Wednesday, June 21, 2017

Roadburn 2017 part 1: concertele tari



Am facut inca o escapada la Festivalul Roadburn. Am fost oarecum obligat moral.

  • In primul rand pentru ca in curand o sa fim datzi afara din Uniunea Europeana si toate concertele care se vor mai tzine pe aici vor fi astea de pe la Zilele Zalaului, Zilele Clujului, turnee Connect-R impotriva sodomiei, turnee Cheloo pentru legalizarea ierbii. Sa le-ajute Dumnezeu, sa fie toata lumea fericita si in legalitate.
  • In al doilea rand pentru ca am o gagik care se enerveaza daca nu o duc peste tot unde le-am dus pe gagicile de dinainte. Nu stiu cat mai rezist cu genul asta de obligatzii morale, am si eu o varsta, m-as retrage la un azil sa-mi scriu memoriile cat mi le mai amintesc.
  • In al treilea rand pentru ca mi s-a terminat stashul de branza olandeza, iar la noi inca nu s-au inventat acele cheese dips - niste sosuri de mushtar mixat cu afine, wasabi etc. pe care olandezii le-au ridicat la rang de arta insa la noi creca au fost interzise prin ceva referendum. Intre timp am aflat ca se pot lua si on-line.
  • In al patrulea rand, pentru ca anul asta Roadburn a avut cel mai impresionant line-up din, cred, istoria festivalului. E o anume efervescentza a festivalurilor rock care se intrec pe sine in ultima vreme - vezi si Brutal Assaultul de anul trecut ori chiar Rockstadtul romanesc de anul acesta. O fi tot sentimentu asta ca vine razboiu peste Uniunea Europeana si tre sa mai tragem o distractzie pe cinste inainte sa inceapa Noul Ev Mediu.
Partea nasoala e ca Roadburnul de anul acesta s-a dovedit neincapator, semn ca a crescut peste capacitatzile locatziilor pe care le ofera (toate in spatzii inchise). In unele locatzii pur si simplu nu se mai poate intra daca nu itzi petreci toata ziua acolo (si nu mai vezi nimic altceva). La unele concerte suspectez ca si-au incalcat si ei legislatzia cu numar de oameni pe metru patrat.

Alta parte nasoala sunt pretzurile, care cresc de la an la an, invers proportzional cu "banul din buzunarele românilor". Practic o iesire la Roadburn face cat concediul de 3 luni in Vama Veche, minus bubele pe care le faci acolo. Dar fie, am zis, afishul de anul acesta a meritat sacrificiul. A fost cea mai anti-metal configuratzie - cine nu avea chef de metal a avut ocazia pe aprox. toata durata festivalului sa participe doar la concerte electro, folk sau ambientale. A participat si prima trupa hip-hop din istoria festivalului, clasicii Dalek pe care din pacate n-am reusit sa incap sa-i vad.

Romania, ca de obicei, a fost reprezentata doar de acordeonistul cershetor care mai baga la intrare cate ceva din patrimoniul muzical al Identitatzii noastre Natzionale. Putzinele trupe de la noi care ar avea ce cauta pe acolo par sa fi disparut, ori au fost asimilate de comunitatea hipsterilor si le ajunge cate o "cântare" in Control. Poporul a intrat intr-un fel de "survival mode" combinat cu un fel de neo-legionarism pasiv (deocamdata). Toata lumea are lucruri urgente de rezolvat, urgentze care par sa se permanentizeze si sa ne mentzina cu o presiune cumplita la baza piramidei Maslow - food, water, warmth, reproduction. A revenit in societate presiunea maritishului, sa tot fie vreo 20 de ani de cand n-am mai participat la o discutzie despre zestre si "planuri" intre tineri de sub 30 de ani. Acu 5 ani or so, discutziile tinerilor erau despre "proiecte", creativitate si "startupuri". Acuma se mai pomenesc din astea doar asa, cand lancezeste conversatzia despre zestre si Dragnea. N-am fost in viatza mea la atatea nuntzi ca anul asta - daca se mai legalizeaza si alea pentru homosexuali voi fi clar falit.

L-am mai zarit la Roadburn si pe graficianul nostru Costin Chioreanu care deja e o vedeta a festivalului (si a scenei muzicii psihedelice europene), el ocupandu-se de grafica din posterele si merchandiseului oficial. Munca lui inca se desfasoara la varful piramidei Maslow, pana cand poporul o sa-l someze sa se ocupe de lucruri serioase de care sa se poata bucura tot omul, cum ar fi sa-si deschida o shaormerie.

Apropo de shaormerie, l-am zarit si pe vocalul de la Enslaved - desi trupa nu era in program, omul e un fan loial al festivalului si al singurei shaormerii din orash. Ceea ce e, desigur, o problema ideologica - sa fii liderul unui grup viking si sa-tzi petreci timpul prin shaormerii e ca si cum Olivia Steer ar fi surprinsa vaccinandu-se in secret pe la petreceri crezand ca nu se prinde lumea ce face. L-am si ajutat pe om sa ajunga acasa in noaptea aia (se cazase chiar alaturea si "nu prea putea merge") dar ne-a marturisit ca are o reticentza fatza de români de cand i-au furat portofelu in Constantza. Cand au fost si ce cautasera Enslaved in Constantza va ramane un mister.

Tot apropo de shaormerie, l-am zarit si pe Jamie Cavannaugh, al treilea frate de la Anathema care servea pe acolo pe post de sunetist - si el umfla falafel prin spatele aparatelor. Sunt semne clare ca Europa e ingenuncheata in fatza islamizarii. Pe cine nu lashi sa moara te va indopa cu falafel.

In sfarshit, ultima impresie importanta e revivalul casetelor audio care se vindeau pe acolo ca pita calda. Tot la Roadburn am semnalat prin 2008 revivalul vinilurilor si lumea a luat-o ca pe o gluma iar astazi isi iau pickupuri portabile (si chiar io mi-am luat un vinil fara sa am la ce il asculta, doar ca sa ma vada oamenii cu el in mana). E foarte posibil sa urmeze un revival al CDurilor reinscriptibile cu mp3-uri ripuite la 128k. Bine ca nu le-am aruncat, o sa ma umplu de bani.

Bun, sa revenim la cele importante, si anume recomandarea concertelor cele mai cool de la Roadburn 2017:

**********************

Cateva din evenimente au fost anuntzate din capul locului drept concertele-vedeta ale editziei, menite sa marcheze momente importante in istoria muzicala. Printre acestea se numara participarea cuplului de trupe norvegiene Ulver si Mysticum, candva pionieri ai black metalul norvegian, pe la inceputul anilor 90 - au avut atunci inclusiv un split CD Ulver/Mysticum care multzi ani dupa aceea ii facea pe fanii Ulver (inclusiv pe subsemnatu) sa se intrebe who the fuck is Mysticum si ce anume le-a facut pe cele doua trupe sa-si uneasca destinele (si apoi sa si le separe).

Ei bine, iata ca am aflat - cei de la Mysticum arata ca nishte sapatori de shantzuri si nu au avut parte de un traseu la fel de spectaculos ca Ulver, incapatzanandu-se sa practice forme sonore abrutizate. Au debutat cu un Best-of inainte sa aiba vreun album, apoi au mai scos doar 2 albume in tot restul carierei, iar anul acesta au lansat o linie de bere artizanala, deocamdata cu doar 2 sortimente: una mai light, subnumita Cosmic Ale, si una satanica de-a dreptu, Cosmic Triple, triplu alcoolizata. Prin partzile lor creatorii de bere sunt vazutzi cam ca creatorii de moda la noi, deci lucrurile pe care le spun aici sa nu fie luate doar drept ironie (de fapt si la noi s-au lansat recent linii de finantzare pentru deschidere de berarii artizanale din fonduri europene; daca nici fondurile astea nu se absorb, nu stiu ce sperantza de mai ramane).


Muzica Mysticum nu a evoluat prea mult insa in contextul aniversar al lansarii berii respective a fost prezentata printr-un show cu totul deosebit. Cine isi aminteste de la DBE de elvetzienii Darkspace isi poate face o oarecare idee despre ce face Mysticum, un fel de "aspirator-metal" lipsit de orice simtz al ritmului, menit sa reformarteze sistemul nervos cu ajutorul unor stroboscoape violente ce spala creiere mai abitir ca Antena 3. Un show provocator de epilepsie, impotriva caruia nu te potzi proteja decat cu o halba de Cosmic Ale - e clar ca berea Mysticum si muzica Mysticum au fost gandite sa mearga mana in mana intr-un pachet premium pentru oameni satui de viatza.


Suspectez ca o parte din ideile cu care se prezinta Mysticum in acest context festiv vin totusi de la fostii lor colegi Ulver care probabil le-au dat unele sfaturi de marketing despre cum sa para mai interesantzi decat sunt.

Si show-ul Ulver a beneficiat de o inginerie a luminilor cu totul deosebita, cu totul altceva decat traditzionalele proiectzii video. Concertul lor a marcat recenta lansare a superbului album The Assassination of Julius Caesar, pe care l-au cantat de la un capat la altul in compania chitaristului jazz Stian Westerhus (fanii Garana ar trebui sa-l stie, am scris in cateva randuri despre el si la Dilema). Una din cele mai interesante experientze de la Roadburn a fost sa vedem in ce puncte au ajuns doua trupe norvegiene care au luat startul din exact acelasi punct, si chiar de pe acelasi CD (acel misterios split CD Ulver+Mysticum). Din pacate nu exista inca materiale video de calitate ok cu modul de prezentare a noului album Ulver, asa ca pun o mostra mai veche pentru care care n-au inca habar ce inseamna experientza Ulver live:


Alt eveniment important al anului curent a fost relansarea americanilor Oxbow cu primul album dupa vreo 10 ani de absentza - un grup exotic in primul rand datorita vocalului de culoare, un fel de James Brown gay combinat cu un Mike Patton perioada Mr. Bungle si cu momente mai grele de inspiratzie Neurosis (care i-au si sustzinut in prima parte a carierei). Concertul (si albumul lansat chiar in preajma Roadburnului) au fost memorabile.



Cobalt e alta dintre trupele americane care au revenit anul trecut dupa o absentza indelungata, cu unul din cele mai bune albume metal ale anului trecut, beneficiind de recrutarea la voce a unuia din cei mai cool tipi din metalul extrem, ala de fusese inainte la Lord Mantis. Gagicile cu care am fost la concert au tot comentat - ba ca e prea gras, ba ca e prea transpirat, ba ca e trecut de 35 de ani, ba ca e pur si simplu antipatic. Toate sunt adevarate, dar sa nu va aud ca in 10 ani pupatzi in cur trupa asta.

Mi-am si luat un tricou cu albumul care are pe coperta fotografia lui Hemingway de cand era tanar, in uniforma de soldat (vezi mai jos). Prima reactzie pe care am obtzinut-o purtand tricoul in Romania a fost un tip facandu-mi cu ochiul si felicitandu-ma pentru acest omagiu adus Capitanului Zelea Codreanu, ceea ce spune multe despre care e vibratzia spirituala a poporului dupa fatidicul Decembrie 2016. Coperta de care zic poate fi vazuta mai jos, las la latitudinea cititorilor sa evalueze distantza dintre Hemingway si Zelea Codreanu:


Francezul Perturbator a devenit un fel de moda la festivalurile metal, bagat in program exprée ca sa enerveze pe metalisti. Din pacate intotdeauna e bagat la capatul programului cand sunt rupt de oboseala - la Brutal Assault n-am prea rezistat si nici aici, dar de data asta macar am vazut vreo trei sferturi din concert.

Rockerii romani continua sa sustzina ca locul sau e la festivalul Untold si ca e o obraznicie la adresa Familiei Metal Traditzionale sa il bagi in programul unui festival metal. In tzarile civilizate insa se shtie ca e un trend recent pornit in special din Frantza - oameni cu background in black metal practicand diverse revivaluri de muzica de sintetizator post-John Carpenter, care prin anii 80 se putea auzi pe coloanele sonore ale filmelor SF-horror, facuta pe sintetizatoare ieftine cu o plaja de tonuri si texturi extrem de limitata. Hipsterii francezi au reushit sa faca o forma de arta din genul respectiv, iar Perturbator pare sa fie tata lor (ar mai fi si Carpenter Brut, prezent si el la Roadburn dar pe ala nu l-am prins).

P. S. Perturbator suna mult mai impresionant in spatziu inchis decat in aer liber, din motivul asta l-am promovat aici in randul concertelor musai de vazut (comparabil cu Brutal Assault unde pe scena mare era cam stingher). Designul de lumini a fost fantastic.


Youth Code a fost una din surprizele festivalului, tot un grup iesit din mediile hipsteresti de data asta de factura electro-punk formata dintr-o gagika simpatica care urla ca din gura de sharpe si un cocalar electro care mai invarte la butoane. Pe undeva e un fel de Die Antwoord, minus partea de umor si concept. Ok, se poate zice ca daca scotzi din Die Antwoord umorul si conceptul nu mai ramane nimic. Astora de la Youth Code insa le-a ramas timp sa se gandeasca la muzica, iar concertul e super energizant.


Deafheaven se chinuie din rasputeri sa se infiltreze in cercurile metalistilor traditzionalisti dupa ce au fost luatzi peste picior ceva vreme. Albumul cel mai recent a plusat mult in directzia asta, capatand aprecieri de la toate generatziile de metalisti care mai au urechi sa auda. Ultima data ii vazusem intr-un spatziu destul de mic in combinatzie cu Chelsea Wolfe pe care nu o suport, si ceva din iritarea mea s-a lipit si de ei, dar aici au fost la scena mare si cu luminile potrivite au oferit un concert intens, fara prea multe fitze, daca reusesti sa faci abstractzie de grimasele vocalului. Ma rog, metalul ofera o intreaga istorie a grimaselor, asa ca nu e tocmai ceva deplasat, dar oricum nu e cel mai placut lucru sa vezi un hipster schimonosindu-se. Piesele de pe ultimul album sunt insa excelente si in concert sunt si mai excelente.


Amenra e o trupa "de-a casei", din Belgia, prezenta la aproape fiecare editzie Roadburn de ceva vreme incoace, in diverse combinatzii si formate. Nu ma omor dupa muzica lor, in mare parte sunt un fel de Neurosis ai omului sarac, de fapt crescutzi in poala celor de la Neurosis si straduindu-se sa se desprinda de asocierea respectiva. Nu stiu cat succes are desprinderea asta in conditziile in care de cate ori au un concert mai aniversar cate un membru Neurosis e invitat sa apara pe ultima piesa, ceea ce s-a intamplat si de data asta (desi Neurosis n-au cantat). Muzica e destul de seaca, insa cei de la Roadburn mereu le pun la cale un spectacol de lumini memorabil, care i-a transformat cu timpul intr-unul din concertele cele mai asteptate ale festivalului. Si de data asta s-a lasat cu multa epilepsie si record de tricouri vandute (si ceva casete audio).


Luxembughezul Rome e destul de cunoscut prin partzile noastre gratzie promovarii sale prin underground (prin festivalul DBE si evenimente asociate). Din pacate nu-l prinsesem niciodata live. La Roadburn a avut spectacolul pe scena unei biserici (in care si-au tzinut liturghia post-ortodoxa si cei de la Batushka). Ca si King Dude acu doi ani, a avut un show cu acompaniament minimal, aproape folk insa foarte reverberant gratzie vocii pline a lui Je(Rome) si unei selectzii de hituri romantice pana in maduva oaselor. Folkul e un gen cu multa redundantza si reciclare, insa Rome au deja un portofoliu masiv de albume si ai de unde selecta playlist pentru un concert memorabil cum a fost asta.


Apropo de romantici, recomandarea concertului My Dying Bride ii va face pe aia care ma shtiu drept o acritura sa rada de mine, insa la Roadburn trupa a cantat cap-coada tot albumul Turn Loose the Swans, care e  unul din cele cam 10 albume la care stiu versurile pe de rost de la un capat la altul si nu doar versurile, creca as putea sa-l cant si la chitara desi n-am tzinut niciodata o chitara in mana. Albumul a fost pentru generatzia mea ceea ce a fost The Dark Side of the Moon pentru aia care au crescut cu muzica anilor 70 - un schimbator de paradigma. Cum ziceam, albumul a fost prezentat cam tot (cu exceptzia unui outro), inclusiv cu partea de vioara care o vreme a lipsit din configuratzia live My Dying Bride (cel putzin ultima data cand le-am dat atentzie, ce-i drept cam demult). Un concert datator de nostalgii dupa vremuri mai emo, care nu stiu daca vor mai reveni vreodata.


Backwoods Payback e o trupa de rock pentru camionagii pe care n-o stiam inainte de festival dar albumele lor mi-au atras atentzia in lunile premergatoare, iar concertul a fost unul din cele mai entertaining la Roadburnul de anul acesta, cel putzin dintre cele tzinute la sala mica, in interiorul unui pub. Trupa e recomandabila fanilor Clutch, poate Dozer, desi e ceva mai simplutza decat ambele, formatul de trio fiind cam limitativ. Careva din trupa a fost si prin Alabama Thunderpussy cu ceva timp in urma. Ar fi o alegere ideala pentru genul de concerte care se aduc de ceva vreme la cluburile rock din Cluj (in special Shelter).


Cam atat deocamdata. Astea au fost highlighturile, concertele mai asa si-asa raman pe data viitoare.

Friday, May 26, 2017

Maraton de filme cu supereroi: Ghost in the Shell, Batman vs. Superman, Suicide Squad, Guardians of the Galaxy 2, Fantastic Four

Revin la filme cu supereroi, ca aici ne-a ramas sperantza.

Ghost in the Shell

(regizat de Rupert Sanders, neimportant deocamdata)

Scarlett Johansson goala, cica. Tzi se cam taie, cu toata cablaraia aia prin ea, iar la un momendat ii mai si sar shaibele.

Dar arata bine. Nici nu mai tzin minte de cand nu mai vazusem un film care sa ma incante vizual intr-atata. Nu la shaibele lui Scarlett ma refer, ci sunt aici niste designuri fantastice, niste superculori (evitatzi 3D-ul care mai stinge cromatica), tot felu de robotzi si ciborgi spectaculoshi, muzica de Clint Mansell, multe referintze la Blade Runner, Robocop si Neuromancer - poate chiar mai multe decat la animatzia din care e inspirat filmul, despre care fanii zic ca filmul si-ar fi batut joc. Cu toata avalansha de efecte speciale care ni se ofera in zilele noastre, lumea nu mai are discernamantul de a se bucura de cele cu adevarat speciale, iar filmul asta le ofera din plin.

Fanii se plangeau in anii 90 ca Matrix a fost furaciune dupa animatziile/manga Ghost in the Shell insa din filmul asta mi-e greu sa imi dau seama ce legatura ar putea avea cu Matrix, dincolo de faptul ca e vorba de corporatzii futuriste si conspiratzii cyberpunk. Poate lumea chiar nu auzise de cyberpunk pe vremea aia si cum stia astea doua titluri drept singurele reprezentative ale genului s-or fi gandit ca s-au luat unii dupa altzii. Sau poate povestea chiar a fost simplificata aici intr-atat incat orice legaturi cu Matrix s-au pierdut. E clar ca filmul nu e inspirat doar de traditzia cyberpunk, ci in egala masura de succesul supereroilor Marvel Comics pentru care incearca sa propuna o alternativa mai exotica.

Mai e suparata lumea si din cauza ca Scarlett Johansson joaca rolul unei japoneze. Explicatzia pe care au gasit-o producatorii e ca eroina japoneza ar fi beneficiat de un transplant de cap american. Nu e o explicatzie ushor de inghitzit, oricat de indulgent ai fi (daca ungurii dadeau explicatzie asta despre vreun personaj român ieshea razboi).

Restul actorilor sunt exotici, adunatzi de pe toate meridianele: Takeshi Kitano (mare comediant japonez), Michael Pitt (Funny Games), Anamaria Marinca a noastra (de ce actorii români joaca mereu tabagishti care fumeaza in spatzii inchise?), danezul Pilou Asbaek (Game of Thrones), un dragutz cameo al lui Michael Wincott (Dead Man, Westworld) si, pentru geekshii adevaratzi, chiar catziva dintre cei care facusera vocile in desenul animat pe care se bazeaza filmul. Mai e si Juliette Binoche care nu intzeleg ce se tot baga in filme de-astea pentru geekshi, sa stea in filmele ei fandosite.


****************************************************

Batman vs. Superman

(regizat de Zack Snyder, unul din cei mai cool regizori de adaptari BD, aici facandu-si de cap)

Vai de mine cat de rau am obosit la filmu asta, facusem cearcane la final, simtzeam fiecare bocanc dat in gura de Batman. Am si nimerit ceva editzie extinsa, 3 ore implinite din care mai bine de o ora dureaza o scena de bataie in care Superman il bate pe Batman de se kk pe el, apoi Batman il bate pe Superman dandu-i pe la nas cu praf de kriptonita, apoi vine Wonder Woman sa-i linisteasca pe amandoi si cand credeam ca o sa fie un threesome supereroic apare o oratanie nucleara cu care se bat totzi 3, uitand ca abia terminasera de se batut unu cu altu. E aici si un mesaj pentru zilele noastre, ca daca ne tot ciondanim intre noi nu se stie cand apare de nicaieri o oratanie nucleara sa ne readuca cu principiile pe Pamant.

Scenariul e atat de sufocat de batalia asta incat abia imi mai amintesc alte scene in afara ei. Si nici alea pe care mi le amintesc nu se prea leaga - pur si simplu nu mai tzin minte de ce Superman se batea cu Batman, altfel decat sa dea apa la moara copiilor care tot pun pariuri daca Superman e mai tare ca Batman. Tot ce imi amintesc e ca lui Batman i se pare ca Superman se da mare si face pe deshteptu, si asta doar pt ca e venit de pe alta planeta si mai face fapte bune. Antreprenorii, dupa cum shtim, sunt foarte susceptibili la fapte bune.

Pot sa intzeleg de ce filmu asta a avut atatea nominalizari la Premiile Zmeura de Aur. Totusi, sa nu se intzeleaga greshit, nu avem aici un film nashpa, ci unul extraordinar de enervant. E vorba totusi de actori de talia lui Jeremy Irons (in rolul batranului Alfred), Ben Affleck (ok, e enervant, dar nu ageamiu), Amy Adams din Arrival (always likeable), Laurence Fishburne... mai sunt si altzii, iar regizoru Zack Snyder are o gramada de experientza cu genul asta de filme, dupa ce a revolutzionat genul cel putzin de doua ori (300 si Watchmen).

Totusi, exista un element foarte scandalos: faptul ca l-au pus pe mucosu asta din poza de dedesubt sa joace pe Lex Luthor. Creca nu mai tre sa explic ce miscast de proportzii e asta. Si nu doar pt ca Lex Luthor trebuia sa fie chel. Cel mai important, pentru ca nu trebuia sa fie hipster.



****************************************************

 Suicide Squad

(regizat de David Ayer, autor de filme politziste cool - Training Day)

Si totusi, chiar  mai oribil decat un Lex Luthor hipster e un Joker cocalar, jucat de un Jared Leto overambitzios care a exagerat in asha hal incat i-au taiat jumatate de scene afara la montaj.

In filmul asta Jokerul e o combinatzie de mafiot rus si Sorin Ovidiu Vantu cand da sfaturi pe Facebook. Chiar mai oribila decat aceasta "reinchipuire" e gagica lui Joker - un fel de Delia Matache din perioada "Mama, sunt beata" (Margot Robbie, altfel dragutza in Wolf of Wall Street) care tot filmu agita un baros si chiraie fara sa faca propriu-zis nimic. Luand la socoteala si ce ziceam mai sus despre Batman vs. Superman, DC Comics au reusit sa-si miscastuie aproape toate personajele importante.

Dar cel mai oribil e scenariul, cu cele mai ridicole dialoguri din memoria recenta. Nu stiu daca astia isi aleg grupurile focus de pe la spitale de boli mintale ori daca e o problema de deficit de atentzie generalizat la populatzia moderna, dar ramai cu impresia ca scenaristilor li s-a interzis sa bage replici mai lungi de 4 cuvinte. Dar sa nu va inchipuitzi vreun film de Haneke, din ala cu multa linishte si meditatzie. De vorbit se vorbeshte mult, insa doar sub forma de ragaieli si rafale scurte, ceea ce in romaneshte se mai numeshte schimb de "dume" (un fel de glume despre care ala care le spune nu e sigur ca-s funny).

Povestea e spusa din perspectiva unei echipe de raufacatori din universul DC Comics (majoritatea inamici ai lui Batman). Aceshtia sunt recrutatzi de CIA drept carne de tun, sa tzina piept unei zeitatzi antice si exotice care terorizeaza populatzia Americii. In timp ce propaganda Marvel Comics e preocupata sa promita indepartarea regimurile corupte din alte tzari, propaganda DC Comics e focusata pe problema terorismului din propriul teritoriu, si pe a-i caricaturiza pe terorishti drept niste mistici retardatzi. Daca toate astea intimideaza sau doar intarata, simtzim pe pielea noastra.

Desi multa vreme benzile desenate DC Comics s-au mandrit cu o anumita aristocratzie in comparatzie cu cele de la Marvel Comics (gandite din capul locului pentru norodul patriot), in ce priveshte ecranizarile avem o degradare constanta de cand si-a incheiat Christopher Nolan trilogia Batman, in timp ce filmele Marvel, cu toate neajunsurile de care vorbeam data trecuta, sunt inca pe val. Pare sa fie o veritabila competitzie in a cobori filmele cu supereroi cat mai aproape de nevoile de baza - sex, mancare, agresiune fizica, putzin patriotism. Asta dupa ce se chinuisera ani la rand sa demonstreze ca si povestile cu supereroi pot fi pentru oameni mari.


****************************************************

Guardians of the Galaxy 2

(regizat de James Gunn, alumni Troma)

Mama cum ii face din vorbe Kurt Russell pe colegii din filmul asta. Cel putzin pana il inghit efectele speciale, e nevoit sa se confrunte cu o cu totul alta generatzie de actori decat cei cu care era obishnuit sa interactzioneze - cu actori care, ca sa se faca remarcatzi, au nevoie sa fie coloratzi, sa aiba coarne, antene etc. - fara color-codingu asta e greu sa faci diferentza intre ei. Mai e si Vin Diesel care a facut motion capture pentru rolul unui copac umblator digital - ma intreb de ce doar motion capture cand Vin Diesel poate juca lejer rolul unui copac - putzin machiaj ar fi fost suficient.

Dupa ce disparuse o vreme de la Hollywood, Kurt Russell traieste iata o a doua tineretze (vezi si Hateful Eight, Bone Tomahawk). Aici joaca rolul unui semi-zeu care a lasat-o pe una gravida pe Pamant si nu doar pe Pamant, ci pe mai toate planetele locuite, in sperantza ca una dintre ele ii va da un fiu vrednic sa.... nu mi-e clar sa ce. Pana la urma se dovedeste ca acel fiu e chiar protagonistul filmelor Guardians of the Galaxy (rapit de extraterestri in primul film si devenit pirat intergalactic) jucat de tipu asta extrem de antipatic caruia nu-i retzin numele. Sunt mai multe paralele cu vechile filme Star Wars (se stie ca Marvel fura concepte de unde-apuca, insa cu mare grija sa nu se prinda avocatzii).

Ca si prima parte, filmul e o gura de aer proaspat pentru universul supereroilor Marvel - e un cu totul alt spirit, mai colorat, mai Disney, mai liberal, umoristic intr-un mod decent, mai mult desen animat decat film. Regizorul James Gunn vine din lumea trash cinema si a comediei aberante (a fost coleg cu autorii South Park la studiourile Troma) si are o pricepere anume in a mixa tragicul cu comicul, aventura cu sentimentalismul, folosindu-se intzelept de muzica (iar aici, si de zambetul de pensionar shtrengar al lui Kurt Russell).

Cica ar fi planuri ca aventurierii intergalactici sa se intersecteze cu eroii din filmele Avengers - e interesant de vazut ce poate iesi dintr-o astfel de reuniune mai ales ca filmele Avengers au devenit mai nou thrillere politice. Suntem in epoca Trump si sunt convins ca filmele Marvel vor schimba putzin stilul si mesajul - a venit vremea clownilor colerici pe care publicul cu deficit de atentzie ii poate urmari dupa color-coding, iar Guardians of the Galaxy are ce oferi la capitolul asta.




****************************************************

Fantastic Four 2015

(regizat de Josh Trank, n-am auzit de el, probabil nici n-o sa mai auzim)

Un alt film campion al Premiilor Zmeura de Aur, un trend ingrijorator pentru filmele cu supereroi care par sa-si fi trait apogeul.

Ce a iesit aici e un fel de Salvatzi de Clopotzel fara umor si fara fete dragutze, cu adolescentzi americani care fac inventzii geniale si primesc burse de la statu american sa calatoreasca inter-dimensional. Conflictul apare cand adolescentzii astia narcisisti se imbata (desi n-aveau varsta legala pentru asta) si incep sa intre betzi in aparatu de calatorit inter-dimensional. De la asta li se trag niste accidente nasoale care pe unu il transforma in Omu Bolovan, pe altul in Omu de Guma, pe altul in Negrul de Foc si pe gagica in Gagik Invizibila. Mai era unu cu ei (cel care le daduse sa bea) si asta e transformat in Dr. Doom care planuieste malefic sa creeze o gaura neagra care sa suga in ea TOT ce e pe Pamant. Astialantzi se bat cu el pana i se inchide gaura neagra si in semn de rasplata armata SUA le mai da niste burse.

Motive pentru laurii obtzinutzi la Zmeura de Aur ar fi destule: actori trecutzi de 30 de ani care joaca personaje adolescente, efecte speciale cusute cu atza alba care mai dau chixuri daca esti atent la detalii, o poveste chinuita chiar si pentru un origin story. Nu e, totusi, cel mai prost film cu supereroi si cred ca e judecat cam aspru. Suicide Squad de care ziceam mai sus si Dr. Strange de care ziceam data trecuta sunt mult mai proaste.

Nu zic ca filmele cu supereroi nu s-ar adresa adolescentzilor, dar majoritatea au fost gandite sa fie placubile de catre toate categoriile de varsta. Nu si asta, care se chinuie din rasputeri sa se infiltreze in acea nisha oribila de povesti "young adult" din care mai fac parte si filme precum Divergent/Insurgent/etc. Actorii sunt alesi special de prin genul ala de filme - un mare minus comparativ cu alte filme Marvel care incearca sa compenseze scenariile tembele cu actori cool, si chiar prin comparatzie cu filmele Fantastic Four care se facusera acu vreo 10 ani - complet ignorate de aceasta tentativa de a reseta povestea.




Wednesday, May 17, 2017

Seriale scurte despre natzionalism: Wolf Creek, Childhood's End

Cateva vorbe despre niste seriale scurte-scurte, de maxim 6 episoade.


Wolf Creek (serialul)

Urmatoarea moda in cinema-ul horror vor fi filmele cu mesaj natzionalist-shovin-viril in care cate un patriot luat de val macelareshte turisti, imigrantzi etc. sa-si apere datinile si gainile. Moda a inceput acu vreo 10 ani cu Wolf Creek, stindard al horrorului australian, problema e ca fiind australian n-a prea fost bagat in seama prin Europa, caci noi eram multiculturali si n-aveam griji din astea. Acu insa a ajuns si la noi moda statului cu capu-n propriul rect. Banuiesc ca pur si simplu australienii au o traditzie mai veche in a se proteja de oameni diferitzi de ei, de canguri si crocodili, asa ca filmele Wolf Creek au fost umpic cam antemergatoare.

Acu 10 ani Wolf Creek era unul din cele mai brutale filme horror ale momentului, aparuse in plin avant al genului torture porn (concura cu Saw) insa a avut cateva atu-uri: caracterul realist (nu doar pretentzia de a fi bazat pe fapte adevarate) si localizarea povestii in Australia, ocazionand peisaje superbe si actori localnici cu accente australiene copioase. Personajul principal (negativ) era un vanator de canguri, un fel de Freddy Krueger patriot care macelarea turisti ratacitzi prin deshertul australian si urla in pustie "afara cu strainii din tzara". Povestea era un slasher destul de standard, insa peisajele furau ochiul si filmul se urmarea cu mare placere pe ecran mare. Ceva mai tarziu, Wolf Creek 2 a derapat intr-o parodie a primului film, desi se dorea un sequel, cu acelasi actor si acelasi regizor. Acelasi vanator de canguri macelareshte niste turisti nemtzi si englezi dar de data asta mai si spune bancuri intre momentele violente. Cineva s-a gandit ca umpic de umor va face filmul mai digerabil, insa n-a fost sa fie. 

Era insa evident ca regizorului Greg McLean i-ar placea sa lase in urma lui o trilogie. Wolf Creek 3 s-a tot amanat catziva ani si intr-un tarziu a aparut sub forma unei mini-serii de televiziune de 6 episoade. Am fost sceptic legat de aceasta decizie, insa pan la urma n-a fost una pripita. Regizorul si actorul principal au ramas, conceptul a ramas, stilul a ramas, doar ca de data asta se intinde pe vreo 5 ore in loc de 2. Asta e si bine, si rau.

E bine ca miniserialul e clar mai bun ca filmele. Nu arata deloc ca un serial TV - pe televizoarele HD mari din zilele noastre arata ca un film de cinema, mizand pe filmari in aer liber si aura de western-horror. Muzica e superba (poate tzinetzi minte trupa australiana The Drones, un fel de Nick Cave wannabes), violentza e necenzurata, actorii sunt australieni, unii chiar bashtinashi aborigeni. Ritmul e lent si lasa spatziu de evolutzie chiar si personajelor episodice - deci e un caz mai rar de slasher meditativ in care ajunge sa-tzi pese de personajele macelarite.

Totusi elementul cel mai proeminent si interesant e feminismul, si nu doar in sensul ca protagonista e o gagika care oricat ar lua-o pe cocoasha reuseste sa #reziste. Toate personajele masculine sunt niste brute instinctuale obsedate de vanatoare, alcool sau sex. Femeile sunt putzine si abrutizate intr-o lume a barbatzilor. Personajul pozitiv e o gagica tanara a carei familie a fost macelarita de sus-pomenitul vanator de canguri si umbla tot serialul sa-l gaseasca. E, asadar, mai mult un revenge story feminist decat horrorul din primele filme.

Necazu e ca, totusi, miza e prea mica pentru o miniserie de 5 ore. Iar daca vor sa continue si cu alte sezoane, nu-mi inchipui ce ar putea adauga fara sa devina o rutina plicticoasa. Ritmul lent si scenele atmosferice sunt binevenite vreme de cam 3 ore, insa daca faci bingewatching a doua jumatate itzi cam pune rabdarea la incercare si cel putzin un episod e clar de umplutura. Ramane sa vedem care-s planurile de viitor, deocamdata s-a anuntzat ca miniseria va mai avea macar inca un sezon si ar putea deveni serial.



*********************************************************


Childhood's End

Nu tzin minte o pilda mai perfecta asupra xenofobiei decat romanul Childhood's End al lui Arthur Clarke. L-am citit prin 90, serializat in revista Anticipatzia si creca e primul SF modern pe care l-am citit. Recent de la SyFy channel i-au facut o ecranizare simpatica, o mini-serie de vreo 5 ore cu Charles Dance (Tywinn din Game of Thrones) intr-unul din rolurile principale.

Aici soroshishtii nu doar ca vin de pe alta planeta, dar mai au si coarne, fiind imediat asociatzi de mentalul colectiv cu demonii biblici. Lumea se ingrozeste de imaginea lor, precum si de ideea ca acestia au venit cu misiunea de a confisca totzi copiii, nu e clar de ce. Discursul ratzional si invitatzia la pace sunt primite cu suspiciune. Tzaranii americani isi iau shotgunurile si trag cu ele spre ceruri, doar-doar vor scapa de coshmar, insa civilizatzia demonilor e prea avansata ca sa se scoboare la nivelul isteriei. Pana la urma se ajunge la o intzelegere - toata lumea sa isi cedeze copiii la schimb cu un sfarsit pacifist si indestulat al restului omenirii, dupa care planeta sa fie depopulata complet si copiii dusi naiba stie unde (pe o planeta de homosexuali, ar suspecta unii de pe la noi).

Nu mai tzin minte cat de aproape e ecranizarea fatza de roman dar creca destul de aproape. Cei de la SyFy channel sunt sefeishti de moda veche si au investit mult in a crea un brand pentru iubitorii SFului clasic, adica altceva decat povestile cu supereroi, parodiile ironice ori fantasy-urile pentru hipsteri tripatzi care ne invadeaza de o vreme. Efectele speciale sunt destul de cool pentru televiziune, SyFy channel baga multzi bani in asta incercand sa isi pastreze onoarea de clasicisti si sa nu abuzeze de sex si violentza in serialele lor. De fapt uneori e chiar suparator asta, incat serialele lor par facute de baptisti, insa in cazul unor ecranizari clasice ca asta e ok - Childhoods' End e mai mult o fabula SF, iar autorul Arthur Clarke era oricum destul de pudibond si cerebral ca scriitor (daca ignoram faptul ca spre sfarsitul vietzii se zvonea ca ar fi pedofil).

In fine, eu de fapt nu ma prea uit la seriale SyFy channel. In afara de miniseria asta am mai vazut doar The Expanse si pe vremuri cateva episoade din Battlestar Galactica ori Farscape. Stiu ca de la rebranduirea canalului s-au relansat destul de puternic cu un val de seriale noi insa nu prea mai am preteni geekshi care sa mi le recomande. Totzi pretenii mei au devenit hipsteri iar daca e vorba de SF, hipsterii se uita doar la Star Trek reruns sa faca ironii meta despre Spock (astept cat de curand sa avem si prima conventzie Star Trek la noi). Da, Raluca, la tine ma refer.