Wednesday, April 22, 2015

Roadburn 2015 - part 1



Om batran cu par alb pe picioare, am trait sa ajung anul asta pentru a treia oara la Roadburn, dupa editziile din 2008 (detalii aici) si 2013 (detalii aici si aici). Roadburn e cel mai important festival de rock psihedelic in Europa si are loc de Pastele ortodox in orashelul Tilburg din Olanda. E si cel mai important festival ca valoare afectiva personala, avand in vedere ca acolo i-am vazut pentru prima data pe catziva din favoritzii mei muzicali din toate timpurile - Current 93, Spiritual Beggars, Psychic TV, Ulver, Uncle Acid s.a.m.d.

Din fericire in ultimii ani festivalul a devenit mai accesibil si mai putzin exclusivist, in sensul ca biletele nu se mai epuizeaza in 2 ore cum se intampla pe vremuri. Pe de o parte fusese o problema de mafie speculativa care a fost dezamorsata cu noul sistem de vanzare a biletelor, pe de alta parte trupele au inceput sa se roteasca, sa revina periodic in programul festivalului, asa ca concertele nu mai au caracterul unic de alta data, decat daca mai moare cate unu.

Fiecare editzie are o trupa-curator care se ingrijeste de organizarea unei zile tematice cu invitatzi mai deosebitzi. Datzile trecute cand am fost zilele tematice fusesera organizate de Current 93 (cu focus pe folkul queer britanic) si de Electric Wizard (cu focus pe rockul ocult britanic). Anul asta curatorii au fost Enslaved, asa ca focusul a fost pe traditzia vikinga, dar pe langa asta au mai fost si o asa numita Louisiana day at Roadburn (dominata de trupe sludge din zona New Orleans, leaganul metalului mocirlos), respectiv o suita de concerte cu coloane sonore din filme (italienii Goblin au prezentat live soundtrackul filmelor Suspiria si Dawn of the Dead, Solstafir si inca unii au facut coloane sonore pentru tot felu de documentare homeopate). N-am avut rabdare de soundtrackuri, si in general m-am dus cam nepregatit (nedocumentat) la aceasta editzie, mizand pe elementul surpriza. Am fost oarecum surprins de abundentza de hipsteri la aceasta editzie - majoritatea lumber-sexuali (barba si camasi in carouri) sau sailor-sexuali (cu shapca de muncitor necalificat), insa dupa cum aratam in recenzia de la editzia din 2008, asta a fost primul festival din viatza mea la care am sesizat o cultura a vinilurilor, ceea ce atrage inevitabil acest tip de public.

M-am cazat in aceeasi gradina zoologica ca si data trecuta, cu niste norvegieni usor dementzi - unul avea ca hobby sa se atarne de tavan in carlige subcutanate, iar altu se enerva de cate ori auzea o gluma si tot insista ca nu ii plac oamenii ironici. Am avut insa ocazia sa degust berile belgiene preferate, care se pare ca au invadat Olanda pana in halul in care industria locala a inceput sa mearga prost. L-am zarit pe acolo si pe graficianul Costin Chioreanu care a devenit un fel de vedeta la Roadburn - a contribuit cu numeroase proiectzii video in timpul concertelor, a avut si o lansare de carte grafica cu designurile sale. Omu e pe val.

In fine, in articolul asta o sa pomenesc doar concertele memorabile, urmeaza alt articol despre cele mai putzin spectaculoase.

Concertele beton

Bongripper

Oh shit.

Am avut noroc ca astia s-au numarat printre cele cateva trupe cu statut special, care au avut doua concerte la aceasta editzie a festivalului. Creca ca au cantat aceeasi piesa de 80 de minute in ambele cazuri (ma rog, oricum nu fac distinctzie intre piesele lor). L-am intrebat pe norvegianu cu care dormeam care va fi diferentza intre cele doua concerte. Mi-a raspuns cu ochii impaienjenitzi: Nothing, I hope.

Exista o anumita stare de spirit si de fiziologie necesara sa suportzi un concert Bongripper. Trupa e instrumentala si canta, cred, doar doua note - the brown note, aia care provoaca peristaltism intestinal si ajuta la stimularea digestiei, si the pink note, aia care stimuleaza din exterior punctul G la femei. In timpul concertului te simtzi ca intr-un vibrator pus pe programu ala de intensitate maxima, sthitzi voi care. La toata lumea li s-au muiat picioarele, de la unii incepuse sa miroase urat in jur, fetele s-au asezat in fund sa mai prinda ceva si din vibratzia podelelor, unora li s-a facut rau si au plecat. Nu cred ca am vazut atatea amplificatoare si boxe pe aceeasi scena in viatza mea. Mi s-a descheiat shlitzu singur de la vibratzii.

Albumele astora au titluri precum Miserable, Heroin, Satan Worshipping Doom iar piesele sunt monotone si interminabile. Muzica e instrumentala, o alternativa mai ritmata/structurata si fara voce la ce ofera Sunn O))), pe un schelet doom metal cu riffuri monstruoase ce necesita volum maxim si stare de semi-ebrietate pentru o buna aprofundare a sentimentului biblic care se naste din muzica astora.

Kayo Dot

Le-am scris doua recenzii in Dilema Veche (aici si aici) iar ultimul lor album apare si prin topul meu pe 2014. E unul din cele mai imprevizibile grupuri din avangarda muzicala actuala, shiftuind fara probleme intre jazz, black metal si art rock si a fost o mare bucurie sa simt pe pielea mea usurintza cu care se fac shifturile astea in concert, cu racordaje perfecte de la grohaieli metal la solouri de saxofon, plus cateva din cele mai sensibile piese de la Anathema incoace (in special cele de pe albumul Coffins on Io).

Din pacate trupa continua sa ramana mica, atat de mica incat cel de la care mi-am cumparat tricoul era chiar Toby Driver, liderul grupului, care era atat de stoned ca nu isi mai amintea cat costa propriile tricouri si mi l-a dat cu 5 euroi mai ieftin.

A fost si primul concert metal din viatza mea la care am vazut metalisti gay, barboshi, pletoshi, sarutandu-se.

Goatwhore

Sunt necesare aici unele explicatzii - trupa asta e un fel de acquired taste si acasa mi-e cam rushine sa o ascult (hit-ul lor se numeste Fucked by Satan), dar in concert e una din cele mai energizante experientze pe care le-am trait de la DJ Tiesto incoace, cu un plus la faptul ca nici macar nu ai nevoie de ecstasy ca sa te bucuri. Trupa a cantat in cadrul a ceea ce s-a numit the Louisiana day at Roadburn, alaturi de alte nume de referintze ale metalului sudist (Eyehategod, Thou) si de alte evenimente auxiliare (proiectzii de documentare despre scena NOLA-metal, ceva panel discussions etc.).

Goatwhore pretind ca ar canta straight heavy metal si cam asa e daca te iei dupa solourile de chitara stridente, insa vocea si circul absurd pe care il fac au ceva din black metalul european efervescent de acu 25-30 de ani, cand radacinile punk ale genului erau inca sesizabile (Venom, Darkthrone). Din cate am vazut japonezii sunt incantatzi de trupa asta, dar ma tem ca ei o iau in serios.

Mai asta iarna cica au trecut si prin Romania (inclusiv la Cluj), dar nu stiu catzi v-atzi prezentat la apel.

Solstafir

Sub egida "un banjo poate salva orice piesa" am avut parte de doua concerte memorabile de rock psihedelic cu sensibilitatzi folk - Solstafir si Wovenhand. Pe islandezii Solstafir nu-i băga nimeni in seama cand au fost in Romania acu catziva ani, la festivalul DBE de la Alba Iulia (singurul eveniment care are shanse sa ajunga un Roadburn est-european, sper sa ne vedem anul asta la editzia aniversara).

Astazi (in buna masura datorita albumului de anul trecut) Solstafir au devenit un fel de hipster gods (piesa de mai jos e din seria live at KEXP) si probabil vor deveni cel mai de succes export islandez de la Sigur Ros incoace. Concertul la scena mare cu proiectzii vizuale si o schimbare de look in directzia hipsterismului anuntza o panta ascendenta pentru feciorii astia, pe un segment pe care am decis sa-l botez post-shoegaze (un fel de shoegaze in care te uitzi oriunde, numai la papuci nu).

Si Solstafir s-au numarat printre trupele cu doua concerte la aceasta editzie, celalalt fiind strict instrumental, ca soundtrack pentru ceva film-eveniment, dar pe ala n-am ajuns sa il prind.


Wovenhand

Astia vin zilele astea la Bucuresti, le-am facut si o recenzie in Dilema cu ocazia asta (aici). La ei banjo-ul nu e tocmai un semn de hipstereala, ci indica spre radacinile country ale grupului. De cand ii vazusem ultima data acu 3 ani s-au transformat gradual dintr-o trupa folk (vezi filmarea de mai jos) intr-una de rock intens si mistic-delirant (vezi ultimul album), un mix in care sunt amestecate delirurile biblice ale protagonistului David Eugene Edwards cu invocatzii amerindiene si ceva dark rock optzecist (aduc tot mai tare cu Fields of the Nephilim - faptul ca au cantat pe aceeasi scena au scos in evidentza asemanari dintre cele 2 trupe la care nu ma gandisem inainte).


Anathema

O trupa pe care am vazut-o cam de prea multe ori.

Totusi e pentru prima data cand am simtzit cat e de nasol sa mergi fara gagica la un concert Anathema. Nu recomand experientza dar, facand abstractzie de mine, concertul a fost dragutz si a avut un statut deosebit, fiind parte dintr-un turneu axat pe retrospective, cu participarea aniversara a membrilor datzi afara din trupa in anii 90 - vocalul Darren White (vocea death metal de pe primul album, devenit intre timp un hipster) si bassistul Duncan Patterson (principalul compozitor al pieselor din anii 90, ramas acum pe drumuri dupa o temporara cariera sub numele Antimatter).

Concertul a fost foarte lung (2 ore jumate) si a fost echitabil impartzit in 3 segmente - unul cu Darren White cantand piese foarte vechi, de la debutul trupei (intr-o varianta mai temperata totusi decat materialul original); un alt segment l-a avut pe Patterson la bass, cu focus pe albumele gotice de la mijlocul anilor 90; iar al treilea segment a fost concertul normal cu piese prog-rock de dupa 2000. Anathema vor fi prezentzi anul asta si la Sibiu, la festivalul Artmania, sper cu un playlist la fel de interesant.

Bast

Dupa mine irlandezii astia au fost debutul anului trecut in metalul extrem (alaturi de Horsehunter) si e singura trupa de la care mi-am luat 2 tricouri la Roadburnul de anul asta. Trupa are niste designuri dragutze, inclusiv pe album si pe proiectziile video din timpul concertului.

E un fel de trend nou in metalul extrem sa folosesti doua voci dintre care nici una clean, adica nu se mizeaza pe contraste - cel putzin nu pe cele vocale (vezi cazul Enslaved). Ceva contraste tot sunt aici, in structura pieselor care trec frumos intre post-rock, doom si black metal - o moda ce a inceput sa prinda si la hipsterii mai curajosi (via Deafheaven), dar la Bast e mai multa coerentza si nu ramai cu impresia ca ai de a face cu niste impostori. Mai jos, piesa mea preferata.

Enslaved / Wardruna / Skuggsja

Pe langa faptul ca si ei au avut doua concerte la aceasta editzie, Enslaved au fost curatorii unei zile speciale, in care au prezentat o suita de 3 spectacole - un concert Enslaved ceva mai metal, cu piesele lor "vikinge" (de pe primele albume), urmat de ansamblul folk/new age Wardruna (un fel de Goran Bregovic vikingi, am impresia ca s-au ocupat si de soundtrackul serialul Vikings), iar la final, sub numele Skuggsja, au prezentat o combinatzie din ambele trupe care a sunat ca un fel de Therion mixat cu Cenaclul Flacara. N-am rezistat la toata shandramaua, care s-a intins peste mai bine de 5 ore, dar orishicum a fost unul din evenimentele marcante ale festivalului, cu o contributzie semnificativa din partea graficianului nostru Costin Chioreanu care s-a ocupat de proiectziile video.

O sa pun doar o mostra live cu Wardruna, pe Enslaved putetzi sa-i vedetzi si la vara, la festivalul metal de la Rashnov.

 Junius

Pe Junius creca ii vad a cincea oara de cand au scos ultimul album si va trebui sa iau o pauza pana isi improspateaza playlistul pe care il stiu deja pe de rost, dar are si familiaritatea bucuriile ei, asa ca m-am bucurat sa-i revad intr-un concert scurt, limitat la hituri de efect imediat.

Grupul vine din directzia rockului creshtin si canta neobisnuit de bine pentru acest gen (altfel destul de anost). Influentzele evidente sunt Katatonia si Deftones, de unde rezulta un mix interesant intre doua stiluri diferite de rock melancolic nouazecist - cel derivat din metalul american si cel derivat din doom-metalul scandinav. Piesa de mai jos e despre invierea lui Jesus, cantata la Roadburn in ajun de Pashte.




Wednesday, April 15, 2015

Maraton de remakeuri horror - part 2

Pulse

Romania represented all of the images that we felt were critical to this movie--the sense of despair, emptiness and otherworldliness that you could build on a soundstage, but it wouldn't be half as real. Technically, the film is set in the American Midwest. But when you see the architecture and landscape of Romania, it adds to that feeling of things being a little off and creepy... different enough to make you feel like you've stepped out of your world into something like a dream or, in places, like a nightmare.

Cam astea sunt cuvintele regizorului lui Pulse, realizat in Romania (in mare parte de romani, inclusiv efectele speciale). Filmul e remake la japonezul Kairo, favoritul meu in materie de japanese ghost stories. Remakeul face parte din seria de importuri americane pe banda (Ring, Grudge, One Missed Call etc.) care in ultima vreme s-a mai potolit parca.

Avem o lume invadata de fantome care se propaga prin retzele Wi-fi si care sug joie de vivre din oamenii care isi petrec toata ziua la calculator, ca mine. Tre sa recunosc ca e ceva realitate in mesajul filmului si e bine ancorat in tema materialului original - dezumanizarea si ofilirea cauzate pe cale tehnologica. Partea mai ciudata e ca, in timp ce originalul era foarte subtil in privintza asta (oameni cu cearcane topindu-se in scaunele lor ergonomice, ori spanzurandu-se cu cablul de la mouse) americanii au dorit cu tot dinadinsul sa faca fantomele palpabile si active, asa ca avem aici gagici fugarite de fantome, fantome sarind din mashina de spalat, plus alte chestii care trivializeaza subiectul. Pe de alta parte efectele speciale sunt destul de cool, mult peste chestiile generice oferite de filmele cu fantome (adica fetitze in camasha de noapte si cu bretonu in ochi).

Daca nu ar fi existat filmul original, probabil Pulse ar fi fost mai bine apreciat - e net superior remakeurilor One Missed Call, Ring 2, Dark Waters. In plus daca esti atent la detalii (cartiere bucureshtene incercand sa treaca drept SUA postapocaliptica) e chiar entertaining.



I Spit on Your Grave



Penetrantul titlu Scuip pe mormântu tău, fraere (in traducere aproximativa) e cel mai cumplit manifest feminist ever, remake dupa un film la fel de scarbos, dar mult mai prost alcatuit, din anii 70. Nici asta nu e grozav (dialoguri de kkt), dar macar arata ca un film adevarat si pe alocuri e muncit vizual (la peisaje).

Diverse alte versiuni (mai vechi) ale filmului au titlurile Day of the Woman si Naked Revenge, care sunt mai potrivite in a sugera ce se intampla aici. O gagica bunoaca/independenta se retrage la cabana din padure sa scrie o carte. Cinci tzarani handralai, dintre care unu iehovist, unu retardat la propriu si trei retardatzi la figurat, dau buzna peste ea si o violeaza la modu nasol. Nu ca ar exista si un mod placut, dar asta din film e in mod particular nasol si cam la fel de lung ca a lu Monica Bellucci in Irreversible. Gagica gaseste putere sa revina si le face agresorilor chestii si mai oribile, de tzi se rupe sufletu in tine daca esti barbat: castrari, violuri anale cu tzeava shotgunului, la unu i scoate ocii, cu ailaltz nu mai tzin minte ce face, oricum nasol de tot, iar filmul (ca si originalul) e destul de explicit in directzia asta.

Faza e ca filme din astea n-ar trebui sa existe, iar Ebert s-a folosit adesea de acest film in a-si justifica dezaprobarea fatza de violentza gratuita din filme. E unul din cele 3 filme carora le-a dat zero stele, alaturi de Pink Flamingos si Human Centipede, dar in cazul celorlalte doua a sugerat macar ca ar lasa sa se vada ca the soul of a dark artist, in timp ce filmului de fatza nu i-a gasit nici o scuza. E destul de amuzanta recenzia lui, in care povesteste mai mult despre publicul din sala decat despre film, ori despre intrebarea pe care tre sa o pui oricui a vazut filmul ca sa itzi dai seama ce fel de om e: Care jumatate ti-a placut, prima sau a doua?


I Spit on Your Grave 2


Scuipatzeash pe mormant, partea a doua e more of the same, dar are cateva merite suplimentare, printre care si faptul ca la un momendat eroina chiar scuipa (ceea ce in prima parte nu se intampla, titlul fiind mai metaforic). Nu ma intrebatzi de ce m-am uitat si la asta dupa ce ma lamurisem cu prima parte, ca nici Ebert nu a dat socoteala desi s-a vaicarit toata viatza pe seama acestor filme.

Prima jumatate a partzii a doua e un thriller misto si se putea dezvolta intr-un film bun. Regizorul, Steven Monroe, e acelasi ca la prima parte si incearca un manifest artistic in jurul acestor filme (cu ambitzia de a deveni trilogie). Avantajul partzii a doua e ca nu mai e limitata de statutul de remake si nici macar de prima parte, cu care are in comun doar tema generala a feminismului atroce in lupta cu misoginismul atroce.
 
Scenariul e mai ingrijit, cu o poveste care pare sa aiba sens pana la un punct, iar personajele au de data asta motivatzii. O gagica din New York are nevoie de un portofoliu foto pentru modelling si se lasa fraierita de niste bulgari tzepari care se dau fotografi si cand colo o rapesc si o duc in Bulgaria. Am si io niste pretene care au pus botu la indivizi din astia in Cluj, de asta zic ca filmu e mai realist.

Femeia e inchisa de bulgaroii cu ceafa groasa intr-un beci in scopuri nasoale, similare celor din primul film, dupa care o ingroapa cu o cruce mare ortodoxa la ea. Noroc cu crucea, ca ladoiul in care au ingropat-o se sparge si gagica reuseste sa se taraie pana intr-o biserica ortodoxa unde gaseste o Biblie deschisa la o pagina despre razbunare si decide sa-si castreze agresorii. Expresia breaking the balls nu a avut niciodata o reprezentare mai explicita decat in acest film. 

Carrie

In anii 70 americanii erau obsedatzi de tema puterilor paranormale, din pricina zvonurilor despre experimente para-psi facute de CIA si KGB in sperantza de a dezvolta noi arme pentru Razboiul Rece. Nu erau doar barfe de OTV, s-a investit serios in aceasta directzie de cercetare pana s-a concluzionat ca drumul e prea lung si beneficiile insignifiante, iar contribuabilii au inceput sa carcoteasca despre cheltuirea banului public. La populatzie a ajuns putzin din realitatea acestor eforturi - asa ca cultura pop a umplut golul cu o serie de opere extrapolatoare, iar Stephen King a profitat din plin de trend. Carrie, Firestarter, The Fury, Scannersul lui Cronenberg sunt cateva din titlurile de referintza din cinemaul vremii, si nici Calauza lui Tarkovsky nu e departe de trend (de pe partea ruseasca a subiectului).

Astazi fiorul pe marginea acestui subiect s-a mai domolit asa ca, atunci cand mai intalnim totusi personaje pirotelekinetice, ele sunt prezentate sub paradigma supereroilor. In asta consta cea mai mare gafa a acestui remake/reecranizari - eroina Carrie nu e prezentata in cheia dementa a personajului din originalul lui Brian de Palma (respectiv romanul lui Stephen King), ci pare scoasa din serialul Heroes. Cand se enerveaza, Carrie apeleaza la force-chokeuri a la Darth Vader, da foc la chestii cu degetele, le face sa zboare etc. Probabil de vina pt senzatzia asta e si actritza Chloe Moretz, pe care poate o asociez rolului din KickAss, dar oricum e o tipa mult prea simpatica pentru a canaliza dementza paranormala a lui Sissy Spacek in filmul original. Gasim totusi dementza in personajul mamei jucate de Julianne Moore, o habotnica religioasa care uraste barbatzii si isi flageleaza fiica pentru ca ii cresc sanii.

In mod paradoxal, remakeul/reecranizarea asta a fost regizat nu de un specialist horror, nici macar de un specialist Stephen King, ci de lesbiana aia care a mai facut Boys Don't Cry. Carrie ii ofera ocazia de a reafirma fara ocolisuri cat de kknari sunt barbatzii, iar razbunarea eroinei pe nedreptatzile din cercul ei social (liceeni bullies) pare sa canalizeze obsesii feministe. Treaba care nu e foarte departe de intentzia originala a autorului (debutul lui King fiind puternic influentzat de nevasta-sa).

Let Me In

Tot un remake/reecranizare cu Chloe Moretz in rolul principal, de data asta mult mai potrivit actritzei. E remake la suedezul Let the Right One In, dupa romanul lui Lindqvist despre o fetitza vampiritza si unchesu ei care ii face rost de mancare. Si despre un baietzel din vecini care se imprieteneste cu fetitza fara sa stie in ce se baga. Originalul si romanul la vremea lor au impresionat prin suflul proaspat adus povestii cu vampiri - fara gotic, fara sex, fara efecte speciale, povestea a fost un coming of age lent, un fel de Gus Van Sant meets Stephen King. As adauga si unele asemanari cu trilogia obscura Ginger Snaps, dar aia e cu varcolaci.

Let Me In face parte din campania de remakeuri despre care am mai povestit aici (alaturi de Wake Wood, Woman in Black) cu care s-a relansat compania Hammer Films, lider de piatza in anii 40-50 in industria horror si responsabili pentru majoritatea titlurilor mari ale vremii, cel putzin in Europa (filmele cu Dracula/Frankenstein/Sherlock Holmes care i-au lansat pe Christopher Lee si Peter Cushing). Nu intzeleg de ce relansarea recenta a companiei s-a facut printr-o campanie de remakeuri, dar Let Me In e destul de misto si reproduce atmosfera originalului. Poate e umpic prea fidel originalului, motiv pt care e cam boring.


The Eye 

Inca un remake cu Chloe Moretz, de data asta unul mai obosit dupa un ghost story asiatic de succes (care la ei in Hong Kong a fost extins la o trilogie). Chloe e de data asta intr-un rol secundar, de fetitza cu cancer. Personajul principal e Jessica Alba in rolul unei violoniste oarbe care isi face transplant de cornee.

Dupa transplant eroina invatza sa vada cu noii ei oci, insa printre lucrurile pe care le vede se numara si unele chestii care n-ar trebui sa fie acolo unde le vede. Poate ca-s fantome, poate e doar memoria vizuala a proprietarului original al ocilor, poate sunt viziuni biblice – oricum ar fi, asa nu se mai poate, situatzia se cere lamurita. Impreuna cu un psiholog care are grija de reintegrarea orbilor in societate, eroina investigheaza situatzia sa afle de unde a primit ocii si care e secretu ocult din spatele lor. Ca sa dau si un spoiler, filmu seamana putzin si cu The Mothman Prophecies, care mi-a fost totusi mai simpatique, asta in schimb e foarte fusharit.


When a Stranger Calls

Filmul e remake al primelor 20 de minute dintr-un slasher obscur al anilor saptezeci, in care se intampla mult mai multe lucruri decat aici. Din motive care imi scapa, autorii remake-ului au decis sa pastreze doar primele 20 de minute si sa le dilueze in tzarait de telefoane care te fac sa urci pe peretzi. Noroc ca filmu a iesit inainte sa apara Iphone-ul, ca altfel innebuneam de la ring tone-urile Apple. Asa, am ramas doar cu un tzarait iritant de Nokia. Tot filmul se petrece la telefon, sau in asteptarea unui telefon, sau in timp ce un telefon suna si actritza se gandeste daca sa raspunda sau nu.

Fosta mea gagica avea un fel de boala psihica, nu se putea abtzine de la a vorbi la telefon ore intregi in fiecare zi, probabil din asta o sa-i stea si moartea. Eroina filmului sufera de o aflictzie similara - intr-o luna in care face cost suplimentar de 800 de minute, parintzii refuza sa i-l plateasca si e nevoita sa ia un job de babysitter. Ramasa singura in casa cu copiii care dorm, incepe sa fie terorizata de tzaraitul telefonului si de un strain care o tot amenintza. Profitand de ocazie, mai da si ea cateva telefoane unor personaje complet irelevante.

Filmul a devenit celebru si prin aceea ca identitatea criminalului e dezvaluita chiar in trailer. A fost realizat de Simon West (Expandables 2, Con Air) si pe alocuri arata bine (casa in care se petrece actziunea e frumoasa), dar e unul din cele mai inutile remakeuri pe care le-am vazut vreodata.

Prom Night

Daca la filmu precedent s-au uitat macar la primele 20 de minute inainte sa-i faca remake, la asta nu cred ca s-au uitat deloc. Singurul lucru pe care il are remakeul in comun cu originalul din 1980 e titlul. Originalul era cu Leslie Nielsen si Jamie Lee Curtis si era un fel de revenge story cu un fecior care in noaptea de banchet isi omoara colegii de liceu.

Versiunea asta e despre un prof de liceu care face o obsesie pentru una din elevele sale, intra pe shestake la banchetul de majorat si isi omoara elevii. Drama de bugetar, cum ar veni. Ce n-am priceput e de ce elevele de liceu in SUA arata de 30 de ani. O fi fost liceu seral.

Filmu e o mizerie banala a unui regizor specializat pe remakeuri ratate in care cremenalii sunt manatzi de pasiune oarba pentru cate o pitzipoanca (mai vazusem de el The Stepfather, dar acolo pitzipoanca macar era Amber Heard, aici e o urata nasoala care se sperie cand se loveste de o veioza).

Wednesday, April 08, 2015

John Pelan (ed.): Century's Best Horror Fiction (part I)



Cand eram mai mic am decis ca horrorul, fantasyul si SFul de dinainte de 1950, hai 40, sunt nasoale si ar trebui sa le evit. In general m-am tzinut de cuvant si partzial ma felicit pentru asta.

Ideile vremurilor respective erau sarace si infantile, insa asta se aplica mai degraba la SF care e mai afectat de progresul tehnologic. Totusi, constrangerile sociale si religioase puneau oarecare limita si asupra horrorului, care nu putea fi chiar despre ORICE - in sensul ca astazi exista scriitori care ar fi fost spanzuratzi acu 100 de ani pentru prozele lor. Cu fantasyul a fost ceva mai usor, acolo prapastia nu e chiar asa mare, intre hobbitzii din anii 50 si hobitzii din 2015 nu e mare diferentza, eventual cavalerii gay din Game of Thrones au adus recent umpic de prospetzime.

Antologia Century's Best Horror Fiction e un proiect la care s-a lucrat vreo 10 ani (preorderul l-am facut in 2006, am primit-o in 2012, am terminat-o in 2015) si acopera fiecare an al secolului XX cu cate o proza considerata cea mai buna in horror pe anul respectiv. Adica e genul de carte-shortcut prin istoria recenta a literaturii, asemanatoare in acest sens (si cu unele suprapuneri de cuprins) cu ceva mai celebra antologie The Weird. Cum cele doo mii de pagini necesita o prezentare mai migaloasa, in articolul asta voi parcurge doar cuprinsul primului sfert - perioada 1901-1925.

Cartea asta e o fascinanta trecere in revista a darwinismului literar si a felului in care ceea ce numim azi horror a evoluat din romantismul de secol 19. Dragos Butuzea, cum il stim indragostit de clasici, ar trebui sa o aiba sub perna. O treaba interesanta e ca pana in 1925 horrorul ca gen nu prea exista, numerosi din autorii selectatzi fiind poetzi sau autori romantici consacratzi in mainstream care, ca si Eminescu al nostru, au cochetat cu momente naturaliste sau fantastice ce aveau sa stabileasca de fapt fundatzia genului horror asa cum il stim azi. Altzii sunt autori cu reputatzii dubioase (ocultisti, nazisti, gay) care s-au refugiat in horror ca rezultat al marginalizarii. Vorbim de inceputul secolului XX, deci preponderent despre proza gotica cu un nivel de violentza redus, cu multa atmosfera si adesea lirism de calitate. Industria pulp fiction si horrorul comercial promovate prin publicatzii specializate (Weird Tales) aveau sa se nasca abia la finele acestei perioade.

Relativ la ce ziceam la inceput realizez, citind originalele in engleza, ca horrorul de inceput de secol XX nu era chiar nasol. E adevarat ca sexul si violentza si anumite opinii incorecte politic sunt mai temperate decat in zilele noastre, dar autorii reusesc adesea sa le mascheze in sugestii si subtilitatzi foarte ingenioase. Ocazie cu care imi dau seama ca mai e un factor ce a contribuit la reticentza mea fatza de proza fantastica veche: traducerile. Engleza de acu 100 de ani nu era chiar la fel cu asta din zilele noastre - avea manierisme si o gramada de cuvinte care si-au schimbat sensu intre timp (e.g. "gay"). Traducatorii romani nu au prea reusit sa gaseasca un stil de discurs potrivit acelei vremi (iar daca foloseau romana de acu 100 de ani ar fi sunat toate moldoveneste sau frantzuzeste). Asa ca traducerile facute in romana moderna, aplicata pe situatzii si personaje de epoca victoriana au dat cel mai des rezultate fade.

Desi recomand parcurgerea cronologica a volumului pentru a simtzi zvacnirile genului (inclusiv in raport cu istoria, bunaoara influentzele primului razboi mondial), voi folosi structura cu care m-am obisnuit in recenzarea antologiilor, de a separa prozele in categorii calitative. Doar ca aici treaba asta e mai dificila, volumul fiind un best of al intregului secol XX nivelul calitativ e mult peste o antologie tematica sau chiar peste un best of anual. O sa indic si anul pe care il reprezinta fiecare povestire si o poza cu meclele autorilor, acolo unde sunt disponibile:

Povestiri tari (4-5 stele)

1904: Arthur Machen - The White People

Asta e una din cele mai influente nuvele din istoria genului horror, imitata sau inspirand zeci de autori (de literatura, film, muzica etc.) - au omagiat-o si remixat-o Lovecraft, trupa Current 93 in muzica, filmul Pan's Labyrinth in cinema. E cu cateva clase peste proza horror a vremii respective, contrastul e la fel de puternic cu a-l citi, de exemplu, pe PK Dick, in paralel cu contemporani space opera de-ai sai.

In cercurile horror Machen este un secret bine pastrat de catre cunoscatori, ceea ce se numeste a writer's writer. Comparativ, Poe si americanii sunt un fel de Hollywood al prozei gotice, in timp ce galezul Machen a fost un erudit "indie" care a cochetat cu ocultismul celtic si ritualurile sexualo-religioase aferente acestuia. N-a cunoscut niciodata succesul comercial, dar a lasat in urma cateva nuvele despre care se fac caracterizari de genul "the best horror story in the English language", si asta nu de catre marketeri (opera sa e in domeniul public, la gratis), ci de catre critici si scriitori - sunt citatzi cu astfel de afirmatzii Lovecraft, King, autori mainstream precum Yeats, sau muzicieni care i-au folosit opera ca sursa directa de inspiratzie (Current 93).

Nuvela selectata aici, The White People, este cea mai citata lucrare a sa datorita caracterului experimental si inovator ("a Lovecraft plot told by James Joyce") - un fel de poem in proza cvasi-erotic mixat cu peroratzii de filosofie religioasa foarte dubioase pt epoca respectiva. Povestea incepe cu un dialog despre natura relativa a binelui si raului, despre felul in care oamenii pervertesc conceptele astea in termeni de dezirabilitate sociala. Pentru a demonstra transcendentza conceptelor, unul din dialogatori ii da celuilalt jurnalul unei fetitze nebune care avea vedenii cu niste oameni albi ce bantuiau falezele Tzarii Galilor. Cea mai mare parte a nuvelei e contzinutul acestui jurnal, o descriere trippy, psihedelica si lirica despre interactziunile inocentei eroine cu "the white people" si lumea lor magica, care implica si un dubios innuendo de initziere sexuala mascat in ritualuri proto-celtice. De altfel unul din motivele pentru care Machen nu a iesit niciodata din underground a fost aceasta componenta ocult-erotica profund dezaprobata de publicistii vremii.

1907: Algernon Blackwood - The Willows

Nuvela asta e comentata cam in aceeasi termeni ca si precedenta, drept una din prozele cele mai influente pentru evolutzia ulterioara a horrorului. Ca si in cazul lui Machen, e discutata de Lovecraft drept unul din punctele de rascruce ale genului. Tot ca si Machen, Blackwood a fost membrul unui "club" ocult promotor al magiei celtice si al religiilor britanice pre-crestine.

Nuvela nu e la fel de inovatoare ca a lui Machen in materie de tehnici literare, dar e excelent scrisa si contzine cateva din cele mai puternice personificari ale naturii pe care le-am citit vreodata. Personajele sunt 2 englezoi care navigheaza de-a lungul Dunarii sperand sa ajunga la Marea Neagra, insa calatoria le este intrerupta inainte de Budapesta, cand sunt nevoitzi sa innopteze pe un ostrov populat cu salcii ce prezinta diverse manifestari supranaturale.

1909: Violet Hunt - The Coach

Autoare britanica mainstream respectabila, membra a grupului prerafaelitzilor, a scris la viatza ei un volum de nuvele cu fantome iar de acolo s-a extras aceasta nuvela scrisa cu multe cuvinte complicate care nu mai exista in limba engleza moderna, ceea ce face lectura cam dificila. Povestea e despre un grup de mortzi care sunt dusi cu caleashka pe lumea cealalta si discuta intre ei despre circumstantzele in care au murit, facand diverse comentarii la adresa societatzii vremii (de altfel principala retzeta a autoarei, pe care aici o pune intr-o cheie fantastica).


1910: William Hope Hodgson - The Whistling Room

Hodgson a fost un individ cu preocupari dubioase - culturist, marinar si pionier al artei fotografice, si-a dedicat o scurta perioada din viatza prozei pulp fiction, cunoscand un succes considerabil cu un ciclu de nuvele inspirate de Conan Doyle, despre un detectiv sherlockian ce investigheaza cazuri supranaturale (unul din cei mai vechi eroi de tip Ghostbusters din literatura horror).

Asta e una din povestile respectivului ciclu, in care eroul (detectivul Carnacki) investigheaza fluieratul iritant care se aude intr-una din camerele unui castel englezesc, descoperind ca in vremuri imemoriale acolo a fost torturat un mascarici pentru indrazneala de a fi compus un cantec ironic la adresa regelui.
1911: MR James - Casting the Runes

Considerat cel mai important autor britanic de povesti cu fantome, eruditul M.R. James a redefinit genul de unul singur, nu doar prin prozele sale, ci si prin consideratzii critice si activitatea academica.

Casting the Runes e nuvela sa cea mai celebra - astazi ar fi considerata experimentala, datorita paragrafelor in care autorul intrerupe povestea pentru a exprima opinii personale relativ la ce se intampla, de parca nu le-ar fi putut pune in gura vreunui personaj. Povestea e despre un academician care respinge un articol stiintific de la publicare, iar autorul articolului decide sa se razbune aruncand un blestem asupra academicianului, un demon care sa-l faca sa-si piarda mintzile. Se intzelege, banuiesc, ironia la adresa mediului academic (de atunci si de azi, caci nimic nu s-a schimbat).


1912: E.F. Benson — Caterpillars

Benson a fost un autor britanic gay de proza englezeasca snoaba despre snobismul englezesc. A scris la un moment dat si cateva ghost stories mai ciudatzele, dintre care pentru volumul de fatza s-a ales Caterpillars - un horror sec extrem de sinistru:

Un scriitor se cazeaza la o vila in care circula o epidemie de cancer (nu stiu daca e o metafora sau cancerul era considerat contagios in 1912). Boala e transmisa cu ajutorul unor omizi care provoaca metastaze.


1913: Aleister Crowley — The Testament of Magdalene Blair

Autorul e un celebru ocultist considerat de rockeri parintele satanismului cool, de hippiotzi drept primul mare profet modern al drogurilor recreative si revolutziei sexuale, iar de catre nazisti drept un spion escroc care le-a vandut horoscoape false din cauza carora au pierdut al 2lea razboi mondial.

Crowley a fost un individ tulbure care a trait o perioada tulbure, in care cuvinte ca homosexual, drogat, satanist, agent provocateur si scriitor horror erau aproape sinonime. O vreme s-a pretins francmason, zvon infirmat de lojele oficiale ale vremii, respingere care l-a determinat sa isi infiintzeze propria secta si scoala filosofica, Thelema, influentza majora asupra scientologiei, satanismului modern si, daca ma intrebatzi pe mine, si asupra capitalismului modern. Daca ar trai astazi, ar fi un mare hipster si un respectat psihanalist. Daca vretzi mai multe detalii, Bruce Dickinson a scos un album si a regizat un film despre el (ambele intitulate The Chemical Wedding). Trupe ca Current 93 (poate chiar intreaga scena gotica britanica), s-au nascut si exista ca efecte secundare ale operei lui Crowley. Ozzy Osbourne i-a compus piesa Mr. Crowley. Cei pentru care Philip Dick, Hunter Thompson sau Timothy Leary sunt personaje marcante ale civilizatziei postmoderne ar trebui sa il aiba si pe Crowley pe lista respectiva. Biografia sa e una din cele mai interesante pe care le-atzi putea citi vreodata. Sper sa am ocazia sa-i dedic un articol mai larg.

Povestea antologata aici e un delir psihedelic al unei gagici telepate care asista la moartea sotzului ei si ii resimte mental agonia mortzii, inclusiv viziuni dantesti legate de scoborarea in Iad, care cica dureaza pana la distrugerea completa a creierului, deci poate dura ani multzi dupa moartea unui individ. Cand eroina realizeaza asta decide sa se sinucida luand in gura o bagheta de dinamita care sa garanteze ca creierul i se va face farame dupa moarte.  A nasty story written by a nasty man, interzisa multa vreme dupa publicarea initziala.

1915: Hanns Heinz Ewers — The Spider

Germanul H. H. Ewers a fost un nazist ratat, exclus din partid datorita orientarii sale homosexuale. A devenit un reputat autor de horror datorita amicitziei cu Aleister Crowley si datorita trilogiei Frank Braun in care recicleaza teme horror care deja devenisera populare (Frankenstein si Dracula).

Nuvela sa de aici are o structura de mystery story, despre o camera in care chiriasii sfarsesc prin a se spanzura. Un individ isi propune sa investigheze cauzele si se muta in camera respectiva, unde traieste o poveste de romantism gotic fin cu final sinistru, cauzata de atractzia fatala pentru vecina de la geamul de vizavi.

*** no pic available***
1917: Frederick Stuart Greene — The Black Pool

Alta mostra de scriitura perfecta, despre un threesome cu doi fratzi gemeni la chip dar diferitzi in caracter, care se indragostesc de aceeasi gagica. Domnitza are probleme in a-si da seama cu care dintre ei iese la plimbare, de aici si pricina unui conflict romantic plin de pasiune interbelica, mai aprins si mai letal ca in Anna Karenina. Finalul degenereaza in violentza, ceea ce l-a obligat pe autor sa devina unul din primii self-publishers din horror.


1924: C.M. Eddy, Jr. — The Loved Dead

Povestea e jurnalul unui tinerel care isi descopera pasiunea necrofila si se angajeaza ca cioclu, sa fie aproape de obiectele pasiunii sale. Cel mai misto e lirismul prin care autorul prezinta toata povestea intr-o cheie romantica, evitand orice element sexual sau vulgar. E o mica bijuterie, o mostra superba de romantism gotic de stofa extrema, care a cauzat unele controverse la momentul respectiv, fiind considerata pasul decisiv dinspre horrorul romantic de secol 19 (Poe) inspre horrorul nasty al modernismului.

Povestiri OK (3 stele)


1901: Barry Pain - The Undying Thing.

Pain a fost poet si umorist englez de la finele secolului 19 si nu prea a avut el treaba cu horrorul, cu cateva exceptzii notabile. Povestea e despre un nobil al carui nevasta moare la nastere, nu inainte de a aduce pe lume un copil diform. Nobilul duce monstruozitatea intr-o padure si o ingroapa, iar in anii ce urmeaza padurea da semne ca ar fi bantuita. O poveste bazata pe fortza sugestiei si pe o engleza foarte poetica. Totusi e o proza prea fragmentata, cu multe personaje bagate cu fortza.


1902: W.W.Jacobs - Monkey's Paw

O fabula zombie celebra, una din cele mai vechi ce poate fi incadrata sub eticheta asta. Autorul e un englez consacrat drept umorist (admirat de P.G. Wodehouse), care a avut o escapada exceptzionala (si marcanta) in spatziul horror prin aceasta povestire. Cica un batran gaseste un talisman ce ii permite sa-si puna 3 dorintze, iar dorintzele, desi la prima vedere par pozitive, declansheaza o reactzie in lantz de dezastre. Ca si povestea precedenta, exceleaza prin fortza sugestiei si evitarea inteligenta a scenelor horror explicite.

1906: Edward Lucas White - House of the Nightmare

Mai cunoscut ca autor de romane istorice, E. L. White a avut cateva incursiuni horror intr-o perioada in care, influentzat probabil de Freud, incerca sa-si dramatizeze propriile cosmaruri. Asta e despre un individ care viseaza un porc mare care incearca sa-i rontzaie picioarele.


1908: Perceval Landon - Thurnley Abbey

Landon a fost jurnalist de razboi si si-a petrecut 40 de ani din viatza calatorind si publicand traveloguri istorico-geografice. Incursiunile sale in horror au fost minimale, cea mai pomenita lucrare a sa fiind aceasta povestire, despre un individ care se cazeaza la un conac bantuit si are o experientza traumatizanta cu o fantoma.

1914: M. P. Shiel — The Place of Pain

Shiel e considerat parintele SFului postapocaliptic. Chiar si aceasta povestire are mai mult SF decat horror. E despre un preot care reuseste sa improvizeze un telescop si sa vada ca Luna e locuita si se intampla chestii nasoale pe ea.


1916: Lord Dunsany — Thirteen at Table

Alaturi de Machen si Blackwood, boierul Dunsany e unul din pilonii horrorului prelovecraftian, dar ceva mai putzin sinistru decat respectivii, mai aproape de realismul magic. Povestea selectata e descrisa drept autobiografica, cu o casa bantuita de fantomele femeilor pe care proprietarul le-a necinstit de-a lungul vietzii.

1918: H. De Vere Stacpoole — The Middle Bedroom

Stacpoole e un irlandez celebru prin trilogia romanelor de dragoste Laguna Albastra. Poate va amintitzi de ele, despre doi copii naufragiatzi pe o insula paradisiaca care cresc impreuna, se dragalesc etc.etc. (au fost ecranizate de 100 de ori, fie ca filme de dragoste, fie ca filme porno, ultima data cu Mila Jovovich). Se pare ca Stacpoole a avut si cateva tentative horror dintre care a fost selectata povestea asta despre un baron irlandez care traieste in hornul unui shemineu si se hraneste cu copii.

***no pic available***
1921: Vincent O'Sullivan — Master of Fallen Years

Bun amic al lui Oscar Wilde, poetul O'Sullivan e mai cunoscut in mediile mainstream decat in horror, dar ii este recunoscuta aplecarea sa spre morbid. Povestioara sa e mai degraba amuzanta, despre un individ posedat de spiritul unui faraon, care ii distruge incet viatza sociala prin atitudinea megalomana.


1922: Walter de la Mare — Seaton's Aunt

de la Mare s-a facut celebru scriind literatura pentru copii si basme, dar si teoretizari despre psihologia copilului. Cu unele ocazii a scris si cateva nuvele considerate azi "thrillere psihologice", dintre care asta e cea mai celebra: Un individ isi viziteaza un amic de liceu care locuieste cu o matusha dubioasa, ce pare ca isi tzine nepotul prizonier.


1923: George Allen England — The Thing From Outside

G.A. England a fost mai mult jurnalist si explorator decat scriitor, avand o cariera bogata in genul pulp cu aventuri supranaturale in tzinuturi exotice. Povestea sa e scrisa dupa retzeta standard a genului respectiv: un grup de exploratori umbla haihui si sunt atacatzi de un extraterestru care face totu din jurul lui sa inghetze la zero Kelvin. Sunt niste dialoguri despre nimicnicia omului in fatza universului care prefigureaza ideile lui Lovecraft, dar e totusi cam subtzire: nu imi explic de ce nuvela asta apare in volum si nu apare Who Goes There? (mama tuturor nuvelelor cu extraterestri insidiosi, dupa care s-a facut filmul The Thing).
***no pic available***
1925: John Metcalfe — The Smoking Leg

Povestea se petrece in India, unde un mad scientist englez face ca piciorul unui cershetor localnic sa fumege daca acesta nu ii canta un cantecel. Era ceva potentzial aici, dar povestea (si mai ales miza ei) e mai aproape de genul bizarro (mix de horror si absurd), la mare moda in zilele noastre. E ciudat si felul in care autorul foloseste cuvantul "nigger", cu candoarea cu care era folosit in vremurile respective.

Povestiri slabe (1-2 stele)


1903: H.G.Wells - The Valley of Spiders

Wells e un clasic al SFului dar a avut mereu si un touch horror in proza sa. Daca ma intrebatzi pe mine tocmai acel touch i-a adus succesul, nicidecum partea "stiintzifica" (cum a fost cazul la Jules Verne). Din pacate povestea asta e cam sarantoaca, antologatorul recunoste ca nu prea avea ce alege din anul acela si ca, suferind de arahnofobie, a decis ca o poveste cu trei calaretzi atacatzi de paianjeni s-ar potrivi. Una din cele mai slabe bucatzi ale volumului.


1905: R. Murray Gilchrist - The Lover's Ordeal

Poveste gotica clasica, despre un gentleman provocat de viitoarea lui mireasa sa petreaca o noapte intr-un conac bantuit de vampiri. Gilchrist e un epigon britanic al lui Poe, multa vreme uitat dar recuperat recent de exegetzii genului.

***no pic available***
1919: Ulric Daubeny — The Sumach
O doamna isi face un hobby din a se sui intr-un copac ce crescuse din tzepusha infipta in inima unui vampir si de cate ori coboara din copac crengile o intzeapa si o fac sa sangereze. Povestea incepe bine, gotic, dar se termina foarte abrupt, de parca autorul s-ar fi plictisit.


1920: Maurice Level — In the Light of the Red Lamp

Francezul Maurice Level e pionier al genului splatterpunk (horrorul violent si grotesc la mare moda in zilele noastre). Prozele sale au fost la inceputul secolului dramatizate in Le Grand Guignol, celebrul teatru parizian specializat in dramaturgie devianta. Proza de aici e o schitza simplista cu final neasteptat: un vaduv intristat de moartea sotziei sale isi alina dorul uitandu-se la fotografiile pe care i le facuse dupa ce murise. In una dintre ele remarca ca aceasta ar fi deschis ochii.

*********************

Va urma, cu un articol dedicat selectiilor din 1926-1950.