Filmele vorbite pe la spate - ianuarie 2010

Filme musai

The Box. Richard Kelly (Donnie Darko, Southland Tales) e noul David Lynch, acum cand Lynch si-a pierdut definitiv mintzile. In The Box, Kelly stabileste un balans optim intre pretziozitatea criptica a lui Lynch, moralismul povestii, elementele SF old-school (e ecranizare dupa Richard Matheson) si o estetica de Twilight Zone care demonstreaza ca regizorul si-a facut toate temele inainte sa se apuce de filmul asta. Pana la urma The Box devine un pretext pentru o dezbatere pe tema determinismului si a liberului arbitru imbracata intr-o poveste dark SF cu elemente de X-Files si, repet, Twilight Zone (de fapt povestea a mai fost ecranizata intr-un episod al pomenitului serial). Aura lui David Lynch palpaie prin soundtrackul bizaro-lugubru (de auzit la cinema), prin personajele secundare care bantuie in fundalul unor scene si tzashnesc in prim plan ca sa provoace cate un incident comico-bizar si prin suspansul pulp foarte apasator, potentzat de mici detalii disturbatoare fara legatura prea mare cu plotul (Cameron Diaz nu are degete la un picior, Frank Langella are in obraz o gaura prin care i se vad dintzii din gura, samd). Intriga banuiesc ca o cam stie lumea - Langella ii da lui Cameron Diaz un buton si ii spune ca daca il va apasa, va capata 1 milion de dolari dar cineva de pe planeta va muri. Consecintzele deciziei sunt de-a dreptul cosmice si ii implica pe Sartre, pe Arthur Clarke, pe martzieni si pe Dumnezeu. E genul de film pe care l-as fi facut eu daca aveam cu ce. Cronica oficiala am pus-o pe nautilus.

A Serious Man e cel mai bun film al fratzilor Coen de la The Man Who Wasn't There incoace. De fapt seamana destul de bine (ca tip de umor si de situatzii) cu filmul respectiv, doar ca e color, cu evrei si extins cu mistica dubioasa din No Country for Old Men. Filmul e o ecranizare a episodului biblic cu Iov (fanii se plang ca ar fi trebuit nominalizat pt Oscaruri la adapted screenplay, nu la original screenplay): un prof de fizica cuantica, macinat de paradoxul lui Schrodinger si de principiul incertitudinii, isi vede viatza daramata bucata cu bucata, fara nici o cauzalitate clar determinata, pana nu mai ramane nimic din ea, desi el nu face absolut nimic care sa merite chestiile alea. Cel mai impresionant aspect din film sunt actorii, parca crescutzi anume pentru filmul asta. Am impresia ca fratzii Coen au deschis o rezervatzie de purificare rasiala si au selectat exclusiv evrei de rasa pura. In viatza mea n-am vazut evrei atat de .... evrei ca in filmul asta. Nici macar figurantzii nu-s alesi la nimereala, oriunde te uitzi vezi numai nasuri, ochelari si carliontzi. Si dialogurile sunt foarte incarcate cu stereotipii evreiesti incat, daca filmul nu ar fi fost facut de evrei (Coen banuiesc ca vine de la Cohen), probabil ar fi fost acuzat de antisemitism (evident, de catre aceiasi indivizi care acuza Avatar de rasism, pe Judd Apatow de misoginism si pe mine de toate la un loc). Mai am o impresie, si anume ca filmul asta e debutul unei noi trilogii a fratzilor Coen, "trilogia evreilor" (care pare-se va continua cu ecranizarea SFului lui Chabon The Yiddish Policemen Union). Ma tem ca The Box si A Serious Man au deja locuri rezervate in topul finalului de an.

Later edit: Asta noapte exty m-a lamurit cu rolul scenei introductive din film, care parea sa n-aiba nici o legatura cu restul filmului. E vorba de scena care se petrece cu 100 de ani inainte, in care un evreu zombie e poftit la cina in casa unei familii in ciuda nevestei care-i remarca statutul supranatural si incearca sa-l mai omoare o data. Se pare ca evreul zombie era o manifestare a paradoxului lui Schrodinger, referit mai tarziu in film, adica era mort si viu in acelasi timp.

The Imaginarium of Dr. Parnassus. Dintre totzi actorii zombificatzi (Peter O'Toole, Clint Eastwood, Paul Newman etc.), Christopher Plummer se tzine cel mai bine. Spre deosebire de O'Toole, Plummer poate filma scene in picioare; spre deosebire de Eastwood, poate vorbi iar spre deosebire de Paul Newman....shit, Newman e mort. Am impresia ca o Sophia Loren mumificata apare in recentul Nine, sa-mi ziceti daca danseaza. In Parnassus asta, Plummer joaca rolul lui Isus, care are o fiica si face un pariu cu Satana (Tom Waits) in ce priveste atragerea de apostoli in lumea imaginarului, care face ca lumea sa se invarta si viatza sa merite traita, etc. Adica jocu pe care il joaca si regizorul Terry Gilliam cu noi de atatzia ani, si eu cu cititorii blogului si ei cu altzii mai departe, fiecare dupa putirintza lui. Cu conditzia sa crezi in asta, evident. Cam asta e mesajul filmului, o abureala dupa unii, o observatzie de esentza a conditziei umane zic eu, dar oricum un pretext pentru un festin vizual marca Terry Gilliam. Festin care totusi pe mine m-a dezamagit in lumina a ce ziceam luna trecuta la Avatar: Gilliam trebuia sa-si faca filmul in 3D (concurentul sau, Tim Burton, a facut deja miscarea). Ar mai fi salvat din obrazul efectelor speciale, destul de modeste (desi la Gilliam intotdeauna cam colate si montypythonesti). Am uitat sa zic ca asta e si ultimul film al raposatului Heath Ledger care e inlocuit in unele scene de Johnny Depp, Jude Law si Colin Farrell, intr-un mod destul de logic. Desi filmul e "receptabil" doar de catre fanii Gilliam, il las la categoria musai, caci Gilliam e un regizor musai, indiferent ce ar face.

Filme contra plictiselii

500 Days of Summer. Asta e un film de dragoste care incearca sa ne convinga ca femeile-s nebune. Cui i se pare ca termenul e prea dur si denota misoginism, sa-l inlocuiasca cu "iratzionale" sau "aleatoare". Personal nu cred ca e asa, cred ca asta e doar o masca menita sa ascunda niste ratziuni care-s bine definite doar ca-s prea de kkt ca sa fie explicitate si ar deveni o pata pe frumosul care este, in rest, femeia*. Filmul incepe cu un disclaimer de genul "This movie is a work of fiction. Any resemblance with real person and events is entirely coincidental. Except for you, Jenny. Bitch!" Deci am impresia ca filmul asta, pe langa ca are mesaj universal, e si un pic autobiografic. Universalitatea filmului e demonstrata de faptul ca in timpul vizionarii am avut vreo 5 deja-vu-uri, 2 din viatza personala si 3 din vietzile amicilor. Tzinand cont de actorii excelentzi, soundtrackul super si calitatzile cinematografice care te lovesc vizual drept in fatza, filmul reuseste sa se incadreze acolo sus, in categoria "invatzaturi de minte despre relatzii dintre barbatzi si femei", alaturi de American Beauty, Closer, Revolutionary Road, parte din filmele lui Woody Allen si Forgetting Sarah Marshall. Are totusi un minus fatza de pomenitele titluri, la capitolul entertainment - nu e nici suficient de funny, nici suficient de cinic si nici suficient de dramatic incat sa amuze/revolte. Asta il face cel mai realist din categoria asta si, implicit, cel mai arid, ceea ce ma face sa nu-l incadrez la filme musai de vazut. In afara acestui lips, totul e la superlativ in filmu asta, chiar si actritza Zooey Deschanel, ideala pentru a juca gagici care trec prin viatza clipocind din gene si emanand prestantza misterioasa semifabricata, a caror concepzie asupra ludicului este sa strige din totzi rarunchii Penis!!! in parcurile pentru copii. Pe scurt, filmul incepe cum eroul principal (un actor de mare viitor pe care l-am vazut recent si in Brick) isi ia papucii, dupa care prin mintea lui se deruleaza o serie de flashbackuri in care incearca sa-si aminteasca bunele si relele din relatzia tocmai falimentata, cautand o explicatzie care pana la urma se dovedeste a fi foarte kkcioasa (si, din pacate, realista). Pentru cei care au inca impresia ca sunt rautacios si ca filmul e de fapt o comedie romantica, sa se uite inca o data la scena despartzirii, cand gagica il cheama pe tip in oras sa-i dea papucii si incepe sa vorbeasca despre clatite. P.S. Regizorul Marc Webb a preluat fraiele filmelor Spiderman, inlocuindu-l pe Sam Raimi (ocupat cu ecranizarea World of Warcraft).

Adventureland e cam pe aceleasi coordonate, doar ca nu la fel de dureros (de fapt ceva mai naiv) si mai aplecat spre partea de comedie. Aici gagica nebuna e tanara virginala din seria Twilight si dumneaei are o relatzie secreta si sufocata de mister cu un instalator insurat si mai batran cu vreo 10 ani, in timp ce un coleg de-al ei mai fraier (junele din Zombieland) incearca sa puna de o relatzie cinstita desi e clar ca n-are nici o shansa in fatza instalatorului, care pretinde ca a cantat cu Lou Reed desi nu e in stare sa zica corect doua titluri de piese d-ale lui Reed. Marele atu al filmului e plasarea in anii 80, cu tot ce tzine de asta: machiaje, haine, gagici cu frizuri, casete audio si o repetitzie obsesiva a muzicii lui Falco si altzii ca el (cu o interventzie Judas Priest de efect la un moment dat). M-am surprins cu impresia ca ma uit la un film de epoca si dupa aia m-am deprimat cumplit cand mi-am dat seama despre ce e epoca e vorba. Filmul e, cred, cea mai cool productzie a echipei Apatow de la Sarah Marshall incoace, fiind regizat de Greg Mottola (autorul unui alt succes apatowian, Superbad**). E si cel mai serios (=realist) film din linia respectiva, atentzia la detalii optzeciste fiind impresionanta. Am uitat sa zic ca toate personajele lucreaza intr-un parc de distractzii in care toata ziua canta piesa Amadeus a lui Falco, context ce ocazioneaza momentele de comedie din ceea ce, in rest, e o drama romantica cu liceeni.

Sherlock Holmes. Despre Sherlock Holmes s-au facut, conform IMDB, peste 220 de filme (primul in 1905), din care mai bine de jumatate filme TV sau seriale. Pana acum, favoritul meu era Without a Clue, cu Ben Kingsley in rolul unui Dr. Watson care incearca sa protejeze reputatzia unui Sherlock Holmes alcoolic (Michael Caine). Din pacate ma tem ca si dupa filmul lui Guy Ritchie tot ala ramane, chiar daca versiunea lui Ritchie are o gramada de merite si asigura un potentzial bogat pentru cel putzin o trilogie.

Sherlock Holmes a fost dintotdeauna o slabiciune de-a mea, desi vara-mea incerca mereu sa ma convinga ca Agatha Christie era mai cool. Am trecut si printr-o perioada Agatha dar, daca stau acu sa ma gandesc, nu-mi amintesc decat faptul ca toate romanele ei pareau niste ghicitori, in timp ce despre Sherlock Holmes imi amintesc o gramada (personaje, setting, cazuri etc.) desi-l citisem pe la finele gimnaziului. Imi amintesc chiar si de nesimtzitu de Maurice Leblanc care a scris o carte despre conflictul dintre Arsene Lupin (simbol pulp frantzuzesc) si Herlock Sholmes (numele fiind pocit probabil din ratziuni legale). Partea cea mai cool legata de ultimul film al lui Guy Ritchie e ca aduna laolalta toate chestiile misto pe care mi le aminteam despre Holmes, in special componenta oculta care facea ca unele din povestirile sale sa aiba o usoara tenta horror. Elementul e cu atat mai important cu cat rezoneaza cu recentele evenimente politice din Romania - dupa cum stitzi, Basescu a castigat alegerile cu ajutorul satanistilor si a unor magicieni americani. Cam asta e si plotul filmului Sherlock Holmes: Basescu (jucat de excelentul Mark Strong din Rocknrolla) e spanzurat la inceputul filmului pentru diverse marshavii dar se intoarce din mortzi hotarat sa puna mana pe putere. Pe langa componenta oculta, in film mai gasim si o componenta steampunk, din pacate insuficient exploatata (dar care deschide potentzial pentru o continuare cu Brad Pitt, pare-se, in rolul lui Moriarty). De notat si cele 2 bunoace (gagicile lui Holmes, respectiv Watson) pe care le-am remarcat recent si in Time Traveler's Wife, respectiv Eden Lake. Din pacate scenariul e cam subtzire (desi se incadreaza in traditzia Sherlock Holmes) iar principalul element de atractzie ramane a-i vedea pe Downey Jr. si Jude Law in niste roluri atat de cultissime. Filmul va deveni musai de vazut doar daca va avea macar un sequel mai de anvergura, care sa-i implice si pe Moriarty sau Mycroft Holmes; altfel, ramane recomandabil strict fanilor lui Holmes (care vor sa vada o versiune mai bataioasa si mai fresh a eroului, inspirata de niste benzi desenate).

Paranormal Activity e un epigon al filmelor horror first-person, adica filmate de personajul principal (Blairwitch Project, Rec, Cloverfield). Singura chestie usor superioara fatza de celelalte filme pomenite este ca nu prea sufera din cauza agitarii excesive a camerei de mana - cele mai misto scene sunt filmate cu o camera fixa, pe care un cuplu si-o instaleaza in propriul dormitor pentru a monitoriza activitatile paranormale nocturne care le strica somnul si armonia de cuplu. Asta ocazioneaza cateva (vreo 5 la numar) momente excelente care intuiesc eu ca sunt ideale de vazut la cinema, eu am facut prostia sa ma uit la film acasa si cred ca am pierdut un pic din impact desi am dat sonorul destul de tare. In afara de asta, filmul e mai slab decat celelalte pomenite din pricina lipsei de plot si de momente ale subiectului, adica nu se intampla mai nimic in filmul asta, decat ca stai si astepti sa se intample ceva, ceea ce functioneaza de cateva ori pe post de sperietoare dar nu prea functioneaza pe post de film. Filmul e creatzia israelianului Oren Peli care a si fost inhatzat de Hollywood pentru o continuare, in plus studiourile i-au si impus sa modifice finalul filmului si bine au facut, asa ca si eu recomand sa vedetzi the theatrical version in locul celor 2 "alternate endings" mai slabutze care sunt disponibile pe DVD (si din cand in cand pe youtube). Ma enerveaza cumplit ideea de alternate ending.

The Bad Lieutenant. Remake al unui film politzist destul de celebru prin anii 90 (cu Harvey Keitel). De data asta rolul principal e preluat de Nicolas Cage iar regia de neamtzul Werner Herzog. Cage e in forma maxima, in rolul care il prinde cel mai bine: de betziv, drogat sau pur si simplu dezlipit de realitate (Leaving Las Vegas, Bringing Out the Dead). Herzog insa ia filmul cam la misto si il transforma din drama (versiunea originala) intr-o comedie trippy cu momente ce aduc aminte de Fear and Loathing in Las Vegas. Asta e o chestie importanta de stiut inainte sa te uitzi la film, pentru ca altfel risca sa te enerveze si sa para un film politzist prost. Carevasazica Nicolas Cage e un militzian corupt, plin de datorii si dependent de droguri care tre sa poarte grija unui tata alcoolic si a unei iubite prostituate. Intreg filmul e un joc de-a ironia sortzii in care Cage se scufunda tot mai adanc in kkt reusind in acelasi timp sa para erou in ochii celor din jur, ba sa se mai si aleaga cu o promovare (sau doua). Un pic cam imprastiat scenariul, plus ca actritza Eva Mendes (The Spirit, Training Day) ma scoate din sarite.

Dread. Ecranizare dupa Clive Barker care incepe prost, continua misto si se termina cam brutal (si la propriu, si la figurat). Partea proasta din film, prima jumatate, e despre niste tineri studentzi boemi care isi pun ei mintea la contributzie sa faca un proiect pt scoala in cadrul careia sa studieze Frica, adica sa intervieveze oameni de pe strada despre momentul cel mai inspaimantator din viatza lor. Partea nasoala aici e ca mi-a amintit de studentzii de scoala umanista de pe la noi, care cu mare pretziozitate folosesc termeni ca "proiect", "studiu", "ancheta" pentru orice demers in care ei nu fac nimic altceva decat ca se uita lung la o chestie si isi dau cu parerea despre ea. Daca au si un fisier Word in care sa isi noteze parerile, e gata, e articol shtiintzific. Cam asta fac si eroii filmului, pana cand unul dintre ei o ia razna si isi propune sa recreeze scenariile care au inspaimantat in trecut pe cei intervievatzi si de aici filmul devine un horror decent, cu multe lumini, umbre si momente bune, care ramane insa viciat de faptul ca unii din actori se cred intr-un film de Bergman si emana ifose prin totzi porii.

Halloween II (v.2009). Credeam ca filmul asta e remake la o continuare si cand colo e continuare la un remake. Rob Zombie deviaza complet plotul de la seria Halloween din anii 70-80, cu care filmul asta are in comun doar primele 10 minute, si alea sub forma de vis al eroinei principale. Estetic vorbind, asta e clar cel mai frumos film al lui Rob Zombie. Arata si suna fantastic, parca e Tarkowsky incercand sa faca filme snuff. Cred ca e si cel mai brutal film al auteurului, ma gandesc in primul rand la striperitza dezbracata data cu capu de perete de vreo 10 ori (de fapt in varianta UNRATED numarul horcaiturilor si zbieretelor e mai mare decat al replicilor). Plotul deviat de pe fagashul original o apuca pe o cale interesanta, usor mistica: Dr. Loomis (Malcolm McDowell din Potrokala Mecanica) devine un scriitor de succes cu ajutorul cartzii sale despre cremenalul Michael Myers in timp ce sora traumatizata a lui Michael incearca sa-si refaca viatza si devine metalista, iar Michael (considerat mort) apare de nicaieri pe niste coclauri si porneste intr-un quest mistic a carui motivatzie e neclara. Asta e marele necaz al filmului, faptul ca motivatziile ce stau la baza intrigii sunt prea vagi, chiar si in comparatzie cu slasherele fara noima ale anilor 80. Zombie incearca sa mascheze lipsurile astea conferind filmului o latura metafizica, cu scene grotesc-suprarealiste ce amintesc de clipurile sale mai vechi (si de scenele onirice ale lui David Lynch) insa si metafizica asta e lasata cam in aer incat pare de umplutura. Pacat caci, repet, asta e cel mai frumos slasher movie pe care l-am vazut pana acum. Si inca o chestie: filmul ocazioneaza lansarea trupei Captain Clegg and the Night Creatures, o trupa de mariachi horror (ceva gen Coffinshakers) care au un concert in film si au scos si un album intre timp. Si, nu uitatzi, Rob Zombie are album nou si proaspat, Hellbilly Deluxe 2, despre martzieni, gagici si varcolaci.

*Sa ne lamurim odata pentru totdeauna, nu sunt misogin caci urasc barbatzii la fel de mult ca femeile, fara discriminare de sex. Doar ca, nefiind gay, conflictele de interes cu femeile ma afecteaza mai mult.
**Pomenirea lui Apatow in cazul acestui film e mai degraba asociativa, maestrul nefiind implicat nici macar in chip de producator. Se pare ca Mottola e primul membru al echipei care se desprinde sa-si creeze o identitate si o cariera artistica proprie.

Despre sex si sexe

Umbla vorba ca sefeistii stau cam prost cu viatza sexuala si ca de fapt de aia le place sefeul, ca sa nu trebuiasca sa se gandeasca la aspecte pragmatice ale vietzii precum sexul. Probabil ca aspectul era valabil undeva in perioada interbelica, cand oricum toata lumea statea prost cu viatza sexuala (ori macar cu educatzia sexuala). Articolul de fatza e menit sa-i indrume pe amatorii de Henry Miller, Bukowski sau Murakami spre cateva carzi SFFH care demonstreaza clar ca si pe sefeisti ii intereseaza ce si cum cu organele astea sensibile.

In primul rand, istoria sexului supranatural incepe de la parintele SFului, Lucian (de Samosata), care acu 2000 de ani scria o poveste in care o societate de poponari colonizasera Luna si duceau un razboi impotriva Soarelui. Copiii lor se nasteau dintr-o floare care crestea daca itzi plantai testiculul stang in solul lunar. In secolul 19 Oscar Wilde si Sheridan LeFanu au scris primele lucrari gay horror iar epoca pulp (interbelica) a fost marcata de lucrarile lui Olaf Stapledon despre un extraterestru gay. Philip Jose Farmer a fost printre primii autori de SF care au inclus scene sexuale explicite iar la finele anilor 50 revista Playboy a inceput sa cumpere proza SFFH pe teme sexuale (umbla vorba ca e revista care plateste cel mai bine scriitorii SF). Anii 70 au stat sub semnul feminismului si emanciparii gay. In SF aspectele astea s-au manifestat prin aparitzia catorva autori teoretic marginalizatzi dar care pana la urma au lasat o amprenta incontestabila asupra genurilor de nisha: Joanna Russ, Thomas Disch, Samuel Delany, James Tiptree Jr. Ursula LeGuin a cochetat si ea cu genul dar la ea oricum personajele erau extraterestri transsexuali si n-a fost incadrata la propaganda gay decat tarziu si retroactiv. Venind mai incoace, ii avem pe Geoff Ryman, Nicola Griffith (tradusi si la noi prin Tritonic si Millennium Press) si Greg Egan. Treaba s-a legitimat oficial odata cu aparitzia celor 3 premii importante care rasplatesc literatura fantastica ce trateaza sexualitatea si relatziile intre sexe:

• premiul James Tiptree Jr. infiintzat in 1991 in cinstea celei mai de seama feministe din istoria SFului care a publicat sub pseudonim masculin ca sa aiba credibilitate in competitziile pentru premiile genului; premiul a fost infiintzat de liderele SF-ului feminist modern, Pat Murphy si Karen Joy Fowler;
  
• premiile Lambda, infiintzate in 1988 pentru a rasplati cele mai de seama lucrari literare pe teme gay, indiferent de gen (includ si o sectziune SFFH); printre alintatzii premiilor Lambda se numara Ursula LeGuin, Clive Barker si Nicola Griffith;
• premiile Gaylactic Spectrum, infiintzate in 1998 tot pentru teme gay, dar de data asta strict specializate pe SFFH. Nicola Griffith si Samuel Delany sunt campionii acestor premii.
  

Trebuie musai sa recomand si niste volume care mi-au atras atentzia pe felia asta:

Radical Utopias e un omnibus ce contzine 3 dintre cele mai importante romane ale genului sex-SF, toate premiate retroactiv cu Premiile Tiptree, considerate piatra de temelie a emanciparii sexuale in SF si adunate intr-un volum aniversar de catre SF Book Club:

• Triton a lui Samuel Delany, care saracu pe langa ca e autor de SF, mai e si negru si gay deci cel mai marginalizat scriitor din istoria literaturii. Romanul, scris in replica la Deposedazii Ursulei LeGuin, e despre un prostituat barbat de pe Marte care se refugiaza pe satelitul Triton intr-o colonie gay rasculata fatza de Pamant;
• The Female Man a lui Joanna Russ, cea mai apriga feminista de pe scena SF a anilor 70 si autoarea singurelor spin-offuri Star Trek in care se sustzine ca Kirk si Spock erau gay. Romanul e un fel de Sex and the City politico-filozofic, cu 4 gagici venite din 4 universuri paralele care schimba intre ele impresii despre rolul femeii in societate. Universurile din care vin gagicile sunt lumea noastra, o lume in care barbatzii au fost starpitzi si femeile traiesc in armonie utopica, o lume distopica macinata de razboiul mondial dintre femei si barbatzi si o lume macinata de criza economica pricinuita de iresponsabilitatea barbatzilor;
• Walk to the End of the World de Suzy McKee Charnas (una din pionieritzele horrorului erotic cu vampiri, contemporana cu Anne Rice). Asta e un roman despre o societate postapocaliptica de poponari pentru care femeile au devenit simple deviceuri pt asigurarea reproducerii speciei (pare a fi o influentza majora pt Povestea Cameristei a lui Atwood). Interesant ca e una din putzinele lucrari de gen care plaseaza poponarii si femeile pe pozitii conflictuale (ei fiind oarecum aliatzi in societatea moderna).
  

Toate cele 3 romane prezinta societatzi utopice in care homosexualitatea sau schimbarea de sex sunt virtutzi absolute iar heterosexualii sunt fie marginalizatzi, fie consideratzi fascisti.

De vreo 6 ani incoace, creatoarele premiilor Tiptree, Pat Murphy si K.J.Fowler au initziat o laudabila colectzie de antologii cu proza scurta nominalizata la premiile respective. Au aparut deocamdata 4 volume (in fine, vol.4 e pe vine), sub titlul de colectzie The James Tiptree Award Anthology. Din pacate sunt paperback (dar si ieftine), iar autorii din cuprins se recomanda singuri: Ursula LeGuin, Geoff Ryman, Ted Chiang, Hans Christian Andersen (WTF!*), Kelly Link si evident James Tiptree insushi/insashi.

In urma cu 10 ani, Nicola Griffith, in calitate de antologator, initia prima serie de antologii gay, Bending the Landscape, care a ajuns la 3 volume alocate pe genuri (Fantasy, Science Fiction, Horror). La vremea lor, fiecare din volume a intrat in atentzia premiilor importante, avand o selectzie foarte interesanta. Pe urmele succesului lui Griffith s-a initziat si prima colectzie de proza strict gay horror, intitulata Queer Fear (2 volume) editate de un anume Michael Rowe. Si daca tot s-au dat premiile Bram Stoker 2009, ghici cine a luat premiul pentru antologie: Unspeakable horror from the shadows of the closet, care, asa cum sugereaza titlul si coperta trateaza ororile ce se pot ascunde in proverbialul dulap al homosexualitatzii. Colectziile astea gay horror contzin autori mai putzin cunoscutzi. Eu unul stiu doar de 2 clasici ai genului - Clive Barker si Douglas Clegg, restul numelor provenind de pe la marginile lumii literare.

In rest, majoritatea antologiilor erotic-supranaturale se invart

• ori in zona romantzelor (antologiile lui Cecilia Tan: Fantastic Erotica, Erotica Vampirica, Lesbian Vampire Erotica samd - senzualitatzi apropiate de Playboy si de ceea ce ofera editura Trei la noi);
• ori in zona vampirismului (antologiile Love in Vein editate de Poppy Brite, cam limitate ca arie tematica),
• ori in zona sexului cu extraterestri (antologiile Alien Sex ale lui Datlow).

Cred ca singura serie de antologii erotice supranaturale care a rezistat in timp (din anii 80 pana in zilele noastre, totalizand 13 volume) e seria Hot Blood, editata de un anume Jeff Gelb (autor al povestirii de notorietate Night of the Giving Head) dar marele necaz cu astea e ca au aparut doar in editzii de buzunar (mai nou in editzii kindle). Pentru cine nu conteaza valorile de productzie ale unei cartzi, Hot Blood e una din cele mai respectabile serii de antologii tematice (cred ca si cea mai longeviva).

P.S. Ma folosesc de ocazie sa mai recomand o data marea antologie Little Deaths scoasa de Ellen Datlow care, in editzia completa (britanica), a adunat niste nume foarte tari: Lucius Shepard, Joyce Carol Oates, Clive Barker, Nicola Griffith, Barry Malzberg, Pat Cadigan s.a.m.d. Am recenzat-o aici acu cateva luni.

Later edit: Dupa ce-am postat am dat peste o recenzie la Do Androids Sleep with Electric Sheep?, un volum interesant de cercetare academica despre intersectia dintre SF si porneciuri. Volumul a fost publicat de un grup de la Viena specializat in cercetarea pornografiei ca fenomen cultural.

*cica Craiasa Zapezilor ar fi prima opera fantasy feminista

Dante, Garris, Schmidt, Holland,Gordon, Medak, Tsuruta

Masters of Horror
sezon 2, ep. 7-13

Cum ar veni, asta e a doua jumatate din al doilea sezon al serialului MoH (de prima jumatate am discutat aici, iar de primul sezon nu mai stiu, datzi un search prin blog). Cam toate episoadele sunt ecranizari dupa autori relevantzi, din pacate nu la fel de relevantzi sunt regizorii selectatzi, acest sezon 2 suferind de o selectie indoielnica a unor nume care nu prea merita eticheta Masters of Horror. Episoadele sunt cam asa:

The Screwfly Solution. Asta e ecranizarea uneia din povestile autoarei James Tiptree Jr., pionieritza SFului sexist. As zice feminist, dar pe alocuri in povestile ei sexele se amesteca in asa hal incat nu mai e clara diferentza. Oricum, Tiptree a fost in anii 70 lidera emanciparii feminine in SF, fantasy si horror, desi treaba asta s-a aflat tarziu, dupa ce s-a deconspirat din spatele pseudonimului masculin. Povestea ei ecranizata in cadrul MoH (premiata Nebula, finalista Hugo si Locus) se incadreaza perfect in temele sexiste ale autoarei: un virus de origine necunoscuta ii afecteaza doar pe barbatzi si le transforma instinctele sexuale in instincte de agresiune la adresa femeilor. Incet incet, femeile sunt decimate de pe fatza Pamantului, iar eroina principala reuseste sa supravietuiasca mascandu-se in barbat si traind prin paduri. Mi-a placut si faptul ca Jason Priestley (Brandon din Beverly Hills) joaca rolul unuia din barbatzii aia dezaxatzi de virus. Episodul a fost regizat de Joe Dante, care si in primul sezon a avut un episod excelent, axat pe comentariu social (Homecoming). Totusi, episodul e cam sarac in elemente horror si oarecum nelalocul sau in cadrul acestui serial.

Valerie on the Stairs. Ecranizare dupa Clive Barker, maestrul horrorului erotic, gay si sado-maso. In povestea asta se face ca cenaclul Atelier Kult se muta intr-o vila lasata mostenire de un scriitor mort, un fel de Casa Scriitorilor in care tinerii aspirantzi pot sa stea pana isi vad publicat primul roman. Unii insa, care n-au casa lor, ajung sa stea pe blat (publicand in secret, sub pseudonim), altzii pur si simplu putrezesc acolo pana la adanci batranetzi, incapabili sa produca un text rezonabil. Un tanar aspirant se baga in afacerea asta si noaptea o vede pe scari pe Valerie, o tanara goala, hormonala, vibranta si stravezie speriata de spectrul unui monstru viril si erect care o tzine prizoniera pe lumea cealalta. Tanarul scriitor umbla sa afle cine e Valerie si cum o poate ajuta si afla ca e un personaj al cartzilor scrise si nepublicate de membri atelierului. Cica asta e soarta scriitorilor ratatzi: ca visele lor sa produca monstri si gagici bunoace. Ar fi cool daca s-ar intampla asta si pe Atelier Kult. Am uitat sa zic, episodul e regizat de Mick Garris, creatorul serialului si tipul care a regizat cele mai multe ecranizari Stephen King. Guest star: actorul Christopher Lloyd (Familia Addams, Back to the Future).

Right to Die. Fiecare sezon MoH si-a propus sa promoveze un debutant. In primul sezon a fost Lucky McKee (episodul cu lesbienele si gandacii). In sezonul asta e Rob Schmidt (Wrong Turn, Alphabet Killer) cu o poveste horror destul de traditionalista (comparativ cu restul serialului). Un dentist sufera un accident de masina care ii baga nevasta in spital definitiv si irevocabil, in coma, mutilata si cu arsuri beyond reasonable (un nou exces al echipei de efecte speciale). Dentistu are si o amanta creatza, desi nu stiu la ce-i trebuia, ca nevasta lui fusese o superbunoaca horny. Din pacate tot horny a ramas si dupa accident, in sensu ca trupu ei ars si mutilat il bantuie pe dentistu nostru si il obliga la partide de sex de o gretzoshenie erotica comparabila cu cele din episodul Jennifer. Deci e o poveste d-aia cu sex cu fantome in care singura surpriza e aparitzia actorului Corbin Bernsen, eroul seriei horror The Dentist. Cum si filmul asta e cu un dentist, banuiesc ca l-au bagat pe Bernsen ca pe un winkwink adresat exegetzilor ca mine.

We All Scream for Icecream. Ecranizare dupa o poveste de John Farris (un autor cvasianonim dar admirat de colegii de breasla), in regia lui Tom Holland (creatorul primului film Chucky si regizor a catorva ecranizari Stephen King de mana a 2-a). E unul din cele mai slabe episoade ale serialului, mi-a tresarit inima doar cand l-am recunoscut in rolul principal pe eroul serialului Oz. Povestea e cu un clown zombie care imparte la copii inghetzate-voodoo, in sensu ca atunci cand copilu mushca din inghetzata, tatal lui se topeste ca o inghetzata (cu un efect vizual destul de ridicol dar, na, face si asta parte din farmecul serialului). Episodul isi are locul lui in serial (bifand toate temele majore din horror, trebuia sa se ajunga si la clownul malefic) dar e destul de searbad.

The Black Cat. Ecranizare dupa Edgar Poe, cu si despre Edgar Poe, in regia lui Stuart Gordon, probabil cel mai bun ecranizator de Lovecraft (Reanimator si episodul lovecraftian din primul sezon MoH). Episodul e filmat in sepia si contzine un detaliu extrem de funny pt cine cunoaste: faptul ca rolul lui Poe e jucat de actorul cult Jeffrey Combs (Reanimator) care ce-i drept nu prea se descurca dar oricum ideea ramane funny (cel putzin pana la filmul in care Poe va fi jucat de Sylvester Stallone, iese in 2011 parca). Episodul mi s-a parut cam slabutz, nu stiu daca din cauza actorului, a lui Poe sau a regizorului. Cred ca toate-s de vina cate un pic, cu exceptzia scenariului: povestea originala era cam banala si scenaristii s-au chinuit sa o faca mai interesanta prin faptul ca il plaseaza in rolul principal al propriei povesti pe Poe insushi (aici alcoolic, ratat si considerat un exponent al subculturii, dupa cum se intampla si cu marii scriitori horror din zilele noastre pe care-i asteptam sa moara ca sa-i apreciem). Povestea e despre Poe care innebuneste din pricina alcoolismului, a unei gagici bolnavicioase si a unei pisici demonice. Daca povestea era lasata pe coordonatele astea era misto dar pana la urma se dovedeste ca totul e un delirium tremens al autorului, care il si inspira sa scrie povestea cu pricina.

The Washingtonians. Ecranizare dupa Bentley Little (un tanar autor intens promovat de Stephen King) si in regia ungurului Peter Medak (regizor TV: Carnivale, Twilight Zone, Species 2), e unul din varfurile sezonului. O familie afla crudul adevar ca istoria SUA a fost scrisa de niste mincinoshi si ca Washington a fost seful unei secte canibalice care dainuie si in zilele noastre. Partea si mai funny e ca Washingtonienii astia chiar au existat si au fost predecesorii Alcoolicilor Anonimi. Daca in Romania s-ar scrie asa ceva despre Cuza sau Stefan cel Mare, autorul probabil ar fi executat public, daramite sa il ecranizeze.

Dream Cruise. Dupa buna traditzie, fiecare sezon MoH trebuie sa contzina un episod japonez. Asta e ecranizare dupa Koji Suzuki (creatorul isteriei The Ring si a horrorului cu fanome japoneze) si, evident, e tot cu fantome japoneze. Regia ii apartzine lui Norio Tsuruta, un regizor J-horror competent (Yogen si un prequel The Ring). Episodul are o gramada de probleme care mi-au sugerat ca a fost cam fusharit si bagat pe ultima suta de metri in serial: efectele speciale sunt cele mai slabe din toata istoria serialului iar actorii sub orice critica, in special cei japonezi care vorbesc engleza stricata a lui Takashi Miike, minus efectul funny. Diferentzele fatza de episodul lui Miike sunt de la cer la pamant. Episodul a fost scos pe DVD cu 30 de minute de material in plus, deci probabil senzatzia de fushareala se trage si de la editarea brutala. Povestea e despre un cuplu + amantul doamnei care ies pe mare la o croaziera si sunt bantuitzi de fosta nevasta a actualului sotz, inecata in apele cu pricina ca sa mearga mai usor divortzu.

In final, la trasul liniei, sezonul 2 din MoH a fost ceva mai slab ca primul dar a pastrat un nivel general inalt. Tematic, s-au bifat motivele ramase neabordate dupa primul sezon (canibalism, fantome japoneze, pisici satanice vs. E A Poe, clovni demonici, divortzuri horror, satanism, vampiri, ura dintre femei si barbatzi). Serialul si-a pastrat diversitatea, oferind si sitcomuri horror, si drame, si pastishe, si comentariu social. Varfurile sezonului au fost mai putzine (episoadele lui Medak, Anderson, Argento). Majoritatea au fost la un nivel mediu, entertaining (Dante, Landis, Carpenter, Gordon, Schmidt, Dickerson si Garris). Episoadele slabe au fost ale lui Tsuruta, Holland si Hooper.

De aici incolo serialul a cotit-o pe doua cai: serialul Masters of Science Fiction (care a avut o viatza scurta) si serialul Fear Itself (care trebuia sa fie sezonul 3 din MoH) dar mutarea la o noua retzea TV a obligat producatorii sa schimbe titlul, lungimea episoadelor si sa accepte cenzura asupra contzinutului sexualo-horror. Pana la urma ambele proiecte au luat pauza pe durata nedeterminata (MoSF dupa 6 episoade, Fear itself dupa 13).

Sa nu iei numele lui Darwin in desert

Bible Stories for Adults
de James Morrow

Pedigree:
- nominalizare World Fantasy, Locus (pt. culegere de autor)
- Premiul Nebula (pt. povestirea Bible Stories for Adults no. 17)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Daughter Earth)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Abe Lincoln in McDonald's)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Bible Stories for Adults no. 20)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Bible Stories for Adults no. 31)

Motto: There are two kind of people in this world: those who think the Bible is a collection and those who think it is an anthology.

Pe la inceputul carierei, James Morrow a fost etichetat drept "Rushdie al crestinismului", datorita orientarii operei sale spre specula fantastica ireverenta pe teme biblice. Toate auspiciile pareau sa-l promoveze pe Morrow in mediile selecte si academice ale mainstream-ului, pana intr-o zi cand s-a napustit asupra sa marea nenorocire de a castiga premiile Nebula si World Fantasy, ceea ce l-a condamnat pe viatza la a fi considerat un autor de nisha, in ciuda faptului ca s-a straduit sa-si publice opera in colectii si edituri care nu prea erau asociate cu fantasy-ul. Apoi titlul de "Rushdie al crestinismului" a fost palmat de Dan Brown, care a reusit sa pacaleasca plebea ca ar fi scris un roman realist "bazat pe fapte adevarate".

Cea mai cunoscuta lucrare a lui Morrow e trilogia Godhead (cu romanele Towing Jehovah, Blameless in Abbaddon si Eternal Footman), despre cadavrul lui Dumnezeu descoperit plutind pe Oceanul Atlantic si vandut de Vatican unei corporatzii pentru a fi transformat intr-un parc de distractzii. Foarte interesant pare si unul din romanele sale mai recente, The Last Witchfinder, a carui poveste e narata de o alta carte (a lui Newton) in baza ideii ca majoritatea cartzilor sunt scrise de alte cartzi, cu un pic de asistentza umana.

Bible Stories for Adults e, am impresia, prima si cea mai tare colectie de proza scurta a lui Morrow. Scurta trecere in revista a povestirilor mele preferate, care alcatuiesc cam 3 sferturi din volum, deci avem o colectzie solida:

• Spelling God's name with the wrong blocks e cea mai haioasa. Cica o comunitate de robotzi creatzi la Harvard au fost izolatzi pe o planeta pentru o socio-simulare. Robotzii dezvolta un sistem religios bazat pe evolutzionism, in care Darwin e profetul suprem iar Originea Speciilor e Vechiul Testament. Doi fizicieni de la Harvard sunt trimisi sa le corecteze sistemul, sub chipul a doi misionari care incearca sa-i convinga pe robotzi ca sunt rezultatul unui act creatzionist. Ca sa-si sustzina discursul, misionarii duc cu ei blueprintul dupa care au fost construitzi robotzii si le arata acestora ca nu au cum sa fie o veriga a evolutziei din pricina ca le lipsesc organele reproducatoare. Robotzii insa se enerveaza foarte tare si invoca Marea Mantuire Genitala, prin care orice specie demna de a se reproduce dezvolta pana la urma organe sexuale;
  
• Bible stories for adults no.17 (castigatoare Nebula) e un fel de jurnal de bord al lui Noe care sta pe arca si isi catalogheaza animalele pe familii, specii si increngaturi, folosind denumirile latine post-darwiniste (We sent two corvus corax to look for land, but now i decided to send one of the species called Columbidae.) Intr-o buna zi o vede plutind pe ape pe Sheila, o curva agatzata de cadavrul flotant al fiului sau. Noe o salveaza si o cazeaza cu porcii, iar in familia lui se isca o dezbatere pentru a se decide daca aparitzia curvei e o ispita demonica sau o proba de mila si iubire;
• Bible stories for adults no. 20, e fabula Babilonului inversata: Dumnezeu remarca faptul ca, de pe urma amestecarii limbilor, oamenii au facut o virtute din diversitatea culturala si lingvistica si ceea ce trebuia sa fie o pedeapsa a devenit in schimb un motiv in plus de a sfida cuvantul divin. Asa ca Dumnezeu inverseaza blestemul si ii face pe oameni sa vorbeasca totzi aceeasi limba si sa comunice perfect intre ei, fara a mai fi capabili sa-si mascheze intentziile prin nuantze de limbaj si metafore. Evident, totul o ia razna. Povestea a inspirat o alta lucrare a lui Morrow, City of Truth (castigatoare Nebula), despre un oras in care nimeni nu poate sa minta. Recent s-a facut si un film de genu asta, cu Ricky Gervais (The Office);
• The Assemblage of Kristin, o poveste foarte lirica si depresiva despre niste indivizi care au organe transplantate de la o gagica pe nume Kristin, victima a unui accident. O data pe an, pacientzii care au primit organele pentru transplant se aduna la casa de vacantza a fetei astfel incat organele sa fie din nou impreuna, intr-un mediu familiar si sa se delecteze cu hobbyurile Kristinei, chiar daca proprietarii actuali ai organelor nu au nici o aplecare spre hobbyurile respective, chestiune din care se isca si un conflict interesant;
• Arms and a woman e despre Elena din Troia care, dupa ani multzi de razboi troian, ajunge la concluzia ca relatzia cu Paris lancezeste si se hotaraste sa puna capat razboiului intorcandu-se la Menelaos. Mare ii este surpriza cand afla ca nici Paris, nici Menelaos nu-s dispusi sa puna capat razboiului si ca nici macar nu le pasa prea mult de Elena, pentru ei razboiul e o placere. Asa ca Elena se enerveaza si fuge pe insula Lesbos, unde ramane gravida cu sperma inghetzata cumparata de la traci;
  
• Diary of a Mad Deity, e jurnalul unui schizofrenic care dezvolta personalitatzi multiple; atat de multiple incat de la o vreme psihicul lui este populat de cateva mii de personalitatzi care nici nu se prea suporta intre ele, au idei politice opuse (ba de stanga, ba de dreapta) si la un moment dat pornesc chiar un razboi din care cel mai mult are de suferit chiar schizofrenicul nostru, care pe deasupra incepe sa dezvolte si un complex divin;
  
• The Confessions of Ebenezer Scrooge e o parodie la fabula A Christmas Carol a lui Dickens; basmul original era despre un boier zgarcioman si sociopat care in ajun de Craciun e vizitat de 3 spirite, the Ghosts of Christmas Past, Christmas Present si Christmas Yet to Come, care il conving pe boier sa-si rascumpere pacatele facand niste donatzii de Craciun si invatzand sa iubeasca oamenii. In versiunea lui Morrow, spiritele se numesc The Ghosts of Christmas Past, Christmas Present, Christmas Future, Christmas Present Perfect, Christmas Subjunctive, Christmas Imperative si Christmas Conditional, si fiecare dintre ele vorbeste strict la timpul si modul gramatical indicat de numele acestora, chestie din care ies niste jocuri de cuvinte haioase.

Nici celelalte povesti nu-s de lepadat, dar sunt fabule mai simplutze, eventual cu poanta (una cu o femeie care naste o planeta, una cu Iov cerand socoteala lui Dumnezeu, una cu Abe Lincoln care mananca un sandwich la McDonalds, una cu fantoma unui psihopat inmormantat din greseala la Mormantul Soldatului Necunoscut si una cu un robot care studiaza cele 10 porunci).

Morrow schimba lejer stilurile, trecand usor intre basm, SF sau horror dar coloana sa vertebrala este umorul fin, un soi de satira nu prea vulgara dar foarte acida ce mi-a adus aminte de Vonnegut.

- plusuri: povesti misto si pline de talc, sunt socat ca Morrow nu a reusit sa iste scandaluri mass-media (macar cat sa aud de el la televizor)
- minusuri: cateva poante slabe
- recomandare: fanilor Vonnegut si amatorilor de speculatii biblice

Topuri de decade: 2000-2009, 1990-1999

Motto:
Si cei mari, dar si cei mici,
Sunt aici niste pitici
E adevar, dar si minciuna
Si multe lucruri luate-n gluma
Unii se bat, altii se-mpaca
Dar nu te baga, c-o sa le treaca,
Veniti si voi, veniti si voi
Si veti vedea exact ca noi
Deschide ochii, revino-ti acum
Si te rog asculta ceea ce spun.
(DJ Boros)

A venit momentu sa tragem linia si la sfarsit de decada 2000-2009.

A fost decada satanismului, care s-a infiltrat si in patura politica si l-a ajutat pe Basescu sa castige alegerile de doua ori. Mai multe detalii de la generalul Emil Strainu, doctor in amenintari paranormale.

A fost decada in care s-a lansat cel mai tare artist al mileniului, bulgarul Vasil Troianov Boianov, pe numele de scena Azis, lansat in Germania acu 10 ani cu trilogia de albume de manele Pain, Tears si Men also Cry. Va supun atentziei cateva din capodoperele artistului, dar inainte sa datzi clickul fatal va rog sa iesitzi pe balcon, sa luatzi o gura de aer, sa facetzi niste genoflexiuni, pentru ca lumea n-o sa mai fie aceeasi dupa ce vedeti clipurile astea. Cel putzin eu, cand l-am vazut prima data, m-am simtzit ca un ciorap intors de pe o parte pe alta, n-am mai stiu care e susul, care e josul, ce e binele si ce e raul:

• clipul cu asistente medicale si masaj la prostata;
• clipul in care Azis e posedat de Odin si e strabatut de fulgere;
• clipul in care Azis e dezamagit in dragoste si isi ia o palma de la sotzul cocalar si infidel;
• balada cu influentze celtice;
• clipul cu rochia de seara si fatza lui Azis proiectata pe burtzile unor cocalari;
• clipul in care Azis are plete si danseaza in scaunul cu rotile.
  

A fost decada in care romanii au produs primul videclip hip hop cu estetica black metal: Rechinu-Dăcât 4 scânduri și un cui si prima piesa de muzica populara cu influentze Bathory: Nemuritorii-Suntem aici.

A fost decada in care Stilul Oprisan a formulat raspicatul manifest de credintza hip hop Mesaj impotriva rockerilor

A fost decada in care s-a intrat intr-o noua epoca din istoria rockului, prin lansarea genului crabcore, un fel de metalcore crestin cu vocalize Cher, elemente de pop kkcios si elemente dansante care aduc aminte de crabi si ritualurile de depunere a oualor: Attack Attack (trupa de pionierat a genului - atentzie la secunda 59 si cracanarile de la secunda 1:10 incolo).

Dupa cum e frumos, la final de decada trebe alese 10 albume de dus pe alta planeta, selectzie care e partzial tragere la sortzi, partzial drama de tipul Sophie's Choice, cand Meryl Streep trebuia sa aleaga care copil sa moara si care sa ramana cu ea. Asadar cele 10 albume pe care le-am ales dupa macinari care au durat mai bine de o luna sunt (ordine aleatoare):

Nick Cave - Abbatoir Blues/Lyre of Orpheus (2004)
Type O Negative - Life is Killing Me (2003)
Spiritual Beggars - Ad Astra (2000)
Tool - Lateralus (2001)
Current 93 - Aleph at Hallucinatory Mountain (2009)
Tiamat - Prey (2003)
Clutch - Blast Tyrant (2004)
Volbeat - Rock the Rebel/Metal the Devil (2007)
Black Label Society - Hangover Music (2004)
Ayreon - The Dream Sequencer (2000)

Usa topului s-a inchis in nasul urmatoarelor 10 albume care au ramas in purgatoriu (ordine aleatoare):

Nevermore - Dead Heart in a Dead World (2000)
Mortiis - The Smell of Rain (2001)
Iced Earth - Horror Show (2001)
The Knife - Silent Shout (2006)
Mayhem - Grand Declaration of War (2000)
Killing Joke - Killing Joke (2003)
Moonspell - Antidote (2003)
Mugison - Mugiboogie (2008)
Leonard Cohen - Ten New Songs (2001)
The Dwarves - Dwarves Must Die (2004)

Si mai anexez un top de produse discografice auxiliare (coveruri, compilatzii, concerte) ale decadei (ordine aleatoare):

Perfect Circle - Emotive (2004)
The Lotus Eaters - Tribute to Dead Can Dance (2004)
Nick Cave - B-Sides and Rarities Boxset (2005)
Johnny Cash - Unearthed Boxset (2003)
Current 93 - Halo Live (2004)
The Johnny Rebel Collection (2003)
Rammstein - Volkerball DVD (2006)
Six Feet Under - Graveyard Classics (2000)
Porcupine Tree - Arriving Somewhere DVD (2005)
Agua de Annique - Pure Air (2009)

Filme decadei (ordine aleatoare):

Grindhouse (2007)
Sin City (2005)
Kill Bill (2003/2004)
Lord of the Rings (2001/2002/2003)
Sukiyaki Western Django (2008)
Ghostworld (2001)
The Man who wasn't There (2001)
Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004)
Avatar (2009)
Big Fish (2003)

Top 5 scriitori descoperitzi in decada 2000-2009 (ordine aleatoare):

Joe Lansdale
Gene Wolfe
Dan Simmons
Neil Gaiman
Jonathan Lethem

Topul scriitorilor redescoperitzi dupa ce in anii 90 i-am citit si am fost prea prost ca sa-mi placa (ordine aleatoare):

Jose Saramago
Terry Pratchett
Lucius Shepard
Michael Bishop
Tim Powers

Top 5 scriitori pe care n-am apucat sa-i descopar, desi toata lumea vorbeste de ei (am amanat la infinit sa le deschid cartile din diverse motive - la o parte dintre ei pt ca apucasem sa iau editzia in romana si pe urma m-am gandit sa astept totusi sa-i citesc in engleza):

China Mieville
Kelly Link
Jeff Vandermeer
Laird Barron
Tom Piccirilli

Si pentru ca in anul 2000 n-aveam net, ma folosesc de ocazie sa adaug si preferintzele mele din anii 90 (cand nu prea erau nici net, nici mp3uri, nici forumuri, nici wikipedii, si nici eu nu eram asa destept dar oricum, nu mi-e rusine nici azi cu albumele astea):

Type O Negative-Bloody Kisses (1993)
Paradise Lost-One Second (1997)
Ulver - Themes from William Blake (1998)
Nick Cave and the Bad Seeds - Let Love In (1994)
My Dying Bride-The Angel and the Dark River (1995)
Faith No More-Album of the Year (1997)
Anathema-Judgement (1999)
Dream Theater-Awake (1994)
Monster Magnet - Powertrip (1998)
Live - Throwing Copper (1994)

Si inca 10 albume care raman sa se scufunde pe Titanic din pricina celor de mai sus:

Tiamat-A Deeper Kind of Slumber (1997)
Leonard Cohen - The Future (1992)
Ayreon - The Final Experiment (1995)
Spiritual Beggars-Mantra III (1998)
Sepultura - Roots (1996)
Amorphis - Elegy (1996)
Dead Can Dance-Into the Labyrinth (1993)
Marilyn Manson - Antichrist Superstar (1996)
Nevermore - Politics of Ecstasy (1996)
Skyclad-Irrational Anthems (1996)

10 Filme favorite din anii 90

Fight Club (1999)
American Beauty (1999)
Big Lebowski (1998)
Shawshank Redemption (1994)
Saving Private Ryan (1998)
L.A. Confidential (1997)
Ed Wood (1994)
Boogie Nights (1997)
Sling blade (1996)
Wild at Heart (1990)

Si ca sa termin cu listele pe decada asta, satisfac si leapsa lui krossfire (enervanta, ce-i drept), care ma sileste sa recomand un abecedar de trupe pe care l-as recomanda unui copil care intra in clasa intaia si vrea sa invetze literele alfabetului:

0-9: 3 (Alien Angel)
A: Anathema (Pulled under at 2000 meters a second)
B: Black Label Society (Suicide Messiah)
C: Current 93 (Niemandswasser)
D: Dead Can Dance (I am stretched on your grave)
E: Einsturzende Neubauten (Sabrina)
F: Faith No More (Evidence)
G: Grip Inc. (Rusty Nail)
H: Head Control System (Kiss from a Rose)
I: In the Woods (I am your flesh)
J: Judas Priest (Burn in Hell)
K: Katatonia (My Twin)
L: Live (Lightning Crashes)
M: Moonspell (Everything Invaded)
N: Nick Cave (Loverman)
O: Opeth (Grand Conjuration)
P: Paradise Lost (Faith Divides Us, Death Unites Us)
Q: Queens of the Stone Age (Make it wit chu)
R: Rammstein (Pussy, linku e ok, clipu se gaseste doar pe siteuri porno)
S: Spiritual Beggars (Angel of Betrayal, dedicatie pt gagici)
Ș: Șamael (Infra Galaxia, pt fanii space opera)
T: Type O Negative (Black No. 1)
Ț: Țatthoggua (sorry, dar singura alternativa era Țapinarii)
U: Ulver (It is not Sound, dedicatie pt Ratzinger)
V: Volbeat (Gardeners Tale)
W: Wolfmother (Woman, dedicatie pt gagici)
X: XC-NN (Biroland, genial titlu!!!!!!!!!!!)
Y: YOB (Clear Seeing)
Z: Rob Zombie (Dragula)

Postu asta sa se considere leapsa pt. tot blogrollul (obligatoriu cu topurile de decada, optional cu abecedarul).

Later edit: am uitat sa pun topul concertelor (aici ordinea e cat de cat relevanta):

Trooper @ Cluj 2005
Faith No More @ Budapesta 2009
Current 93 @ Tilburg 2008
Nick Cave @ Budapesta 2005
Gogol Bordello @ Budapesta 2006
Anthony and the Johnsons @ Viena 2009
Mayhem @ Jaromer 2008
Moonspell @ Timisoara 2005
Turbonegro @ Budapesta 2005
Neurosis @ Jaromer 2008

Topuri 2009

Carevasazica la multzi ani si, ca masura de marketing, dau o bere oricarui cititor al blogului care se intalneste cu mine si mi-o cere. Traficu a crescut anul asta slab, cu vreo 5%, dar si contzinutul postat a scazut cu 20%, plus ca am mers mai putzin pe chestiuni de interes natzional si mai mult pe interesul personal pentru care, dupa ce am terminat de colectionat benzi desenate, in 2009 am vanat aproape toate volumele de proza scurta SFFH premiate in ultimii 20 de ani. La anu nu stiu ce ma fac, ca nu mai am nici un scop in viatza. Topul refererilor pe anul 2009 e:

• uglybadbear.wordpress.com
• udrishte.wordpress.com
• calindumitru.blogspot.com
  

Cele mai cool 10 albume de anu asta (ordinea e aleatoare):

Marilyn Manson - The High End of the Low
....albumul de dat papucii al decadei, un album comercial mai sincer decat 99% din albumele indie/underground....
Amorphis - Skyforger
....o surpriza din partea unei trupe de la care nu mai speram nimic.....
Giant Squid - The Ichtyologist
....albumul experimental al anului....
Rammstein - Liebe ist fur alle da
....cel mai divers album al trupei+primul clip porno din istoria muzicii.....
Paradise Lost - Faith Divides Us, Death Unites Us
....o revenire surprinzator de buna pt o abordare atat de kkcioasa (back to the roots)....
Mastodon - Crack the Skye
....un pas important al muzicii bune spre un mainstream altfel cam kkcios....
Current 93 - Aleph at the Hallucinatory Mountain
....scuze, asta e albumul experimental al anului....
Them Crooked Vultures - Them Crooked Vultures
....un album destul de enervant dar care inventeaza un nou gen muzical: stonerul progresiv (mai multa chitara decat in ultimul Dream Theater)....
Shrinebuilder - Shrinebuilder
...supergrupul anului, spuma metalului crancen...
Protomen - Act II
...opera rock a anului....

Si inca 10 albume tari care au in ramas in purgatoriul topurilor inainte sa se incuie poarta Raiului:

Astrosoniq - The Quadrant (creca e din 2010)
....space rock pt fanii filmului Moon....
Transit - Decent Man on a Desperate Moon (creca e din 2008)
....super catchy (vocalu de la Green Carnation)....
Devin Townsend Project - Addicted
....Ziltoid is back (+Anneke)....
Sunn O))) - Monoliths and Dimensions
....grohot metal transcedent spre sferele inalte ale muzicii...
OSI - Blood
...bucata din Dream Theater care nu da kifle...
Clutch - Strange Cousins from the West
....o placere la orice ora....
Seventh Void - Heaven is Gone
....albumul grunge al anului....
Alice in Chains - Black Gives Way to Blue
....celalalt album grunge al anului.....
Cobalt - Gin
....albumul black metal al anului, intrupare a unei profetzii pe care o faceam acu vreo 5 ani privind aparitzia black metalului amerindian (+influentze Tool si Ernest Hemingway)....
Baroness - Blue Record
...cam tributar lui Mastodon dar cu cateva bucatzi foarte tari....

Cele mai misto 10 filme pe care le-am vazut anul asta: in general in topul asta incercam sa reprezint toate genurile insa anul 2009 a fost triumful SFului si al culturii pulp, ceea ce se va reflecta cu sigurantza si in Oscarurile de la primavara (ordinea filmelor e aleatoare si nu-s neaparat facute in 2009, ci le-am vazut eu in 2009):

Inglourious Basterds
....cel mai misto scenariu al anului....
Watchmen
...ecranizarea BD a anului....
Moon
...SFul anului...
In the Loop
...comedia anului.....
Avatar
...cel mai estetic film al anului...
Martyrs
...horrorul anului....
District 9
....filmul social anului....
What Just Happened?
....tragicomedia anului....
The Hurt Locker
....filmul serios al anului....
The Wrestler
...drama anului (trecut?)...

La care, dupa bunul obicei mai tre sa adaug 10 titluri notabile care au ramas in purgatoriu:

Pirates 2: Stagnetti's Revenge
...pornachele decadei....
Public Enemies
....filmul de epoca al anului.....
Antichrist
....filmul artsy fartsy al anului....
Appaloosa
....westernul anului....
Chaser
....thrillerul coreean al anului....
Brick
....filmul noir al anului.....
Bruno
....documentarul anului.....
Zombieland
....comedia horror a anului....
Sauna
....filmul european al anului....
Star Trek
....geek movieul si filmul de franciza al anului....

Cei mai cool 5 scriitori cititi anul asta:

Jonathan Lethem
... un fel de Chabon mai cool, surpriza anului...
Lucius Shepard
...un clasic in viatza pe care l-am ignorat intentzionat aproape 20 de ani si ma felicit ca l-am recuperat...
Jack Cady
...un stilist desavarsit...
Kim Newman
...maestrul intertextualitatzii pop...
William Sanders
...singurul (din cate stiu) autor SF amerindian (Cherokee)...

Surprizele placute ale anului:

• cadourile primite anu asta (vezi poza de mai jos: un calendar Pin-up pe 2010 inspirat de ilustratziile Pin-up, adica cu gagici, ale lui Gil Elvgren, modificate cu un twist zombie; in locul sarbatorilor, in calendar sunt scoase in evidentza datele de lansare ale marilor filme cu zombie);
• candidatura lui Remus Cernea;
  
• Avatar, ma asteptam sa fie mult mai prost dar a reusit sa devina un simbol al ideii de science fiction;
• Revenirea, dupa o serie de albume kkcioase, a trupelor Paradise Lost, Rammstein, Skyclad, My Dying Bride si Amorphis;
• Reformari ale unor trupe de vis: Faith No More, Soundgarden, Alice in Chains;
• Primul videoclip porno din istoria muzicii: creatia blackerului Jonas Akerlund (Spun, Horsemen, clipuri Madonna) pentru Rammstein - Pussy; retzeta a fost deja preluata de Massive Attack si prevad ca va deschide o noua epoca in cultura pop, pe fondul banalizarii sexului.

Aspectele de kkt ale anului:

• Campania electorala si alegerile in general, care mi-au confirmat banuiala ca Romania ar trebui expulzata nu doar din Uniunea Europeana, ci chiar de pe planeta;
• Excursia la Moscova;
• Prietenii care o iau razna sau isi dau arama pe fatza;
• Clisheul de a folosi termenul clisheu in recenziile intuitive;
  
• Fandomul SFFH in Romania care e la fel de gretzos si insuficient (renal) cum l-am abandonat in urma cu 10 ani.

Realizarile anului:

• Problemele de sanatate cat de cat aplanate;
• Proiecte profesionale duse la bun sfarsit;
• Debutul literar pe hartie in Antologia "Dansand pe Marte";
• I-am vazut pe Antony and the Johnsons si pe Faith No More;
• Acumularea (cantitativa) a 90% din culegerile de proza scurta SFFH premiate in ultimii 20 de ani (si care ma interesau). Ramane sa le si citesc.
  

Realizarile amanate:

• volumul de meta-horror la care lucrez de 10 ani (caut ilustrator si editura, dispus sa impart parleala financiara);
• participarea la Roadburn;
• participarea la Festivalul de Film Sitges;
• completarea colectiei Terry Pratchett;
• mutatul din chirie si cumparatul de bicicleta.
  

De ce merita anul 2010 trait:

• pt albume de la Grinderman, Danzig, Black Label society, Grinderman, Mortiis, Nevermore, Spiritual Beggars (wtf!?), Kovenant, Pain of Salvation, Anathema, eventual de la trupele reunite anul asta;
  
• pt filmele Daybreakers, The Expandables, Sin City 2, Machete, Shutter Island, Alice in Wonderland, The Owl in the Daylight;
• pt terminarea serialului Lost si resetarea serialului Doctor Who;
• pt publicarea unor carti de referintza anuntzate deja: Absolute Planetary, Best of Charles Grant, Best of Peter Beagle, Best of Andy Duncan, Best of Cemetery Dance II.
  

Premiul dobitochles2009:

- se acorda lui Ormeny Feri, copilul teribil si compulsiv al fascismului cultural clujean (cu ISSN!), creatorul revistei waterytimes.com care la prima vedere pare o farsa (cu ISSN!) de un umor aparte pana itzi dai seama ca umorul e involuntar si ca individul e mai aproape de Pavel Corutz si Ed Wood decat de Andy Kaufman (care nici ala nu era 100% ok). E laudabil efortul (cu ISSN!) de a lansa o calatorie intelectuala initziatica in cautarea verigii lipsa dintre cultura zombie si Heidegger/Husserl si de a interpreta cultura populara in cheie filozofica dar la cum arata revista in momentul asta, pare ca baiatul e ceva doctorand care maimutzareste gandirea filozofica din criza de activitate publicistica la CV. A, si inca ceva, revista e o puternica promotoare a curentului mizerabilist in poezie, despre care voi povesti mai multe cu alta ocazie. (PAMFLET)

Premiul omul anului, ca de obicei, lui gagica-mea care ma spala, imbraca, hraneste, ma duce de mana la serviciu in fiecare dimineatza si imi spune ce sa scriu in recenzii.

Filmele vorbite pe la spate - decembrie 2009

Clar, decembrie a fost luna cea mai fructuoasa de anul asta, cu o gramada de filme de top. De fapt anul 2009 a fost unul excelent pentru SF, treaba care se reflecta si in topurile mele de final de an, si sunt sigur ca se va reflecta si la Oscarurile din primavara, care vor fi un triumf al culturii populare asupra genului artsy-fartsy (de fapt treaba asta e deja valabila de pe la Lord of the Rings incoace).

Filme musai

Avatar. Revolutzie cinematografica si o solida poveste SF care incorporeaza o suma de motive din fundatzia genului science fiction. I-am recunoscut in filmul asta pe Frank Herbert, pe Ursula LeGuin, pe E.R. Burroughs, pe O.S. Card dar si pe Kevin Costner, pe Ultimul Samurai, pe Apostolul Pavel si pe Prometeu. I-am regasit si pe Fundatzia Gabriel si pe Luna Amara, si pe Nastase, si pe Geoana, si pe Basescu. I-am regasit si pe Aliens, si pe Terminator, si pe Titanic. Plotul e cvasi-identic cu cel din District 9 de acu cateva luni, + tehnologie 3D folosita cum se cuvine, + setting SF propriu-zis (care, pentru mine, e mai atractiv decat ghettoul tziganesc din District 9, desi avea si ala farmecu lui), + primele figuri animate capabile sa joace pe acelasi calapod cu un actor real, + componenta verde Remus Cernea (care ar trebui sa poarte un tricou cu Avatar toata viatza de aici incolo), + o cafteala cum nu s-a mai vazut de la Lord of the Rings incoace. Din pacate filmul va crea o turbulentza in industrie, blockbusterele ce urmeaza sa apara: Clash of Titans, Prince of Persia, Warcraft, The Hobbit risca sa arate destul de penibil in comparatzie cu Avatar si din pricina asta se va produce o ezitare in industrie pana cand tehnologia din Avatar va fi asimilata de toata lumea pentru a trece cum se cuvine la "nivelul urmator". Oricum, ma asteptam ca filmul sa fie mult mai subtzire, speram in ceva decent la nivelul recentelor Star Wars dar Avatar e cu o clasa deasupra. O recenzie mai completa am pus in revista Nautilus (nr.24, care nu e inca accesibil dar e pe vine...sper).

P.S. Cred ca mufele alea organice alea prin care elfo-shtrumfo-mayashii intrau in comuniune cu natura sunt viitorul cablurilor USB.

Moon. Alt strashnic film SF, in regia fiului lui David Bowie, cu un Sam Rockwell despre care nu-s hotarat daca ar merita un Oscar pt. Best Actor sau pt. Best Supporting Actor. De fapt el e singuru actor din filmu asta, in rolul unui miner detashat pe Luna sa supravegheze niste instalatzii miniere. Ar mai fi si Kevin Spacey, dar el e prezent doar cu vocea, in rolul unui calculator sufletist, gen Odiseea Spatziala. O vreme ai impresia ca filmul recicleaza teme din Solaris si din Odiseea Spatziala, mai tarziu itzi dai seama ca elementele alea erau acolo doar sa te deruteze. Ideal e sa vezi filmul fara sa citesti nimic despre el, si fara sa te uitzi la trailer (nu stiu ce e cu moda asta de kkt a trailerelor care itzi povestesc tot filmul).

Zombieland. Asta e filmu care va salva cultura zombie, acu intr-o vreme in care horrorul e invadat de vampiri emo si varcolaci care se dau la virgine baptiste. Pe de o parte, aparitia filmului e un pic tardiva: pana si regizorul (aproape debutant) o recunoaste - filmul calca pe cararea batatorita de comediile zombie indie din ultimii 20 de ani, cu precadere englezesti (Shaun of the Dead, Evil Aliens, Doghouse) si australiene (Undead, Black Sheep, filmele de arta ale lui Peter Jackson). Pe de alta parte, e primul film zombie care reuseste sa ajunga in varful box office de la remakeul Dawn of the Dead de acu 5 ani. Si prima comedie zombie produsa la Hollywood de la... nici nu stiu de cand? Anii 80? (ma gandesc la Return of the Living Dead). Si unul din rarele filme care ajung in varful box-officeului cu un rating R (=interzis sub 18 ani).

Deci ideea e ca filmul asta nu e o inovatzie, dar e o revolutzie. In sensul ca o chestie care a coclit zeci de ani in industria cinematografica are in sfarsit un profil inalt, cu incasari, vizibilitate, actori mari si tot ce trebuie, un fel de tentativa de lovitura de stat la adresa trendului cu vampiri. S-a mai incercat asta si cu Planet Terror, dar pe ala l-au intzeles doar connoisseurii. Zombieland e in schimb pt toata lumea. Nu si pt toata familia insa: nu avem sex (doar o zombie stripperitza alergand slow motion in sanii goi) dar nivelul de gore este iesit din comun (si nu doar pt o comedie). Are cel mai cool generic de la Dawn of the Dead incoace, doar ca de data asta, in loc de Johnny Cash, piesa de generic e For Whom the Bell Tolls a lui Metallica. Prin film ii mai auzim pe Hank Williams, The Raconteurs, Lou Reed si Van Halen. Filmul contine si cea mai tare scena de ras a anului, cu contributzia magistrala a lui Bill Murray. E interesant si Woody Harrelson pe care, cand eram mic, il percepeam ca pe un fel de sex symbol din aceeasi familie cu Banderas, Pitt, Depp dupa care a deraiat complet de pe shine. Aici are un rol de Don Quijote texan.

In fine, lovitura asta de stat, daca ramane la stadiul asta, o sa fie fix ca revolta tinerilor de la Chisinau. Din fericire lucrurile nu se opresc aici si ni se promite ca Zombieland e inceputul unei trilogii care va asigura o punte de legatura intre generatzii, o punte peste abisul filmelor cu vampiri si varcolaci care o sa ne sufoce in urmatorii 5-10 ani (prevad eu). Avem sustzinere si din spate, din partea francezilor si spaniolilor, care au iesit recent cu doua zombishaguri pe care vreau musai sa le vad, La Horde, respectiv Rec 2.

Bruno parca n-a fost la fel de cool ca Borat insa, ca si in cazul Borat, il consider un film obligatoriu de vazut datorita dimensiunii sale de documentar echidistant. In sensul ca, desi aparent Bruno e o parodie grotesca a homosexualitatzii, reuseste exact in acelasi timp sa fie si o parodie grotesca a homofobiei. E cam cum era Catzavencu pe vremuri: cu un acelasi banc face pe toata lumea sa se simta prost, desi trailerul te incurajeaza sa crezi ca there is a safe side. Sunt magistrale cel putin 2 scene: dialogurile cu niste gay converters baptisti si o partida de sex homo (aproximativ) intr-un ring de wrestling, in mijlocul unui public exclusiv de rednecksi homofobi a caror reactzie e comparabila cu cea din timpul nenorocirii de la World Trade Center (inclusiv lacrimi de furie neputincioasa). Partea nasoala e ca Bruno are mai multe gaguri decat Borat, care din prisma a ce ma interesa pe mine sunt cam in plus dar asigura probabil deschiderea spre o audientza mai larga care n-ar fi putut fi atrasa strict de substantza filmului. In fine, nu asigura doar deschiderea, ci si inchiderea - sunt oameni care refuza pur si simplu sa se uite la filmul asta, probabil tot din pricina gagurilor scoase in fatza de trailer.

Brick. E unul din cele mai originale filme ale anului, vine din partea unui debutant (Rian Johnson, insarcinat ulterior cu comedia mai de Hollywood Brothers Bloom) si are in distributzie doar teenageri adunatzi de prin seriale TV pt adolescentzi. E vorba de o drama cu liceeni drogatzi si liceence gravide transpus in hainele unui film noir, cu replici, grimase, fum de tzigara si femei fatale luate direct din regulamentele promulgate de Humphrey Bogart si Raymond Chandler. Un tanar isi gaseste fosta gagica moarta intr-un shantz si, cu ajutorul unui sidekick okelarist, investigheaza ce si cum si mai ales de ce gagica, cu 2 luni inainte sa moara, ii daduse papucii pentru un punker cretin (ca-n viatza). E o gramada de umor foarte sec in filmu asta si niste personaje foarte misto (tot arhetipuri noir), printre care Tug - un bataush/bodyguard/cocalar iute la manie si The Kingpin - un student infirm, shef al unei retzele de distribuit droguri prin licee. Ca si recentul In The Loop, filmul tre vazut de doua ori din pricina dialogurilor abundente, eliptice si incarcate de jocuri de cuvinte foarte misto.

Filme contra plictiselii

In categoria asta am bagat 3 reprezentante competente ale comediei horror cinstite (si britanice), gen pe care l-am rezumat pe scurt intr-un recent articol de la Nautilus.

I Sell the Dead. O comedie horror irlandeza de epoca care m-a luat complet prin surprindere, avandu-i in distributzie pe Ron Perlman (Hellboy) si Charlie din Lost (si din Lord of the Rings). Perlman e un inchizitor malefic care asculta spovedania lui Charlie inainte ca acesta sa fie decapitat pentru vina de a fi jefuitor de morminte. Tot restu filmului, Charlie isi povesteste viatza, cum a ajuns el sa lucreze in slujba unui medic (Angus Scrimm din seria Phantasm) care avea nevoie de cadavre pentru studiu. In sensu ca Charlie dezgropa cadavre si le preda inaltelor institutzii pentru progresul shtiintzei. Necazu e ca de la o vreme cadavrele solicitate nu sunt chiar normale - la un moment dat se intampla sa dezgroape un vampir, altadata un extraterestru, incidente care il amesteca pe Charlie fara voia lui intr-o retzea de recuperatori de "cadavre anormale". Filmul nu-si atinge pe deplin potentzialul, fiind un pic cam scurt, dar sper sa auzim si de o continuare, daca nu macar de regizorul asta (un debutant irlandez, Glenn McQuaid). Altfel, filmu mi-a placut mult, l-as fi bagat la filme musai daca nu erau deja atatea misto, in plus asta e strict pt fanii genului.

Lesbian Vampire Killers. Nu e chiar un film grozav, dar e foarte binevenit pentru contrastul pe care l-am resimtzit comparativ cu serialul True Blood si cu filmul Twilight. Adica aici vampirii chiar au dintzi, si nu 2, ci de la 4 in sus, gagicile-s gagici iar vampirii pot fi omoratzi cu elemente religioase, cum ar fi prezervative umplute cu apa sfintzita si o sabie apartzinand unui fost cruciat, cu un dildo pe post de maner. Filmul e facut in vana marilor comedii horror brit Shaun of the Dead si Evil Aliens, dar cam sta in umbra acestora, umorul fiind pe alocuri cam adolescentin si gagurile cam repetitive. Mi-a placut insa ca arata bine, ca are supergagici, ca are pe coloana sonora Wolfmother si ca e englezesc. Povestea nici nu mai stiu despre ce e; in fine, e despre 2 tipi si un preot care vaneaza vampiroaice lesbiene care aburesc fetele dintr-un sat ca sa-i lase pe sateni fara femei. Finalul filmului sugereaza si o continuare care ar trebui sa fie chiar mai tare: Gay Werewolf Killers.

Doghouse. Tot cam de soiul asta e si Doghouse, cea mai recenta comedie horror a lui Jake West (Evil Aliens). Poate e chiar mai aproape de Shaun of the Dead din pricina ca e cu zombie. Treaba e cam asa: un grup de amici se hotarasc sa iasa la iarba verde cu ocazia divortzului unuia dintre ei. De fapt ideea e sa-l scoata pe respectivu in lume, sa-i arate ca e plina planeta de femei si ca are o viatza intreaga inainte. Problema e ca satul in care se duc ei la iarba verde face subiectul unui experiment guvernamental cu gripa aviara care transforma femeile in zombie si le asmute asupra barbatzilor. Asa se face ca grupul de amici, in loc sa get some pussy, ajung sa fie fugaritzi de o haita de gagici zombificate, ceea ce le scoate la suprafatza sentimentele misogine survivaliste. Ca si la Lesbian Vampire Killers, stilul e un pic cam jucaush, gen Evil Dead II, deci usurel, strict pentru fanii genului, in ciuda faptului ca tema profund incorecta politic avea potentzial. Efectele speciale sunt ok, un pic caricaturale datorita stilului ludic adoptat de regizor, dar peste Evil Aliens.

Year One e o comedie biblica, gen extrem de rar (cam un film la zece ani), creat de echipa mogulului Judd Apatow (Funny People, Knocked Up etc etc). De fapt doar a doua jumatate e biblica, caci prima se petrece in epoca de piatra (iar trecerea intre cele 2 se face printr-o padure). Prima jumatate e foarte buna, cu 2 amici: un hunter ratat (Jack Black) si un gatherer ratat (junele din Juno) sunt alungatzi din satul natal si haladuiesc in cautarea unui loc pe care sa-si infiintzeze propriul lor sat si propriul sistem. Dialogurile sunt hilare, usor existentzialiste, pana cand cei 2 eroi se intalnesc cu Paul Rudd - unul din actorii cei mai cool ai echipei Apatow care, din pacate, moare in cateva secunde caci joaca rolul lui Abel. Mai departe, eroii povestii se insotzesc cu ochelaristul din Superbad (aici in rolul lui Isaac, care sufera si breveteaza prima circumcizie) si pica pe mana centurionului roman Vinnie Jones (fost fotbalist, actualmente actor in filmele lui Guy Ritchie). De aici incolo filmul se cam strica, din pricina ca, in loc sa se limiteze la dialoguri, incearca sa propuna o intriga si o actziune. Eroii ajung in Sodoma si cand ai zice ca lucrurile vor exploda in umor incorect politic, se intampla fix pe dos, filmul se cumintzeste si se dilueaza intr-o aventura marunta cu un pic de morala ateist-individualista in discursul final al lui Jack Black. Cum n-am mai vazut de la Life of Brian o comedie de soiul asta, m-am bucurat suficient insa, ca la mai toate comediile apatowiene post-Sarah Marshall, am gasit o comedie fusharita si rezolvata intr-un mod searbad. Sper la un reviriment de la Funny People.