Tuesday, September 16, 2014

Alan Moore: The Ballad of Halo Jones



Halo Jones e o tanara deportata intr-o futurista colonie pentru shomeri in largul Oceanului Atlantic. Acolo guvernul american isi deporteaza "populatzia redundanta", oamenii saraci, bolnavi si somerii cu care nu are ce face, ca e prea mare "factura sociala" ca sa citez un mare diplomat in viatza. In colonie lumea se organizeaza intr-o societate semianarhica. Halo Jones si cu prietenele sale isi tot viseaza sa scape din colonie, dar singura scapare posibila sunt ocazionalele joburi care se mai ofera populatziei redundante - prostitutzie sau recrutari pentru razboaie pe alte planete. Pan la urma eroina alege ambele cai: partea a 2-a e despre cariera sa in prostitutzie pe o nava spatziala care plimba moguli de ici colo, partea a 3-a e despre cariera sa militara.

M-am surprins remarcand ca, desi e guru-ul benzii desenate moderne, pe Alan Moore l-am recenzat destul de rar pe aici (Albion, in care Moore e mai mult supervizor, porneciul controversat Lost Girls si V for Vendetta, ceva mai celebra datorita ecranizarii si numeroaselor referintze din cultura pop). Creca m-am gandit ca lumea il cam stie, dar uneori am impresia ca numele sau e inca foarte departe de nivelul de popularitate pe care ar trebui sa-l aiba, desi e un fel de Marquez/Llosa al benzii desenate. Din punctul meu de vedere a facut de 100 de ori mai multe decat, sa zicem Herta Muller, pentru cultura universala (inclusiv la nivel de manifeste impotriva cenzurii si totalitarismului).

N-as recomanda totusi apropierea de Alan Moore prin lucrarea de fatza (de fapt nici macar prin celelalte pe care le-am recenzat aici) dar e o lucrare interesanta din mai multe puncte de vedere:

O data, pentru ca e una din cele mai vechi lucrari ale lui Moore, de pe vremea cand era un anonim in floarea varstei si lucra pentru revista britanica 2000AD, publicatia pivot a industriei BD din UK, revista in care au debutat cam toti marii autori BD britanici si cele mai importante serii BD de la ei - Judge Dredd (detalii aici) si Slaine (am mai discutat aici). Nu e Halo Jones chiar lucrarea de debut a lui Moore, dar e cea mai importanta din anii aia, precedand cu cativa anisori iesirea din anonimat (V for Vendetta si recrutarea autorului de catre americani).

Din cauza ca Moore era inca un autor cu cash la gura, Halo Jones a fost propusa ca o lucrare de umplutura, alocandu-i-se doar 5 pagini in fiecare numar al revistei. In 5 pagini e foarte dificil sa serializezi o lucrare de mare intindere. Poate nici n-aveau de gand editorii sa o faca de mare intindere, i-au dat lui Moore 5 pagini in fiecare numar sa vada ce face cu ele iar acesta a tras de cele 5 pagini cam 5 ani. Puse cap la cap, s-a adunat aceasta carte. Dupa mai multe editzii cu diverse hibe, in 2010 a iesit in sfarsit editia completa alb negru, dar foarte aratoasa si extinsa cu un sample din scenariul original batut la masina (proiectul face parte dintr-un sir mai lung de reeditari si reabilitari ale foiletoanelor culese din paginile revistei 2000 AD).

E interesant de urmarit felul in care Moore a decis sa alcatuiasca un roman grafic destul de lunguietz din vreo 40 de episoade a cate 5 pagini, o structura greu de controlat (vezi ca exemplu negativ mizeria Airtight Garage a lui Moebius despre care am scris aici).

Povestea nu e prea originala si nici atat de smechera/sarcastica pe cat ne-a obisnuit Moore in lucrarile sale de maturitate. E un space opera pur sange inspirat cel mai evident de Starship Troopers si Forever War, la care se adauga twistul feminist. E oarecum surprinzator sa gasesti feminism tocmai la tanarul Alan Moore care, mai la batranetze, avea sa construiasca personaje feminine nevrotice si isterice, decazute si prostituate, nu mai vorbesc de porneciul Lost  Girls (desi exista opinii conform carora Lost Girls e chiar o viziune foarte feminista asupra pornografiei).

- plusuri: poveste space opera competenta, care prezinta un Alan Moore la inceput de drum
- minusuri: structura foarte fragmentata, din episoade de cate 5 pagini, grafica alb negru de la un cap la altul
- recomandare: doat pt completistii Alan Moore

Wednesday, September 10, 2014

Edward Lee - Brain Cheese Buffet


Pedigree:
- nominalizare Bram Stoker pt. povestirea Mr. Torso

Ca sa lamuresc treaba din prima fraza, Edward Lee e cel mai hardcore autor horror pe care l-am citit ever, iar cartea asta e cel mai scarbos lucru pe care l-am citit in viatza mea. Daca gasitzi ca scarbosi sunt Jack Ketchum, ori Lansdale in excesele sale de zel (gen The Nightrunners), n-atzi vazut inca nimic. Daca consideratzi ca filme ca The Human Centipede sau A Serbian Movie sunt scarboase, tot n-atzi vazut nimic dar incepetzi sa banuitzi unde bat. Daca vi se pare scarboase siteuri gen rotten.com... well, tot nu suntem fix pe buba, caci la Edward Lee mai apare si o componenta fantastica pe ici pe colo.

Si mai apare o componenta, care e fundamentala in salvarea prozei lui Lee de la statutul de "gunoi indescriptibil", si anume umorul. Gasesc ca in zona asta splatterpunk (echivalentul literar a ceea ce in cinema se numeste torture porn) daca n-ai  umor te-ai ars. Atat ca cititor, cat si ca scriitor. Asta e o lectzie importanta pe care a lasat-o Lansdale istoriei literaturii, iar Edward Lee o respecta in cea mai mare parte. Nu intotdeauna, si exact atunci cand nu o respecta se vede cel mai clar diferentza intre splatterpunkul bun si cel prost. Un important avantaj fatza de echivalentul genului in cinema este ca in splatterpunk, vizualul nefiind tocmai la indemana, obliga autorul sa incropeasca din cand in cand si cate o poveste in jurul abuzului de mizantropie, iar in felul in care se impleteste povestea cu ingredientele genului sta provocarea pentru scriitor.

Unii o sa zica ca pentru unul care tot zice ca nu-i plac filmele torture movie, muzica grindcore si literatura splatterpunk, scriu cam mult despre ele. E posibil sa fie asa, am avut o perioada in care am investigat acest gunoi de la marginea culturii universale din 2 motive: a) ca e un segment profund inradacinat in conditzia umana si in istoria ipocriziei umanitatii; b) pt ca orice explorator al culturilor de nisa tre sa ajunga la un momendat si in zona asta, care, ca orice nisa, are varfurile ei si o mare masa de mediocritatzi (pastrand proportziile, in zona asta varfurile pot fi catalogate drept "interesante", iar marea masa sunt gunoaie mizerabile).

Printre reprezentantzii de seama ai genului se numara pomenitul Joe Lansdale (cel mai cool dintre totzi), John Shirley (care e interesant pt ca vine din cyberpunk, si chiar din scena muzicala punk), Clive Barker (care e interesant pt ca e queer si gay), David Schow (care nu e deloc interesant, dar e parintele labelului splatterpunk) si Jack Ketchum (care nu e interesant pt ca se ia prea in serios, pretinzand ca scrie despre "realitatea cruda").

Edward Lee e mai degraba interesant, dar nu pregeta nici la a deversa gunoaie in cantitatzi industriale. S-ar putea sa mi se para interesant doar pt ca acest volum, Brain Cheese Buffet, e un fel de best of al prozei sale scurte (mai are un volum pereche, Bullet Through Your Face, cu nuvelele de mai lunga intindere). Din pacate cele mai interesante proze de aici le citisem deja sub forma de banda desenata in ciclul Verotika editat de Danzig la inceputul anilor 90, iar in format BD sunt mult mai simpatice.

Cuprinsul e cam asa:

Povestile interesante:
  • The Dritiphilist: Favorita mea din acest volum, datorita calitatzii caracterizarii personajelor si subiectului care reuseste un balans fragil intre hazliu si gretzos. Un corporatist de succes sufera de o adictzie secreta de a manca flegma altora si umbla toata ziua cu doua cartzi de vizita la el, pe care le foloseste sa razuiasca scuipatzi de pe trotuare;
  • Mr. Torso (finalista Bram Stoker): Un redneck cititor de Kierkegaard tzine in hambar 12 femei cu mainile si picioarele amputate, pe care le insemineaza toata ziua ca sa nasca (una pe luna) si sa vanda copiii pe bani grei. Asta e una din povestile care apare si in Verotika sub forma de BD;
  • Grub Girl in the Sex Prison: Jurnalul unei prostituate zombie care e bagata la puscarie si abuzata sexual de gardieni. Asta e a doua poveste care a aparut si ca BD, in plus are si o ecranizare porn-horror;
  • The Makak: Horror ceva mai clasic si bine scris, despre un mafiot peruan care face trafic de cocaina cu ajutorul unor zombie;
 Povestile mediocre:

  • Mrs. Torso: Doi tipi si o tipa fac un film porno pentru scatofili si din greseala o omoara pe tipa. Ca sa scape de cadavrul ei, o taie bucatzi si o arunca intr-un shantz;
  • The Mother: Poveste usor lovecraftiana si mai old-school decat restul - un individ gaseste in spatele casei un butoi de deseuri radioactive care ii transforma nevasta intr-un monstru sexual. Din cand in cand autorul a mai avut tentative de a mixa splatterpunkul cu teme horror retro (Dracula, Lovecraft etc.), si asta ar fi un altfel de exemplu;
Povestile oribile, care nu ar trebui sa existe:
  • The Baby: Radem, glumim, dar totul pana la bebelushi abuzatzi sexual. Mai bine nu mai zic nimic;
  • The Wrong Guy: Doua lesbiene si-au pus in gand sa extermine totzi barbatzii de pe lume si in scopu asta agatza cocalari pe care ii tortureaza genital;
  • The MacCart Model: Un torture story gretzos de la un capat la altul, oarecum asemanator ca plot device cu filmele Human Centipede.
Ma duc sa-mi fac niste suc de grapefruit si sa uit ce am citit.

P.S. Pt cine e curios, cartea a aparut la Deadite Press, editura specializata pe chestii de genu asta.

- plusuri: autorul e un fel de maestru al genului si atunci cand reuseste sa scrie o chestie citibila o face cu abilitatea cuiva care tre sa umble pe sarma deasupra unei gropi cu pucioasa arzand
- minusuri: cand nu ii iese, e cel mai oribil lucru pe care l-au citit vreodata
- recomandare: amatorilor de torture porn, muzica grindcore, poze cu accidente etc.; you know the type, cunosc si eu catziva care mai rad de mine ca imi place horroru, da cateodata le surprind sclipirea dementa din coltzu ochiului

Wednesday, September 03, 2014

Concerte 2014


Asta e pentru o vreme (pana la finele anului) ultimul articol pe teme muzicale, despre concertele pe care le-am mai prins prin Europa anul asta. Mai putzine decat de obicei, ca n-am mai ajuns la Roadburn si la festuri mari din pricini de batranetze, hemoroizi, serviciu, si mi-e tot mai lene sa ies din casa, creca-s bolnav sau m-am molipsit de la apatia oribila de pe-aici. Bine macar ca voi va mai distratz cu Voiculescu si cu alegerile care sta sa vie, unde am intzeles ca e concurs de mascarici care promit decapitari sau pensii, plus un candidat neamtz care nu prinde la popor pt ca refuza sa-si dea nadragii jos in direct la televizor.

In fine, despre altceva era vorba:

Cele mai distractive concerte la care am participat in 2014 au fost cele ale lui Slim Cessna’s Auto Club, grup de country psihedelic si penticostal despre care ma mir ca n-a intrat inca in atentzia hipsterilor care savureaza genu asta de post-ironii. Au avut de doua ori tour european anul asta si i-am prins de ambele datzi in cluburi mici si inghesuite, ceea ce a permis muzicienilor sa coboare in public, sa se intinda pe jos, sa se tarasca in deliruri religioase si sa ne povesteasca despre cum s-a construit prima biserica baptista din Denver, Colorado. Chitaristul are pe chitara un abtzibild reflectorizant cu Maica Precista, care se transforma in Jesus daca te uitzi din alt unghi (se vede si in clipu de mai jos). Probabil asta explica de ce trupa n-a fost asimilata inca de hipsteri.


Un eveniment major al anului a fost Die Krupps in turneul de revenire dupa vreo 15 ani de absentza. Nemtzii astia fac parte din generatzia industrial a anilor 80 (Laibach, Nizer Ebb etc.) si s-au gandit sa profite putzin de succesul Rammstein. Din pacate noul lor album e strict in germana si foarte electronic, in genul materialelor pe care le faceau in anii 80. Iar baietzii sunt nitzel cam batrani pentru genu de agitatzie pe care incearca sa o instige. A fost, oricum, una din trupele pe care nu speram sa le mai prind in viatza asta (poate nici in aia care urmeaza).

In deschidere au fost Vigilante din Chile, care au cantat mai mult din public decat de pe scena, incercand sa instige populatzia la revolta impotriva capitalismului, un gest care mereu ma emotzioneaza. Vocalu avea tricou cu Snowden is a Hero, chitaristu cu Assange is a God.


Norvegienii Ulver au avut si ei un turneu deosebit, alcatuit strict din concerte de improvizatzie, din care au anuntzat ca vor si compila material pentru un album. Sentimentele produse de improvizatzia respectiva sunt amestecate si nici un concert al turneului n-a semanat cu celelalte, dar n-a fost totusi un haos free jazz, trupa inserand pe ici pe colo motive din piesele lor cunoscute, remixate din mers cu tot felu de nazbatii sonore. Unul din cele mai psihedelice concerte pe care le-am vazut ever si foarte diferit de concertu in care-i vazusem acu 5 ani (intre timp trupa s-a ajuns, au si un DVD fastuos, vezi dedesubt:)


Alt concert important a fost Monster Magnet cu Church of Misery in deschidere. Pe Monster Magnet ii mai vazusem, sunt intotdeauna entertaining, dar au avut de promovat un album mai slabutz de data asta. Am tzinut insa mult sa-i vad pe japonezii Church of Misery (=Ciaci obu mizari) care ajung mai rar prin Europa. E un grup de doom metal suicidal, Japonia avand o buna traditzie in maimutzarirea nihilismului occidental si a genurilor aferente (mai ales black metal). De fapt Japonia are o buna traditzie in a maimutzari cam orice se intampla in restul lumii, ceea ce probabil se leaga si de cultura karaoke atat de proeminenta in Asia de Est (la primul contact ai impresia ca isi bat joc de noi, dar ulterior realizezi ca e un semn de sincera apreciere). Trupa a avut un album excelent in 2013, daca treci cu vederea propaganda violentzei si nihilismului japonez.



In preajma Roadburnului unele trupe ale festivalului s-au plimbat la pachet prin Europa, asa ca am prins si eu un calup alcatuit din Inter Arma, Morne si Windhand. Primele doua trupe m-au cam lasat rece, am impresia ca a intrat si stoner rocku pe un platou de retzete in care toate trupele nou infiintzate ii imita pe clasici, insa Windhand au sunat destul de cool, cu o tipa faina la voce, ceva in directzia lui Jex Thoth, dar mai doom si mai putzin psihedelic. Au mai fost si alte seturi de 2-3 trupe de la Roadburn roind pe-aici in preajma festivalului sa mai pescuiasca un leu, dar senzatzia aia de kkt ca nimic nu mai merita pentru ca sa ies din casa m-a oprit de la a le vedea.



Subrosa e o trupa noua de MILF-metal, cu 3 gagici batrane si nervoase, plus un hipster barbos la tobe. Trupa canta un fel de doom in spiritul lui Neurosis, ceva mai simplist, dar foarte placut la vedere, mai ales ca tipele-s prietenoase si trupa suficient de mica incat sa stea la o bere cu publicul dupa concert. I-am luat uneia o bere ca nu mai avea Euro maruntzi iar baru in care au cantat i-a respins cardu. Things to remember when you're about to die.


The Body e un tip gras si isteric la chitara, plus un pletos la tobe, si canta un fel de metal din viscere, cu refrene castrate si riffane doom metal. Albumele suna mai interesant decat live (pe ultimul au si o colaborare cu Haxan Cloak). In concert se vede prea tare ca sunt doar doi oameni care urla din rasputeri incercand sa atraga atentzia cumva. In plus au cantat intr-un bar atat de mic incat abia au incaput de mine pe scena.


In sfarsit, un concert mai boring a fost Alcest, cu Hexvessel in deschidere. Trupe pe care le mai vazusem oricum la Roadburn. Alcest si-au pierdut cu totul radacinile black metal si canta acum un post rock plicticos (vezi mai jos), mutare pentru care aveau deja la dispozitzie proiectul Les Discrets, care tot cam asta canta. Hexvessel e un folk mistic discret si dragutz, concertul lor a fost insa extrem de scurt.


Tot minori si tot boring au fost Long Distance Calling, un fel de Monkey3 ai omului sarac, nemtzi lipsitzi de imaginatzie care au reusit sa demonstreze ca post-rocku nu mai are mult de respirat. De fapt eu am mers sa-i vad pt Junius, care erau in deschidere, insa am avut niste musafiri care s-au gatit atat de mult incat am ratat toate trupele din deschidere si a trebuit sa ma multzumesc cu nemtzii, dupa aia sa-mi plimb musafirii prin oras. Am intzeles ca intre timp si-au dat si papucii, deci totu a fost degeaba.


Mai trebuia sa ma duc la Miley Cyrus si Clutch, dar s-au suprapus cu TIFFu asa ca i-am sacrificat. Urmeaza pe lista Jex Thoth, Deine Lakaien, Yob si daca imi trec nervii pe ultimul lor album, Swans.

P.S. Era sa uit, am mai fost la o trupa austriaca de punk comunist oribil, recomandata de amicii din undergroundul stangist vienez. Trupa e nasoala (suna bine da toate piesele-s la fel), dar a fost o excelenta ocazie de a descoperi scena underground comunista vero, nu ca stangistii nostri care se aduna pe la garduri. Astia sunt un fel de punkeri hippie care traiesc ca/cu niste caini intr-un squat house ocupat abuziv, din care autoritatzile nu-i pot scoate in ruptu capului. E foarte funny sa stai umpic intre ei la discutzii. La trupa ii zice Bulbul si poarta o stima deosebita celor ca mine venitzi din tzari comuniste (altfel suntem profund dispretzuitzi). Au fost umpic surprinsi ca nu vorbesc rusa, dar au fost singurii localnici prietenosi din orasu asta de nazisti.