Alba ca Zapada si cei 40 de hotzi

Fables: 1001 Nights of Snowfall

de Bill Willingham

Asta e genul de volum BD dupa care ma dau in vant. Un singur scriitor, cu o idee coerenta dezvoltata pe multiple planuri, sustzinut de o armata de graficieni (vro 10 in cazul de fatza) care dau tot ce e mai bun in ei. N-are rost sa le insir numele, ii pomenesc doar pe premiantzii Charles Vess si pe Jill Thompson, carora li se datoreaza si o parte din succesul lui Neil Gaiman.

Publicat intr-o editie hardcover festiva cu grafica minunat de diversa, acest volum e un prequel la seria Fables, unul din cele mai mari succese de critica BD ale ultimilor 5 ani, serie publicata pana la momentul de fatza in vro 10 volume (aproape 70 de numere), si care inca merge inainte. Din fericire, comparativ cu alte serii longevive, Fables e organizata ca un foileton profesionist - fiecare volum poate fi citit separat dar in acelasi timp exista si un plan narativ superior pe care e asigurata coeziunea intre volume si convergentza spre o concluzie absoluta.

Fiind un prequel, teoretic 1001 Nights of Snowfall ar trebui citita inaintea seriei. Dupa ce am facut tampenia asta, am regretat: un prequel de aia e prequel, ca sa-l citesti DUPA povestea pe care o precede, altfel nu s-ar mai numi prequel, ci primul capitol. Altfel, e ca si cum ai vedea flashbackurile din serialul Lost colectionate inainte sa incepi sa te uitzi la serial. Asa ca evitati-mi prostia si cititi 1001 Nights of Snowfall dupa ce ati citit macar vreo 2 volume Fables, deoarece 1001 Nights nu face decat sa explice originile si motivatiile ascunse ale unora din personajele seriei.

Partea cea mai cool din Fables e ca, dupa metoda consacrata de Zelazny si Gaiman, propune o demitizare a basmului care nu aluneca niciodata in parodie, reusind sa conserve fabulosul povestii in asa masura incat pare mai degraba o completare la ce se stie, decat o bataie de joc sau o reinterpretare hazlie. Iar treaba asta e ideal reflectata de 1001 Nights of Snowfall care, foloseste tehnica povestirii in rama din povestile Seherezadei, cu un pretext diferit. Alte similitudini o sa gasitzi cu Hanu Ancutzei, Neverending Story sau cu trilogia South Park Imagination Land.

Despre ce e vorba: lumea fanteziilor (de la basm la fantezii sexuale si povestiri romantice) e atacata de un inamic misterios numit simplu The Adversary (eu suspectez ca e incarnarea prostiei umane, ori a Hollywoodului, dar e posibil sa fie si inspirat din Tolkien, caci conduce o armata de orci). Personajele din lumea fanteziilor sunt supuse, violate, omorate dar unele reusesc sa scape in lumea noastra (asta fiind subiectul principal al seriei Fables). Volumul prequel de care discutam aici se ocupa de incercarea lui Alba ca Zapada de a solicita ajutor din partea unui seic arab, povestile arabe nefiind inca calcate in picioare de temutul Adversar.

Dar marele shef al arabilor e un fel de Osama bin Laden cu midlife crisis si are obiceiul prost de a lua ostateci pe turistii veniti din occident si de a le viola si decapita pe gagici, soarta care o paste si pe Alba ca Zapada. Ca sa scape, Alba ca Zapada ii spune in fiecare noapte cate o poveste, atzatzand curiozitatea tiranului. De fapt, povestirile Albei ca Zapada sunt flashbackuri ce descriu modul in care diferite personaje Fables au reusit sa scape de invazia Adversarului si sa se refugieze in New York. Rosenrot (aia despre care canta si Rammstein) e o roscata bunoaca, sora Albei ca Zapada, care a luat literal sfatul mamei lor din poveste de a impartzi fratzeste tot ce au vreodata, asa ca se culca cu afemeiatul Fat Frumos distrugand casnicia surorii sale. Alba ca Zapada, la randul ei, are un trecut dubios legat de cei 7 pitici care conduceau o retzea de bordeluri camuflate bine in padurile regatului. Preferatul meu e Bigby, lupul cel rau, care seamana cu Sawyear din Lost - un varcolac exkroc care face magarii dar care in interiorul lui are un suflet bun si a ajuns rau din cauza altora, cum ar fi bunica lui Scufitza Rosie care l-a torturat si i-a umplut burta de pietre. Ni se explica si relatzia reala dintre Hansel, Gretel si Vrajitoare cea Rea, precum si cateva justificari morale din tineretzea molestata a Vrajitoarei care a fost candva o femeie frumoasa si cu nazuintze dar pe care a inrait-o cotidianul. Ca in viatza, dealtfel.

De mentionat ca seria Fables e o varianta rafinata si evoluata dintr-una din lucrarile de tineretze ale lui Willingham, basmul porno Iron Wood. Seria Fables e alcatuita din volumul de fatza (prequel aniversar)+9 volume ale seriei propriu-zise +2 volume spin-off dedicate unuia din eroi, Jack of Fables. Un al 10-lea volum Fables si un al 3-lea volum Jack of Fables sunt prevazute pt publicare in 2008.

- plusuri: conditii grafice deosebite, idee inchegata stralucit cu personaje diverse si bine construite, o gramada de premii
- minusuri: e prequel al seriei Fables, poate fi citita independent, dar devine mai cool in contextul seriei

Viatza si opera

Pussey

de Daniel Clowes

Daniel Clowes este unul din autorii de BD indie (=create, scrise si desenate de autor, alb negru, fara cenzura si fara sponsori) care au reusit sa scoata capul in lumea larga odata cu nominalizarea la Oscar pentru ecranizarea Ghostworld. A urmat Art School Confidential iar viitorul zvoneste despre o colaborare cu Michel Gondry (Eternal Sunshine...). Cine a vazut macar unul din filmele sale stie ca tipu e foarte tare. Mai adaug ca, alaturi de Fratii Hernandez despre care discutam cu alta ocazie, e unul din cei mai influenti autori pentru scena indie actuala. Precursorii lor, venind dinspre anii 70, sunt Harvey Pekar si Crumb pe care i-ati vazut intr-un alt mare film al genului, American Splendor. Asta ca sa lamurim de unde venim si unde ne ducem.

Lucrarea de referintza a lui Clowes e seria BD Eightball, publicata dupa sistemul clasic al benzilor desenate independente care nu se supun unui plan strategic comercial: numerele apar cu periodicitate neclara (de la 2 / an la 1 / 3 ani), dimensiunea lor este variabila (de la scenete de cateva pagini la "graphic novels" de aproape 100 de pagini) si in plus nu exista un plot cu cap si coada, unele portiuni avand continuitate (cum sunt cele din care s-au extras scenariile pentru cele doua filme pomenite), altele ba.

Fantagraphics Books, una din editurile cele mai invershunate din zona indie publica ocazional portiuni din seria Eightball in volumashe mai consistente (=trecute usor de suta de pagini), variind de la colectii de scenete la "romane" care grupeaza bucatzile cu continuitate.

Pussey e o combinatie intre cele doua stiluri: e o colectie de scenete care adunate laolalta intr-o cartulie de 60 de pagini lasa impresia ca se leaga intr-un fel de nuvela cu acoperire de roman. Cand zic acoperire de roman ma refer la faptul ca povestea acopera cam toata cariera si viata personajului principal, graficianul Dan Pussey, din copilarie si pana la moarte. Dar o acopera asa cam in fuga, prin scenete de 2-3 pagini care reflecta momente cheie din viatza sa: copilaria, angajarea, insuratoarea, culmile succesului si decaderea. Si chiar inauntrul scenetelor lucrurile merg repede - nu avem o naratiune BD normala desfasurata de-a lungul panourilor, ci avem calupuri de panouri care prezinta situatii umoristice cu personaje care sunt doar vehicule ale opiniilor autorului Daniel Clowes.

Povestea, ca toate povestile lui Clowes, mascheaza aspecte autobiografice in elemente de fictziune. E destul de clar ca personajul Dan Pussey e un alter ego al lui Clowes - e ochelarist, are dintzi mari, e grafician BD si trece printr-o serie de situatii povestite din experientza autorului in industria BD. Banuiesc ca aspectele autobiografice se incheie la un moment dat caci Pussey moare pe un pat sub care sta pitita o colectie de benzi desenate.

Asemeni lui Ghostworld si Art School Confidential, Pussey e incarcata de ironie cumplita si un spirit de observatie care dezvaluie si acuza o gramada de clisee sociale si de opinie, exemplificate prin relatia eroului cu parintzii, cu scena BD underground, cu colegii, cu sheful, cu afaceristii profitori, cu gagicile, cu fanii. Dar spre deosebire de cele doua povesti ecranizate, in Pussey lipseste intriga si momentul culminant, lasand impresia ca e o colectie de memorii disparate. Mai mult, daca invatzamintele trase din povestile respective aveau valabilitate universala, Pussey se adreseaza celor interesati de domeniul benzilor desenate, cam ca si filmele despre cutare pictor sau cutare muzician, fiind astfel mai aproape de stilul American Splendor.

Inchei cu gandurile lui Clowes pe seama invadarii mainstreamului de catre ideile pionierilor underground ai anilor 80.

Comics...too often they're dismissed as simple-minded, irrelevant pablum for mental deffectives, and i'm the first to admit that when looking at comics as a whole there may be some tiny grain of validity to that dismissal...though i can't help but wonder why it's so wrong to make a few bucks from exploiting the repressed homosexual urges and castration fears of undeveloped adolescent minds! However, throughout the history of our medium there have always existed a handful of creators with loftier aspirations [...] I implore you, dear reader, while perusing the following saga to carry for our protagonist the same respect you would for any other weaver of legends. After all, if not us, who? If not now, when?

- plusuri: umorul lui Clowes transpira prin totzi porii, atat din text cat si din grafica

- minusuri: prefer ploturile cu continuitate, aici e o capitza de fan peste care s-a tot adaugat cu furca; grafica alb-negru tipica benzilor desenate indie; povestea se adreseaza strict pasionatilor BD, nu are un plot cu adresabilitate universala

Muzica vorbita pe la spate - februarie 2008

La cum arata programul de releasuri pe anul asta, s-ar putea ca asta sa fie cea mai tare luna a anului, nu neaparat la modul absolut ci pt ca am recuperat cateva albume beton care mi-au scapat in anul trecut. Inainte sa-i dam drumu, am si o veste proasta, la Roadburn Festival in programul Current 93 nu mai intra trupa Om, dar intra noul proiect (Skitliv) al unuia din putzini vocali valabili din black metal, Maniac fost la Mayhem.

Ne-a luat dracu baietz. A iesit Dig Lazarus Dig, noul album Nicu Caverna si Semintzele de Matraguna. Trupa si-a schimbat lookul, Cave arata ca un actor porno al anilor 70, cu musteatza si freza neaosha care disimuleaza o chelie, un fel de Ron Jeremy mai simpatic. Vezi single-ul Dig Lazarus Dig, o piesa dansata care schimba brusc tonul trupei, de fapt as indrazni sa spun ca noul album are influentze Grinderman. Cuvintele cheie ale albumului sunt zombie, iubirea si amestecul dintre ele, necrofilia. Lectura obligatorie, loc rezervat in top 10ul anului.

Snog e o mare trupa australiana care militeaza impotriva capitalismului. Inceput ca un proiect electro si house de-a lui David Thrussel, cu contributii percutzioniste ale lui Pieter Bourke (Dead Can Dance), a luat-o incet pe o panta mai accesibila ingloband voce, chitari, pian si versuri foarte triste despre capitalism si efectele sale, piese foarte diversificate care acopera o plaja larga de la industrial la folk. Versurile arunca sistematic cu kkt in capitalism, iar titlurile sunt geniale: Buy me, i'll change your life, Playstation Blues, Adventures in capitalism. Copertile de mai jos mi se par absolut geniale:



















Noul album se numeste Last Days of Rome si e un pic mai sobru decat restu, seamana tot mai mult cu Pet Shop Boys si Apoptygma si parca chiar Nine Inch Nails. O monstra aici, da nu e de pe albumu asta nou, desi si asta e la fel de tare. Recomand calduros albumul precum si inca 2 mai vechi: Beyond the valley of the proles si Buy me i'll change your life. Alea mai vechi suna mai murdar, sunt mai tehno si mai monotone. Inchei cu cateva versuri inspiratzionale Snog care imi fac viatza un pic mai frumoasa in fiecare dimineatza cand ma duc la serviciu.

The lights are on, you are not home
The client is on the phone
You sit atop your silver dome

Businessman, businessman
Alone with your numbers
They'll never understand

We're happy little proles and we're on our way to work
Happy, happy, love, love, sleep, sleep, sleep.

Din pacate Snog n-o sa prinda topul anului din pricina ca aparut in 2006 cand mi-a trecut printre urechi fara sa-l remarc. La fel s-a intamplat cu Audrey Horne - Le Fol, o trupa pe care am aplaudat-o la debut apoi am dat-o uitarii pana am citit blogul lui Dave care a scos albumul la inaintare. Audrey Horne sunt o trupa de rock alternativ alcatuita din blackeri norvegieni, dintre cei cu mintea destupata (Enslaved si, well, Gorgoroth). Clip cu pesa escelenta. Trupa a luat Grammy acu 2 ani si a deschis pt Audioslave. Suna beton. O piesa mai veche, mai balada asa.

Bauhaus! Dupa 100 de ani de absentza si zombificare, legenda punkului gotic se intoarce. Mai precis, e al 5-lea album dintr-o cariera de 30 de ani si la 25 de ani de la precedentul disc plus dupa niste turnee de reformare cu Nine Inch Nails. Go away white e titlul, iese maine oficial si e o bomboana nu alta.

Si tot in categoria asta intra si Christian Death - American Inquisitor. Astia n-au facut chiar o pauza de 25 de ani, doar vro 7, dar statutul de legenda e cam tot pe-acolo. Acuma relativ la gusturile mele, asta e mai tare decat Bauhaus, tot timpu mi s-a parut ca Bauhaus nu se iau suficient de in serios. Christian Death e gotic adevarat, de ala cu sex, methadona si violentza si multe clape si mai rock asa, in timp ce Bauhausu e si scurt, are si umplutura si uneori lasa impresia ca e la misto. Ei, la naiba, caut si io nod in papura, e totusi luna in care mi-a picat in mana Cave, Bauhaus si Christian Death iar acu ca m-am invatzat cu binele, fac nazuri.

Boris e o trupa care reuseste sa baleieze intre albume utter crap (majoritatea) si albume geniale (cam tot al treilea album). Cunoscuti mai degraba ca o clona Sunn O)) (desi realitatea e pe dos), Boris e un trio japonez (cu o gagica la chitari) care au experimentat la viatza lor cam toate soiurile de rock si metal de la Sunn O la Sex Pistols. Noul album, Smile, are contributzii de la Sunn O si Michio Kurihara, servite inapoi in schimbul serviciilor prestate de Boris pe albumele pomenitzilor. Album interesant care cam pastreaza distantze egale fatza de utter crap si genial, asadar nu e neaparat o recomandare, doar o ocazie de a va trimite inapoi cu 2 ani la precedenta colaborare cu Kurihara, Rainbow. Elementele pinkfloydiene de pe Rainbow se regasesc si aici dar sunt combinate in partzi egale cu droneul lui Sunn O, rockul lui Motorhead si cu avalanshe noizz merzbowiene aproape imposibil de suportat fiziologic. Oricum, un album interesant, deloc monoton doar ca unele experimente merg mult prea departe. Have a taste.

Enemy of the sun e proiectul prin care tata soundului gotic metal din anii 90, Waldemar Sorychta inlocuieste defunctul proiect Grip Inc., una din trupele cele mai interesante ale anilor 90. Sa nu uitam ca Sorychta e responsabil de succesul unor Tiamat, Moonspell, Samael, Sentenced fiind omul care a inventat cu manutza lui soundul metalului melodic dupa care e in limba tineretul rock actual de pe la noi. Un pionier care n-a primit niciodata laurii pe care-i merita, a incercat sa-si faca dreptate cu Grip Inc o trupa care, desi a scos cateva albume originale si beton cu Dave Lombardo la tobe a murit in uitare. Iata ca Sorychta se mai incaiera o data prin aceasta trupa care face pe scurt un rezumat la tot ce s-a intamplat in metalul european al anilor 90. Redactia metalfan din pacate a dat la gunoi cu albumul pe motivul diversitatzii (acelasi motiv pt care au ridicat in slavi kktul de trupa-parodie Waltari anul trecut). Foarte competent album, piese metal catchy care ar trebui sa ocupe loc de cinste prin rockoteci. Dar probabil e mai important sa ne antrenam pentru venirea lui Manowar in Romania. Nu pot decat sa ma rog ca Artmania nu o sa aduca vro bashina gen Metallica/Priest anul asta. Cum n-am gasit clipurile noului proiect, profit de ocazie sa va mai pun o dat sa ascultatzi Grip.

La capitolul muzica grava si cu pretentzii de a fi culta: Noekk si partea a doua a proiectului Virgin Black - Requiem. Noekk e o trupa interesanta cu pretentzii de progresiv cam nejustificate, fiind mai aproape de cum intzelegeau progresivul blackerii in devenire de la Vintersorg si altzii ca ei. Trupa se trage din simpaticii Empyrium si are o voce interesanta pusa pe piese plictisitoare. Daca era un album mai folk, mai de ambiantza asa, ar fi fost relaxant, asa e destul de iritant rocku asta leshinat si produs prost. Virgin Black sunt niste australieni plini de ambitzie care s-au apucat acu vrun an sa scoata un album triplu - Requiem, alcatuit din 3 CD-uri care ies din cand in cand. Primul CD a fost Mezzo Forte (doom gotic + viorele = banal si clasic), asta e Fortissimo (doom gotic fara viorele = de kkt) si urmeaza partea a 3-a care ar trebui sa fie un album simfonic cu orchestra din Adelaide, deci cu pretentzii, nu orice. Acuma n-as vrea sa eman o opinie prea negativa - simplul fapt ca urmaresc trupa asta acu cand am renuntzat la 90% din ce se canta in stilul asta tre sa spuna ceva si anume ca la ocazii trupa e interesanta (vocea lamentata imi place indeosebi) iar venind din Australia nu e foarte tare inradacinata in cliseele nemtzesti/britanice/finlandeze. Probabil adunate la un loc, cele 3 cduri o sa construiasca un concept interesant care deocamdata imi scapa si mi se pare ca nici grupul nu e foarte convins daca are koaele necesare pt albumu ala simfonic. Daca le iese, s-ar putea sa fie ce n-a putut Lacrimosa de catziva ani incoace. Oricum, recomand atat Noekk cat si Virgin Black metalistilor nostalgici care au capatat impresia ca Lacrimosa, My Dying Bride si altii ca ei mai canta doar din inertzie.

La categoria crappola mi-a atras atentzia doar Cavalera Conspiracy, marea reuniune a fratzilor Cavalera, fosti creatori ai trupei Sepultura, actualmente shomeri, e un album de kkt fatza de care e mai mult chiar si Sepultura ala cu Dante ca sa nu mai zic de ultimele doua Soulfly care dau lectzii. Nu stiu la ce le-a stat capu fratzilor cand au produs carnatul asta de album. Dar mai nasol decat albumul e clipul blairwitch style pe care si l-au tras, parca vroiau sa demonstreze cu tot dinadinsul ca e un album de bucatarie.

As mai vrea sa va zic ceva si de noul Mars Volta dar ma scoate din sarite, nu rezista sa-l ascult 2 piese la rand asa ca poate revin altadata, desi cu noul Nick Cave in Ipod cine stie cand o sa se intample asta.

Am mai incercat si Cover Up, noul album de coveruri al lui Ministry dar stilul sec si cadentzat al trupei (al vocii in special) parca omoara tot farmecul pieselor originale, inclusiv cel dupa Louis Armstrong care mi s-a parut mult mai convingator in varianta Meads of Asphodel.