People are People, so why should it be, you and i should get along so awfully

Sleepwalk and other stories
(Optic Nerve vol.1)
de Adrian Tomine

Deci Optic Nerve asta e seria BD esentziala a lui Adrian Tomine, publicata initial de catre autor ca fitzuica xeroxata, probabil de aceea banda desenata indie e de obicei alb negru (macar cea de dinainte sa se inventeze web comics). Actualmente, Optic Nerve e disponibila in 4 volume publicate de Drawn and Quarterly:

• Volumul zero: 32 Stories, peste care datzi-mi voe sa sar caci contzine perioada xeroxata a operei autorului;
• 1: Sleepwalk and other stories, de care povestim in articolul de fatza;
• 2: Summer Blonde, de care am povestit aici;
• si 3: Shortcomings, de care discutam altadata.

Am mai zis-o si data trecuta, modelul lui Tomine e seria Eightball a lui Daniel Clowes, cu elemente autobiografice, publicata initial intr-un stil haotic si neregulat iar in prezent reformatata in volume mai groase. Care la randul sau urmeaza modelul seriei Love and Rockets a fratzilor Hernandez. Daca la Clowes si Hernandez se pot extrage linii narative consistente, care au fost republicate ca graphic novels, in Optic Nerve totul e minimalist: nu exista personaje revizitate (majoritatea nu au nume deloc), nu exista intrigi si puncte culminante, nu exista legaturi intre povesti iar dimensiunea lor e minima - in volumul Sleepwalk gasim chiar povesti de 1-2 pagini. Exemple:

• Cea mai scurta si mai deprimanta are fix 4 panouri, pe o singura pagina: o masina opreste in bezna, un tip iese din masina, tipul se duce la marginea drumului sa se pishe, tipul pica peste marginea drumului caci se afla de fapt pe un pod. Cica asa a murit tatal autorului.
  
• Alt exemplu, de 3 pagini, cam fara dialoguri: in anii 60, o tipa tinerica e claxonata la serviciu. Iese afara, o astepta iubitu cu masina. Intra in masina, tipu ii da un sandwich, tipa il pupa, mananca amandoi sandwichu, apoi se pupa din nou si tipa revine la birou. Pe urmatoarea pagina, o baba de 90 de ani, in zilele noastre, iese cu un sandwich din casa si se duce in parcare, unde se baga intr-o masina ruginita sa manance sandwichu. Il termina de mancat si se intoarce in casa. Punct.
• Alta, pe doua pagini, cu o tipa cu cearcane care vorbeste obscenitatzi la telefon, caci iubitul sau plecat cu o bursa in tzarile calde considera ca in felul asta se poate pastra vie o relatie la distantza, sub aspect sexual.
• Una mai lunguiatza, asta e chiar cea mai nasoala, am patzit-o pe propria spinare si era cat pe ce sa o patzeasca si un amic de-al meu recent: e ziua unui tip si il suna fosta gagica sa-i zica la multzi ani. Dupa ce ii zice, tipa il invita la o praji sa mai povesteasca una alta ca nu s-au vazut de cand si-au dat papucii. Cei doi se duc, povestesc, se distreaza, totu super, ca pe vremuri, ba se duc si la un film, ce mai, petrec toata ziua impreuna pana se lasa miezu noptzii si se plimba sub clar de luna. Tipului i se inmoaie inima, uite ce bine ne-ntzelegem, hai sa fim prieteni din nou, vrea sa o pupe. Gagica se uite la ceas - gata fuck off, nu mai e ziua ta, sper ca tzi-a placut cadoul si surpriza. Imaginea de pe coperta e chiar din povestea asta, cred ca e foarte sugestiva.
  

Deci cam in termenii astia discuta Tomine. Lasa impresia ca toata viatza lui cineva i-a dat papucii ori i-a murit cineva in familie, cu o frecventza de cam o data pe luna incepand de pe la 12 ani. Nici una din povesti nu are o rezolvare satisfacatoare, ori un erou cu care sa tzii. Toate se termina cu un personaj tacand si resemnandu-se, ori murind de-a dreptul, ori cu doua personaje stand alaturi, la aceeasi masa, in aceeasi masina, in acelasi pat - vorba lui Cold Hand Luke, what we have here is failure to communicate.

- plusuri: critica apreciaza cu urale volumul pentru stilul minimalist, rece, clinic

- minusuri: unele povesti sunt atat de minimaliste incat te crucesti intrebandu-te ce a vrut sa spuna autorul; in acest sens, prefer celelalte doua volume, Summer Blonde si Shortcomings, care contin povesti si personaje mult mai consistente

- recomandare: in nici un caz fanilor manga; de data asta nici fanilor Hornby sau Clowes caci umorul cam lipseste; cu sigurantza oamenilor cu crize sentimentale care vor sa afle ca nu-s singurii cu un picior emotzional in groapa

Fukk Lupus!

House MD
sezon 4

Sezonul 4 a inceput cu multa prospetzime. Atata prospetzime incat jumatate din actori au fost scosi afara, adica mutati in roluri episodice, dupa ce si-au dat demisia din subordinea lui Doctor House. Din nefericire supercompetentza dobandita si morala flexibila cu care i-a invatzat House le face probleme la incercarea de a se angaja in alta parte.

In timpu asta, House organizeaza concursuri de angajare care dureaza jumatate de sezon, incepand de la primul episod in care are peste 20 de candidatzi de toate culorile si toate sexele, de care isi bate joc si ii supune la cazne morale si intelectuale. Un moment de slabiciune il face pe House sa promita si angajarea unei bunoace doctoritza la CIA, care insa se dovedeste proasta si il face si pe House sa para prost.

Acuma la sezonul 4 orice serial trebuie sa gaseasca metode sa se reinventeze, de aici incolo atentia spectatorului e tot mai dificil de mentzinut. Modul in care o face House functioneaza - ma cam saturasem de aceiasi 6 actori de la un capat la altu - inlocuirea asistentzilor cu cei 20 de candidatzi introduce caractere noi si potentzial pentru situatii noi si diverse. Avem un mormon, o bunoaca cu Parkinson, o isterica ambitzioasa, un moshneag farsor care vrea sa faca facultatea de medicina la 50 de ani, un evreu cinic etc. Umorul e elementul de baza in acest sezon mai degraba decat brutalitatzile din sezoanele anterioare, deci serialul se transforma incet in sitcom, mai putzin finalul tragic cu moartea oribila a unuia din personaje. A, si apare Fred Durst de la Limp Bizkit.

As vrea sa zic mai multe dar nu stiu ce s-a intamplat ca nu mai tzin minte mai nimic, din pricina ca sezonul s-a intins in vreo 3 reprize din cauza grevei scenaristilor, adica s-au tot dat calupuri de 4-5 episoade cu cate 2 luni pauza intre ele. Asa ca mi s-a defocalizat complet atentzia, care a fost capturata pana la urma de Lost, al carui al 4-lea sezon a fost stralucit si mult mai coerent decat ma asteptam (la randul sau fiind amputat la episodul 13, deci jumatate din cat trebuia sa fie). Oricum, ideea e ca House s-a improspatat semnificativ cu acest sezon.

Comunism pulp

Red Menace

de Terry Bilson et al.

In anii 50, The Eagle, un supererou din Los Angeles e anchetat de comisia senatorului McCarthy, deoarece are relatzii de amicitzie cu un supererou sovietic, The Bear. Intr-adevar, cei doi sunt amici, de pe vremea Razboiului Mondial, cand americanii si rusii erau aliatzi si cand cei doi eroi au pus amandoi umarul la cucerirea Berlinului si s-au despartzit in conditzii amicale. Atzi ghicit, povestea e un fel de parodie la filmul Good night and good luck (chiar apare Ed Murrow la un moment dat). Sub acuza afilierii la comunism, eroului nostru i se interzice sa mai actioneze in folosul populatziei. Se ajunge in halul in care eroul se duce sa salveze niste ostateci si astia ii zic "We don't wanna be saved by a commie!" Evident, toata ratziunea sa de a exista se destrama si omul nostru se deprima foarte tare, se imbata si face niste magarii care il trimit direct la Alcatraz.

Intre timp, un fan al eroului, la randul sau cu puteri supranaturale, afla ca America a incaput pe mana nazistilor si japonezilor care s-au infiltrat in guvern inainte sa piarda Razboiul Mondial. Un rol foarte misto il are acolitul senatorului McCarthy, avocatul homosexual evreu Roy Cohn (jucat de Al Pacino in Angels in America) care se dovedeste a fi un monstru moral ce planuieste sa distruga valorile Americii din interior si care devine astfel Nemesisul eroului nostru victimizat de paranoia anticomunista.

Povestea e, pe ansamblu, o poveste pentru copii cu bataie, eroi si situatzii rezolvate cu succes. Substratul politic al povestii ii confera insa dimensiuni noi si subtile si imi confirma inca o data ideea ca comunismul devine incet-incet o mitologie pulp in ochii tinerelor generatzii. Probabil ca americanii sunt de vina, dar tendintza mi se pare normala.

De autorii cartzii nu va pot zice nimic, ca n-am auzit in veci de ei. Lucrarea pare a fi mai degraba rezultatul unui brainstorming de idei stralucite pe un plot banal decat o opera identificabila cu un autor. Editorii sunt Wildstorm Comics, cunoscuti pentru promovarea povestilor inteligente cu supereroi, printre care lucrari importante ale unor Alan Moore, Warren Ellis, Brian Vaughan si altzii ca ei.

- plusuri: incarcatura politica a povestii va ridica in cititorii de varste mici probleme care ar trebui sa nasca dezbateri de familie

- minusuri: grafica e profi dar banala, stilul liniar, usor de urmarit, cu plot orientat spre actiune si o audientza infantila

- recomandare: unei noi generatzii de copii, pentru care devine irelevanta diferentza intre un avocat homosexual evreu paranoic din contextul politic al anilor 50, Ion Iliescu, Lord Sauron si Darth Vader.