Tuesday, July 19, 2016

Filme contra plictiselii de la TIFF 2016: Tikkun, Distractions, Ludo, Truman, Death by Death

Ok, si sa nu zicetzi ca-s eu frustrat, iata si cateva filme cat de cat mai rasarite din ce am vazut la TIFF.

 Tikkun

(regia Avishai Sivan, evreu)

Probabil singurul film cu zombie de la aceasta editzie a TIFF-ului, despre un evreu fundamentalist-hasidic care moare de infarct in momentul in care se confrunta cu o erectzie involuntara. Dupa ce petrece o vreme in moarte clinica se intoarce intre cei vii si incepe sa chestioneze educatzia fundamentalista in care a fost crescut, explorand aspectele mai putzin kosher ale vietzii. Asta il pune in conflict direct cu familia (taica-sau e un macelar kosher) si atrage asupra sa suspiciunea ca ar fi un dybukk (in mitologia evreiasca e un fel de spirit-zombie ratacit de cele drepte... poate va amintitzi conceptul din A Serious Man al fratzilor Coen). Dialogurile sunt minimale, cu multe scene mute in care esti lasat sa speculezi ce-o fi in sufletul personajelor.

A fost o intreaga linie tematica de astfel de filme la TIFF 2016, cu fel de fel de tineri liberi si frumosi care se razvratesc impotriva unor medii sociale traditzionaliste, fiecare dupa cum il duce mintea - mai era un film cu o tunisianca care se apuca de rock si altu cu un tip care sfideaza biserica stergandu-si numele din registrul de botezuri. Daca pomenitele filme pareau facute de tineri doritori sa-si enerveze parintzii, Tikkun are si o fatzeta spiritual, plus una estetica.

La multe faze Tikkun e un film frumos, riguros dpdv tehnic, foarte disciplinat-rigid (identificandu-se stilistic cu rigiditatea comportamentului personajelor) si imbie la meditatzie in moduri subtile. Necazu e ca abuzeaza de rabdarea spectatorului avand cu jumatate de ora mai mult decat ar fi fost cazul. Poate cei familiarizatzi cu spiritualitatea hasidica vor gasi filmul mai dens, insa pentru mine ramane viciat de faptul ca e singurul film de la TIFF-ul asta la care am adormit (vreo 10 minute, si cand m-am trezit era fix aceeasi scena, nimic nu se schimbase pe ecran). Cu alte cuvinte, e un film care te face sa intzelegi ce inseamna si de ce e valoroasa meseria de editor in cinema.


********************************************************************

Ludo

(regia Nikon si Q, doi indieni metalisti)

Ludo e un joc de zaruri antic, de origine indiana, mai cunoscut la noi sub titlul Nu te supara frate. Ceea ce nu se stie in zilele noastre e ca, in vremuri antice, jocul era un instrument demonic-ocult care sub sloganul aparent benign Nu te supara frate ascundea un indemn la incest, care mai departe atragea asupra jucatorilor diverse blesteme nasoale. Filmul e despre un frate si o sora care au pacatuit incestuos in urma cu mii de ani si au ramas blestematzi sa devina vampiri si sa isi scoata unul altuia ochii de plictiseala. Deci povestea ar fi o varianta indiana a lui Only Lovers Left Alive dar stilistic e inspirata mai degraba de istericalele din Evil Dead.

Filmul e impartzit in doua jumatatzi: In zilele noastre un grup de adolescentzi horny se strecoara intr-un mall dupa ora de inchidere, pentru a realiza niste activitatzi horny. In mall, acestia dau peste cuplul de vampiri incestuoshi de care ziceam mai sus, care-i provoaca la o partida de Nu te supara frate. Apoi filmul vireaza brusc intr-un flashback din care nu-si mai revine niciodata, despre originile antice ale jocului si ale celor doi fratzi vampiri blestematzi sa bantuie mall-ul. Pe cand se termina flashbacku e gata si filmul. Unii zic ca asa sunt flashbackurile in filmele indiene, eu insa am unele probleme cu genul asta de anti-structura.

Sunt totusi cateva aspecte meritorii: (a) filmul horror sangeros e o specie foarte rara in cinematograful indian iar regizorii vor ramane in istorie drept pionieri, daca reuses sa impinga povestea pana la o trilogie; (b) soundtrack-ul contzine cateva mostre revelatoare de punk si rock indian, gen de muzica nepopular pe acolo si complet atipic pentru Bollywood; (c) sexul underage are o cu totul alta valoare prin partzile alea si nu e de mirare conectarea sa cu chestiuni oculte. Regizorii indraznesc aici un film extrem de rebel si de punkist in contextul cinema-ului indian.



******************************************************


Distractions

(regia Aleksi Halmenpera, finlandez)

Mutilari genitale, partzuri si muribunzi care se kk pe ei sunt principalele puncte de atractzie aici. Nu e chiar o aberatzie totala daca stii de unde sa iei filmul.

Ar fi un film amuzant doar ca nu e chiar film, ci un calup de sketchuri realizate de o echipa de comici finlandezi calcand pe urmele pionierilor britanici ai umorului negru din anii 80-90 (Monty Python, League of Gentlemen). Diverse momente gretzoase (canibalism, necrofilie, scato) sunt impachetate atent pentru efect comic. Uneori iese, alteori nu, dar pe ansamblu experientza e amuzanta.

In acest sens, League of Gentlemen ar fi o referintza mai propice decat Monty Pyhon, desi in sesiunea Q/A unul din co-scenaristi a tot insistat pe Python. Ma rog, si-a pierdut vremea oricum, caci publicul nostru a intzeles cu totul altceva (o doamna l-a acuzat pe scenarist ca filmul o impinge la suicid, desi in cel mai rau caz filmul poate fi perceput ca o colectzie de poante grosolane). Dar asa e la noi, romanii pun la suflet.

Scenetele au aceiasi actori recurentzi, si nu-s toate scarboase, procentajul e cam fifty-fifty. Sketchurile mai putzin scarboase sunt ceva mai destepte. In plus exista un fir roshu cat se poate de concret care le leaga pe toate, insa numai pentru cei care au rabdare pana la sfarshit.



************************************************************

 Truman

(regizat de Cesc Gay, nume predestinat pentru a fi selectat in programul TIFF)

Filmul asta apartzine categoriei in mod traditzional etichetata drept bromance, adica descrie o relatzie eminamente gay intre barbatzi, insa lipsita de orice aspecte sexuale. In relatzia lor se mai amesteca un caine (care da titlul filmului) si diverse personaje colaterale (cat sa demonstreze ca personajele sunt, totusi, heterosexuale).

Filmul a fost un campion al premiilor Goya (Oscarul spaniolilor) iar eu urmaresc cu regularitate pe laureatzii premiilor respective, de regula foarte entertaining si nu foarte artsy-fartsy (acolo i-am descoperit pe Iglesia, Monzon, Amenabar). Truman e ceva mai sappy si traditzionalist decat ceea ce ma obishnuisem sa gasesc la premiile respective, dar e ok.

Curge foarte placut, cu actori din ale caror guri limba spaniola suna minunat, sa le sorbi vorbele nu alta. E insa prea banal pentru standardele provocatoare ale TIFF-ului (ok, se pare ca anul asta nimic nu ma multzumeste) si e un pic prea asemanator cu comedia americana Bucket List (mai proasta, ce-i drept). Cu asta am spus si despre ce e filmul: un barbat care afla ca e pe moarte isi cheama cel mai bun prieten din Canada sa-l ajute sa-si incheie socotelile cu viatza si sa gaseasca o gazda pentru cainele sau Truman, personaj taciturn dar oarecum central povestii. Diferentzele de caracter dintre cei doi ies la iveala in jocuri psihologice ba amuzante, ba emotzionante.

In altzi ani poate l-as fi bagat la filme musai de vazut dar, dupa cum avertizam in articolul trecut, am devenit mai acru. 


************************************************************



Death by Death (aka Je Me Tue a Le Dire)

(regizat de Xavier Seron, debutant belgian)

A fi paranoic nu inseamna ca nu itzi vrea nimeni raul, iar a fi ipohondru nu inseamna ca nu esti bolnav. Romania ar fi o tzara mult mai buna daca ipohondria s-ar preda in scoli si femeile de serviciu chiar ar spala buzile alea. Cu paranoia cred ca suntem ok, ne-a fost cultivata zeci de ani de Securitate, iar mai nou avem aplicatziile alea mobile de turnatorie civica lansate de SRI. Dar cu institutzia ipohondriei stam extrem de prost. De aia avem Hexi Pharma si n-avem dintzi in gura - simptome ale acelui crunt dar patriotic "living in denial" care imbiba psihicul colectiv romanesc.

Filmul asta are unele chestiuni in comun cu sus-pomenitul Truman, adica e tot despre niste oameni pe moarte care mai fac haz de necaz, dar tipologia personajelor si stilul cinematografic e cu totul altu. E alb-negru si tonul morbido-amuzant e intins prea mult spre comedie, incat nu prea apuca sa-tzi pese de personaje.

Protagonistul e un ipohondru marcat psihologic de cancerul maica-sii, pana la punctul la care devine convins ca el insushi are cancer la san. Story of my life, am avut si eu o perioada de asta si cand colo eram balonat si ma apasa diafragma pe muschii intercostali. Cand lucrurile nu pareau sa poata fi mai rele, gagica-sa ii si da papucii, combinandu-se cu medicul care il investigheaza.

Tot filmul sta in carca actorului principal, un blazat ajuns la 40 de ani fara mare viitor, incovoiat de lehamite hipstereasca. Lehamitea incepe sa-i mai dispara cand lucrurile devin nasoale. Noroc ca in Belgia la ei statul social te asista din plin si itzi permite sa duci o viatza decenta chiar si ca parazit social muribund. Daca Macovei ar fi ajuns preshedinte ar fi interzis filmul asta in Romania.


Tuesday, July 12, 2016

Filme naspa de la TIFF 2016 (2): Shooting Stars, Shinjuku Swan, 11 Minutes



Cu scuzele de rigoare pentru intarziere, revin cu impresii despre filmele vazute la TIFF 2016. Despre filmele FOARTE NASPA am scris data trecuta. Probabilistica intratului la filme la nimereala a condus la o experientza destul de traumatizanta la TIFFul de anul acesta, care se concretizeaza, iata, intr-un al doilea calup de filme pe care nu pot sa le cataloghez decat tot in categoria NASHPA. Nu-s la fel de naspa ca cele din primul calup, dar dupa unele macinari interne am zis ca n-are sens sa le promovez in categoria superioara a celor CONTRA PLICTISELII din doua motive:

(1) durata nepermis de lunga face ca putzinele calitatzi ale titlurilor de mai jos sa se dilueze intr-o experientza pe ansamblu obositoare, care te face sa vrei sa-tzi ceri banii inapoi;

(2) prietenii mei, pe masura ce imbatranesc, si-au pierdut rabdarea, tolerantza si indulgentza traditzionala ardeleneasca, si incep sa ma acuze ca as oferi aprecieri excesive unor filme care in mod normal ar trebui aruncate in buda si tras apa dupa ele; in consecintza parerea ca titlurile de mai jos sunt NASPA se datoreaza partzial si peer-pressure-ului (comparativ, titlurile din articolul trecut erau NASPA la modul absolut, "conform cerintzelor elementare ale Statului de Drept", vorba celor de la hotnews). 

Reiterez ideea ca 2016 a fost cea mai anosta editzie TIFF din ultimii 7-8 ani (nu retzin exact de cand si mi-e lene sa-mi amintesc). Asta nu inseamna ca n-au fost si filme bune de vazut, insa evaluarea mea asupra satisfactziei oferite de un TIFF se calculeaza conform algoritmului urmator: (1) se scad filmele romanesti (pe care le vad de regula in afara TIFFului); (2) se scad documentarele si scurt-metrajele (de regula simpatice); (3) se scad filmele finaliste Oscar/Cannes (cam putzine anul acesta); (4) se scad partyurile si evenimentele speciale (concerte, gale, proiectzii cu soundtrack live); (5) se scad filmele care au fost deja in cinema (sau la festivalul de la Biertan); iar daca dupa toate astea itzi amintesti mai multe filme oribile decat filme cool se poate spune ca a fost un TIFF anost.

O nota aparte as face legat de partyuri, mai greu de accesat anul acesta de catre cei pe care chiar ii intereseaza filmele ("petrecerile sunt pentru networking, nu pentru cinefili") si viciate de un atac terorist la adresa okelarilor lui Tudor Giurgiu, dublat de experientza traumatizanta a playlistului unui anume DJ Sokol care ne-a tzinut de cald la vila de swingeri in care s-a tzinut petrecerea de inchidere. E buna diversificarea locatziilor pentru petreceri insa ma ingrijorez la adresa clientzilor regulatzi ai vilei respective (creca erau "de-ai casei" cel putzin burtoshii tatuatzi care sareau goi in piscina sperand sa atraga atentzia Madalinei Ghenea).

Desi curtea si piscina vilei sunt bine fortificate cu ziduri de beton, amenajate parca special pentru filmari de scurt-metraje incarcate de eros (sper sa avem si o sectziune de gen la urmatorul TIFF), creca s-a dus deja vestea locatziei. In consecintza proprietarii vor avea vara asta de furca cu copiii care or sa se cocoatze pe acolo sa vada ce se intampla peste zid, daca nu cumva sunt si niste dulai de paza prin preajma (desi playlistul DJ Sockol ar trebui sa fie suficient sa tzina lumea departe). TIFF-ul a fost dintotdeauna un festival de raising awareness, iar awareness-ul cu privire la cultura swingeritului vine la fix acum, in toiul dezbaterii propunerii Sinodului Panortodox din Creta de a legaliza casatoria dintre homosexuali si heterosexuali (cu conditzia sa fie de aceeasi confesiune, ortodoxa).

Am vazut pe acolo si un Rodion G. A. stingher si nebagat in seama, iesit complet din attention span-ul hipsterilor care ii pupau picioarele acu 2 ani. Am zis eu ca o sa ajunga ca mine, nu m-a crezut nimeni (recomand totusi documentarul muncit si sufletist al lui Sorin Luca despre Rodion, difuzat si la acest TIFF).

Ok, dar sa revenim insa la filme:

***********************************************************



Shooting Stars (aka National Hero Liljan Vidic)

(regia Ivan Goran Vitez, croat mishtokar)

Filmul de acu catziva ani a lui Alex de la Iglesia, Balada Triste de Trompeta (vazut tot la TIFF), a fost superb - film istorico-patriotic condimentat cu comedie neagra-absurda si comentariu social subtil la adresa patriotismului debilitant care a traumatizat Spania de-a lungul secolului XX. Ceva similar se incearca si aici, doar ca stilistic proiectul pare mai influentzat de Garcea si Vacantza Mare decat de Iglesia. In plus povestea lui Iglesia avea universalitate, se putea bucura de el si spectatorul nefamiliarizat cu contextul regional al povestii.

Filmul asta e despre disensiunile din sanul tzarilor iugoslave in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu croatzi/bosniaci/sarbi ducand lupte de gherila cu mize politice pe care nu le-am prea intzeles. Adesea filmul trece in parodie (apar versiuni parodice ale lui Hitler si Tito) insa multe dintre poante sunt incomprehensibile pentru cineva nefamiliarizat cu istoria si idiosincrasiile umorului din zona respectiva. Ce ramane pentru spectatorul neinformat cu privire la contextul povestii e o comedie despre o gashka de croatzi simpatici + un bosniac retardat care, deghizatzi intr-o trupa de muzicieni, incearca sa puna capat temporarului regim fascist care se instaurase pe-acolo la un momendat.

Eu unul am mai priceput savoarea unor poante din pricina ca in ultimii 5 ani am lucrat destul de mult cu sarbi, croatzi si bosnieci si am mai prins din zbor mishtourile amare pe care le fac unii despre altzii, incercand sa dilueze in umor razboaiele penibile si pline de verva patriotica prin care au sfasiat fosta Iugoslavie. Au si ei ceva similar disensiunilor noastre intre ardeleni, moldoveni si regatzeni, insa de-a lungul istoriei aceste disensiuni au depashit cu mult sfera sarcasmului inocent. Tzarile iugoslave au o problema patologica cu mandria, mentzinuta in mod traditzional la o prioritate mai inalta decat binele colectiv. Acum, ca e pace, isi permit sa mai traga cate o comedie din asta si sa faca haz de necaz, insa din cate am intzeles despre perioada in care se petrece povestea filmului, croatzii insashi se impartzisera la un momendat in doua tabere la fel de extremiste - partizanii comunismului orb si cei ai fascismului orb, fara nicio shansa pentru opinia moderata.

Deci filmul n-ar fi chiar un dezastru, daca esti de-al locului si intzelegi despre ce se face misto. Unele elemente parodiate rezoneaza cu teme balcanice mai generaliste (mishtouri la adresa hipsterismului, a mall-urilor si showurilor gen Vocea Romaniei) insa majoritatea spectatorilor vor ramane doar cu gagurile ieftine. Ca romani, a mai fost amuzant sa recunoastem numeroasele cuvinte romaneshti inrudite cu unele din sarba si croata ("brazda" si "pizda" se pare ca nu ne-au ramas de la daci, cum credeam).



**************************************************************************


Shinjuku Swan

(regia Sion Sono, un fel de Takashi Miike pentru cocalari)

Unul din punctele de atractzie ale TIFFului de anul asta trebuia sa fie retrospectiva dedicata regizorului japonez Sion Sono, care a si venit cu ocazia asta la Cluj. La cum il stim, workaholic si artist pentru care lipsa de buget nu e un obstacol, nu m-ar mira sa auzim ca a tras si un film cat a stat pe aici - umbla vorba ca a fost vazut tragand cu ochiul peste gardul liceului Shincai.

M-am intalnit cu filmele lui Sono pe cand aparea filmul Suicide Club (prezent si el in programul festivalului) - o poveste nihilista pe stil japonez, cu shkolaritze vesele care se arunca in cor de pe blocuri, ori in fatza metroului. Din pacate filmul era un sirop adresat categoriei de public care pe vremea aia (acu 15 ani) era peiorativ etichetata drept "pokemoni" sau "emo" (public de tranzitzie intre cultura alternative a anilor 90 si hipsterii de azi). Am fost curios sa vad cum a evoluat regizorul de la Suicide Club incoace, insa nici cu filmul asta nu m-a convins ca ar trebui sa imi pierd vremea cu el si am renuntzat sa mai dau curs restului retrospectivei.

Prima problema e ca ma scot din sarite coloanele sonore cu rock alternativ japonez - un fel de corcitura de HIM si Linkin Park mixata parca pentru karaoke. In al doilea rand, chiar daca regizorul e recomandat in general drept "un fel de Takashi Miike", adesea se evita caracterizarea completa - si anume ca e "un fel de Takashi Miike pentru cocalari".

Povestea acestui film e despre un homeless care devine peshte apoi se trezeste prins in mijlocul razboiului dintre doua clanuri de peshti, in timp ce se indragosteste de curva pe care o peshteshte. Poate ca genu asta se poveste s-ar preta la un film intens si mizerabilist, insa Sono il prezinta ca pe o poveste caraghioasa pentru copii, cu personajele "facand mutre" in cel mai propriu sens al expresiei (vezi si poza de mai jos). Contrastul nu functzioneaza, si nu e o scuza nici macar faptul ca filmul are la baza o banda desenata.

*******************************************************************


11 Minutes

(regia Jerzy Skolimowski, regizor polonez batran incercand sa fie cool)

De catziva ani TIFF-ul mi-a deschis apetit pentru filmul polonez si incerc sa prind cate o mostra la fiecare editzie. Filmul asta are oarecare ambitzii, valori de productzie superioare si pe Dondarrion (personaj minor din Game of Thrones) ca actor britanic "invitat" sa joace rolul unui regizor englez aflat in cautare de talente locale blonde prin Polonia. Filmul scris si regizat de un clasic al cinema-ului polonez in cautare de vizibilitate internatzionala tardiva (omul are catre 80 de ani) a fost trimis drept candidat la Oscarurile pentru film strain, insa n-a prea fost bagat in seama si n-a mai intrat pe lista finala. Alcatuit cu mare grija, 11 Minutes e o exemplificare perfecta a notziunilor "forma fara fond" si "vanity project".

Moda asta a filmului-destin, cu personaje numeroase ale caror scene se intersecteaza si converg intr-o meditatzie despre soarta, entropie si efecte de retzea s-au fumat inca de pe vremea cand Inarritu isi pierdea vremea cu aceasta retzeta. Retzeta a trecut demult si pe la Oscaruri (Crash), iar la TIFFul de anul trecut am mai prins un film simpatic in genul asta (Magical Girl) insa 11 Minutes vine excesiv de tardiv, ultra-pretentzios si criptic pana la non-sens.

Pretentzia sugerata de titlu, ca toate evenimentele filmului adunate la un loc s-ar petrece pe durata a doar 11 minute, e o aberatzie demonstrabila cu ochii pe ceas, chiar si punand la socoteala excesul de slow-motion. Povestile care se intersecteaza sunt ambigue si nesatisfacatoare, avant ca teme centrale gelozia si vina. Un fost pushkarias vinde hot-dogi, un tinerel vinde droguri, nishte tinerei isi dau papucii, o actritza e tentata sa-si inshele iubitul pentru a avansa in cariera etc.

Coloana sonora, cu oarecare sugestii de film horror (a la Carpenter) confera o atmosfera de suspans care din pacate duce spre nicaieri. Pe ici pe colo sunt presarate niste ghicitori care nu se rezolva niciodata, nici macar in sens de dream logic lynchian.

P. S. Filmul ar fi ok in conexiune cu recentul zvon propovaduit de Elon Musk cum ca realitatea pe care o traim e o simulare a unei civilizatzii avansate. Dar interpretarea asta are sens doar in capul meu, din interviuri nu pare ca regizorul s-ar fi gandit in directzia asta (in ciuda indiciilor presarate la deruta).



Tuesday, May 31, 2016

Filme naspa de la TIFF 2016: Couple in a Hole, Despite the Night, Man in High Heels



A inceput TIFF 2016.

Stau intr-o cafenea sa notez primele impresii. La masa de alaturi, un hipster cu un laptop Mac da frenetic searchuri dupa "Sophia Loren" sa afle si el cine e. De cateva minute a inceput sa faca colaje in Photoshop cu poza Sophiei Loren suprapusa peste imagini cu Clujul si cu cafele de alea cu inimioare cum se fac in Sisters. Ceva in genu asteia de am pus-o aici deasupra, doar ca io am facut-o in good old Powerpoint 2003, tehnologie retro.

Au trecut cateva zile si TIFFu de anu asta se anuntza ingrijorator de anost. Poate eram eu mai easily amused pe vremuri, dar la editzia asta n-am prins niciun film breaz in primele 4 zile. Nu-i nimic, s-a mai intamplat si alta data, mai ales ca la inceput intru la filme aproape random si abia in a doua jumatate apelez la crowd-sourcing si recomandarile celor care, mai mult sau mai putzin random, au gasit si filmele bune.

Totusi sunt unele elemente care ingrijoreaza din capul locului:
  • Sectziunea horror, pe care o urmaream cu religiozitate, are in acest an o gramada de filme vechi sau reprizate de la editzii precedente. Despre o noua editzie a Festivalului Biertan, nici un semn;
  • S-a facut ceva economie si la blockbustere, daca ignoram ce a rulat oricum in cinematografe (common, Mad Max? inseamna ca la editzia urmatoare o sa avem Deadpool?). Mai putzine finaliste Oscar/Cannes/Berlin decat in altzi ani;
  • Nu avem inca o sectziune de film religios - s-ar fi potrivit de minune in contextul conflictului ortodox vs. LGBT de saptamana trecuta. Nu o zic neaparat in sens ironic, creca tzara asta a ajuns la momentul la care s-ar cuveni ca ortodocsii sa se informeze cu privire la minoritatzile sexuale, iar comunitatea LGBT sa se informeze putzin si cu privire la teologia creshtina, acum ca s-au pus la punct cu astrologia si diverse ezoterisme New Age. In aceeasi ordine de idei (dupa cum bine evidentzia Cristi Marculescu), continua sa lipseasca o sectziune de filme cu pitici;
  • Partyurile se anuntza a fi cu ushile inchise. Cele din timpul saptamanii, care mai erau cat de cat deschise largului public, sunt acum cu bodygarzi la intrare. Bucurestenii stau sechestratzi inauntru, clujenii stau frustratzi afara. Noroc ca se mai plictisesc bucurestenii, realizand ca intre ei se puteau vedea oricum si la Bucuresti, asa ca dupa 2-3 beri mai evadeaza din Casa TIFF sa dea iama peste clujencele din cafenelele alaturate.
De partea buna a lucrurilor, concertele se anuntza mai spectaculoase decat in altzi ani, in special Kimo Pohjonen (am scris despre el in Dilema pe vremea colaborarii cu Kronos Quartet) si A Hawk and a Hacksaw (am scris si despre ei in Dilema aici). Un eveniment cu totul spectaculos a fost concertul Orchestrei Operei Maghiare din Cluj cu dirijoarea Simona Strungaru si compozitzii ale islandezului Bardi Johansson prezentate drept coloana sonora live in timpul proiectziei filmului mut de acu 100 de ani Haxan (o proiectzie similara, dar acompaniata de trupa Apa Neagra, a fost si la Festivalul de la Biertan acu 2 ani).

Tot de partea buna, avem (ca la mai toate TIFFurile) un calup de filme romanesti pe val, recent salutate pe la festivaluri. O sa fie bataie pe ele, asa ca astept sa fie distribuite ulterior. Tot bataie e si pe filmele cu stelutza rosie caci lumea nu a intzeles inca ca alea nu-s filme deochiate, ci filme de la care majoritatea spectatorilor ies in primul sfert de ora, deci nu pricep de ce se mai inghesuie sa intre.

In fine, nu o sa mai astept sa se adune filmele ca in altzi ani, ci le prezint cu tzaraita. Deocamdata cateva titluri pe care le putetzi evita linistitzi in caz ca se mai dau:

Couple in a Hole

(regia Tom Geens, never heard of him, never will)

Tipa aia urata care in Game of Thrones alapta un baiat mare, cu scotzianu ala cu accent superthick din The Thick of It / In the Loop formeaza un cuplu care traieste intr-o groapa din padure. Ea e nebuna si crede ca daca urla suficient de tare totul se rezolva in viatza. El ii mentzine aceasta iluzie incercand sa ii suporte nazurile, ba mai si merge la vanatoare ori la furat haine din satele din imprejurimi, caci se apropie iarna.

Filmul parea ingenios pana la un punct - o metafora in cadru eco a cuplului traditzional care isi organizeaza o cusca defensiva pe principii "morale", cu partenerii impiedicandu-se prin conditzionari reciproce sa mai evolueze, obligandu-se la un mod de viatza redus la satisfacerea reciproca de toane si pitici pe creier ale celuilalt, sub pretextul "daca ma iubesti cu adevarat". Am indraznit chiar sa sper la o comedie absurda in spiritul filmelor lui Yorgos Lanthimos (Lobster etc.).

N-a fost sa fie. Misterul imprejurarii in care cei doi au ajuns sa traiasca in padure devine repede miza centrala a filmului, conducand spre un final ridicol care dezintegreaza toata metafora de care spuneam mai sus. Ramane un film-ghicitoare excesiv de lung pentru putzinul de poanta pe care il contzine.

P.S. Filmul mai trimite si la ura traditzionala intre britanici si francezi, de parca umpic de xenofobie ar fi innobilat cumva povestea.



***********************************


Despite the Night

(regia Philippe Grandrieux, un prick pretzios)

Cel mai nasol aspect legat de genul asta de filme e ca, dupa ce stai la o coada imensa si abia reusesti sa intri in sala, lumea incepe sa paraseasca sala si tot iese cu tzaraita vreme de vreun ceas, impingandu-se, scartzaind podele, provocand o vanzoleala teribil de iritanta. M-am ridicat de 10 ori de pe scaun sa las lumea sa plece, iar la un momendat unu care se pornise sa iasa s-a oprit la mijlocu randului caci incepuse o scena de sex si a tzinut sa o vada pana la capat. dupa care i s-a parut din nou interesant filmul si a continuat sa se mai uite o vreme, apoi iar s-a razgandit si iar a inceput sa umble printre scaune chinuindu-se sa iasa. Eu as taia filmele astea in episoade de jumate de ora, dupa care as da o pauza sa iasa cine are de iesit, apoi inca juma de ora, inca o pauza si tot asa, sa nu mai iasa fiecare cum si cand il taie capu, ci in mod cat de cat organizat.

Asta e clar cel mai nasol film pe care l-am vazut la TIFF de vreo 10 editzii incoace, creca de la Phantasma, pentru cine si-l aminteste. Ca si respectivul titlu, se doreste a fi filmul shoc al editziei, insa shocul vine mai degraba din durata filmului si din arogantza regizorului. Filmul ofera o cantitate intolerabila de doua ore jumate de incoerentza dopata, in care toata lumea pare sa fi fost pe un drog sau pe altul, din pacate nu toata lumea pe acelasi. Editorul a lipsit din organigrama, altfel n-ar fi lasat materialul sa treaca de cele 30 de minute suficiente pentru ce era de spus. Doua scene cat de cat mai violente vin tardiv, cand spectatorul e deja anesteziat de un plictis ce radiaza dureros prin tot corpul.

Povestea e despre niste hipsteri parizieni care ziua o ard boem pe malurile Senei iar noaptea se drogheaza, canta dream pop, fac sex depresiv si se vaicaresc autosuficient despre plictisul care le cuprinde vietzile. E genul de tineret cu prea mult timp liber, forjat in insenzitivitate, ce incepe sa se dedea la experientze abjecte in cautare de senzatzii tari - mai exact, niste gagici incap pe mana unor producatori de filme porno violente (printre ele si nevasta regizorului Yorgos Lanthimos, servitoarea din Lobster). Atzi putea crede ca e loc de thriller aici, dar thrilleru se reduce la vreo 5 minute din totalul de 2,5 ore de imagini cu tineri holbandu-se unii la altzii, bombanind misterios sau cautandu-se reciproc de oua.

Nu am nimic cu filmele de tip exercitziu estetic, chiar lipsite de structuri narative standard (Amer a fost interesant, de exemplu), dar aici povestea nu e absenta, ci se cazneste neputincios sa se formeze. Se zice ca regizorul francez e un fel de avangardist detasat de cinemaul lumesc, in spiritul lui Guy Maddin, dar impresia mea e ca aici omu tzinteste totusi spre coerentza si sentimentalisme, dar ii este greu sa-si adune laolalta mintzile dupa o noapte de tras prafuri. Spune destule si faptul ca Marilyn Manson e mare fan al individului asta si l-a invitat acu 10 ani sa-i regizeze videoclipul la Putting Holes in Happiness.


***************************************************************


Man on High Heels

(regia Jin Jang, autor de thrillere coreene de duzina)

Primul criteriu dupa care caracterizez un film ca fiind prost e daca pe parcursul a 2 ore nu e in stare sa adauge nici macar un element in plus fatza de sinopsisul de 3 randuri de pe IMDB. Filmul asta e un astfel de exemplu: un detectiv sud-coreean vrea sa-si faca schimbare de sex, dar planurile ii sunt infranate de un caz de #coruptiaucide care ii solicita neaparat interventzia prin metode kung-fu. In poveste e implicat si un procuror care seamana dubios de tare cu Ponta, ori o versiune asiatica a sa (poza de dedesubt).

TIFF-ul a avut de la bun inceput o puternica agenda LGBT, de obicei camuflata in mod difuz intr-o paleta foarte larga de genuri si teme. E normal, se intampla la majoritatea festivalurilor occidentale, caci izolarea acestei agende intr-o sectziune dedicata de film LGBT (cum sunt bunaoara cele dedicate ungurilor, copiilor sau animalelor) ar fi o mishcare proasta si segregatzionista. Au existat totusi vreo 2 editzii ale festivalului (iar asta pare a fi a treia) in care a fost un semnal statistic dubios faptul ca la orice film nimeream exista un personaj gay sau o miza de pe agenda LGBT (in varianta cea mai subtila, macar o ridiculizare a notziunii clasice de familie, asa cum o intzelege batalionul ortodox al Lianei Stanciu).

In unele cazuri, precum filmul de fatza, subiectul LGBT e pus ca nuca-n perete, sa bifeze ceva casutza undeva intr-un formular cu grupuri tzinta. Mai ciudat e ca pe alocuri am avut chiar senzatzia ca filmul se doreste funny, cumva in directzia Tootsie (vezi si traducerea shugubeatza in romaneste - Politzistul pe Tocuri) ceea ce ridica problema daca filmul asta chiar s-a dorit vreodata a fi un film LGBT, sau nu cumva e menit sa faca misto de filme LGBT.

Filmul e si o confirmare a faptului ca cinemaul sud-corean nu e nicidecum izvorul de arthouse care se pretindea a fi la inceputurile TIFFului, ci doar o filiala a Hollywoodului localizata regional pentru a mulge de bani un anume segment de piatza.