Thursday, July 19, 2012

Luna muzicala 17 - Top semestrul 1 2012

Am fost la doctor si mi-am desfundat urechile. Cu ocazia asta am realizat ca de vreo 10 ani eu nu prea mai auzeam. Deci cam de cand m-am apucat sa scriu recenzii la muzica. Mi-e si groaza sa ma uit in Dilema sa vad ce am scris despre toate trupele alea de jazz, cand eu eram de fapt surd. Nu mai demult de acu cateva luni acuzam concertele vazute pe aici, ca au volumul sunetului prea slab.

Oricum, ma felicit pt ideea de a consulta doctorul si mi-a revenit pofta de ascultat muzica, in plus se face juma de an 2012 si e timpul pt top 10-ul de jumatate de an.

Om:
Advaitic Songs

Daca Eliade si Nicu Steinhardt ar fi fost metalisti, cu sigurantza trupa asta ar fi fost favorita lor. Grupul, candva cunoscut drept inventatorii metalului yoghin, se indreapta cu acest nou album (de fapt incepand de la precedentu) in directzii noi, incorporand influentze Dead Can Dance, idei proto-crestine, imnuri bizantine. Si totusi titlul ramane o referintza mai degraba hindu, ce contrasteaza cu impresia ortodoxa a copertzii si cu versurile jihadiste ale unora din piese. Ma tem ca trupa asta e cel mai mare ghiveci spiritual de la Ron Hubbard incoace.

Dar sa punem albumu in context: anul 2012 e anul trupei Sleep, legenda genului stoner rock si autorii lucrarii de referintza Dopesmoker. Grupul a fost recent reinfiintzat pentru cateva turnee aniversare, ocazie cu care am avut noroc sa-i prind si eu pe aci, prin Europa imperiala, din pacate acu cateva luni cand eram inca surd (oricum, un concert obligatoriu de vazut, cu proiectzii video cu planete si ghetzari, foarte trippy). In timpul destramarii de 10 ani, membrii Sleep au continuat pe drumuri separate sub chipul a doua trupe care si-au facut renume propriu in scurt timp: chitaristul a infiintzat High on Fire - o trupa ceva mai dura, din aluatul Slayer; bassistul i-a infiintzat pe acesti Om - cu care a inventat acest nou gen muzical, cantat doar cu tobe si cu cel mai koios bass inregistrat vreodata, si piese inspirate de imnuri tibetane si bizantine.

In 2012, in paralel cu turneul Sleep, ambele grupuri au gasit timp sa scoata albume bune. Daca al lui High on Fire e metal traditzional si n-am gasit de cuviintza sa-l pun in top, albumul Om cu sigurantza va avea un loc in topul de la finele anului.



Creature with the Atom Brain:
The Birds Fly Low

Nu stiu daca v-am zis povestea asta, cand eram eu tanar rockerii se vindeau drept rebeli pana au ajuns sa in fruntea topurilor MTV cu glam rockul ala de sorginte manelistica. Dupa aia au aparut alta generatzie de rockeri sa zica ca ei sunt alternative, nu ca ailalatzi, ca ofera o alternativa. Pana cand si ei au ajuns de fapt mainstream si nu mai erau alternativa la nimic, ca glamul optzecist disparuse. Apoi au aparut astia cu indie, sa zica ca ei is independentzi, nu ca alternativii aia care sunt datzi toata ziua la MTV. Acuma nu mai ai loc de astia indie si am auzit ca deja se vorbeste de art rock, adica unii care fac rock de arta, chestii fine, nu ca tzaranii astia indie. Daca ne luam dupa mersul istoriei, consideratzi ca Creature with the Atom Brain fac rock de arta intr-o lume indie. In scena indie rock a momentului, sufocata de clishee si trupe ale caror nume incep cu The (cica exista chiar o trupa cu numele The The), belgienii de la Creature with the Atom Brain sunt o adiere de vant proaspat, cu radacini in genuri mai obscure si mai progresive decat rock'n'rollul modernizat al industriei care se pretinde indie. 


Desi i-am urmarit eu inca de la debut, precedentele discuri au fost timide pe langa asta care pare sa tzinteasca foarte sus: e un mix excelent de influentze Queens of the Stone Age (inainte sa devina hipsteri) si Rocky Erickson (de la care trupa si-a luat de altfel numele). Cireasa de pe tort e Mark Lanegan care face vocea pe mai multe piese ale albumului, uneori singur, uneori in duet cu vocalul de baza al grupului.




Ulver:
Childhood's End

In curand se implinesc 10 ani de cand scriu recenzii muzicale oficiale si cam tot atatzia de cand a aparut prima recenzie Ulver in presa romaneasca, scrisa de subsemnatu intr-un Internet Cafe, pe vremea aia pentru MuziciSiFaze. Intre timp trupa a crescut, eu m-am ramolit si m-am apucat de jazz, trupa a mai schimbat stilul de vreo 3 ori, eu am schimbat jobul, tzara si gagica si parca parca a inceput sa mai asculte lumea Ulver, cred ca am si vazut un tricou cu ei prin Cluj la un momendat.

Probabil cel mai important eveniment al carierei Ulver din astia zece ani e ca s-au apucat in sfarsit de cantat live, profitand si ei de afilierea la art rockul mai sus pomenit. I-am prins intr-un concert la Budapesta acu vreo 3 ani, iar recent au scos si primul lor DVD de pe care va dau o mostra ceva mai jos. Albumele lor au devenit ceva mai accesibile, mai melodioase, de cand in randurile lor a intrat un hipster englez adus de la trupa Guapo.

Albumul asta e cel mai accesibil dintre toate, dar si cel mai surprinzator: e un album de coveruri dupa piese obscure de la originile rockului psihedelic, din perioada cand steaua lui Elvis apunea iar a lui Pink Floyd abia rasarea, deci perioada aia cea mai a dracului pe care nu o mai asculta nimeni, cand nici nu se inventase CDul. De fapt, ca si in cazul Creature with the Atom Brain, e un album bantuit de fantoma lui Rocky Erickson, tataia muzicii psihedelice. Daca incercatzi sa ma lamuritzi ca muzica psihedelica inseamna Pink Floyd tre sa vedetzi biografia omului asta (mai exact, un documentar), care a fost un fel de Philip Dick al muzicii rock. Prin coverurile excelente de pe acest album, Ulver incearca sa ne acopere gaura din cultura, cu piese preluate de la Byrds, Electric Prunes, Jefferson Airplane, trupa lui Erickson (13th Floor Elevator) si inca o gramada de care n-am auzit niciodata. E cel mai bun album de coveruri pe care l-am ascultat de la Graveyard Classics incoace.

Piesa mea favorita



Si o mostra de pe DVD:




Die Antwoord:
Tension

Cel mai bun export cultural sud-african de la Nelson Mandela incoace, maestrii absolutzi ai hip-hopului psihedelic s-au intors cu coada intre picioare de la negocierile esuate in SUA, unde industria MTV a incercat sa-i inhatze si sa le castreze inspiratzia. Pana la urma Die Antwoord si-au bagat picioarele si s-au intors acasa, scotzand noul album pe bani proprii.

Daca primul album a fost apreciat mai mult pentru umor si videoclipuri, avem de data asta un album destul de beton de la rapperii afrikaans, care au cam devenit eroi natzionali prin tzari ca Olanda si coloniile aferente. Nu mai e un secret ca sunt indragostit de Yolande, nevastuica muzicii rap, cu alura ei de tzigancusha oxigenata si maritata cu fortza la 14 ani, scumpa de ea, si ca il urasc pe manelistu de barbat-su, desi cred ca el e creieru din spatele biznisului. Masinaria de marketing din spatele trupei, conceputa chiar de cei doi protagonisti, e excelenta, jos palaria si iar hiturile lor sunt mai virale decat hepatita.

Albumul continua sa aiba versurile geniale cu care s-a consacrat cuplul si are mult mai multa consistentza muzicala decat primul. Un rol important il are noul colaborator al cuplului, un anume DJ HiTek care face o DJ-ala excelenta pe partea "instrumentala" a albumului, punand sangele in miscare cu o serie de trucuri furate muzica techno. In plus, individul a iscat si o controversa pe teme homofobe datorita citatelor din Mike Tyson pe care le recita la finalul piesei de mai jos.





HankWilliams al III-lea:
 Ghost to a Ghost + 
Gutter Town + 
Attention Deficit Domination + 
Hillbilly Joker + 
3 Bar Ranch Cattle Callin


Cred ca Hank III a incercat sa castige ceva pariu in 2011, cand a scos 5 albume. Se zice ca le-a tzinut in el ani la rand pana a reusit sa scape de casa de discuri, apoi le-a dat drumul deodata.

Pt cine nu-l stie, Hank III e fiul lui Hank Williams al II-lea si nepotul mitologicului Hank Williams intaiul. Are in comun cu inaintasii sai pasiunea pentru alcool, pentru muzica country si probabil faptul ca va muri tanar. Difera de inaintasi prin pasiunea pentru heroina si muzica punk. In ratacirile sale mai rock s-a imprietenit cu un alt creier fript al muzicii rock, Phil Anselmo de la Pantera/Down alaturi de care a pus pe picioare proiectele anarhiste Superjoint Ritual si Arson Anthem acu ceva ani.

In anii mai recentzi Hank pare ca se intoarce incet incet la radacinile sale country. Suita de 5 albume pe care a scos-o in 2011 are insa de toate pentru totzi:

Cel mai merituos dintre ele e de departe Ghost to a Ghost, un country murdar si depresiv cu invitatzi de marca, dintre care mi-i amintesc acuma doar pe Tom Waits si Les Claypool (Primus) - vezi piesa de mai jos. De fapt prezentza lui Hank in top se datoreaza strict acestui album, caci restul sunt cam umplutura. De exemplu 3 Bar Ranch Cattle Callin e o inregistrare cu strigaturile si mugetele de la targurile de vite din Texas, prezentate drept muzica ambientala. Destul de simpatic e si Hillbilly Joker, care mai contzine cate ceva din mixul country-punk cu care s-a consacrat marele alcoolic.



 Sigh:
In Somniphobia

Nu stiu unde am citit cand eram mic ca japonezii sunt venitzi de pe alta planeta, descendentzi a unor extraterestri care au populat o parte de Pamant. Uneori cand ma uit la ei am impresia ca sunt niste extraterestri care si-au tras fetze de oameni peste cap si se chinuie sa treaca drept oameni maimutzarind comportamente pe care le observa. Dupa ce au facut cariera maimutzarind benzile desenate (pana la debarcarea soldatzilor americani in Japonia nu a exista manga), filmele si literatura lumii occidentale, s-au apucat si de rock. Uneori maimutzareala asta e atat de aberanta incat devine artsy si cateodata extrem de interesanta.

Sigh sunt una dintre cele mai originale trupe iesite din Japonia si una din cele mai vechi trupe de metal extrem din tzara aia de autisti otaku. Grupul e adunat in jurul saxofonistei perverse ce se semneaza Dr. Mikannibal si a unui alt dezaxat muzical, moogerul Mirai. Noul album mai are parte si de contributzii de coloratura de la un alt bolnav al genului, Metatron de la Meads of Asphodel, plus ceva clarinetisti si practicantzi ai unor instrumente dubioase care nu stiu daca exista sau sunt creditate doar la mishto (acu ceva ani grupul pretindea ca ar fi inregistrat pe o piesa un instrument de tortura sonica care era folosit in al doilea razboi mondial pt spalare pe creier).

Sigh nu sunt pentru prima oara in topurile mele insa n-am ce face, par incapabili sa scoata un album plictisitor, in ciuda faptului ca genul black metal (de care, teoretic, se zice ca apartzin) e foarte predispus la asa ceva. Dupa aventura usor gotica datorita colaborarii cu Current 93 pe precedentul album, pe discul asta trupa revine la idei mai progresive, cu chitara si clape zglobii, care fac albumul ingurgitabil si regurgitabil chiar si de catre cei care nu inghit sub nicio forma black metalul.


Orange Goblin:
Eulogy for the Damned

Nu intzeleg cum lumea poate sa mai asculte alde Metallica si Megadeth cand in heavy metal exista albume ca asta.

Probabil va fi albumul stoner rock al anului, desi nu m-am omorat niciodata dupa trupa asta. Am preferat mereu trupele mai rafinate ale genului (Monster Magnet, Clutch, Spiritual Beggars), sau clasicii desert rock ceva mai seci (Kyuss si familia), sau psihedelicii extremisti (Sunn O))), Ufomammut, Sleep etc.). Cei de la Orange Goblin mi s-au parut mereu prea din topor, prea duri, prea punk, incapabili sa emane candoarea si candidoza specifice genului. Aici insa au dus la perfectziune tocmai aceste caracteristici si le-au imbinat pentru prima data intr-un album metal energic si plin de invatzaminte sanatoase.

Albumul are cele mai bune riffuri metal de anul asta, versuri excelente si un metal spirit cat se poate de autentic. Reuseste sa fie perfect si pt rockoteca, si in acelasi timp sa serveasca temele stoner rock clasice: I'm filled with nothing but love man, my only crime is growing my hair long, smoking a little grass, looking at stars at night. And what do you do, you bust down my doors, you dumbass cop, and you bust down my head?




Landmarq:
Entertaining Angels

Cand mai eram la Cluj si ne imbatam cu Muri obisnuiam sa zicem ca doar noi doi am auzit de trupa asta si de albumul ei de acu 15 ani The Vision Pit. Pe atunci grupul il avea la voce pe Damian Wilson, pe care apoi l-am tot urmarit prin celelalte trupe ale sale de prog rock englezesc - Threshold, Star One, mai nou Headspace.

Insa urmarindu-l pe Wilson am uitat cu totul de Landmarq. Nici ei nu s-au omorat sa imi atraga atentzia, au avut si vreo 10 ani de pauza, au scos albume tot mai rar, unele inregistrate direct live - un obicei cel putzin dubios in industria muzicala moderna. Recapituland acum perioada in care nu le-am dat atentzie observ ca au avut si inca au la voce o gagica si m-am bucurat sa gasesc ca in 2012 au un album nou, un dublu disc de prog rock superbatranesc, in stilul britanic de prog-shlagar melodios, consacrat de nume ca Marillion si Arena, dar cu particularitatea de a avea o voce feminina gen Mihaela Runceanu. Poate va suna batranesc si decrepit dar ma bucur sa aud in rock in sfarsit o voce feminina care nu se chinuie sa o imite pe aia de la Nightwish. Iar imaginea obosita a trupei asteia venita parca din alta epoca m-a emotzionat umpic.





The Black Keys:
El Camino

Albumele de hipsteri le ascult mereu cu intarziere, din cauza ca majoritatea sunt din categoria aia indie pe care o injuram mai sus. Faza nasoala cu trupele astea indie e ca majoritatea au cate o piesa misto care rupe gura targului, dar albume destul de oribile in ansamblu. In plus daca ascult un album cap-coada de la ei simt cum imi scade testosteronul. E absolut necesar sa las timpu sa treaca, ca sa se cearna mizeria generalizata a genului si sa culeg doar albumele mai coapte, cu oarece consistentza. Care-s cam unu-doua pe an.

Anul trecut i-am avut in top Admiral Freebee, desi aparuse in 2010, anul asta bag tot cu intarziere albumul din 2011 celor de la The Black Keys. Dupa ce treci peste iritarea pe care o produce in mod specific genul si cliseele sale de sound, gasesti ca ofera cateva din cele mai catchy piese (inclusiv balade) pe care le-a produs hipsterismul in istoria sa. E fain ca piesele merg si la dansat, pe alocuri chiar si la dat din cap.




Moonspell:
White Omega + Alpha Noir


Acuma de cand vampirii si varcolacii au devenit foarte trendy, trupa asta ar trebui sa cucereasca topurile de pretutindeni, dar ma tem ca casa de discuri care i-a preluat nu ii poate propulsa, asa cum nici romanii n-au fost in stare sa profite comercial de mitul Dracula. E destul de kkt cand vezi pe altzii cum fac bani cu chestii inventate de tine. Nu cunosc nicio trupa care sa reprezinte atat de bine temele gotice (poate doar Cradle of Filth care sufera insa de crunta monotonie in plan muzical).
Ca mai toate trupele de euro-metal gotic lansate la mijlocul anilor 90, Moonspell se zbat de multzi ani in indecizia de a canta metal serios pentru baietzi ranchiunosi sau rock romantic pentru fetele cu suflet intunecat. Anul asta trupa incearca sa multzumeasca pe toata lumea scotzand doua albume deodata: Alpha Noir e pentru baietzi, deci cu varcolaci, Omega White e pentru fete, deci cu vampiri. Probabil putzina lume va asculta ambele albume. Pe vremuri, cand le amestecau, fanii erau obligatzi sa asculte ambele fatzete ale trupei, acum ca treaba e mult mai discriminata: albumul melodic e profund tributara lui Type O Negative (trupa pe care Moonspell au tot incercat sa o imite in momentele lor mai tandre); albumul mai spurcat are ceva din suflul brut al debutului din 95, Wolfheart, albumul de referintza al metalului varcolacesc.


1 comment:

val said...

foarte tare topul tau. stiam de albumele Sigh, Moonspell si Ulver, dar restul au venit ca o surpriza placuta.