Game of Thrones si American Horror Story - part 2

Am scris prima data de serialele astea aici, dupa ce am vazut primul sezon. Acuma am terminat si sezonul 2, asa ca revin cu niste updateuri.

Game of Thrones - sezonul 2

Vad atata lume prin metrouri citind Game of Thrones, incat incep sa-l intzeleg pe Butuzea care capatase impresia ca epopeea lui Martin e inca un tun mediatic venit pe urmele lui Harry Potter si Twilight. Si mai ales vad atata lume citind cartzile astea doar din cauza serialului incat incep sa ma ingrijorez serios pt. soarta literaturii, care pare sa devina populara doar daca e atarnata de vreun fenomen mass-media (film, serial). E inca unul din simptomele generatziei Youtube, care se uita la filme pe fast-forward ca sa compenseze deficitul de atentzie.

In fine, am avut asadar un nou sezon care continua sa urmeze indeaproape povestea cartzilor, probabil mult mai indeaproape decat o fac True Blood si Dexter care au luat-o demult pe aratura. N-are rost sa dau detalii asupra subiectului, cine stie stie, cine nu, nu merita sa stie. Societatea inchipuita de George R R Martin are tot ce-i trebuie unei epopei menite sa revitalizeze genul heroic fantasy, convertit la statut de basm de abordarile infantilizante ale scolii lui Tolkien.

Am fost placut surprins sa o vad pe actritza porno Sibel Kekili intr-un rol cu care incearca sa se reabiliteze in ochii posteritatzii, cu un nas cu 2 cm mai mic decat cum o stiam, in urma unei interventzii chirurgicale intens documentate de mass-media. Ce mi se pare totusi ciudat e ca in industria porno nasu ala era acceptabil, desi ai zice ca ar trebui sa conteze mai mult acolo decat in Game of Thrones. Alta surpriza a noului sezon a fost si invitarea lui Neil Marshall (am scris despre el aici) la regia unuia din episoadele cheie, ala cu batalia. Era nevoie de un regizor de cinema pentru episodul cu pricina.

Lumea mai carcoteste ca serialu nu e realist, ca toate femeile din serial se epileaza inghinal si ca nu e posibil asa ceva intr-un film... istoric (!?). Zau, am auzit deja mai multe opinii afirmand ca nu se uita la Game of Thrones pt ca nu se omoara dupa filmele istorice. Poate acum ca au inceput sa apara dragoni zi zombie prin serial (foarte discret, ce-i drept), o sa mai dispara din genul asta de opinii.

Altzii, precum autoarea acestui articol din Dilema, se plang ca povestea musteste de misoginism, ca toate personajele femei sunt curve sau subiectzi ai unor abuzuri nasoale. Dupa mine asta inseamna ca toate personajele masculine sunt curvari sau violatori, ceea ce nu ma face nici pe mine sa ma simt prea bine, deci eu zic ca suntem chit la capitolul imagine terfelita.

American Horror Story - sezonul 2

In sezonul 2 din American Horror Story avem un threesome rapit de extraterestri, o lesbiana dusa la casa de nebuni sa fie vindecata cu socuri electrice, un mad scientist nazist care face experimente pe nimfomane incercand sa creeze o rasa supraumana, un preot abuzat sexual de diavol, o calugaritza curva bantuita de Ingeru Mortzii, un psihopat dependent de laptele de mama care a nascut recent, un Mos Craciun care omoara calugaritze. Destinele tuturor astora se unesc la o casa de nebuni unde acestia sunt fie pacientzi, fie administratori, fie ambele, in acelasi timp sau pe rand.

Asadar sentimentul de clisheu ostentativ dat de primul sezon ramane, dar aici e mult mai bine valorizat. Devine clar ca serialul si-a propus sa aglomereze intr-o schema coerenta toate arhetipurile genului horror (american, sugereaza titlul). Ceva asemanator isi propusese in urma cu multzi ani Supernatural, insa i-au daunat faptul ca s-a luat prea in serios, ca avea actori vai de capu lor, si ca lasa impresia ca vrea sa fie un fel de Wikipedia de concepte horror pusa intr-o schema narativa de joc video (care, in mod surprinzator, a tzinut 8 sezoane, inca un motiv sa ma ingrijorez pentru starea actuala a horrorului si pentru modul in care e asimilat drept "cultura alternativa" de catre hipsteri). Supernatural era facut pentru liceencele care si-au descoperit apucaturile necrofile citind povesti cu vampiei, in timp ce American Horror Story e facut de cunoscatori pentru cunoscatori (produs de creatorul serialului NipTuck, caruia i s-a alaturat anul asta si James Wong, creatorul seriei Final Destination)

American Horror Story face bine toate lucrurile pe care Supernatural le facea rau. E excelent formatul de antologie, in care aceiasi actori joaca in povesti diferite, intinse peste cate un sezon intreg. Nu tzin minte sa mai fi vazut undeva formatul asta. Actorii sunt actori, nu cocalari pusi sa faca grimase pe muzica stridenta. Cel putzin Jessica Lange si James Cromwell (Babe, L.A. Confidential) fac roluri de Oscar (calugaritza curva si mad scientistul nazi), Joseph Fiennes are si el cateva scene memorabile (preotul violat de diavol). Scenariul e perfect impletit sa convearga din directzii extrem de eterogene (extraterestrii, conspiratzii la ospiciu, sex si misticism), iar designul vizual e de mare rafinament, atent studiat, cu o gramada de referintze la filme horror de diverse perioade, de la expresionismul german la torture movieul postmodern, trecand prin giallo si grindhouse.

Numai ca nu prea e horror, adica reiese destul de devreme (ma rog, era clar de la primul sezon) ca serialul asta e o teza de doctorat pe concepte horror si nu o lucrare horror in sine. Producatorul Ryan Murphy a mai facut ceva similar si cu serialul Nip/Tuck, acolo metoda fiind aplicata serialelor TV telenoveliste cu medici. Reiterez indemnul de a urmari si serialul ala, unul din cele mai bune si mai sexy seriale ever.

Juan Diaz Canales, Juanjo Guarnido (grafica): Blacksad (Dark Horse, HC)

Asta e o banda desenata noir antropomorfica foarte classy, un succes rasunator pe plaiuri europene care recent s-a tradus in engleza in doua volume aratoase produse de Dark Horse. "Antropomorfica" se refera la faptul ca personajele sunt oameni cu fetze de animale, autorii aducand si un mic tribut orwellian, in care situatzii animaliere reflecta in mod hazliu (sau deprimant) realitatzi omenesti din istoria recenta.

 

De exemplu una din povesti e despre condamnarea comunismului in America postbelica si abuzurile politice care s-au facut sub pretextul asta. Un grup de pasari - pictori, actori si poetzi filantropi - sunt acuzatzi de socialism si haituitzi de un senator cocosh care shantajeaza populatzia cu amenintzarea bombei atomice. Alta poveste e despre animalele albe (ursi polari, vulpi polare etc.) care vin de la poli in America sa propovaduiasca dogma ariana si sa starpeasca ciorile, caii si alte animale negre. Cateva personaje corcite sunt prinse la mijlocul conflictului si incearca sa opreasca abuzul. Si mai e una mai slabutza cu o pisica omorata cu sange rece de o shoparla, dar alea doua de sus fac totzi banii. Astea-s adunate in primul volum, apoi o a patra poveste a fost adaugata ulterior intr-un volum separat, datorita publicarii ei tardive in Europa. Asta e cool si ea, despre o trupa de blues care compune o balada ale carei versuri contzin niste informatzii nasoale codificate.

Elementul care leaga povestile intre ele e personajul principal, pisica detectiv Blacksad, un erou chandlerian (de fapt toate povestile se petrec intr-un setting interbelic, cu dive noir, criza economica si jazz).

Acasa la ei, Canales si Guarnido erau muritori de foame, asa ca au fost adoptati de industria franceza unde au si aparut povestile Blacksad prima data, in 4 volumashe pe stilul albumelor frantzuzesti (adica oversized, hardcover, dar subtirele, doar putin mai groase decat o broshura americana).

Una din marile provocari ale benzii desenate antropomorfice e sa faci fetze de animale sa exprime sentimente umane (si totusi sa arate a animale intr-un mod realist, deci nu ca Mickey Mouse). Iar aici e vorba de cam toate felurile de animale - personajele principale sunt in principiu pisici si pasari, dar cele secundare acopera o gama extrem de diversa. Ei bine, meseria asta se pare ca se invatza in desene animate, iar graficianul Guarnido si-a facut ucenicia la filiala frantzuzeasca a studiourilor Disney. Priceperea sa in aceste privintze e la cel mai inalt nivel si incurajeaza studierea detaliilor grafice de catre cititor. Cu pisici si ursuletzi treaba e destul de simpla, insa cu furnicari, rinoceri, broaste si altele lucrurile se complica semnificativ. Guarnido gaseste animalul ideal pentru a reflecta diverse tipologii umane si a conferi un realism bizar scenelor cheie.

- plusuri: grafica superba. povesti smart

- minusuri: al doilea volum e cam subtzire si plin de umplutura (prefetze, postfetze)

- recomandare: fanilor Fermei animalelor si a literaturii de tip fabula, fanilor detective noir

Filmele vorbite pe la spate - Ian/Feb 2013

Mi-am mai reglat ritmul de viata aici, in Europa lui Schengen, si cred ca o sa apuc sa vad suficiente filme incat sa pot scrie un articol la 2 luni, in loc de ritmul trimestrial pe care l-am avut in 2012.

Filmele musai

s

Django Unchained

Asa-i ca tot nu v-atzi utat la Sukyiaki Western Django? Mi-am batut gura degeaba acu 5 ani. De cand a aparut Tarantino in filmu ala s-a tot zvonit ca vrea sa dezvolte conceptul, la un momendat zicea ca vrea sa faca chiar un prequel la filmul lui Miike, centrat pe propriul personaj. Planurile s-au tot sucit si rasucit, tot felu de actori au intrat in / iesit din proiect, se zvonea si despre un sequel la spaghetti westernul Django din anii 60.

Pana la urma a iesit un film care n-are nici o legatura cu celelalte (in afara de soundtrack si unele easter eggs), un film care arata si suna de parca ar fi o ecranizare dupa Joe Lansdale. Adica o poveste care pare sa-si submineze propriul mesaj - desi e o critica la adresa sclavagismului, ii portretizeaza pe negri de parca si-ar merita soarta, si e o satira cu multe momente de ras, pe un subiect despre care nu se prea cuvine sa razi. Una din cele mai funny scene din film e cand Leonardo di Caprio si Franco Nero (eroul originalului Django din anii 60) stau pe fotolii langa un shemineu si se uita la doi negri dezbracatzi care se bat pe podele in fatza lor, pana la moarte. Ca sa ma-ntelegeti, nu s-au prea facut comedii despre Auschwitz pana acuma, nu? S-ar putea sa traim sa vedem si asta din partea lui Tarantino (Inglourious Basterds a fost deja un pas in directzia respectiva).

Dar in fine, astea nu-s probleme mele, ci ale altora. Eu sunt fan Lansdale si fan Tarantino, iar de acum sunt si fan Di Caprio, care face aici rolul vietzii lui, un stapan de plantatzie oribil, care il are drept servitor personal (la fel de oribil) pe Samuel Jackson. Miza filmului e ca sclavul Django (Jamie Foxx) si amicul sau, dentistul austriac jucat de oscarizatul Waltz, vor sa o rascumpere pe iubita lui Django, o negresa vorbitoare de limba germana pe nume... Broomhilda. Filmul are ceva si din Kill Bill, adica e un fel de revenge movie cu varsari de sange over the top (fiecare impuscatura produce arteziene de sange) si cu un soundtrack extrem de variat cu piese incarcate de semnificatzii (de ex. prin piese 2Pac se asociaza revolta lui Django cu originile hip-hopului).

Am auzit deja dezbateri pe seama ideii ca acest film ar fi rasist in o gramada de feluri, dar lumea inca nu se poate decide daca e rasism impotriva albilor sau a negrilor. Spike Lee in mod particular pare foarte ofticat. Tarantino plays it safe, la interviuri se imbraca numai cu haine de la Wu Tang de o vreme.

Evident, filmu e plin de easter eggs si chestii care necesita 2-3 vizionari si o documentare buna pe seama detaliilor.

The Kids are All Right

Filmul e deosebit de actual in special acum, cand lesbianismul distruge si ce mai mergea in tzara asta, handbalul romanesc, si in urma incidentele de la proiectzia sa de saptamana trecuta cand niste vajnici patriotzi au cantat Desteapta-te Romane ca masura de protest antigay in fatza celor 6 spectatori care s-au prezentat la vizionare mai mult din greseala, ca nici nu erau gay.

Doua lesbiene umpic trecute (sublimele Anette Benning si Julianne Moore) traiesc bine mersi impreuna, uitandu-se la filme porno cu barbatzi gay (wtf?) si avand grija de cei 2 copii ai lor facuti cu Sfantul Duh (jucat aici de The Hulk aka Mark Ruffalo). Dintre cele doua, Benning e the butch - doctoritza ambitzioasa, control freak si umpic alcoolica. Moore e o sentimentalista hippie care toata viatza a avut grija de copii si din pricina asta i s-a dus cariera de peisagist pe apa sambetei. Din cate am vazut in viatza asta, cam toate cuplurile de lesbiene urmeaza patternu asta - o control freakeritza si o hippioata idealista, asa ca filmul are destul de buna acuratetze.

Intr-o buna zi copiii lor, tot mirandu-se de ce nu au tata, decid sa il contacteze pe Sfantul Duh, care se dovedeste a fi un redneck inimos jucat superb de Ruffalo (finalist Oscar si el, alaturi de Benning, alaturi de scenariul filmului si alaturi de filmul in sine). Tzaranu se baga in viatza lor si o tulbura pe Julianne Moore care nu mai vazuse putza de cine stie de cand, poate niciodata, si se temea ca o sa moara fara sa vada vreuna, asa ca se combina cu individu, care intra astfel intr-un conflict gelos, ca de la barbat la barbat, cu capul familiei (Anette Benning, dupa cum ziceam).

Filmu urmeaza retzeta de succes lansata la Hollywood (si vanduta drept "indie") acu catziva ani, de a face family movie serioase pe subiecte grave dar cu un ton jovial (gen Juno). Asta le face simpatice, iar daca au actori de calibrul astora de aici, pot fi foarte misto. Regizoarea acestui film e, obviously, o lesbiana crancena de origine ucrainiana, Lisa Cholodenko,  care a mai facut cateva filme in genu asta, inclusiv ceva episoade in serialul cult al lesbienelor de pe intreg mapamondul, The L Word.

John Dies at the End

Mostra superba de bizzaro horror absurdist psihopupu, un fel de Fear and Loathing in Las Vegas pe teme horror. Cei care citesc proza publicata la Permuted Press (unde a si fost publicat romanul care sta la baza filmului) ori pe Carlton Mellick III vor intzelege mai bine. Ma rog, filmu e totusi decent, fara excesele lui Mellick, dar cu aceeasi abordare de throwing everything together, including the kitchen sink.

E si un film eveniment, vine dupa 10 ani de absentza a regizorului Don Coscarelli, unul din maestrii genului asta de semicomedie horror. Pt. cine nu-l stie, de pe mana lui au iesit Bubba Ho-Tep si seria de auteur Phantasm, filme esentziale pentru istoria genului. In distributzie avem cateva nume mari - Paul Giamatti, legenda horror Doug Jones (tipu care zeci de ani a jucat numai roluri de monstru cu heavy makeup, aici joaca cu propria fatza) si un cameo misto de la alta legenda a genului, Angus Scrimm (villainul din Phantasm).

Povestea e despre doi detectivi de cazuri supranaturale (gen Supernatural/Hellblazer) care iau din greseala un drog ce le dezintegreaza perceptzia, facandu-i sa fie mortzi si vii in acelasi timp, sa circule prin universuri paralele fara voia lor, sa vada chestii care nu exista si sa se bata cu chestii care exista dar n-ar trebui sa existe. E mai aproape de momentele psihedelice din Hellblazer, asemanarea cu Supernatural e data doar de faptu ca eroii sunt doi tineri cocalari, ceea ce mai strica pe alocuri filmu, insa personajele secundare, dialogurile si in general senzatzia ca toate personajele sunt pe LSD e misto. Plus vibeul de horror optzecist, cu multe gaguri slimy. De fapt filmele cu care are cele mai multe in comun sunt ale lui Cronenberg (Naked Lunch, dar mai ales Existenz, adica are si un dram de aventura si un ton de comedie).

Filme contra plictiselii

 

To Rome with Love

Dupa superbele peripluri prin fenomenologia amoroasa europeana, cu studii de caz pe Barcelona si pe Paris, Woody Allen trece la un alt oras al amorului, Roma. Asta din pacate e cel mai slab dintre cele 3 filme, pentru ca nu se tzine laolalta - e un grupaj de 4 povestioare fara nici o legatura intre ele, si e primul film de nu stiu catzi ani in care Woody Allen isi joaca rolul si nu lasa pe altcineva sa i-l joace. Era interesant sa vad altzi actori cum incearca sa il imite, o placere pe care aici n-am mai avut-o.

Povestea cea mai funny, in care si apare Woody Allen, e cea a unui director de opera pensionar care incearca sa convinga un cioclu sa se apuce de cantat opera profesionist, dupa ce l-a auzit cantand la dush. Problema e ca cioclul nu poate canta decat sub dus, asa ca Woody Allen e nevoit sa ii amenajeze un dus pe scena, ca sa poata scoate tot ce e mai bun din el.

A doua poveste seamana oarecum cu Midnight in Paris, e cu Alec Baldwin care revine in Roma dupa nu stiu catzi ani si calatoreste cumva in timp, retraind o serie de evenimente amoroase ale tineretzii sale alaturi de un alter ego al sau jucat de tinerelu ala cretz din filmu cu Facebook si de Ellen Page. Page joaca superb stereotipul gagicii interesante, care a citit la viatza ei cartea Cum sa pari mai destept decat esti (am recenzat-o aici).

Mai e o poveste cu Roberto Benigni si una cu Penelopa Cruz, din care nu imi aduc aminte mare lucru, puteau sa lipseasca din film si sa lase mai mult loc primelor doua.

Dark Shadows

Pana cand Tim Burton va face un film intitulat Johnny Depp, cu Helena Bonham Carter in rolul titular, iaca mai avem un episod din lunga serie de adaptari si remakeuri pe teme gotice cu care regizorul pare sa vrea sa ramana in istorie. Sper sa traiesc ziua in care Burton va alege sa faca un film original, un film al lui de la un cap la altul, care sa nu fie nici remake, nici adaptare, nici ecranizare. Nu am sperantze ca va fi fara Depp si Carter, dar asta nu ma deranjeaza decat in masura in care Johnny Depp devine comod si rejoaca acelasi rol in fiecare nou film.

Bun, acuma sa schimb putzin subiectul. Poate atzi remarcat ca in ultimii ani a explodat in literatura moda mashup horror, un nou fel de a face literatura folosind teme, chiar fragmente copiate din opere clasice (de acu 100 de ani, sa nu fie probleme cu copyrightu) si remixate cu partzi horror care schimba semnificatzia textului original, sau scot la iveala semnificatzii mai subtile care au scapat cititorilor mainstream. Adica cam ce a vrut sa faca si Ponta al nostru in teza de doctorat. Capul rautatzilor in acest domeniu e Seth Grahame-Smith, autorul romanului care a definit tehnica mashupului, Pride and Prejudice and Zombies. Romanul a avut un succes nebun si a initziat colectzia Quirk Classics, in care aveau sa mai apara prelucrari ca Android Karennina, Wuthering Heights and a Werewolf, Sense and Sensibility and Sea Monsters samd. O reusita antologie de mashup, Classics Mutilated, urmeaza sa fie recenzata de subsemnatu si mai discutam cu ocazia aia. Am mai scris despre moda asta si intr-un dosar pe care l-am facut pentru Dilemateca acu catziva ani.

Important e ca, ceea ce parea o gluma, dureaza deja de mai bine de 5 ani si a ajuns in atentzia Hollywoodului. Mai rau, a intrat in gratziile lui Tim Burton, care a acceptat sa fie producator pentru prima ecranizare dupa unul din romanele lui Grahame-Smith, Abraham Lincoln Vampire Hunter. La schimba, Grahame-Smith s-a apucat sa scrie scenariul pentru Beetlejuice II, sequelul filmului de tineretze al lui Burton. Si a mai scris scenariul si pentru acest Dark Shadows.

Dark Shadows a fost un serial de mare succes al anilor 60 in SUA, considerat unul din primele experimente de mashup adevarat. La vremea lui a fost propus drept un soap opera intr-un cadru gotic, o chestie cam prea de avangarda la data respectiva. Dupa ceva vreme, fiind in criza de scenarii (a avut episoade zilnice timp de cinci ani, fiind unul din cele mai lungi seriale din istorie) a inceput sa apelez la tehnica mashupului, reinterpretand povesti clasice (preluate de la Poe, Maupassant, Bronte etc.) in cadrul gotic al serialului, avandu-l pe vampirul Barnabas ca personaj principal.

Asadar, Tim Burton propune prin noul sau film un omagiu adus celor doi inventatori ai mashupului: serialului Dark Shadows si autorului Seth Grahame Smith. Din pacate, filmul nu spune mare lucru celor nefamiliarizatzi cu cele doua nume si, asemeni, unei alte tentative similare a lui Burton, Mars Attacks, cam trece pe langa urechea spectatorului fara sa lase mare lucru in urma. Desigur, Burton e un stilist gotic desavarsit si tot ce potzi astepta de la un film facut de el sub aspect vizual se gaseste aici din plin. Ca si in Mars Attacks, are o pleiada de actori mare care din pacate fac roluri mici - pe langa eternii Depp/Carter, ii mai avem pe Michelle Pfeiffer, de care uitasem ca exista, pe Rorschach din Watchmen, pe fetitza din KickAss si pe Eva Green in rolul unei vrajitoare care i-a pus gand rau vampirului Barnabas. Si mai avem si o multzime de cameouri din partea actorilor serialului original, un alt element care bucura spectatorul doar daca are habar la ce se uita. Si inca doua cameouri la fel de relevante, din partea lui Alice Cooper si Christopher Lee, doua nume fundamentale pentru cultura goth americana.

In concluzie, filmul ar fi putut iesi genial pentru connoisseurii horror, ma asteptam la ceva de nivelul Ed Wood, dar am primit ceva de nivelul Mars Attacks, la care tre sa faci un pic de efort ca sa te convingi ca itzi place. Iar daca nu faci efortu ala, itzi cam vine sa casti vazandu-l pe Depp reinterpretand acelasi rol a suta oara.

End of Watch

David Ayer e tata filmelor cu politzisti coruptzi (Training Day, Street Kings, Dark Blue). A inceput lumea sa creada ca are ceva cu politistii in general, asa ca cu End of Watch pare ca vrea sa le transmita si un semn de prietenie, facand un film cu politzisti excesiv de de treaba care toata ziua salveaza copii din case incendiate, amendeaza cocalari care trec pe rosu, confisca droguri si sar in ajutorul celor de la FBI de cate ori e nevoie. Simpatia spectatorului creste si mai tare cand vede ca, in ciuda acestor calitatzi, sunt in continuare umilitzi, trimisi de colo colo sa faca tot felu de comisioane, si pe ansamblu sunt cam prostovani sa fim sinceri.

Prostovanii sunt Jake Gylenhall (Brokeback Mountain) si hispanicul Michael Pena, iar filmu e despre cum patruleaza ei toata ziua si discuta tampenii si mai fac cate un eroism cand se plictisesc de discutat. Imi amintesc cand eram mic ca am vazut un film similar, Rondul de Noapte, care cica era politzist, gen pe care atunci il asociam cu suspansul, dar nu se intampla nimic in el, decat ca faceau aia un... rond de noapte. Aici se intampla totusi ceva, la un momendat (dar e spoiler), deci filmu nu e chiar documentar, dar nici departe nu e, mai ales ca mare parte e filmat 1st person (gen Blairwitch project) de catre unul dintre eroi care facea un documentar despre propria meserie.

E totusi un film simpatic, cu actori si dialoguri misto, care mai recupereaza ceva din mandria pierduta a bugetarului american. Nu potzi trece insa peste impresia ca arata ca un documentar romanesc despre pompieri.

Dredd

Tineam foarte tare sa vad rebootul lui Judge Dredd, cel mai longeviv erou al benzii desenate britanice, de data asta cu un film facut chiar de ei, britanicii, adica fara Stallone, Armand Assante si cine a mai fost prin varianta de acu 20 de ani. In plus eram surescitat si pt. ca citisem recent primele 7 volume ale arhivei Judge Dredd (am povestit aici mai multe). Aici Judge Dredd e Karl Urban din Lord of the Rings.

Filmul se prezinta excelent sub aspect audio-video, cu un soundtrack cool (ceva intre Coil si Ministry) si unele visuals psihedelice din cauza ca miza povestii e un drog care itzi incetineste perceptzia de 100 de ori si te face sa te holbezi la fiecare fir de par si strop de apa care itzi iese in cale. Regina incestuoasa din Game of Thrones e shefa unei retzele de mafiotzi care distribuie drogul respectiv. Judge Dredd cu Judge Anderson (in carte colega lui telepata, in film prezentata drept ucenica lui) se duc sa vada care e faza si sunt prinshi intr-un bloc de ala imens cu sute de etaje cum era pe vremea aia in aglomeratziile uberurbane. Tot restu filmului se fugaresc astia pe scara blocului si se impusca in scene spectaculoase, cu unele momente mai brutale. Pana la urma filmul e un action alert standard, care respecta spiritul materialului original (mai putzin umorul) dar se multzumeste sa fie impresionant in plan tehnic si da prea putzin la nivel de poveste.