Queer horror

The Great and Secret Show

de Clive Barker

Multitaskingul Clive Barker: autor horror de succes, regizor cam de mana a doua (Nightbreed, Hellraiser), producator de filme de Oscar (Gods and Monsters), fabricant de jucarii, pictor si autor de benzi desenate, ocupant al locului 72 in Pink List (lista celor mai influentzi gay ppl) si producator al unor jocuri PC beton (Undying, Jericho): Here i am, nothing to hide, a creator down to my happy queer soul.

Una din lucrarile fundamentale ale lui Barker este trilogia The Art, din care al doilea volum a fost tradus la noi de Rao (Everville). Nu stiu daca Rao face misto sau nu stia de existentza primului volum si nici chef sa citesc un cartzoi de 600 de pagini n-am avut, asa ca am luat-o misheleste pe aceasta scurtatura, si anume adaptarea in banda desenata a primului volum din trilogie, The Great and Secret Show.

Primul lucru care sare in ochi legat de aceasta adaptare (12 numere publicate de-a lungul anului trecut) este izul Disney al graficii. Am zis initial ca asta o sa submineze gravitatea gotica a povestii, aducand-o undeva in zona povestilor pentru copii. Apoi m-am linistit, caci gravitatea gotica este subminata de povestea in sine si de stilul fusharit in care a fost adaptata asa ca grafica nu mai apuca sa strice nimic, de fapt devine chiar simpatica. Acuma e drept ca e si prima adaptare BD a unui roman (GROS) pe care o citesc, deci probabil trec si eu prin sindromul care e mai tare, cartea, filmul sau banda desenata? Chiar si cu sindromul asta, tot am impresia ca ceva e defectuos in modul in care cele 12 broshuri parcurg in fuga o poveste intinsa peste vreo 30 de ani, cu implicatii apocaliptice si un numar de personaje exagerat de mare.

Partea buna (in afara de grafica misto) este faptul ca recunoastem imediat stilul Cliver Barker: pseudomitologii lovecraftiene (de data asta fara Cthulhu) cu speculatii religioase, mult sex (homo si hetero) si nihilism, condimente ale asa-numitului stil splatter-punk.

Povestea porneste de la patru virgine care sunt dezvirginate de o descarcare electrica in timp ce se scaldau in garla de la marginea satului. Dansele raman gravide, iese cu scandal, unele se sinucid sau sunt alungate, dar doua dintre ele hotarasc sa dea totusi nastere copiilor. Copiii cu pricina cresc mari si afla ca sunt progeniturile a doi semi-zei care se urasc de moarte si care traiesc intr-o peshtera de pe fundul garlei. Cei doi semi-zei vin la suprafatza sa se bata, cu ajutorul unor armate lovecraftiene de bazdaganii: cel evil se foloseste de spaimele si cosmarurile oamenilor, cel bun de fanteziile sexuale si energiile pozitive. Scopul celui evil este sa deschida un portal spre Quiddity, marea care desparte Cosmosul nostru de Metacosmosul cel cool. Scopul celui bun e sa-l opreasca, caci asa e scris ca Metacosmosul sa il vedem doar de trei ori in viatza: cand aluneci afara din uter, cand te baga in mormant si, daca ai noroc, cand faci sex prima data (nu specifica de care sex). Colac peste pupaza, conflictul este manipulat de yoghinul Kissoon, care traieste intr-o secunda pusa pe Repeat, blocata chiar inaintea primei explozii nucleare.

De aici insa incepe partea naspa, cand Barker incearca sa dea un iz "realist", cu "explicatzii stiintzifice" care sa faca fericit pe publicul insetat de finaluri imprevizibile. Mai exact, cei doi semizei erau de fapt doi hippiotzi stoner care au experimentat in anii 70 cu un drog nasol care le-a dat puterea sa manipuleze cosmarurile si fanteziile oamenilor. Mai departe, povestea este macelarita de doi reporteri ambitzioshi din L.A. care trec cu aparatele lor foto dintr-un univers in altu in cautarea unei povesti senzatzionale pentru ziarul la care lucreaza. Reporteritza se implica personal, iar semizeul rau se aliaza cu oameni rai, apare si o maimutza inteligenta, o armata de zombie fara rost, conflicte intre progeniturile celor doi semizei si de la o vreme nu se mai intzelege nimic din poveste. Unul din necazurile inerente unei astfel de adaptari este lipsa dialogurilor, majoritatea imaginilor fiind insotzite de naratziune care incearca sa explice "pe scurt" niste cauze si evenimente care in carte mancau 600 de pagini, un truc pe care chiar si filmele reusesc sa il rezolve mai onorabil decat aici.

Asadar entuziasmul initial mi-a fost terfelit in asa hal incat abia am mai reusit sa termin povestea, avand convingerea, confirmata, ca oricum n-o sa pricep nimic din deznodamant. Deci, ce sa zic, n-ar fi chiar o recomandare, nici macar pentru copii (are cam mult sex) insa s-ar putea ca o parte din vina sa apartina si cartii lui Barker, cu o poveste slab inchegata si multe personaje complet inutile.

Blink, and you're dead

Doctor Who sezon 3

ep.7-13+14

Iaca s-a incheiat si sezonul 3 din Dr.Who si cu mana pe suflet pot zice ce am sugerat deja la postul anterior pe tema asta, sh-anume ca e cel mai tare sezon dintre toate si poate fi chiar un punct de pornire in abordarea serialului, lipsit fiind de startul anevoios care solicitau indulgentza in sezoanele anterioare. Nu e nici o indoiala ca va ramane si cu acest sezon serialul abonat la premiile SF de anul viitor.

Am pus acest prim paragraf incurajator ca sa nu incep cu un paragraf descurajant, si anume faptul ca episodul 7 e unul din cele mai proaste din istoria serialului. Dar exista cateva explicatzii foarte clare: titlul sau este 42, care face trimitere la stilul real-time al serialului 24 si la faptul ca episodul dureaza 42 de minute in care o nava spatziala este pe cale sa se prabuseasca in Soare si Doctoru tre sa rezolve problema in timp ce un serial killer macelareste rand pe rand echipajul navei. Suna cunoscut? Sper ca da, daca ati vazut sau mi-ati citit cronica la Sunshine, o sa remarcati ca e exact plotul filmului lui Danny Boyle, tot britanic, produs cam in aceeasi perioada. Daca va ganditi cum e posibil asa ceva, explicatia e simpla: episodul este scenarizat de un maestru al plagiatelor mai cunoscut pentru cele trei episoade Torchwood in care a reusit sa plagieze dintr-o miscare rapida de incheietura lipsita de jena o poveste de Greg Egan, Texas Chainsaw Massacre si Fight Club. Omu asta fie e noul partener gay al producatorului Russel Davies, ori functioneaza si la BBC nepotismul. Dupa ce a stricat jumatate de sezon Torchwood, a mai fost invitat sa-si bata joc si de Dr.Who. Sper ca e un caz izolat si nu se va mai repeta. Oricum, nu s-a repetat in sezonu de fatza.

Urmatorul dublu episod (Human Nature + Family of Blood) revine la cote superioare cu un subiect atipic serialului: ca sa se ascunda de o familie de parazitzi intergalactici, Doctor Who e nevoit sa intre in Safe Mode, adica sa se transforme in om, sa-si stearga memoria, BIOSul si sa se refugieze in trecut ca profesor la un colegiu pashoptist, in timp ce Marta, negresa fiind, tre sa se multumeasca cu o slujba de sluga si cu misiunea de a pazi ca pe ochii din cap driverele bootabile care i-ar permite Doctorului sa isi revina din Safe Mode, adica din calitatea de om. Din pacate Doctoru dupa ce si-a pierdut memoria isi pierde si driverele si in plus se indragosteste de o gagica si o alunga pe Marta. Iar Marta tre sa recupereze driverele, sa il booteze pe Doctor la loc dar mai ales sa il lamureasca sa renuntze la falsele memorii umane care il transforma intr-un om simplu cu dorintze simple ce nu-si mai aminteste nimic despre cei 900 de ani de Time Lord traitzi pana acum. Colac peste pupaza mai apar si parazitzii intergalactici cu o armata de sperietori de ciori iar criza capata un tragism aparte cu iz puternic de Philip Dick si zdruncinarea identitatii. Singurul punct slab ramane violentza pastrata la un nivel de audientza infantila, care submineaza credibilitatea dramei. Nota: in lipsa de idei, scenaristii au realizat prin acest episod o ecranizare a unei povestiri din universul Doctor Who. O strategie pe care o aprob caci povestea are mai multa zeama decat episoadele uzuale.

Episodul Blink este revenirea scenaristului preferat al publicului (si al meu) cu un nou episod destept. Statuile cu ingeri si gargui de prin cimitire si biserici sunt de fapt o specie agresiva care traieste intre cuantele lui Heisenberg, adica pt noi apar ca fiind de piatra dar in intervalele dintre cuante ei se mishca si omoara oameni in cel mai perfid mod cu putinza: ii proiecteaza in trecut unde sunt nevoitzi sa isi traisca vietzile ca sa ajunga inapoi in prezent in calitate de boshorogi muribunzi. Asadar principala problema e sa nu clipesti, caci imediat ce ai inchis ochii tabarasc pe tine ca in jocu ala cu Incetu cu Incetu se fabrica otzetu. Si uite asa doi tineri care primesc mesaje inregistrate din viitor de la Doctor Who se razboiesc cu alienii astia cuantificatzi ca sa recupereze cabina de telefon a Doctorului pe care bestiile subcuantice au confiscat-o. Blink, and you're dead!

Finalul de sezon e intotdeauna planificat la scara larga. De data asta e vorba de un episod triplu (Utopia+The Sound of Drums+Last of the Time Lords) cu o poveste cu implicatii apocaliptice si o gramada de surprize. Prima surpriza e ca se intoarce Captain Jack, the gay zombie, reintors dupa o ratacire de 12 episoade prin serialul Torchwood. Mai mult, aduce cu el mana Doctorului, amputata in sezonul trecut si pusa la murat intr-un borcan. Cei doi barbatzi metrosexuali impreuna cu Marta calatoresc intr-un viitor indepartat in care, mare surpriza, se intalnesc cu un Time Lord care se afla in Safe Mode, adica traia o viatza umana si uitase totu despre adevarata sa identitate si misiune. Desigur, noi stim ca Doctoru era the last of his kind dar iata ca nu e asha, caci acest nou Time Lord e chiar The Master, un evil Time Lord mare vedeta a episoadelor din anii 70 care a luat-o razna cand era mic din cauza stresului si raspunderilor. The Master isi revine accidental din Safe Mode si, in loc sa se bucure ca Doctoru e penultimu of his kind, se deda unui plan monstruos de a modifica genetic populatia umana si a o trimite inapoi in trecut ca sa distruga populatia umana a trecutului, cum ar veni proprii stramosi, cum ar veni un sharpe mancandu-si propria coada sau un triunghi al lui Moebius sau Marilyn Manson facandu-si singur felatie. Partea nasoala e ca Doctoru nu vrea sa-i faca rau lu The Master si prin urmare se lasa umilit de acesta care avea la randul lui o shurubelnitza sonica, dar una mai mare, cu care il face pe Doctor sa-si arate adevarata varsta de 900 de ani, ceva combinatie Silviu Brucan-Gollum. In plus, Cabina Telefonica a Vortexului SpatzioTemporal este sechestrata de Master si modificata astfel incat sa mentzina paradoxul ca oamenii din viitor sa-si poata decima proprii ancestori din prezent fara ca ei sa dispara din pricina asta. Deci cu alte cuvinte e nasoala de tot situatzia iar Captain Jack e la randul lui prizonier intr-o situatie bondage, legat ca Prometeu in lantzuri si cu ficatu distrus. Iar Presedintele SUA este omorat cu bestialitate. Nu va mai zic cum se termina dar e un final pe cinste.

Ca episod bonus, noul sezon aduce si o incercare de desene animate Doctor Who, probabil un episod pilot care sper sa nu duca la transformarea serialului in animatzie. Nu ca ar fi o animatzie proasta, dar una din marile calitatzi ale lui Doctor Who sta tocmai in contrastul dintre forma de film matur, cu personaje cat de cat profunde, si situatziile / efectele speciale scandaloase si aberante. Ori, cel putin in episodul animat pilot Infinite Quest, lucrurile par mult mai naturale si, prin asta, banale. Pe de alta parte, animatia e mai ieftina la capitolul efecte speciale, asa ca Doctoru se plimba pe diverse planete in cautarea infinitului, un lux pe care producatorii serialului nu prea si-l permit la nivel de productzie. Teaserul pentru episodul de Craciun de anul asta ne arata ca Doctorul va incerca sa salveze Titanicul. Si uite asa s-a incheiat cel mai tare sezon al serialului.

Muzica vorbita pe la spate

- 4th of july -

O mare veste: Promusic Prod, organizatori ai Maximum Rock isi reafirma pozitia impotriva drogurilor si in sprijinul concertelor metal playback. Dupa premiera de anul trecut cu WASP, anul acesta marele cap de afish va fi Cynic, o trupa unica prin aceea ca au curajul sa cante death metal cu vocea in playback. In aceste conditii nu mi se pare exagerata dorintza unor fani ca trupa sa cante niste piese Death sau Nocturnus, chiar cu vocile originale.

Horror si politica

Pentru metalistii intelectuali care denigreaza cultura horror, recomand videoclipul lunii, anului sau, daca ma intrebati pe mine, cel mai tare videoclip din istoria rock: Candlemass - Bewitched. N-o sa pricepeti cat e de tare decat daca-l vizionatzi cap-coada, sa il vedetzi si pe Dead de la Mayhem in rol de zombie, inainte sa-i manance astia icrele. Videoclipul este important deoarece constituie apoteoza arhetipurilor pe care s-a cladit cultura metal din anii 80-90 si care nici azi nu e tocmai pe cale de disparitie, mai ales pe taramurile noastre.

O alta victima a filmelor horror saptezeciste, ridicat de fani la rangul de artist involuntar, King Diamond revine cu o noua mostra de fetishism horror reciclat sub scuza de heavy metal classic. O varza de album, nici nu ma kinui sa-i tastez numele. Ultimul album serios al maestrului mascarici a fost Graveyard, cu desecratori de morminte pedofili. Dupa aia si-a vandut sufletul Hollywoodului. Va rog sa-mi explicati si mie paradoxul: cum e posibil sa fii ahtiat dupa King Diamond si sa vii sa-mi spui ca filmele la care ma uit eu sunt de kkt?

Segmentul horror al lunii se incheie cu asteptata revenire Iced Earth, legat de care fanii nu-s hotarati daca s-au schimbat prea mult fata de albumele vechi (e totusi al patrulea - al cincilea vocal si n-au fost doi sa semene) sau daca se repeta prea mult (o data pe minut, chitaristu anuntza "you're listening to the new album from Iced Earth"). Nu pot sa decid aceasta dilema asa ca astept varianta finala a albumului. E totusi una din trupele care si-au dedicat cariera benzilor desenate horror si istoriei SUA, doua ingrediente poate nu chiar compatibile dar cu siguranta convergente.

Pe fondul ideii ca autoritatile ascund canicula de opinia publica si ca temperaturile de afara se datoreaza faptului ca Al Gore a pierdut alegerile in fatza lui George Bush J.R., declar albumul lunii Ministry - the Last Sucker. Sigur, o sa ziceti ca v-ati saturat de injuraturi la adresa texanului si ca Rio Grande vi s-a parut cam monoton, adica avea coae dar nu se prea balanganeau, stateau crispate si tzepoase si nu se clinteau nici un milimetru la contactul cu consumatorul. De data asta insa avem un album divers de punk industrial cu ritmuri superbe si variate, un pic mai electro si mult mai entertaining decat mai sus pomenita declaratzie de la Rio Grande. Cica ar fi ultimu album Ministry, ceea ce nu inseamna mare lucru, caci din Ministry n-a mai ramas decat numele si persoana lui Alecu Iorghensen asa ca pe viitor inamicul numaru unu se va dedica proiectelor solo e un fel de gluma. Adica daca Ministry nu e proiect solo, atunci masturbarea e o forma de iubire. Deci sa nu ne stresam, o fi ultimu album cu brandu asta, dar cam asta e toata tragedia. Recomand muzicutza industrial de pe Roadhouse blues si vertijul hipertensiv de pe Die in a crash. Un album totalmente motivational.

Prog

Dial e proiectul fratelui Gildenlow care nu mai e in Pain of Salvation caci nu i-a placut nu-metalul. Dial completeaza o linie reushita de albume rock hipoglicemice pe anul asta. Dupa Blackfield 2, Aeon Spoke, Anekdoten si Porcupine Tree, albumul asta improspateaza genul cu voci feminine si o gramada de invitatzi care asigura diversitate, printre care Buddy din Deadsoul Tribe cu nevasta-sa. Imi place mai bine decat Ayreon si alte proiecte similare.

Un dram de rock progresiv mai gasim si in Xystus, altfel o branza superficiala ce poate fi ignorata fara regrete, respectiv Shadow Gallery care m-au pacalit ca ar fi scos ceva nou cu best-oful Prime Cuts. Cu Symphony X am decis sa nu ma mai ostenesc. Am vrut sa incerc noul Dream Theater dar clipul si piesa Constant Motion mi-au taiat complet avantul. Sa-mi zica cineva cate piese ca mizeria asta sunt pe albun. Nu pot sa cred ca albumul progresiv al anului e un album nu-metal (PoS). Sa speram ca Deadsoul Tribe salveaza situatia.

Am dat o geana si prin Nightingale, in amintirea tineretilor, si m-am surprins amintindu-mi cu drag de ele. Dan Swano a mai invatzat engleza si nu mai e la fel de sasait, probabil asta fiind si motivul pt care a renuntzat la death metal pentru un rock sanatos si melodios. Un numar rezonabil de pese bune, mai ales ca l-am ignorat pe sarmanu om vro 10 ani.

Experimente

Daca va era dor de Antony, minus The Johnsons, il gasitzi facand voce pentru minialbumul lui Michael Cashmore (Current 93). Nimic deosebit, Antony si un pian inseamna mult mai putzin decat Antony and the Johnsons.

Oxbow face pe albumul Narcotic Story ce stie mai bine: music for disturbed gay niggers. La voce e din nou marele Eugene, un pederast negru plin de muschi care danseaza in chilotzi pe un doom apocaliptic tributar lui Neurosis. Mormaieli, horcaieli si blocuri demolate cu macaraua. Nu e tocmai sezonul pentru genul asta de muzica, trebuiau sa-l scoata toamna, in plin sezon al uraganului Katrina.

Unkle baga mare cu un album foarte lung si foarte rock relativ la standardele unei trupe de DJ. Pricina e o gramada de invitatzi cu autoritate: Josh Homme de la QOTSA, unu de la Massive Attack, Ian Astbury de la The Cult samd. O piesa buna cu Astbury si un clip misto, aici. Cand e vorba de invitatzi, e vorba si de diversitate, calitatea esentiala a albumului.

Reverend Bizarre am impresia ca e singura trupa de doom serios din Finlanda (groh-doom, funeral-doom, gotic-doom si alte kestii trendy nu intra la socoteala). Trupa isi ia adio cu genialul titlu So Long Suckers cu piese de 10-30 de minute (albumul are peste 2 ore). Introurile si Outrourile sunt exagerat de lungi si repetitive insa odata ce treci de ele, gasesti piese de un nivel comparativ cu Cathedral si mai marii genului hippie doom. Faceti cunostinta cu unul din hiturile grupului, un veritabil imn al genului: Doom over the World. Daca vreti sa vedeti cum arata un concert RB, clipul asta si cu asta va lamureste. Domle, astia canta pt public de 5 oameni si nu se scheauna ca trupele romanesti. In fine, probabil de aia se si desfiintzeaza. Oricum, grupul ramane o figura unica intr-o scena finlandeza scaldata in clone Children of Bodom, HIM si Finntroll.

Tot la capitolul asta, noul EP Sunn O))) are o piesa beton cu titlul in ungureste (Belurol Pusztit), in care apare un genial solo de picamer. In rest, CDul e cam monoton :). De fapt, ca sa lamurim situatia, albumul (sau EPul) a fost inregistrat ca o coloana sonora pentru un performance alaturi de sculptoritza Banks Violette care a construit o scenografie inspirata de si destinata pentru muzica Sunn O))), incluzand cosciugul obligatoriu din care se canta live piese de pe albumul Black one. Pentru asta, noul material e mai putzin metal si mai mult necro-atmosferic, in stilul perioadei in care cantau cu Attila Csihar, stil adoptat recent si de Mayhem.

Korn revine cu un album atat de lipsit de chef incat nici titlu nu s-au mai chinuit sa-i dea. Adica se numeste chiar Untitled, daca va puteti inkipui culmea nesimtzirii. Bate campii pe noua abordare a trupei orientata spre nu-metal gotic. Ca sa pricepeti ce vreau sa zic cu nu-metal gotic, urmariti clipul. Probabil ajuta la clarificare si coverul Evanescence dupa Korn. Ideea ca au aparut in mainstream trupe care promoveaza coveruri Korn ma face sa ma simt cumplit de batran. Iar ideea unei convergentze Nightwish-Nu/metal ma duce la disperare, desi sunt printre cei care au aprobat convergenta prog-numetal. Observati cu cata gingashie evita Amy Lee pronuntia cuvantului fuck, din versurile variantei etno-gotice a piesei Freak on a Leash. Am apucat sa pun si cronica albumului la muzicisifaze.

Yakuza e una din trupele americane care faceau pionierat metalcore inca de pe vremea Dillinger Escape Plan si care, pentru a-si pastra statutul experimental acum cand genul a devenit trendy, incorporeaza jazz, saxofoane si diverse smecherii. In plus, au o piesa care se numeste Zombies, deci nu-i puteam rata. Albumul nou, Transmutations reflecta caracterul mutagen al trupei. Ca sa vedeti ce-au fost si ce-au ajuns: o piesa de dinainte sa fie datzi afara de la Century Media, aici. O piesa de dupa ce au fost dati afara de la Century Media si si-au cumparat saxofoane, aici.

Intr-o retrospectiva a anului am mai facut o incercare cu ultimul Finntroll si mi s-a acrit instantaneu. E o trupa de maxim 2 albume, e drept ca singurele 2 care merita ascultate in genul cu pricina. In schimb Mayhem a inceput sa-si desfaca baierele si foalele intru aprecieri tot mai pozitive. O curva batrana care stie ce vrea. De asemenea, recuperez terenul pierdut prin ignorarea trupei Manes, care face toti banii.

Inchei luna cu o recomandare pentru ultimul album country al actorului Billy Bob Thornton - Beautiful Door si clipurile marelui om:

• piesa dedicata divortului cu Angelina Jolie, ia vedeti cum se harjonesc catzeii aia;
• un duet minunat cu Holly Lamar la mahmureala.
• o piesa despre femei care desfac pastai de fasole si trenuri care trec prin gari
• o piesa in care Billy Bob e foarte suparat. I try to haaa, and i wanna craaa.

P.S. Pana nu uit, premiul dobitochles pe luna asta a fost atribuit cu dificultate userului metalfan okt12, departajat de amicii sai la capitolul analfabetism.