din balconul lui Sake, concertul vazut in cadrul turneului de reuniune de acu catziva ani, piesele de agatzat gagici (This Guy's in Love with You, Mouth to Mouth) ori piesele de luat papucii - (Naked in Front of the Computer, Last Cup of Sorrow, iar de anul acesta Separation Anxiety). Probabil doar la Nick Cave am mai gasit atatea piese care sa marcheze momentele esentziale ale existentzei.

Desi se anuntzase ca turneul de reuniune e facut mai mult pentru bani decat pentru o reformare propriu-zisa, ma bucur ca s-au scremut sa scoata acest album, cam scurtutz, dar care face mai multa cinste catalogului FNM decat au facut alte albume cu rol ceremonial din ultima vreme (Sabbath, Floyd, Dead Can Dance). Nu l-as cataloga tocmai ca un material spectaculos, dar imi permit un moment de slabiciune in topul meu, asa cum si fanii Sabbath sau Swans au bagat neconditzionat in top albumele de revenire ale grupurilor respective. E totusi un album dragutz, divers, scurt si lipsit de umplutura, cu Mike Patton prestand intr-o maniera bombastica, cu care are tot mai putzin ocazia sa se infatzisheze in proiectele sale mai experimentale (ce tzin de romantze, jazz, hip-hop).

P.S. Am povestit mai multe in cronica pe care am scris-o pentru Dilema.

 

 

Michael Goodman - Unbreakable Heart

Am ajuns si la performantza sa bag in top un artist care n-a reusit niciodata sa adune mai mult de 500 views pe Youtube. Din pacate cam tot ce se gaseste cu el sunt homevideos cu artistul cantand in chilotzi la el pe canapea, ceea ce ma obliga sa aleg o mostra fara video de pe soundcloud.

Asta a fost debutul anului (trecut) in country si castigatorul a nu stiu ce concursuri de Johnny Cash impersonators. Michael Goodman e un individ la inceput de drum si majoritatea pieselor sale suna de parca ar fi coveruri dupa hituri country, desi nu-s, sunt pur si simplu piese extrem de radio-friendly inspirate de legendele genului si executate ca la carte. Anul asta a mai scos un album cu balade influentzate de muzica gospel, dar ala e cam serios si sobru, in schimb Unbreakable Heart e mult mai fun si mai rock'n'roll.

Daca Johnny Cash ar fi putut face sex cu Buddy Holly si din impreunarea lor s-ar fi putut naste un copil, ala ar fi Michael Goodman.

P.S. In ultima vreme incearca sa se rebranduiasca cu numele complet Michael Monroe Goodman, asa ca uneori e mai usor de gasit dupa numele complet.



 

 

 

 Dead Sara - Pleasure to Meet You

Traim vremi fructuoase pentru rockul feminist - mi-au trecut prin urechi intr-un interval relativ scurt de timp albume cu carlig imediat de la Sinead O'Connor, Royal Thunder, Beth Hart si acest powergirl-band numit Dead Sara. Chiar si ispravile de anul asta ale lui Nightwish si Anneke au fost mult mai proaspete decat ce au scos numele respective de vreo 10 ani incoace.

Am optat pana la urma pentru includerea trupei asteia pentru ca, desi-s niste acrituri dispretzuitoare de barbatzi, canta ca pe vremea mea, ceva intre 4 Non Blondes, Morissette, Hole si ce gagici cool mai erau pe atunci, inainte sa innebuneasca femeile si sa inceapa sa faca twerking. Trupa asta imi da sperantza ca mai exista femei cu koaie.



 

 

Enslaved - In Times 

Desi pana nu demult black metalul era genul pe care obisnuiam sa-l ridiculizez cel mai abitir, in 2015 cele mai bune albume metal par sa vina din directzia asta. Creca si datorita hipsterilor care abia au descoperit genul si il percep drept un alt fel de muzica "indie" exotica, dand un imbold rafinarii si comercializarii genului pe o scara mai larga si mai interdisciplinara. Semnele sunt numeroase: vezi ponderea albumelor de gen in topul Pitchfork de anul trecut (sectziunea metal); Satyricon au scos un DVD cu ditamai corul madrigal norvegian, iar fostul ministru Miclea a participat recent la un concert Negura Bunget la Cluj.

Deci a fost un an mare pentru black metal, printre cele mai bune din istorie, cu albume cool din partea trupelor avangardiste care au crescut in aceasta zona (Arcturus, Dodheimsgard, Sigh, Liturgy, Code, A Forest of Stars), dar si din partea trupelor mai traditzionaliste care, desi bat apa in piua, si-au construit cu tenacitate o identitate inconfundabila. Din a doua categorie s-au remarcat anul asta albume Marduk, Cradle of Filth si Enslaved, si m-am scarpinat mult in cap pana sa aleg unul dintre ele pentru includerea in acest top. Ca sa nu alienez cititorii anti-metal cu exces de albume din segmentul asta, am ales doar albumul vikingilor Enslaved, influentzat fiind si de participarea la Festivalul Roadburn, in care au avut un show sofisticat cu proiectzii video realizate de Costin Chioreanu.

Recent trupa a vizitat si Romania la festivalul Rockstadt si pare ca e destul de pe val prin toata Europa, ceea ce a dus la o deschidere a sound-ului cu tot mai pregnante partzi vocale melodice, excelent mixate cu cele racnite dupa cum demonstreaza piesa de mai jos.


 

 

 

Turbowolf - Two Hands

Asta e prima trupa pe care am vazut-o live dupa ce am fugit din tzara si la cat de mic a fost concertu ala am crezut ca n-o sa mai aud niciodata de ei. Eram vreo 10 inshi intr-un bar jegos din Viena, iar merchandiseul era vandut de vocalul trupei care a trebuit sa-si adune cutiile cand i-a venit randul sa urce pe scena. Am fost surprins sa aflu acu, dupa 4 ani, ca trupa mai exista si are un album nou destul de vanjos si catchy, care umple locul lasat gol de revelatzia efemera de acu catziva ani numita Wolfmother si au inceput sa fie comparatzi pe ici pe colo cu succesul de anul trecut al debutantzilor Royal Blood.

Vocalul e un grecotei in iegari iar restul trupei niste hipsteri engleji, dar canta altceva decat zdranganeala standard si pizdificata a generatziei post-post-punk cu blugi stramtzi.

 



Paradise Lost - The Plague Within 

Desi a fost una din trupele mele favorite in anii 90, in ultimii ani Paradise Lost au cam lipsit din recomandarile mele caci ma irita destul de mult disperarea cu care astfel de trupe au incercat sa-si recupereze la batranetze fanii, intorcandu-se la sound-ul rudimentar de la inceputul carierei si renuntzand la orice ambitzii exploratoare. Cel mai nasol e cand astfel de intoarceri la radacini (cazul My Dying Bride) sunt manevre de imagine menite sa mascheze destramarea trupei originale si saracia ideilor ramase dupa plecarea unor membri cheie.

Totusi felul radical in care au facut-o Paradise Lost pe acest album are ceva deosebit. E si chestie de imagine (barbile sinistre, incaruntzeala si ridurile, versuri cu cuvinte mai urate decat de obicei), dar e si o atenta explorare stilistica prefigurata de implicarea recenta a celor doi lideri in niste proiecte death metal (chitaristul in Vallenfyre, iar vocalul in Bloodbath). Cei doi si-au pus cap la cap noile idei si au facut un amestec nu chiar rudimentar de stiluri extreme, atat de inspiratzie europeana (lentoare doom, grohaituri death) cat si americana (niste sludge american pe vreo doo piese). Pe ici pe colo au mai lasat si un refren melodios care ii face pe fani sa-si aminteasca de albumul Shades of Grey (mai de la inceputul carierei, early 90) cand vocalul nu prea stia sa cante dar isi dorea foarte tare sa incerce. Acum stie si se preface ca nu stie, ceea ce da o nota suplimentara de haz acestui material.

Oricum tot amestecul asta a cam scos trupa din sectorul depresiv, noul sound fiind caracterizat cel mult drept morocanos.

Saturday, August 08, 2015

Top muzical 2015: semestrul 1

Cu mare intarziere din cauza vietzii mizerabile pe care o duc (am ajuns sa fac sex pentru mancare), avem aici top 10u traditzional de jumatate de an pe care trebuia sa-l fac acu vreo luna, cu cele mai cool albume pe care le-am ascultat in prima parte din 2015.

Ca de obicei, ordinea e irelevanta si nu sunt neaparat albume din 2015, adesea se mai strecoara si unele din anul precedent, ascultate cu intarziere. Asta e cum ar veni primul calup din selectia mea anuala de 40 de albume (urmeaza un al doilea calup, iar restul la sfarshitul anului).

Marc Almond - Velvet Trail 

Vedeta brit-queer-pop a anilor 80 (autorul lui Tainted Love pe cand avea trupa Soft Cell), Marc Almond scoate de la o vreme albume cu nemiluita, tot mai melancolice si cu o tot mai pregnanta componenta gotic-geriatrica (ma rog, influentza asta a tot revenit recurent in muzica sa, vezi si colaborarile cu Current 93, sau poate omu vrea sa salute inapoi faptul ca Marilyn Manson a facut cover dupa Tainted Love). Abia terminasem de-l laudat incluzandu-i doua albume in topul meu din 2014, ca la scurt timp a si sarit cu acest album complet nou, complet fresh, care parca e si mai cool decat cele de anul trecut, si totodata destul de diferit, de ascultat in weekenduri perfecte.

Sta mai slab la partzile disco/dansante (hit-ul Worship me now de anul trecut ar fi facut istorie intr-o lume cinstita), dar sta mai bine la baladele melancolice care provoaca crize de apendicita romantica si te baga in mormant cu zile. A se asculta cu prudentza alaturi de cei dragi.




Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Billy Idol a fost mereu in viatza mea intr-un fel sau altul, dar nu cred ca i-am ascultat un album de la un capat la altul pana acum, cand m-a lovit peste fatza cu acest material memorialistic, balacit in regrete, efluvii de nostalgie si rock'n'roll incaruntzit de cea mai inalta spetza. Omu scoate albume tot  tot mai rar si are tot mai multe de spus in ele pe masura ce imbatraneshte, aluneca in uitare si tinerii hipsteri incep sa te intrebe who the fuck is this guy?

De-a lungul albumului, Billy isi aminteste de jointurile pe care le tragea cu Johnny Rotten, de gagicile cu care si-a tras-o prin cluburi, de preteni mortzi si disparutzi, de istorie, cum ar veni. Un album incarcat de poezie autobiografica ragushita, cu refrene incredibil de catchy, cu balade care ar trebui trecute in dreptul definitziei cuvantului "Balada" prin dictzionare. E de anul trecut, dar doamne iarta-ma daca nu e un album musai de ascultat.




Doug Seegers - Going Down the River

Observatzi cum media de varsta a artistilor pe care ii recomand in topul personal a sarit subit cu vreo 20 de ani de o vreme incoace. Doug Seegers e un homeless shtirb din New York care a debutat la 62 de ani in Suedia cu albumul country al anului (trecut). Omul a fost cules de pe strazi pe cand cershea, de catre un producator TV suedez si a fost adus cu japca peste ocean.

L-au bagat in studio inainte sa apuce sa-i puna dintzii, asa ca dictzia versurilor sale are o pelticie aparte, de care ajungi sa te atashezi emotzional. Unde mai pui ca, asemenea precedentzilor artisti din acest articol, omul canta doar despre ce shtie, si shtie o gramada, nu fantazeaza. Adica gagici, rachie, prostata, chestii serioase. Probabil hipsterii de peste 10 ani, care vor realiza intr-un tarziu ca exista si muzica country, vor face un idol indie din Doug Seegers. Mai indie decat sa fii homeless si fara dintzi nu exista, a spus-o si Shane MacGowan la vremea lui.

P.S. Recent Doug Seegers a scos si un album in colaborare cu Jill Johnson (gagica din clipul de mai jos) dar ala e nashpa, e doar un gest exploatativ al gagicii de a mai mulge niste bani pe spatele moshului.




 The Body and Thou - You, Whom I Always Hated

Hai sa coboram totushi media varsta si sa dam chitarile mai tare. Metalul, pe care il ascult de cand eram atâtica, n-a lipsit niciodata din topul meu personal, chiar daca in ultimii ani ma bantuie senzatzia ca m-as fi regasit mai bine in muzica country, daca nu ar fi fost in mod obstinat tzinuta departe de cultura noastra (chiar si in mediile hipsteresti, chiar daca se pretind mai deschise la explorare).

In fine, daca in topurile mele din 2014 metalul a avut o prezentza minoritara, 2015 se arata a fi un an plin de surprize, inovatzii si reformari spectaculoase. The Body si Thou intra la capitolul "inovatzii": sunt doua trupe din noul val doom-metal hipsteresco-postmodern promovat de Pitchfork. Am vazut ambele trupe live si e intr-adevar ceva interesant, meta- si post- in felul deconstructiv in care presteaza grupurile astea, pe de o parte influentzate de Sunn O))), pe de cealalta parte de metalul mlashtinos de Louisiana (Down, Crowbar etc.). Totusi, luate separat ambele grupuri sufera de oarecare saracie in idei (creca si din cauza ca The Body are doar doi membri, un baterist si un tip gras care mi-a guitzat infernal in ureche intr-un bar foarte stramt din Viena).

Albumul de fatza insa acopera lipsurile ambelor trupe si e un experiment inovator. Ambele trupe cantand simultan, cu 2 randuri de tobe, 2 chitari, 2 voci (ambele grohaite, una mai isterica, una mai viscerala), imbinand cu rafinament nuantze stilistice din ambele surse. E o provocare sa incerci sa ghicesti cine ce canta, ori sa observi cum trupele se completeaza reciproc in ceea ce, intr-un fel, suna ca doua albume trase live unul peste celalalt.

P. S. Albumul contzine si un cover Nine Inch Nails complet aberant.

 

 

 Arena - The Unquiet Sky

Pe nedrept neglijat in beneficiul supereroilor prog-rock, grupul britanic Arena sufera de nefericirea de a avea un nume nasol, generic, dificil de cautat pe google, mai sufera de nenorocirea de a fi un grup prog-rock britanic, deci mereu in umbra unor Yes sau Pink Floyd, si nu in ultimul rand sufera de stigma de a fi grupul format de primul toboshar din Marillion, dupa ce fusese dat afara de respectivii pentru incompetentza crasa (conform lui Fish). Nici acu, la 20 de ani de la formarea trupei, omu nu reusheste sa se auda pe propriile piese - sub aspectul asta Arena e una din cele mai non-acrobatice si non-dinamice trupe pe care s-a pus vreodata eticheta prog-rock.

Insa saracia respectiva e compensata din plin de un simtz melodic aparte, englezesc, datorat in mare parte claparului veteran Clive Nolan, iar mai recent (de la albumul precedent) unei voci noi care seamana (mai ales pe albumu asta) cu Bruce Dickinson. Refrenele pun in valoare foarte bine dictzia britanica a noului vocal si ii ofera mult spatziu de melodie fredonabila. Restul muzicii se incadreaza teoretic in acelashi keyboard-rock siropos cu care s-a consacrat trupa (parca incepe sa aduca si cu Royal Hunt), dar am asa o senzatzie ca asta ar putea fi cel mai bun album al lor, un fel de revelatzie tardiva a genului.




Liturgy - Ark Work

Liturgy a fost grupul prin care am luat contact cu notziunea de "hipster black metal" - ma refer la cel american (popularizat de Deafheaven), caci istoric vorbind hipsterismul in black metal creca poate fi localizat chiar la primele materiale Ulver/Burzum. Albumul Liturgy de acu 4 ani a atras atentzia in primul rand in plan vizual - era prima data cand vedeam pe cineva cantand black metal in tricou verde/roz, pantaloni trei sferturi, guler taiat in V si carare pieptanata pe o parte. Trupa introducea nerd-black metalul promovat isteric de Pitchfork in ultimii ani ca inovatzie americana.

Probabil straduindu-se sa se desprinda totusi de turma respectiva, Liturgy au ticluit aici cel mai bizar album metal pe care l-am ascultat in multa vreme. Interviurile premergatoare lansarii promiteau ca grupul incearca un fel de "black metal cu clopotzei". Am luat-o ca pe o gluma, dar nu e deloc asa - clopotzeii sunt folositzi aici ca substitut pentru clape, chitara si uneori chiar voce, suna mereu undeva prin spate, la inceput iritant pana ajungi sa te obisnuiesti cu ei, iar dupa ce te-ai obisnuit, incepi sa ai impresia ca black metalul ar fi trebuit sa aiba dintotdeauna clopotzei.

 

 

Ray Wylie Hubbard - The Ruffian's Misfortune

De Ray Wylie am aflat tarziu, abia la albumul precedent, desi omul a inceput cu country inca din anii 70. Astazi e mai mult blues si pe alocuri e "Texas rock" cand mai baga in priza chitara electrica, dar creca e la varful carierei sale si ii shade foarte bine postura de boshorog hippie texan cu un picior in groapa si spiritul in cer. Nu e la fel de ramolit ca Willie Nelson si nici la fel de mort ca Johnny Cash, e fix la varsta aia cand barbatu mai poate, dar nu pentru multa vreme.

Anul asta moshu are un album nou si cine a fost incantat de A Grifter's Hymnal tre sa plece urechea si la The Ruffian's Misfortune. Nu pot sa povestesc prea multe despre album fara sa dau spoilere, caci aproape toate piesele lui Ray Wylie Hubbard sunt poveshti cu talc si comemorari din viatza personala, a lui sau ale altora care au trait suficient incat sa i le povesteasca.

 

 

 Arcturus - Arcturian

Astia sunt unul din cele mai inovatoare grupuri din istoria metal, absentzi deja de vro 10 ani si reformatzi anul asta cu mare entuziasm si cu acest mare album de revenire. Alcatut din membri unor grupuri care au pus bazele metalului avangardist norvegian (Mayhem, Borknagar, Ulver, Dimmu Borgir), Arcturus au cochetat mereu cu radacinile black metal din care proveneau membrii, dar le-au rastalmacit intr-una din cele mai interesante variante de "metal progresiv",  complet disjunct de ce intzeleg prin asta americanii (e.g. Dream Theater), britanicii (e.g. Yes) ori altzia scandinavi (e.g. Pain of Salvation).

Imbinand coerent influentze din directzii aparent incompatibile - black metal si space rock psihedelic, cu o voce unica (Vortex de la Borknagar/Dimmu) si cu cel mai cool toboshar din metalul extrem (Hellhammer de la Mayhem si alte 100 de trupe), plus o coperta realizata de romanul nostru Costin Chioreanu, rezultatul e un album memorabil, din partea unui grup cu un loc foarte distinct in istoria rock.

P.S. Varianta limitata a albumului are un bonus CD cu remixuri interesante. O sa se bucure in mod aparte de acest bonus disc cei care isi amintesc cu placere albumul de remixuri Disguised Masters care a enervat pe multzi din fanii care in anii 90 crezusera ca au de a face cu o noua trupa black metal.

 

 

Native Construct - Quiet World

O gramada de chestii se pot auzi pe ceea ce se prefigureaza a fi revelatzia prog-rock a anului. Trupa americana aflata la inceput de drum e formata din catziva tocilari care studiaza la celebra scoala de muzica care ni i-a dat si pe Dream Theater. Doar ca feciorii astia par sa priceapa mai multe despre muzica decat au priceput vreodata DT (cel putzin de cand l-au dat pe Kevin Moore afara).

Avem pe albumul asta doze consistente de Between the Buried and Me, Mars Volta, Pain of Salvation si Devin Townsend, chiar si momente (instrumentale) de metal extrem, impletite cu mare pricepere cu momente clasicist-acrobatice a la Dream Theater. Cine credea ca albumele prog-rock ale anului vor fi Between the Buried and Me ori Subterranean Masquerade sa dea o ureche peste proaspetzii astia ca au o gramada de spus.


 

 

Sigh - Graveward

Ma stradui ca topul meu muzical sa fie cat de cat diversificat, dar unii artisti au intrat cu regularitate in top cu aproape orice au scos in ultimii ani - e vorba de Current 93, Nick Cave, Sunn O))), Rob Zombie, sau acesti Sigh, grup japonez inovator crescut in mocirlele metalului extrem, practicantzi ai unui vodevil-black metal cu cele mai stridente clape din istoria rockului, pe jumatate parodic pe jumatate dement, cu o gagica in halat de baie cantand la saxofon si versuri baroc-ocultiste cantate intr-o engleza foarte proasta.

A contribuit la notorietatea grupului si obiceiul de a implica pe fiecare album o pleiada eterogena de invitatzi adusi de te miri unde (din jazz, din metalul extrem, de la Current 93 ori din muzica electronica japoneza). Si albumul de fatza respecta traditzia, cu colaboratori adusi din toate coltzurile planetei dar mai restranshi la spatziul heavy metal (nihilistii suedezi Shining, grecii Rotting Christ, americanii metalcore Trivium, britanicii fantasy metal Dragonforce).

Sunt lucruri interesante de auzit pe toate albumele trupei (cel putzin din 2000 incoace cand au inceput sa experimenteze mai curajos), iar precedentele 2 albume (Scenes from Hell, In Somniphobia) le-am gasit exceptzionale. Productzia e cam proasta si soundul cam spart, dar asta a fost dintotdeauna o problema la Sigh (ceea ce obliga ascultatorul sa dea volumul de bass mai tare).


Wednesday, July 22, 2015

Filmele vorbite pe la spate - Mai/Iunie 2015

Filmele musai

Mad Max: Fury Road

E atat de mult cool design in filmu asta, incat nu prea mai e loc de filmu propriu-zis. Pentru filmele de actziune asta e cam ce a fost Birdman pentru filmele serioase - cu exceptzia primelor si ultimelor 10 minute ramai cu impresia ca totul e o singura scena, o cursa de masini cat toate filmele Fast and Furious adunate laolalta, un delir cascadoricesc cu dialoguri minimale si efecte speciale au naturel. De fapt se zice ca intreaga serie Mad Max a pornit de la pasiunea regizorului George Miller pentru accidente de mashini, de pe vremea cand lucra ca medic.

Sunt putzine seriile de filme care sa fi fost pastorite de la un capat la celalalt de acelasi regizor, cu o aceeasi viziune consistenta de la un capat la celalalt. In privintza asta George Miller poate fi asemanat cu George Lucas sau Peter Jackson (si sper ca filmul asta va fi inceputul unei noi trilogii). Din pacate Miller n-a ajuns la faima celor pomenitzi din pricina ritmului lent in care a facut filme, iar alea pe care le-a facut in ultimii 20 de ani au fost exclusiv filme pentru copii (desenele animate cu pinguini si filmu cu purcelu). E surprinzator ca la 70 de ani s-a intors la un film cu asha o vână violentă si cu un foarte subtil simtz al umorului. Din pacate nu s-a intors si Mel Gibson in rolul principal, cica a innebunit prea tare chiar si pentru rolul lui Mad Max. Locul sau e luat de muncitorul Tom Hardy (Bronson, Inception, Dark Knight Rises etc.)

La fundatzie, povestea e una profund sexista, despre razboiul dintre femei si barbatzi contextualizat la postapocalipsa filmelor Mad Max. E funny faptul ca Mad Max nu pare a fi personajul principal. Protagonistul e personajul lui Charlize Theron, o cvasi-lesbiana (cu o mana amputata, fetish mai vechi de-al meu) care rapeste niste membre ale haremului unui dictator-patriarh ce stapaneshte peste o oaza de verdeatza si hidratare in mijlocul deshertul australian post-apocaliptic. Dictatorul dement (evoluat dintr-unul din personajele primului film Mad Max), disperat sa-shi recupereze gagicile, asmute o flota de camioane tunate si o armata alcatuita din proprii copii-kamikaze. Mad Max e si el pe acolo pe undeva, are rol instrumental in cateva scene de actziune si rol motivatzional undeva spre sfarsit, insa in general personajul pare sa fi fost inclus in film mai mult din obligatzia data de titlu.

Iese mult in evidentza comentariul social feminist (laptele de mama mai de pretz decat combustibilul, o geniala scena de "car washing" cu membrele haremului incercand sa-si descleshteze centurile de castitate). Cica autoarea Monoloagelor vaginului a fost consultant la scenariu si e foarte amuzant felul in care populatzia feminina imbratzisheaza subit un tip de filme pe care pana nu demult il catalogau drept braindead entertainment pentru adolescentzi. George Miller a fost extrem de ingenios in pozitzionarea acestui film.

P.S. Filmele Mad Max au avut dintotdeauna un soundtrack notabil. De data asta autorul e Junkie XL, celebru DJ olandez care a facut cariera cu muzica pentru jocuri video si remixuri pentru trupe metal (Fear Factory, Rammstein, Soulfly etc.)


  Ex Machina

Un programator tre sa testeze existentza conshtiintzei si a "umanitatzii" la o roboata bunoaca. Miza e clasica, despre un experiment Turing amoros intre un subiect uman si o gagica artificiala cu matze si coapse stravezii care redefinesc notziunea de "sexy". Cam toate dilemele clasice legate de AI se regasesc aici (culese de prin Blade Runner, Odiseea Spatziala, A.I.), precum si cateva idei despre exploatarea omului de catre om, cu care regizorul Alex Garland a ramas probabil de cand a scris scenariul la Never Let Me Go. Totusi, criteriile clasice de legitimare a inteligentzei artificiale in ochii umanitatzii sunt subtil chestionate. Nu pot insa atrage atentzia asupra subtilismelor (trecute cu vederea de multzi recenzentzi) fara sa dau spoilere.

Fara nici o legatura cu populara banda desenata cu acelasi titlu, dar beneficiind de designurile popularului grafician BD Jock (Hellblazer, Losers etc.) SFul asta reuseste sa resusciteze teme obosite intr-o maniera proaspata, cu personaje cool. Oscar Isaac (Inside Llewyn Davis) e foarte funny ca mad scientist, iar filmul are efecte de sunet/imagine sexy-insidioase, care te bantuie mult dupa vizionare (soundtrackul e facut de un gagiu de la Portishead).

Ex Machina e debutul regizoral al scriitorului Alex Garland, colaborator apropiat al lui Danny Boyle (pentru care a scris The Beach si 28 Days Later) si mai nou foarte apreciat ca scenarist de jocuri video. Filmul e un SF la fel de cool ca design si la fel de feminist ca si Mad Max dar, fiind mai discret si mai subtil in mesaj, va face mult mai putzine valuri.


Kingsman

Regizorul lui Kick-Ass (Matthew Vaughn) vine cu o noua ecranizare dupa o banda desenata scrisa de autorul lui Kick-Ass (Mark Millar) in care aplica retzeta de succes din Kick-Ass pe filmele cu spioni britanici gentlemani care tzin piept invaziei de cocalari est-europeni imbracatzi in treninguri si a unor mad scientists americani mancatori de McDonalds. Mad Scientistul in acest film e Samuel Jackson, creca singurul actor american din film, restul fiind simboluri british 100%: Michael Caine, Colin Firth, Mark Strong sunt cvasi-descendentzi ai Cavalerilor Mesei Rotunde, manieratzi si purtatori de costume la comanda, insarcinatzi prin traditzie sa slujeasca Regatul Unit impotriva invadatorilor in trening.

Filmul e pana la urma tot o poveste cu supereroi ca si Kick-Ass, adresat unei audientze adulte datorita excesului de violentza, limbaj si abundentzei de referintze pop culture. La fatzada nu e vorba tocmai de super-eroi, ci de gadgeturi de spionaj, teorii ale conspiratziei si elemente preluate din filmele James Bond, inclusiv o femme fatale cu picioare de metal pe nume... Gazelle.

Filmele contra plictiselii


Digging Up the Marrow

Documentar-farsa ingenios pana la un punct, facut de Adam Green, unul din tinerii pe val din horrorul american modern (trilogia Hatchet). Initzial filmul asta ar fi trebuit sa fie un documentar, cu scene si interviuri filmate pe la festivaluri horror de pretutindeni, unde regizorul povesteste cu diverse staruri ale culturii pop-horror - regizori (Mick Garris, Tom Holland), graficieni (Sam Kieth - Sandman), actori cult (de prin Friday 13, Final Destination samd).

La un momendat regizorul primeshte o scrisoare de la un fan care a descoperit evenimente paranormale intamplandu-se in cimitirul unui sat izolat. Impreuna cu echipa sa, Adam Green se duce sa investigheze. Daca fanul respectiv nu ar fi Ray Wise din Twin Peaks, farsa ar mai fi putut tzine o vreme si filmul ar fi fost mult mai funny si mai meta. Prin interviuri, regizorul are diverse explicatzii cu privire la motivul pentru care a dorit sa dezarmoseze farsa destul de devreme, insa parerea mea e ca a procedat eronat si ar fi putut sa iasa ceva mult mai dragutz din aceasta idee daca personajul nebun nu ar fi fost jucat de un actor cunoscut.


Frank

Un alt film care chestioneaza granitza dintre farsa si realitate, despre o trupa de hipsteri avangardishti al carei vocal traieste in permanentza cu o masca pe cap (Michael Fassbender, ceea ce e putzin spoiler dar, ma rog, scrie si pe afish). Povestea e spusa din punctul de vedere al unui alt hipster care primeshte oferta irezistibila de a se alatura trupei dupa ce fostul clapar a incercat sa se sinucida. Grupul petrece nishte saptamani la o cabana din padure incercand sa compuna un album genial si lipsit de compromisuri comerciale. Din trupa face parte si Maggie Gylenhaal intr-un rol destul de haios.

Povestea se cvasi-bazeaza pe cazul real al trupei opteciste The Freshies al carei vocal inventase o persona artistica de tipul individului mascat din acest film. In cazul real insa a fost mai mult cu intentzii comice, in timp ce in situatzia de film se adauga putzina drama siropoasa in jurul subiectului, fara a strica neaparat filmul. De fapt in absentza dramei ar fi fost cam sec, caci mai nou am dificultatzi tot mai mari in a inghitzi ironia meta-hipstereasca si mai ales muzica asociata ei.


The Rover 

Film post-apocaliptic superlent care ar putea fi un prequel la primul Mad Max, ori mai degraba la The Road daca tzinem cont de prezentza lui Guy Pearce, de ritmul lent si de faptul ca omenirea nu degenerase inca in canibalism ci abia incepuse sa-shi manance cainii. The Rover se petrece in deshertul australian la vreo 10 ani dupa un colaps economic. Nishte cocalari ii fura lui Guy Pearce mashina, singura posesiune care ii mai ramasese, iar acesta ii urmareshte tot filmu incercand sa si-o recupereze. Pe drum il ia prizonier pe fratele retardat al unuia din raufacatori, jucat (surprinzator de bine) de vampiru din Twilight.

Teoretic e un road-movie in care cei doi mai poposesc pe ici pe colo, striga unu la altu sau schimba replici lacunare despre rostul vietzii. Atmosfera nu e chiar post-nucleara, colapsul e mai mult economic, o criza de resurse inca cat de cat gestionata - mai exista o bruma de armata incercand sa mentzina ordinea si sa protejeze resursele strategice, cu precadere automobilele si benzina. Mai exista si nishte cutzofili carea incearca sa descurajeze noul obicei imprumutat de la chinezi de a manca caini. Probabil din cauza lor avea sa apara canibalismul catziva ani mai tarziu.

Regia apartzine unei revelatzii recente din cinemaul australian, David Michod (Animal Kingdom).

 Extraterrestrial

A nu se confunda cu filmul spaniol cu acelashi titlu aparut acu vreo 2 ani. Asta e facut de doi indivizi care se semneaza The Vicious Brothers si e un promitzator inceput de drum pentru cei doi (desi nu e chiar un debut). Acesti Vicious Brothers sunt oameni de efecte speciale care executa aici un exercitziu de design cinematografic (vezi si cazurile similare Spierig Borthers, Strause Brothers, Mo Brothers - e o moda?)

Dincolo de exercitziul de design, ceea ce se intampla in acest film e rezumat foarte la obiect prin titlu: nishte tineri se duc la o cabana, sunt rapitzi de extraterestri si supushi unor analize anale. Ma numar printre cei care asociaza filmele despre abductzii extraterestre cu analizele anale - colonoscopie, hemoroizi etc., iar acest film s-a dovedit destul de conshtient de asta. Mai avem animale mutilate, un sherif care banuie adevarul (din Ally McBeal), un veteran de razboi nebun care si el banuie adevarul (Michael Ironside), extraterestri din aia standard cu 3 degete lunguietze si ochi mari-negri pe un cap alb-oval si o farfurie zburatoare care rapeste oameni alunecand pe-o raza. E shocant cat de ”by the book” e facut acest film, incat ramai cu impresia ca The Vicious Brothers l-au primit ca proiect de examen la ceva scoala si au vrut neaparat sa ia nota cea mai mare.

Singura inovatzie din film e ca, spre deosebire de caracterul misterios-detectivesc pe care il are acest gen de filme (de la Spielberg incoace), in cazul de fatza avem un film horror cu cateva scene intens-sangeroase facut mai degraba in stilul slasherelor cu cabane, eventual cu zombie. Adica e cam ceea ce te-ai astepta sa vezi intr-un exercitziu de cinema in care li s-a cerut studentzilor sa aiba si un element de inovatzie, dar nu mai mult de unul.


Hansel and Gretel Witch Hunters

Dupa succesul major cu primele filme zombie din istoria Norvegiei (Dead Snow), regizorul Tommy Wirkola a fost adus la Hollywood sa lucreze cu buget mai mare si actori ceva mai celebri. Filmul asta exploateaza radacinile horror ale povestilor Fratzilor Grimm (cam cum facuse si Terry Gilliam acu 10 ani, si mai nou creca e si un serial cu titlul Grimm) si intr-o anumita masura se aliniaza la trendul recent de maturizare a basmelor clasice (Maleficent, Snow White, benzile desenate Fables).

Rezultatul e din pacate cam generic. Excesul de sange da foarte repede in parodic, erotismul se reduce la cateva decoltee si o tentativa de viol, iar actorii (Jeremy Renner, Peter Stormare, gagica din Byzantium) par cam plictisitzi. Singura gaselnitza cool e ca Hansel sufera de diabet din cauza ca a fost indopat cu turta dulce in povestea originala. Acum, la maturitate, el shi sora-sa au devenit vanatori de vrajitoare.

A trebuit sa vad filmul in doua reprize caci la prima m-a obosit cumplit cu excesul de scene de actziune coregrafiate generic. Desi pretind ca se adreseaza unei audientze adulte, genu asta de basme parca isi propun in secret sa nu piarda nici audientza infantila.