Saturday, July 19, 2014

Top muzical 2014: semestrul 1: inca 10 albume notabile

Draga mea Veronică,

Ca eu sa nu-tzi scriu, e de intzeles. Bolnav, neputand dormi noptzile si cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispozitzie de a-tzi scrie tzie, careia as vrea sa-i scriu inchinaciuni, nu vorbe simple.

Dar tu care ai timp si nu esti bolnava sa nu-mi scrii e mai putzin explicabil. Tu trebuie sa fii ingaduitoare cu mine, mai îngaduitoare decat cu oricine altul, pentru ca eu sunt unul din oamenii cei mai nenorocitzi din lume.

Shi tu stii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea graitor de adevar, multzi ma urasc shi nimeni nu ma iubeshte afara de tine. Dar mai bine sa nu ne macinam cu asta. Pana una alta, itzi mai recomand aici inca un calup de 10 albume mishto care au iesit in prima jumatate din 2014, pe langa alea 10 bune bune de care ziceam data trecuta.

 Morrissey - World Peace is None of Your Business

Conform hipsterilor din Cluj, The Smiths au fost pentru anii 80 ce au fost Beatles pentru anii de dinainte, probabil cea mai de succes trupa britanica indie a deceniului 80. Grupul l-a avut in frunte pe acest Morrissey care a continuat si dupa aia sa scoata albume solo, cu oarecare constantza. Practic trupa a fost sacrificata la finele anilor 80 ca sa-i permita lui o cariera solo incununata cu acest album solid, probabil cel mai mishtocutz al sau.

E un album foarte lung (aproape 20 de piese) dar, spre deosebire de alte trupe care scot albume lungi (e.g. Swans), aici avem contzinut si nu umplutura de aburit hipsterii care simt obligatzia sociala sa le placa anumite trupe. Stilul e putzin cam batranesc, uneori cu iz de shlagar post-Sinatra ce tradeaza varsta omului, daca nu cumva Morrissey incearca sa dea tarcoale unui concept pe care l-a mai testat si Robbie Williams, al aristocratului britanic care e punk, posh si bombastic in acelasi timp. Totusi la Morrissey se umbla mult cu chitara, iar pop-ul e prezent mai mult sub chipul unor balade ironice precum asta de am ales-o aici.

A fost o alegere dificila, la concurentza cu alte trei albume ale (aprox.) aceleiasi generatzii si ale aceleiasi scoli de gandire: Echo and the Bunnymen, Manic Street Preachers si Pixies. Insa Morrissey e umpic peste toate astea, din pricina personalitatzii exuberante care e all over pe acest album si pune o distantza importanta fatza de trupa sa originala.

  Against Me! - Transgender Dysphoria Blues

Punkul si metalul sunt destul de anti-gay prin traditzie, cam ca fotbalul si aia care au invadat Muzeul Tzaranului Roman. Cand s-a dat in vileag ca Rob Halford e hemosexual s-au sinucis jumatate din metalisti.

In ultimul an, doua evenimente majore au zguiduit heterosexualitatea scenei rock: schimbarea de sex a lui Keith Caputo, pe vremuri lider al grupului hardcore Life of Agony, si schimbarea de sex a vocalului de la Against Me! Sigur, s-a mai barfit despre ei si in anii trecutzi, dar abia acum avem din partea celor doi albume-manifest pe care se sprijina aceste decizii. De la asta din Against Me! nu aveam asteptari, dar Caputo a fost un erou al adolescentzei mele si impactul a fost cam ca cel pe care l-ar avea o schimbare de sex a lui Hagi pentru un pusti care bate mingea in ograda, imbracat in tricou cu numaru 10.

M-am tot gandit care din astea doua albume sa le recomand. Pana la urma al lui Caputo e putzin prea miorlait, se chinuie prea tare sa se dea drept femeie, in timp ce Against Me! propune un interesant contrast intre agresivitatea punk vero si queerismul trannyului de la voce.



Lord Mantis - Death Mask

Dupa o trupa emblema pentru transgender-rock, tre sa restabilesc echilibrul cosmic si sa recomand si o trupa transfoba (vezi coperta albumului). Lord Mantis e cea mai vicious trupa metal a momentului, in sensu ca chiar lasa impresia ca sunt seriosi in ce priveste chestiile pe care le canta. In general e plina lumea de trupe extreme pe care nu le ia nimeni in serios, precum si de trupe luate in serios desi canta la misto. Insa gagiii astia, they're friggin scary.

Formata din membrii unor trupe ashijderea de afurisite (Nachtmystium, Aborted, Indian), Lord Mantis au fost revelatzia festivalului Roadburn 2013. Noul lor album spumega si scuipa fiere in toate directziile. Poate nu e la fel de impact ca precedentul, dar avand in vedere insa ca anul asta n-a fost prea grozav pentru metal, e momentul oportun sa ocupe si Lord Mantis un loc in topu meu.

O mentziune la capitolul metal spurcat merita si Behemoth, insa pe ei o sa-i gasitzi si in topu Pitchfork de la finalul anului, asa ca refuz sa-i bag in topu meu.

Admiral Freebee -  The Great Scam

Daca atzi reusit sa ascultatzi piesa Lord Mantis, se cuvine o schimbare brusca de ton. Admiral Freebee era hipster inainte sa se inventeze hipsterii, si a gasit momentul oportun sa revina dupa oarecare absentza. Ma rog, n-a fost el niciodata o prezentza prea marcanta, se pare ca nu-l ajuta sa aiba barba daca are si chelie in acelasi timp, asa ca si-a tras o trupa de oameni mai tineri cu pulovere si ochelari fara dioptrii, sa-i faciliteze insertzia pe piatza. O problema e si faptul ca e belgian, ceea ce-l descalifica in ochii celor de la Pitchfork, de exemplu, care cu greu reusesc sa vada in afara spatziului anglo-american.

Albumul e mai slab decat precedentele si clar croit pentru cerintzele actuale ale tineretului romantzos, cu putzin exces de sirop (vezi piesa pe care am ales-o aici), dar omu asta a fost mereu entertaining si viral de fredonabil, si nici cu albumu asta nu se dezminte. Daca nu ar aparea in propriile videoclipuri, cred ca ar avea mai mult succes.
 

  Chevelle - La Gargola

Trupa de rock creshtin Chevelle incearca parca sa umple golul lasat de Tool si reuseste, caci golul e destul de mare si Tool sunt foarte leneshi. Fanii Chevelle se oftica de cate ori zice lumea ca imita cu nerushinare pe Tool, dar ascultatzi si voi piesa asta.

Mai sunt inca vreo 2 piese din astea, in rest trupa se straduie sa isi formeze propria identitate. Pe alocuri mai aduce aminte si de Junius, de Life of Agony, chiar si de Deftones si de alte trupe de light-metal american angoasat si trepidant, cu riffane vibrante excelente pentru o rockoteca tinereasca (desi, nu intzeleg de ce, mai nou rockotecile baga numai Alice Cooper, Manowar si System of a Down, nu pricep ce dracu s-a intamplat).

Pe aria asta light metal am avut de ales intre astia, Crosses (noul proiect al aluia de la Deftones) si Linkin Park (surprinzator de heavy pentru standardele trupei). Albumu Chevelle insa e mai muncit, mai inchegat, mai workmanlike.

Laibach - Spectre

Inca o alegere dificila pentru topu asta, la concurentza cu o alta trupa din acelasi gen si aceeasi generatzie, Die Krupps (intorsi cu un album eveniment dupa 15 ani de absentza). Am optat pana la urma pentru sloveni pt ca albumu Die Krupps e cantat in germana, ceea ce-l face mai inabordabil, si pentru ca Laibach sunt intr-un fel de varf de forma de cand au recrutat-o pe gagica aia. Pt cine nu-i stie, Laibach (si Krupps, si Nitzer Ebb) sunt generatzia de pionierat a industrial-rockului european (anii 80), adica puntea de legatura dintre generatzia Kraftwerk si generatzia Rammstein.

Albumul nu lasa o impresie initziala prea grozava, dar creste repede daca-l lasi sa cante mult in surdina, iar vocea feminina aduce arome noi si sexy in muzica trupei, ce amenintza sa devina cam searbada la inceputul anilor 2000. Trupa continua sa fie foarte politically charged si stangista, cu critici aspre la adresa Uniunii Europene (sau Eurovisionului?)


Se Delan - The Fall

In articolul precedent i-am pus in top pe unii Crippled Black Phoenix. Liderul grupul respectiv, Justin Greaves (ex-Electric Wizard) a mai pus la cale un proiect, ceva mai simplutz, dar foarte duios din pricina ca are o gagica minunata la voce.

Pentru amatorii de rock baladesc si duios (The Gathering sa zicem) e un album perfect. Mai ales ca genul pare tot mai saracacios in zilele noastre, cand trupele rock cu gagici la voce par sa prefere stilul bitch witch, lesbian metal sau rockul operatic post-Nightwish. Pana la urma tot la mana britanicilor ajungem, sa ne scoata din shabloane si retzete.

Am ales albumu asta in detrimentul unui alt material recomandabil si similar stilistic, Casualties of Cool (noul proiect al lui Devin Townsend cu gagica la voce).


Slough Feg - Digital Resistance

Se apropie inevitabil momentul in care, tot scotocind pe youtube, hipsterii in cautare de senzatzii tari vor descoperi diverse trupe de heavy metal decrepit din anii 80-90 si le vor ajuta sa se relanseze sub te miri ce reeshalonari si noi curente, cam cum se intampla la noi cu generatzia Marius Tzeicu si manelele. Anul trecut au aparut primele semne ca se intampla asta cu black metalul, deci nu m-as mira ca in 4-5 ani sa auzim Hammerfall la Festivalul Pitchfork. Ma rog, nu cred ca o sa auzim pentru ca nu-s americani, insa Slough Feg sunt, ba chiar din San Francisco.

Albumu asta e foarte batranesc, undeva intre Iron Maiden, Thin Lizzy si Jethro Tull (fara flaut) dar are farmecul pe care il cauta hipsterii in chestiile vintage, si niste versuri foarte nerdy despre razboaie intergalactice si distopii SF ale anilor 50 (razboaie intre oameni si maimutze, intre calatori in timp si capitalisti, intre extraterestri digitali si oameni analogici etc., oricum toate albumele lor sunt in spiritul asta).

Si ca sa fac umpic de namedropping, la capitolul asta ar mai merita mentziuni albumele Grand Magus, Kayser, Primal Fear, chiar si noul Judas Priest.


Peter Murphy - Lion

In calitate de lider al grupului Bauhaus, Peter Murphy a fost purtatorul de stindard al goticilor britanici in anii 80. Cariera lui neintrerupta i-a lasat mult in urma pe mai efemerii Joy Division sau Sisters of Mercy. Neil Gaiman si-a inspirat din el chipul si spiritul lui Dream, unul din personajele seriei Sandman. Personajul din Crow cica ca a fost inspirat in buna masura tot de chipul si asemanarea lui Murphy, lui i se datoreaza de fapt stereotipul actual al machiajului gotic. Cica a aparut si intr-unul din filmele Twilight.

Cu albumul asta Murphy isi continua nestingherit o cariera solo mult mai de succes decat a multora din contemporanii sai. Albumul seamana cu materialele recente ale celor de la Killing Joke (e produs de bassistul acestora), cu o vana industrial destul de pregnanta, dar nu atat de agresiva incat sa intre in zona metal. Accentul ramane pe voce, atmosfera si pe personalitatea dark a lui Peter Murphy.


Lionize - Jetpack Soundtrack

Lionize vin din Maryland si sunt un fel de protejatzi ai concitadinilor de la Clutch, pe care ii si cam  imita, ceea ce tradeaza ca avem o trupa la inceput de drum. Totusi clapele foarte retro si ritmurile funky confera o distinctzie aparte unor piese, precum asta pe care am ales-o aici.

Nu tot albumul e asa, mai bine de jumatate par piese care n-au incaput pe albumele recente Clutch, atat ca sound, cat si ca versuri (ironii SF) si chiar in ce priveste barbile si vestimentatzia membrilor (=tricouri si atitudini de tractoristi). Claparul totusi e din alt film, si in el imi sta sperantza ca trupa asta va continua sa existe si altfel decat in umbra lui Clutch.

La concurentza pe pozitzia asta mai merita mentziuni albumele Bigelf, Fu Manchu si Wolfmother.

******************
La capitolul dezamagiri tre sa-i pomenesc pe Die Antwoord, Mayhem, Mastodon, Sabbath Assembly, Swans, Boris, Eyehategod, colaborarea Ulver+Sunn O))), Alcest, Horseback.

Cam astea-s recomandarile pe prima jumatate din 2014. Mai discutam la finele anului despre a doua jumatate.

Saturday, July 12, 2014

Top muzical 2014: semestrul 1

Draga mea Veronică,

Calduri, munca si necazuri ma opresc de a-tzi raspunde cu acea prompta regularitate de care, de dragul tau, m-ash tzine bucuros. Precum era de prevazut, după ce am facut atat de putzine bai si dupa ce aerul de Eoropa nu-mi prieshte defel si caldurile asemenea, bubele mele amenintza a se redeschide si a ma rearunca in acea mizerie morala, care era de vina la tacerea mea.

Dar iata inspre alinarea dorului itzi propun aicea topu meu 10 muzical de juma de an, adica un semestru din 2014 care tocmai a trecut, asa cum te-am obicinuit. Si tot dupa cum te-am obicinuit, in top o sa gasesti si niste albume din 2013 pe care le-am ascultat tarziu, sper sa nu-tz fie cu suparare.



 J. B. Beverley - Stripped to the Root

E timpul sa depasim momentul Johnny Cash in ce priveste muzica country. S-au facut in prostie coveruri dupa el, a facut si el coveruri in prostie, s-a facut film, a murit, a mai scos 3 albume dupa ce a murit si era cat pe ce sa faca si un turneu. Dar gata, mortzii cu mortzii, get over it ca mai exista cateva zeci (daca nu sute) de ani de istorie country despre care ne prefacem ca nu exista, doar pentru ca nu e pomenita in Pitchfork (si pe Cash l-au bagat in seama doar post-mortem). Sa avem buna cuviintza sa nu asteptam sa moara artistii, mai ales ca pe astia din country ii cam pashte ciroza, cu exceptzia lui Willie Nelson care ne ingroapa pe totzi.

J.B. Beverley e un punker care s-a apucat de country acu la batranetze (vorba vine, ca e de-o varsta cu mine, dar varstele se masoara altfel in vremurile astea, nu mai prindem noi 50 de ani). In tineretze l-a inlocuit pe notoriul si raposatul GG Allin in trupa Murder Junkie dar stilul de viatza punk nu i-a priit si a trebuit sa infunde puscaria o vreme, de unde s-a intors pocait, nitzel trist, fara bani si fara femeie. Asa ca a scos albumul asta, de la care tzi se rupe sufletu nu alta.

The Drones - I See Seaweed

Cand sunt nervosi, tinereii astia parca parca ar vrea sa-l imite pe Nick Cave pe vremea cand canta rock si avea o trupa in spate, dar sunt ceva mai dinamici si, vorba metalistilor, mai balansatzi. Cand sunt deprimatzi il mai imita si pe Michael Gira, dar cu bun simtz si doar in partzile lui bune - nu avem piese din alea de batut toaca si umplut minutaju. Se intampla lucruri aici, se canta versuri, se schimba placa destul de des intre punk meditativ si isterii ambientale. Mi-e tot mai greu la varsta asta sa ascult un album de la un capat la altul, dar cu asta n-am avut nici o problema.

Ca si Nick Cave, vin din Australia, unde ultimele cam 3 albume ale lor au facut ceva valuri si au fost nominalizate la tot felu de premii date de tot felu de siteuri, cum se practica in vremurile noastre. Paradoxal, Pitchfork n-a bagat in seama albumul desi stie de trupa si le-a notat precedentele materiale cu peste 8. Or fi fost prea ocupatzi sa-l promoveze pe bărbătău lu Kardashian (albumu e din 2013). O sa mai auzim de ei, va zic io.

Current 93 - I Am the Last of All the Field that Fell

Sper ca pentru cititorii blogului trupa asta nu mai are nevoie de prezentare. Creca le-am prezentat fiecare album scos de cand am lansat blogu. Am scris o cronica mai detaliata a albumului in Dilema (aici).

Pentru cine n-a auzit de ei, e o trupa britanica de folk experimental cu o agenda lirica queer-oculta inspirata de ocultismul britanic de la inceputul secolului XX (Crowley, Machen etc.). Muzicalmente (dar si ca componentza) se trag din Psychic TV, deci din Throbbing Gristle, radacina muzicii electronice britanice (din care s-au mai desprins Coil ori Nurse with Wound). E un fel de album de revenire la forme mai alambicate, dupa recentele folkisme minimale au fost scoase doar ca vehicul pentru recitat poeziile liderului David Tibet. Trupa e augmentata cu o multzime de invitatzi de mare marca (Comus, Nick Cave, Antony, John Zorn, unii de la Coil). Am ales pentru ilustrare piesa cu saxofonul lui Zorn.

P. S. Odata cu albumul s-a lansat si Sing Omega, un volum cu TOATE versurile scrise de Tibet, de pe TOATE albumele, cu o prefatza de Thomas Ligotti, una din cartzile de referintza ale anului asta. In aceeasi ordine de idei, a aparut recent si Mighty in Sorrow, o antologie de proza oculta inchinata lui Current 93, la care au contribuit o multzime de autori post-horror, including Ligotti, Pulver Sr. etc.

Trophy Scars - Holy Vacants

Epigonii lui Mike Patton sunt multzi si de multe feluri, iar din cand in cand unii mai reusesc sa ajunga prin topurile mele. Anul trecut au fost Polkadot Cadaver, anul asta sunt Trophy Scars care-s ceva mai putzin metal (recentamente), mai aproape de Mr. Bungle, dar cu destul suflu de Faith No More incat sa faca cu coada ochiului si ascultatorilor de muzica radio-friendly.

Ca si Polkadot, e o trupa care se trage din post-hardcoreala de la inceputul anilor 2000, dar care s-au temperat foarte mult cu trecerea timpului. Iar cum Patton e deja o vedeta a inceputului anilor 90, se califica ca subiect de revival pentru noile generatzii. Ma rog, s-ar califica daca nu s-ar incapatzana si Patton sa scoata albume in fiecare an, ceea ce risca sa-l faca sa para cam insistent.


Crippled Black Phoenix - White Light Generator

Mai  pe la inceputurile a ceea ce azi se numeste post-rock, o serie de trupe din generatzia de pionierat a genului (Mogwai) au pus mana de la mana cu oameni din trupe metal (Electric Wizard) si au facut supergrupul asta care a facut multe in sfera post-rock (cantitativ vorbind), cel putzin pe partea europeana. Au scos multe albume plicticoase si fara voce, conforme cu cerintzele genului, dar din cand in cand au mai lamurit cate un invitat sa ajute cu partzi de voce care s-au potrivit de minune, si le-a permis sa traga si niste concerte misto (cam rare din pacate).

Albumul asta are cea mai multa voce din tot ce au scos pana acum, incat aproape lasa impresia ca trupa are un vocal permanent. De fapt in listingu oficial chiar are, incepand de la acest album. Care a iesit suficient de misto incat sa sper ca situatzia se va permanentiza si vor renuntza la oboseala aia de rock instrumental care si-a cam trait zilele.

Combichrist - We Love You

Nu stiu daca am vazut in viatza mea concert mai dinamic si mai aerobic decat cel al norvegienilor Combichrist. Inca de la primele secunde ale primei piese toata sala a inceput sa sara si nu s-a oprit pana dupa al doilea bis si catziva oameni leshinatzi. Lashi mii de calorii la un concert cu astia, iar noul album ar trebui sa fie o explicatzie suficient de clara asupra motivelor.

La ei acasa genul asta se numeste aggro-tech, care n-am intzeles niciodata ce inseamna etimologic vorbind. Stilistic e un techno mai gajait, cu false aparentze metal si un spirit punk foarte agresiv, desi venueurile in care se prezinta trupa tzin mai degraba de zona electro-dance. Videoclipul ar trebui sa fie lamuritor in privintza asta. Nu ratatzi ocazia sa-i vedetzi live si, daca-i prindetzi, luatzi niste haine pe care sa le putetzi arunca dupa aia. You'll never forget the experience.


Jonny Fritz - Dad Country

Un fel de queer-country foarte bizar, pana la un punct pare facut la misto, insa e o falsa impresie data de povetzele mucalite din versuri si tonul schelalait al vocii, destul de atipic pentru un gen dominat de machoisme. Versurile nu-s nici ele prea vesele, iar cateva piese sunt de-a dreptul disperate.

Jonny Fritz si-a schimbat recent numele din Jonny Corndawg, cu care nu a reusit sa se faca luat in serios, desi a scos cateva albume. Noul nume pare putzin mai sobru (e numele sau real), dar cum ziceam cu vocea asta o sa aiba mereu dificultatzi in a penetra piatza. Si totusi, recenzorii au inceput sa observe ca he's funny clever, not funny ha-ha. Iar albumu asta scos cu trupa de acompaniament a lui Bob Dylan suna intr-un mare fel.


Chinawoman - Let's Part in Style

Albumul are simplitatea descurajanta, de melc-melc-codobelc, al pop-ului hipsteresc din ultimii ani care a decis cu intzelepciune ca, atunci cand nu sti sa cantzi la ele, instrumentele mai mult incurca decat ajuta. Si totusi o miasma extrem de sexy si feromonala iese de undeva din surdina instrumentala a albumului rusoaicei. Cica ne-a vizitat si pe noi in concert si o sa ne mai viziteze.

Artista isi asuma rolul de parashuta care instiga la threesomeuri si experimente sexuale si o face cu nonshalantza cantaretzelor de muzica usoara din anii 80, dar e ceva mai rafinata si tacticoasa. Un fel de Marina Voica mai perversa, versata in shlagarul rusesc, spargatoare de ruble si amanta trista a mogulilor gazului; crescuta, totusi, in comunitatea ruseasca din Canada, ceea ce parca-i da si mai mult farmec de "nelalocul ei".

Crowbar - Symmetry in Black 

Nu m-am omorat niciodata dupa Crowbar pt. ca mi s-au parut ca n-au imaginatzie si au radacini prea puternice in hardcore, un gen cumplit de monoton. Se pare insa ca experientza cu Down le-a dat unele idei noi. In plus am intzeles ca au incercat prin albumul asta si un fel de comemorare a lui Peter Steele, ceea ce explica sound-ul doomy-gloomy care te ia prin surprindere inca de la a doua piesa. Saritzi peste prima piesa (care e Crowbar clasic, motiv pt care i-au facut si clip), iar de la a doua incolo restul albumului devine ceva intre Carnivore si debutul Type O Negative (minus clape). Ca sa ilustrez am si ales alta piesa decat single-ul ales de trupa.

De un an incoace au scos albume cam totzi colaboratorii din Down, supergrupul de bayou-metal din Louisiana: Phil Anselmo a scos cu the Illegals, Eyehategod au revenit dupa 14 ani de pauza, recent au mai scos Corrosion of Conformity, Crowbar, chiar si Down au revenit cu un EP si catziva membri lipsa, cel mai notabil fiind barbosu asta de la Crowbar care a decis sa-si vada de trupa sa originala acum la batranetze. Dintre toate trupele astea, in mod clar Crowbar au scos cel mai bun album. Si nu doar dintre trupele astea. Cui i se pare ca ultimul Mastodon e cam obosit, are dreptate. Crowbar e albumul metal al semestrului.

Jack White - Lazaretto

Dupa doua divortzuri care i-au bagat in mormant primele doua trupe (The White Stripes si The Raconteurs), umbla vorba prin tabloide ca Jack White, acest Johnny Depp al rock'n'rollului, incepe sa dea tarcoale si vocalistei actualei lui trupei, The Dead Weather, deci probabil ca si astia se vor destrama in curand. Totusi, de data asta White e mai prevazator si in paralel a facut primii pasi spre o cariera solo. O fi imbatranit si a realizat ca, indiferent ce iese cu gagica de la Dead Weathers, pana la urma totzi murim solo.

Primul sau album solo m-a lasat rece, mi-a parut alcatuit din piese ramase de pe albumele trupelor sale, plus niste balade de divortz si idei de imprumut de la colaboratorii sai vechi (nevestele, Queens of the Stone Age, Danger Mouse etc.), plus o stradanie excesiva de a parea hipster la 40 de ani. Hipsterismul are totusi o limita de varsta, dupa care risti sa pari un mascarici. Io de exemplu la 40 de ani o sa-mi las plete si o sa caut un look de tip Iggy Pop.

Tot hipster e si pe acest Lazaretto, dar albumul suna premeditat si nu improvizat din memoria involuntara. Sunt cateva bucatzi briliante aici, cu balade bine muiate in country (elementul de geniu din muzica lui White), ceva brit rock nouazecist (ridiculizat la vremea lui in SUA dar, iata, recuperat de noile generatzii), plus un fel de clape progresive foarte imprevizibile, in care sta tot farmecul albumului.

Saturday, July 05, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Mai/Iunie 2014

Filmele musai

Metalhead

O fetitza din Islanda traieste la tzara si are grija de vacile parintzilor, dar devine obsedata de black metal dupa ce fratele ei pica din tractor si moare. Parintzii sunt si ei cam distrusi de eveniment, asa ca nu pot sa o ajute prea mult, iar fetitza creste mare, nihilista, incepe sa dea foc la biserici, sa elibereze vacile parintzilor din grajd, sa asculte Immortal la maxim, plus alte nazbatii cu care metalistii carora le place sa-si enerveze parintzii ar trebui sa fie familiarizatzi.

Intr-o buna zi fata se indragosteste de preotu din sat si de aici trebile devin mai interesante. Pe ansamblu e un feel-good movie despre black metal, daca va putetzi inchipui asa ceva. E pana la un punct si un family movie, ar merge dat la televizor de Craciun, daca scotzi 2-3 scene din el. Oricum, e un film esentzial pentru comunitatea metal. Iar gagica e supermisto, daca ar fi existat si la noi din astea poate as fi fost si azi blacker. Cica sexu cu o tipa care are corpse paint pe fatza e o experientza psihedelica.


Hysteria

Poveste steampunk despre inventarea vibratorului, cu Jonathan Pryce din Brazil si Maggie Gyllenhaal in rolul unei feministe isterice.

Se pare ca acu 100 de ani or so, isteria era un diagnostic comun pus femeilor ca sa li se inchida gura cand manifestau tendintze feministe, pretentzii casnice sau descarcari emotzionale deranjante. Boala se trata chirurgical, prin extirparea uterului, ceea ce le cumintzea pe viatza, iar barbatzii aveau la dispozitzie aceasta arma "shtiintizifica" pentru a le tzine sub papuc. Makes you wonder cate din argumentele care astazi ni se baga sub nas drept "shtiintzifice", o sa fie caracterizate peste 100 de ani drept barbarii de o teapa similara.

Eroul povestii e un medic care nu e de acord cu histerectomia si propovaduieste o alternativa homeopata de tratare a isteriei, shi anume masturbarea pacientelor cu ulei de catina sau ceva de genu. Biznisul pare foarte lucrativ pana cand sarmanului om i se sminteste mana din incheietura si nu mai reuseste sa-si duca pacientele la "paroxism". Noroc cu un coleg cu aplecari mai inginereshti, care ii construieste un vibrator steampunk ce il ajuta sa aplice tratamentul fara sa dea in sindrom de tunel carpian.

Filmul nu e neaparat o capodopera si prea des are tendintze de sitcom, dar e despre o chestie foarte importanta care ne priveste pe totzi si din care trebuie sa tragem multe invatzaminte.

Filmele contra plictiselii


 Edge of Tomorrow

Cand ma gandesc la Tom Cruise nu reusesc sa il vad drept action hero, dar daca ma uit in CVul lui din ultimii 10-15 ani, creca Stallone tre sa se gandeasca serios la a-l recruta pentru Expandables 4. Tom Cruise acopera si partea de blockbustere SF (Minority Report, War of the Worlds, Oblivion), si action movies clasice (seria Mission Impossible), iar la momentu actual are un portofoliu comparabil cu al lui Arnold. Nu cred totusi ca va putea fi convins sa stea intr-o scara a magarului cu Lundgren si cu Arnold pe afisul Expandables. In alta ordine de idei, Emily Blunt, obisnuita sa apara in rol de domnitza frageda, face aici un rol against type (full metal bitch) care ii vine foarte bine, mai ales cand face flotari.

Filmul ecranizeaza un roman SF japonez de succes, care poate fi acuzat pana la un punct ca recicleaza idei din romanele Starship Troopers si Replay. Tom Cruise joaca o cătană blestemata sa retraiasca la nesfarsit aceeasi zi, care se intampla sa fie o zi nasoala, a debarcarii armatei pe tzarmul Normandiei cotropit de niste extraterestri tentaculosi. De cate ori moare, se trezeste din nou la inceputul zilei, cu toate informatiile din ziua precedenta, asa ca viatza lui devine un fel de joc de Flappy Bird in care tot repeta acelasi nivel, devine tot mai bun, dar avanseaza enervant de incet, caci dificultatea e setata pe maxim.

Senzatzia asta de joc video la care personaju se chinuie sa avanseze aduce filmul aproape de Ender's Game si il diferentziaza destul de bine fatza de celelalte filme de la care a fost acuzat ca fura (Groundhog Day). Regulile jocului se schimba in timp pe baza noilor informatzii dobandite, de unde avem niste twisturi care improspateaza povestea pusa pe repeat. E si putzina romantza, dar foarte putzina caci genul asta de SF japonez e profund asexuat (daca facem abstractzie de o posibila interpretare tentacle porn).

Miss Violence

Prefer de 100 de ori noul val de cinema grecesc celui romanesc, insa in ambele cazuri e putzin cam ostentativa impresia de retzeta. Ca Attenberg a imprumutat excesiv de la Dogtooth a fost cumva de intzeles – regizorul unuia a fost actor in celalalt, producatoarea unuia a fost regizoarea celuilalt, a fost un fel de afacere de familie. In Miss Violence insa nu mai avem relatzii directe, e doar un film care merge pe retzeta. A avut ceva succes, deci retzeta inca tzine, mai ales ca astia n-au facut totusi la fel de multe filme ca romanii pe retzeta lor. Cine n-a vazut Dogtooth probabil va fi mai impresionat decat am fost eu de Miss Violence. Cine l-a vazut o sa aiba cateva deja vu-uri.

Filmul incepe cu o zi de nastere in familie, a unei fetitze. In timpul (sau dupa, nu mai stiu) cantecului de happy birthday fetitza se arunca de pe balcon. Familia se comporta normal, adica reactzioneaza firesc la tragedie, insa ceva ceva e putred si nimeni nu vrea sa discute anumite subiecte. Cineva de la protectzia copilului ia familia la bani maruntzi si unele chestii par cusute cu atza alba, cum ar fi ca sunt cam multe fete in familie si toate par facute la varste cam fragede, iar de tatzi nu se stie mare lucru. In familie e un singur barbat, un contabil barbos si mincinos care are multe chestii in comun cu acel pater familias din Dogtooth.


The Counselor

Counselor a fost corect comparat cu un audiobook de Cormac McCarthy cu visuals by Ridley Scott. In asta stau si calitatzile, dar si defectele filmului. In mod clar, McCarthy nu stie sa faca diferentza intre scenariu si literatura. Dialogurile lui sunt schimburi de monologuri. Povestea e incarcata cu detalii si indicii marunte, pe care le-am sesizat abia la o a doua vizionare a filmului. Prima impresie e de film dezmembrat, din care lipsesc micile sectziuni de „progres” care leaga scenele unui film intre ele. Probabil de asta are recenzii oribile, insa filmul e departe de a fi slab. E doar putzin prea complicat, undeva la nivelul unei alte epopei interlope facuta de Ridley Scott relativ recent, American Gangster.

In multe privintze filmu seamana cu o alta ecranizare dupa McCarthy, No Country for Old Men. Privintzele astea ar fi: Javier Bardem cu freza funny; tema generala a lacomiei pedepsite de cosmos cu un val de moarte instopabila; monologuri care speculeaza liric dar sec pe seama respectivei teme; final lipsit de rezolutzie si mantuire.

In alte privintze e si foarte diferit, treaba care se datoreaza in special lui Ridley Scott, care incarca filmul cu mult stil high-class. Filmul a fost promovat prin costumele asigurate de Armani si Versace, treaba care uneori e ostentativa dar, ma rog, se potriveste cat de cat cu tipologia personajelor: Fassbender e un avocat dornic sa investeasca in industria drogurilor ca sa-i cumpere diamante Penelopei Cruz, Bardem e un patron de cluburi de noapte cuplat cu pitzipoanca Cameron Diaz, Brad Pitt e un invartitor de bani. Totzi astia investesc intr-o vidanja care transporta droguri columbiene camuflate in kkt, insa transportu e interceptat si cartelul mexican considera ca vina apartzine investitorilor americani, iar de aici incepe un val de violentze nasoale punctate cu cugetari filozofice.

P.S. Filmul e vestit si pentru scena de sex dintre Cameron Diaz si parbrizul unei masini.

Godzilla

Nu stiu daca mai era nevoie si de filmu asta asa repede dupa Pacific Rim, dar oricum asta parca e ceva mai bun. Cel putzin arata ca un film si nu ca un exercitziu de animatzie 3D, iar regizorul Gareth Edwards aduce cateva idei stilistice din excelentul sau Monsters: cadre/unghiuri bine gandite estetic si potentzate de muzica excelenta (3Dul insa le dauneaza prin intunecime), un crescendo lent, un point-of-view de la nivelul omului marunt, care face ca monstri sa nu fie cu adevarat vizibili decat in scenele in care se uita lumea la televizor (cel putzin in primele 2/3 din film) si numeroase referintze la incidente nucleare (Fukushima, Hiroshima, testele din Nevada si Pacific etc.) care au fost de fapt cover-up pentru diverse tentative de a-l distruge pe Godzilla si altzi monstri ancestrali ieshitzi din fundurile pamantului.

Partea nasoala e proasta folosire a actorilor, care pare pana la un momendat pare o gluma: Juliette Binoche moare in 5 minute, gagiu din Breaking Bad (despre care toata lumea stia ca e actoru principal) moare in 20 de minute, iar restu actorilor sunt distribuitzi in roluri against type (protagonistu e de fapt gagiul din Kick-Ass, in rolul unui soldat din ala american si patriot).

300 : Rise of an Empire

Pentru fanii bataliilor homoerotice, avem aici more of the same din ce am avut si in primul film. Cica dupa succesul de acu catziva ani al primei ecranizari, Frank Miller a promis ca va scrie o continuare intitulata Xerxes. Filmu asta ar fi ecranizarea respectivei lucrari, desi respectiva lucrare n-a mai aparut niciodata ci a fost livrata direct ca scenariu de film.

Filmul se petrece inainte, in timpul si dupa evenimentele din filmul original, undeva in alta parte a Greciei, unde Temistocle incearca sa tzina piept flotei persiene condusa de Eva Green, un fel de bitch warrior care dupa ce face sex cu Temistocle (o pata de culoare pe impresia homo generala a filmului) jura sa-i distruga tzara si poporu. Paradoxal, caci filmu trebuia sa fie despre Xerxes, care apare sub acelasi chip de drag queen inchipuit de Frank Miller, dar cam tot atat cat a aparut si in primul film - doua racnete, doua vorbe, doua grimase.

Primul 300 mi-a placut pentru ca Zack Snyder era pe val, filmele CGI aveau inca o aura experimentala, iar prezentarea hiperbolica a lui Frank Miller era misto (si sfidatoare la adresa celor care puneau in discutzie acuratetzea istorica a hiperbolelor sale). Filmul asta insa e o inflare inutila a povestii si un innuendo gay greek-style lipsit de clismax, si chiar si de sex anal.