Tuesday, October 29, 2013

Slash Film Festival 2013

Cum bani de Sitges nu mai am, mi-am cam incheiat periplul festivalier pe anul asta cu Slash Film Festival de la Viena. Despre editzia de anul trecut, am dat detalii aci. Editzia de anul asta am ratat-o iar pe jumatate (inclusiv traditzionalul zombie walk) din ratziuni de serviciu, dar in ultimul weekend am recuperat cat am putut, atingand un nou record personal de 6 filme horror vazute unu dupa altu, in aceeasi zi, plus un party cu prezentza fizica a regizorului Joe Dante (Piranha, Gremlins) si o gramada de cheflii imbracatzi in Gremlins. Dante a lansat ceva carte si a avut o gramada de filme in programul festivalului, inclusiv Movie Orgy, unul din cele mai lungi filme ever (vreo 7 ore in versiunea originala, nu m-am riscat).


Slashfest e un festival horror, o varianta urbana a Biertanului nostru. Ca sa-i mai creasca atractivitatea, de anul asta pe afisul festivalului nu mai scrie horror, ci fantastischen, motiv pt. care publicul a fost semnificativ mai mare decat anul trecut si cateva filme au fost chiar sold-out. Selectzia festivalului e excelenta, au fost cateva din titlurile de la Biertan, cateva de la Frightfest si probabil cateva care se vor da anul viitor la Biertan.

Festul e punctat cu cateva evenimente misto, din care n-am reusit sa particip decat la petrecerea de inchidere, unde am luat contact cu secta Vienna Ghosthunters, niste paranormal investigators care se iau atat de in serios incat m-au bagat si pe mine in sperietzi. Ce-i drept nu cred ca am intalnit inca vienezi intregi la cap, dar din cand in cand nimeresc peste cate unii care ma fac sa ma indoiesc ca omenirea mai are un viitor. Poate reusesc sa ma infiltrez in comunitate sa ma duc la monitorizat de morminte si case parasite, va mai tzin la curent.

Pana una alta sa vedem ce filme am prins:


Filmele musai

Wrong Cops 

Spre osebire de precedentul film alu Quentin Dupieux, (Rubber, detalii aici) Wrong Cops e consistently funny de la un capat la altul si poate cea mai buna comedie vazuta anu asta. Dupieux pare sa fii renuntzat la absurdul ionescian abstract pentru un absurd mai lumesc si mai hazliu. Tonul filmului se apropie periculos de Police Academy dar se salveaza cu cateva mutari de geniu si cu contributzii semnificative din partea unor personaje secundare jucate de Marilyn Manson (in rolul unui golan teenager care asculta muzica electronica nemtzeasca), de bloggerul Jon LaJoie, Ray Wise (Twin Peaks), Eric Roberts.

Povestea e un grupaj de mici aventuri ale unor politzishti dezaxatzi; unul dintre ei vinde marijuana impachetata in cadavre de shobolani evisceratzi, altul e disperat sa scape de shantajul colegilor care au descoperit ca in tineretze a pozat pentru reviste gay porn, unu vrea sa devina muzician dar e impiedicat de industria corupta care nu intzelege muzica electronica. Iar unu are o nevasta care se uita toata ziua la Rubber, precedentu film al lui Dupieux, si zice ca e genial.

Dupieux e un muzician francez (pe numele de scena Mr. Oizo) apreciat de hipsteri pentru absurdul cool al filmelor sale, motiv pt. care a si fost folosit drept principal termen de comparatzie pentru Ramblerul castigator la Biertan. Relativ la asta, Wrong Cops ar putea fi considerat compromisul sau comercial, avand in vedere ca de data asta chiar e funny de la un capat la altul, nu doar absurd.


Antiviral

Filmul e despre un herpes, si e un fel de coshmar ipohondriac care m-a facut sa ma imbolnavesc subit si sa nu ma pot duce la munca doua zile. Intr-o societate a viitorului, celebritatea pop a degenerat pana acolo incat pe piatza neagra se vand fripturi facute din celulele clonate de pe fundu lui Kim Kardashian si lumea isi injecteaza herpesu lui Catalin Botezatu la coltzu gurii ca sa pretinda ca s-au pupat cu el.

Protagosnitu e un agent de vanzari specializat in vanzarea herpeshilor de celebritatzi, iar in secret isi injecteaza sieshi un fel de mancarime foarte scumpa, luata de la putza unei gagici supermishto. Din pacate de la o vreme isi da seama ca mancarimea nu mai trece si incep sa umble zvonuri ca gagica de la care a luat-o a si murit din pricina asta. Incercand sa scape cumva, apeleaza la piatza neagra a traficantzilor de sange infectat si se trezeste prins intr-un razboi corporatist cu inalta miza.

Filmul e debutul binevenit al lui Brandon Cronenberg, fiul unui clasic al horrorului optzescist, David Cronenberg (The Fly, Scanners). Debutul fiului ocupa cu succes gaura lasata de tac-su, care de la o vreme se chinuie umpic prea tare sa fie bagat in seama la Oscaruri, cu filme tot mai artsy fartsy si mai seci. Influentza batranului Cronenberg e, oricum, foarte puternica aici (in special a filmelor Spider si Videodrome).

The Battery

Mostra excelenta de film mumblegore (varianta horror a genului indie mumblecore=filme cu bugete reduse si personaje hipsteri cu atitudine meh, care isi mormaie replicile). Filmul e excelent pentru bugetul de 4000 EUR, cheltuitzi totzi pe mancare si bere, din cate sustzine regizorul/producatorul/scenaristul/muzicianul si actorul principal James Gardner, de care n-a auzit nimeni, fiind la un debut absolut si cu atat mai impresionant.

El joaca rolul unui hipster care, alaturi de amicul sau jucator de baseball, se plimba toata ziua prin paduri intr-un bromance cu o coloana sonora superba, bruiatzi din cand in cand de o apocalipsa zombie care se petrece undeva pe fundal, dar le pune la incercare relatzia si indemanarea in ale baseballului. Filmul are multe in comun cu alt bromance recent, Prince Avalanche, doar ca e cu zombie si cu muzica buna, nu cu postrock de kkt. Iar protagosnitul, asa hipster barbos cum e, e foarte simpatic. O sa mai auzim de el.

Sharknado

Il mai tzinetzi minte pe Steve din Beverly Hills? Astazi are cam 50 de ani si incepe sa semene cu David Hasselhoff, iar cariera sa cam in aceeasi directzie se indreapta. Sharknado e cel mai de succes film de serie D al verii, un disaster movie (si la propriu, si la figurat) in care populatzia Beverly Hillsului se confrunta cu o sharknada (=tornada plina de rechini). Steve joaca rolul unui surfer/salvamar care pune mana pe o drujba si incepe sa salveze situatzia taind in bucatzele rechinii care se pravalesc din ceruri asupra oamenilor.

Filmul face parte din lunga serie de mockbustere produse de compania Asylum (creatorii lui Titanic 2, Atlantic Rim, Transmorphers) si e de departe cel mai reusit dintre ele. Cel mai meta- moment al filmului e cand tornada ia pe sus literele alea de pe deal care formeaza cuvantul Hollywood si le arunca in capul personajelor, iar acestia incep sa urle ca Hollywood is gonna kill us! Filmul e plin de punchlineuri funny, efecte speciale colate din stock footage si cel mai misto editing pe care l-am vazut in viatza mea (you gotta see it to believe cum se schimba luminile, frezele si hainele personajelor in functie de unghiul din care-s filmatzi).

De notat ca filmul e incununarea unui trend recent de filme aberante cu rechini, din care mai fac parte titluri ca Sharktopus (despre o corcitura intre un rechin si o caracatitza), Ghost Shark (despre fantoma unui rechin care bantuie un loc de pescuit) si filmele unui anume Christopher Ray (Mega Shark vs. Crocosaurus, Two-headed Shark Attack si Shark Week). Titlurile vorbesc de la sine si nici unul nu trece de nota 3.5 pe IMDB. In semn de apreciere, la film (sold-out la ambele proiectzii!) a venit o gagica imbracata intr-un sharknado = un fel de tunica din vată, cu figurine de rechini lipite pe ea.

Filmele contra plictiselii

Tormented (aka Rabbit Horror)


Tormented e noul film al lui Takashi Shimizu, principalul vinovat pentru importul ghost-storyului japonez in lumea occidentala (cu seria Grudge). Dupa aventura sa la Hollywood nu i-am mai urmarit cariera, insa acest Tormented (Rabbit Horror in original) arata destul de bine si e 3D intr-un sens pozitiv. Pacat ca nu prea face sens, e un fel de Donnie Darko meets The Grudge  care pana la un punct e mind bending, dupa care isi cam musca singur coada. Filmul e despre un baietzel bantuit de fantoma unui iepuroi mare pe care l-a omorat cand era mic, cam ca aia din serialul Rabbits al lui Lynch. Are meritul de a face un iepuroi ridicol sa fie perceput drept foarte creepy.

Prezentarea 3D a filmului e folosita in scopuri destul de meta. De exemplu, la un momendat, baietzelu merge la un cinema 3D sa vada precedentul film al lui Takashi Shimizu, Shock Labyrinth. Se pare ca iepuroiul a aparut prima data in filmul respectiv, de unde iese prin ecranul 3D in lumea filmului de care vorbesc aici, si apoi chiar mai departe, aparand foarte proeminent in sala de cinema in care ma aflam eu. Apoi a fugit inapoi si l-a rapit pe baietzel tragandu-l in filmul la care se uita acesta (si pe care io nu l-am vazut). E posibil sa se intample in Shock Labyrinth ceva chestii care complementeaza evenimentele din Tormented, insa unii recenzentzi spun ca nu contribuie la o mai buna intzelegere a acestui film. Creca trebuie totusi sa ma uit si la Shock Labyrinth, am impresia ca Shimizu vrea sa faca mai multe filme cu iepuroiul asta.

 

 

You're Next 


You're next e cel mai recent produs al unui grup de tineri horroristi americani care isi unesc in mod regulat puterile pentru a isi sustine reciproc proiectele, unele comune. Lor li se datoreaza, de exemplu, antologiile VHS, VHS2, ABCs of Death si cateva din bijuteriile indie horror din ultimii ani.

Acu ceva ani Haneke facea misto de horrorul de tip home invasion cu al sau Funny Games. Efectul a fost insa fix pe dos, ducand la o relansare majora a genului (vezi recentele The Strangers, Mother's Day) ce include si filmul de fatza. Autorii filmului sustzin ca au dorit sa-i dea o replica lui Haneke si, in unele privintze, reusesc sa inoveze semnificativ genul. Adica in loc sa avem un grup de golani care terorizeaza si macelaresc membrii unei familii in propria casa, avem un grup de golani terorizatzi si macelaritzi de una din membrele familiei pe care au incercat sa o atace in propria casa. Deci e un horror de ala feminist si cu woman empowerment, foarte entertaining si cu numeroase inner jokes in dialogurile dintre actorii-regizori.

Filmul il are la carma pe unul dintre ei, Adam Wingard (singurul care a regizat segmente in ambele antologii VHS), in timp ce ceilaltzi apar in acest film pe post de actori. "Ceilaltzi" sunt Ti West (regizorul lui House of the Devil si Innkeepers), Calvin Reeder (autorul Ramblerului premiat la Biertan), Larry Fessenden (Last Winter), AJ Bowen si Joe Swanberg (ambii din A Horrible Way to Die), Simon Barrett (scenaristul principal al seriei VHS). Asta e si principala problema a filmului, ca majoritatea sunt regizori/scenaristi care fac pe actorii, treaba care uneori le iese mai stangaci. Se simte prea des ca personajele nu iau in serios povestea, si asta submineaza tensiunea  filmului.

Actorii ceva mai profi sunt Barbara Crampton (scream queen a anilor 80, din Reanimator) si protagonista filmului, o dansatoare venita din musicalurile alea cu dansatori (Step Up).

Hatchet I-III 

Daca vrei sa-tzi cumperi tricouri cu personaje iconice din cinema-ul horror (eu mi le iau de la rottencotton.com), vei remarca ca nu gasesti mare lucru de dincoace de anii 80. O sa gasesti tricouri cu Leatherface (sau chiar cu personaje secundare din Texas CM), cu Pinhead, cu Jason, cu Freddy, cu Michael din Halloween, cu Ilsa, cu Bruce Campbell, cu fetitza din Exorcistu sau clasicii Dracula/Frankenstein/Wolfman etc. Horrorul modern nu mai produce protagonisti si antieroi ca pe vremuri. Nu mai ai cu ce sa faci jucarii, figurine, masti, tricouri. Nu mai ai de unde sa itzi alegi modele in viatza.

S-a incercat ceva cu Jigsaw din seria Saw, dar individul apare atat de rar (si mai mult in flashbackuri) incat cu greu poate fi considerat un protagonist in sens clasic. Se mai incearca ceva cu Hannibal Lecter, acu ca vad ca i-au facut si un serial. Ambii vin insa din zona torture porn, incarcatzi de o gravitate postmoderna care le reduce functzia de entertaineri.

Trilogia Hatchet, coordonata de tanarul Adam Green (excelentul Frozen), incearca sa astupe acest gol propunand personajul Victor Crowley, o bruta diforma ce bantuie mlastinile Louisianei, nascut din iubirea interzisa dintre o servitoare negresa si un vaduv redneck. Avand toporishca drept instrument-simbol, Victor e croit dupa modelul Jason din Friday 13 si jucat chiar de Kane Hodder (care l-a jucat si pe Jason). O alegere putzin neinspirata, avand in vedere ca Friday e probabil cea mai tembela si fara rost serie horror ever. Regizorul/scenarist/producator Adam Green incearca sa injecteze umor si un stil meta similar celui din seria Scream a lui Wes Craven insa pe masura ce trilogia avanseaza se concentreaza tot mai mult pe crime si mutilari creative, convergand spre acelasi flatline ca toate slasherele de duzina.

Asta face ca, luate separat, fiecare parte a trilogiei Hatchet sa para destul de tembela, insa luate impreuna dau totusi un rezultat misto, cu multe elemente meta si o foarte mare densitate de referintze pentru connoisseuri. In primul rand, actorii si cameo-urile curg de-a valma: Sid Haig din filmele lui Rob Zombie, cioclul negru din seria Final Destination, unu din Blairwitch Project, Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street), catziva regizori old school (autorul lui Chucky), o gramada de actori din serialul Buffy.

Regizorul Adam Green se joaca cu inconsistentzele, plasand la un momendat doua actritze diferite in acelasi rol (si nu e vorba de acelasi personaj la varste diferite!) iar mai apoi pe acelasi actor in trei roluri diferite (un chinez care, cand e recunoscut de celelalte personaje, zice "Yea, you think that all chinese look alike!"). Regizorul se joaca si cu stilul, filmand in studio scene ce ar trebui sa se petreaca in natura, folosind efecte speciale aberante si foarte brute, fara adaosuri digitale. Genericul fiecarui film e punctat de o piesa rock cool (Marilyn Manson, Ministry, respectiv Gwar) iar in rolul principal avem o adevarata "scream queen" (protagonista ultimelor 4 filme Halloween). Scenaristul apare adesea in cameo-uri, exprimandu-si oftica atunci cand cate un personaj afirma ca evenimentele par scrise de un scenarist retardat. Punchline-uri ca I bury the hatchet in your face sunt foarte frecvente, multe cu referintze la filme clasice.

Fiecare din cele trei filme se incheie cu un cliffhanger stupid, in mijlocul unei scene de bataie, lasand povestea mereu nerezolvata, iar urmatorul film incepe exact de la aceeasi secunda, motiv pt. care e foarte important sa vezi toata trilogia dintr-o lovitura.

In concluzie, Hatchet e un festin trivia pentru fanii horrorului american optzecist, care insa ma tem ca nu ofera multe unui spectator de ocazie.

Bad Milo

Al doilea mumblegore al festivalului a fost chiar un film produs de fratzii Duplass (parintzii genului si autorii lui Safety Not Guaranteed de la Biertan). Bad Milo e despre un tip cu colon iritabil (Ken Marino din Party Down) care se duce la doctor (Peter Stormare) si afla ca in colonul sau traieste demonul kktului (la propriu!), nascut din stresul cotidian, care mai iese noaptea sa omoare oameni, dupa care se tarashte inapoi in fundul eroului traumatizat de problemele la serviciu.

Adica e o combinatzie Gremlins + Troma trash cinema + indie mumblecore, un film-gluma al carui mesaj e Bad shit happens, literalmente.

TikTik: Aswang Chronicles

Iata ca filmul horror a aparut si in Filipine (dar la noi tot intarzie). TikTik e o productzie heavy-CGI bazata pe o banda desenata de-a lor, despre Aswang, un fel de tzigani-vampiri din mitologia filipineza. Am remarcat, uitandu-ma la actorii din film, ca filipinezii astia is un amestec de chinezi si portughezi, iar din corceala acestor popoare ies femei foarte frumoase si barbatzi foarte uratzi. Majoritatea au un prenume asiatic si un nume de familie latin, precum protagonistul acestui film, pe care in viatza reala il cheama Ding Dong Dante.

Povestea incepe cand Ding Dong o lasa pe una gravida si mama fetii nu vrea sa-l mai lase in casa pana nu vine sa o ceara in casatorie, ritual care presupune sa-i faca mamei soacre cadou un porc. Ding Dong Dante se duce intr-un sat tziganesc de unde cumpara un porc mai ieftin, insa peste noapte porcul se transforma intr-un aswang, care vrea sa ii manance copilul nenascut. Noroc ca Ding Dong reactzioneaza prompt si il omoara pe porc, insa intre timp casa ii este asediata de tribul de tzigani de la care a luat porcu. Familia lui Ding Dong trebuie sa reziste pana la rasaritul soarelui cu ajutorul unor bombe de mujdei si altor improvizatzii, dar nu e usor.

Am aflat pe aceasta cale care e faza cu vampirii si cu usturoiul. Functzia de antibiotic a usturoiului a fost folosita de-a lungul vremii sa stopeze infectzii, adesea transmise prin schimburi de fluide (muscatura, sarut, sex etc.). Prin extrapolare, cineva a crezut ca antibioticul nu e doar o arma impotriva infectziei, ci si impotriva celui care a provocat infectzia.

In varianta europeana, vampirismul e un fel de infectzie a sangelui de origine nobila, vina fiind pusa pe seama domnitorilor bolnavi care isi luau gagici din popor in scopuri sexuale si le infectau cu temirice. Exista si o legatura cu hemofilia (stimulata de usturoi) cauzata de incrucisarile genetice intre rude de vitza nobila. In varianta filipineza, nu se pune problema bautului de sange, ci doar a profilerarii infectziilor in urma contactului cu paturi sociale de jos, banuite de igiena precara (tzigani, triburi nomade, unii colonisti portughezi). Usturoiul a ramas insa, in ambele cazuri, o masura de protectzie homeopata popularizata prin folclor si mitologie pana a ajuns un simbol horror.

Real

Kiyoshi Kurosawa (coincidentza de nume cu Akira) e unul din pionierii horrorului japonez si autorul unuia din putzinele filmele meritorii cu fantome japoneze, Kairo (a primit ulterior si un remake american tembel intitulat Pulse). In Real, acesta ecranizeaza romanul A Perfect Day for Plesiosaur, al altui japonez de-al lor caruia nu-i retzin numele.

Povestea e despre un tip care se conecteaza neuronal la creierul iubitei sale ramasa in coma, care nu e constienta de cat de in coma e. Cea mai mare parte din film se petrece in realitatea virtuala produsa de comuniunea celor doua creiere, comuniune amenintzata de o a treia prezentza, a unui baietzel-fantoma care pare ca vrea sa-i desparta pe cei doi, ori chiar sa-i omoare din motive ce se lamuresc spre final.

Atzi ghicit, e cam aceeasi poveste ca in recentul Vanishing Waves prezentat la Biertan. Asemanarea se destrama pe la jumatatea filmului, dar cam tarziu, iar senzatia de deja-vu dupa vizionarea recenta a filmului lituanian e suparatoare. Finalul e destul de misto, insa vine prea tarziu ca sa mai salveze cazul. Ca mai toate filmele lui Kurosawa, accentul cade pe speculatzii metafizice si tristetzuri vehemente, ceea ce face filmul sa para si extrem de lent.

Pare a fi condamnat unanim de presa, insa sunt convins ca asemanarea plotului cu Vanishing Waves a fost o nefericita coincidentza. Asteptam totusi mai mult de la Kurosawa.

**************

P.S. In ultimul articol despre Biertan anuntzam shushoteli legate de inventarea unui nou festival de film horror in Romania, Dracula Film Festival, de data asta in mediu urban (Brasov) in plin inceput de iarna (weekendu urmator). Cum festivalul nu avea nici un site, era mai mult agitatzie de facebook, am banuit ca ar putea fi vorba de un hipster care vrea sa puna filme altora. Pana la urma a aparut si un site (cam tardiv si fara versiune in engleza) si se pare ca proiectul e ceva mai ambitzios, insa la faza cu hipsterul am avut dreptate - unul din capii festivalului e Anca Gradinaru, implicata si in TIFF, despre care stiam ca are un dispretz destul de conturat la adresa trivialitatzii genului horror dar na, omu se mai schimba.

Sper din suflet ca acest festival sa nu canibalizeze Biertanul, desi ma tem ca exact asta se va intampla. Din punct de vedere comercial are unele avantaje: a) asocierea cu locatzia (castelul Bran) si momentul (perioada Halloweenului), e urban, deci accesibil; b) pare mai festival, cu o buna accentuare a evenimentelor conexe (desi ma tem ca conceptul de goth party la noi inca nu s-a inventat, tot dubsteperi de Control Club o sa fie) si o selectzie mai diversa de filme, cu multe categorii pentru toata lumea.

Din pacate selectzia pare facuta cu lopata - filme vechi, desene animate, o larga majoritate care au rulat deja la cinema (e totusi si un laudabil maraton Alien). Prezentarea lui Lars von Trier in sectiunea maestrii horrorului european e culmea improvizatziei, probabil dorintza puternica a unui fan von Trier de a da cu orice pretz filme de-ale lui. Titlurile noi din circuitul actual de festivaluri horror se pot numara pe degetele de la o mana, iar sectziunea zombie contzine cateva din cele mai huiduite filme ale genului.

Dracula pare un festival comercial pana in maduva oaselor, care vrea sa adune lume la distractzie. Sa vedem care dintre cele doua variante va ramane pe anul viitor. Io as prefera Biertanul, un festival cu alura punk si un program aliniat la ce se intampla cu adevarat prin festivalurile de gen, insa in Romania cei care voteaza cu berea si cu PSDul sunt intotdeauna mai multzi.

Oricum, avem doua festivaluri de gen, e motiv de bucurie pan la urma.

Saturday, October 19, 2013

Doctor Who - sezonul 7




Vestea ca Peter Capaldi (In the Loop) va fi urmatorul Dr. Who mi-a reaprins flacara pasiunii pentru acest serial, care se cam stinsese dupa cel mai nasol sezon din istoria sa recenta (6, am dat detalii aici), neajuns pricinuit de data asta chiar de scenariile lui Steve Moffat, care candva scria cele mai destepte episoade ale serialului, iar acum a inceput sa se creada mai destept decat e.

Totusi, acest sezon 7, ultimul avandu-l pe cocostarcul Matt Smith in rolul principal, a fost mai bun decat speram, de fapt cel mai bun de cand a intrat acest actor tenebru in pielea personajului.
  • Poate pt. ca m-am obisnuit in sfarsit cu actoru.
  • Poate pt. ca Moffat a mai redus din pretentzii si serialul si-a recuperat dimensiunea joviala pe care o cam pierduse pentru o gravitate nejustificata.
  • Poate pt. ca Neil Gaiman a contribuit din nou cu un episod dragutz si Mark Gatiss (League of Gentlemen) cu mai multe.
  • Poate pt. ca noul sezon se remarca prin efecte speciale si design superioare fatza de tot ce am vazut pana acum in BBC si poate chiar in TV, bugetul serialului fiind probabil imens la ora asta. Este totusi serialul SF cel mai bine lung din istorie, cel mai bine cotat (si anul acesta a avut 3 episoade finaliste la premiile Hugo) si cel mai solicitant dpdv al efectelor speciale.

Cred ca totusi principala calitate a sezonului e ca scenaristii au renuntzat la ambitzia esuata de a crea o poveste cu cap si coada. N-ai cum face asa ceva intr-un serial in care absurdul si incoerentza sunt ingredientul principal. S-a revenit la povesti diverse, cu slabe legaturi intre ele, foarte variate ca ton, de la comic la tragic, de la space opera la gotic victorian, de la comic la horror, adica exact retzeta care a facut Doctor Who sa devina fenomenul pulp fiction care este. Partenerii doctorului se schimba la jumatatea sezonului iar noul sau insotzitor e o englezoaica dragutza foc si diferita de cele de dinaintea ei, ceea ce improspateaza tonusul semnificativ.

Episoadele lui Moffat au redevenit simpatice, nu doar complicate. In plus avem aceasta retzeta, de a invita in fiecare episod cate un actor - nu tocmai vedeta, dar destul de cunoscut - un fel de easter eggs injectate in serial spre deliciul amatorilor de trivia.
  • Sezonul incepe chiar cu Anamaria Marinca noastra (din 432 a lui Mungiu) in rolul unui Dalek! Episodul Asylum of the Daleks, scris de Moffat cu un umor neobisnuit pentru el, e despre o casa de nebuni plina cu extraterestrii nazisti Dalek, dintre care unul are dedublare de personalitate si se crede om. Celelalte episoade cu care contribuie Moffat au unele legaturi intre ele, insa nu suficient incat sa produca haosul incoerent din sezonul precedent: 
  • The Angels Take Manhattan, in care se revine la tema usor horror a statuilor de piatra care se misca daca nu te uitzi la ele. Episodul ocazioneaza si moartea partenerei recente a eroului in circumstantze oarecum tragice, ceea ce rupe sezonul in doua si lasa o impresie puternica de fragmentare. Am inceput sa capat senzatzia ca schimbarea prea frecventa a actorilor principali imi afecteaza sentimentele de spectator, ca si cum tzi-ai schimba anual gagica timp ce catziva ani, pana te desensibilizezi si nu te mai potzi atasa de nimeni datorita senzatziei de reciclare pe care o capetzi. 
  • The Bells of St. John e cu oameni rapitzi de retzelele Wi-Fi din lume si uploadatzi in the cloud :) de catre o inteligentza artificiala (o mostra de umor tehno marca Dr. Who);
  • The Snowmen, e cu aceeasi inteligentza artificiala (jucata de Robert Grant, din filmele lui Altman) incercand sa cucereasca planeta cu ajutorul unei armate de oameni de zapada;
  • The Name of the Doctor, finalul de sezon, e cu aceeasi inteligentza artificiala, care vrea sa-l omoare pe Doctor, si cu noua sa partenera care il salveaza intr-un mod la fel de abstract si absurd ca in sezoanele precedente. Mi-a placut insa ca nu s-a mai mers pe un dublu episod hiperclimactic si ultracomplicat, ci pe o poveste simpla cu miza emotzionala in care eroul isi viziteaza propriul mormant de la capatul Universului si e cat pe ce sa cada in el definitiv. Mi-a placut imensul cliffhanger final care ni-l prezinta pe John Hurt drept viitorul Dr. Who (ceea ce se contrazice cu anuntzarea lui Capaldi, insa am intzeles ca e doar o pista falsa).
Favoritele mele au fost insa episoadele de aventura si voie buna, in spiritul clasic al serialului:
  • Nightmare in Silver e noul episod scris de Neil Gaiman, cu nimeni altu decat Warwick Davis (Life's too short) in rolul unui veteran al razboiului cu cybermenii, devenit patron al unui circ/muzeu ce prezinta exponate de cybermeni dezactivatzi. Tonul jovial cu momente horror, tipic pentru Gaiman, e inconfundabil;
  • Doua excelente piese gotice: The Hide, despre o fantoma care se dovedeste un calator temporar prins intr-o crapatura spatzio temporala, si The Crimson Horror, despre o baba victoriana (Diana Rigg din Game of Thrones/James Bond) care traieste in simbioza cu o lipitoare oribila;
  • The Ring of Akhaten ocazioneaza un tribut Star Wars, cand eroul aterizeaza intr-o piatza plina de extraterestrii din care cumpara o bicicleta spatziala. Populatzia planetei e stresata de un zeu manios care e sedat cu ajutorul cantecelor unor copii, insa copilul responsabil cu cantatul cantecului vrea sa fuga de responsabilitate;
  • Dinosaurs on a Spaceship e despre un fel de arca a lui Noe spatziala care a incercat sa salveze ultimii dinozauri, inainte de starpirea lor de pe Pamant. Apare si Nefertiti a Egiptului, care din punct de vedere istoric a disparut subit din istoria vremii. Serialul propune ideea ca a fost rapita de Doctor Who, una din glumele istorice care au devenit marca traditzionala a serialului. Ca invitatzi speciali apar niste actori din Harry Potter (un element de cross-marketing prin care s-a dezvoltat serialul);
  • A Town called Mercy e un western filmat integral in Almeria, locatzia favorita a lui Sergio Leone din vremurile de aur ale spaghetti western. Un sat din Vestul Salbatic e terorizat de un cyborg rezultat din experimentele naziste ale unui Mengele extraterestru. Din nou avem invitatzi speciali, aici e un actor din Stargate in rolul cyborgului.
Episoadele pe care le gasesc mai slabe din cauza ca acum cand scriu articolul am uitat cu ce erau si tre sa ma uit pe wikipedia, sunt doar trei:
  • The Power of the Three e un SF cu iz de investigatzie politzista si multe ancore in anii 70 ai serialului. Pe Pamant apar milioane de cubuletze monolitice (gen Odiseea Spatziala) cu scop necunoscut. Din nou avem un guest invitat, un tip care a jucat roluri negative in serialul Borgia, in filmele cu Rambo si in filmele de tineretze ale lui Kubrick (oarecum tributat de plotul episodului);
  • Journey to the Center of the TARDIS il are pe rapperul Asher D. in rolul unui cosmonaut care captureaza TARDISu si se rataceste prin matzele sale spatzio-temporale;
  • Cold War e un episod banal cu un submarin sovietic care captureaza un martzian ratacit din episoadele vechi ale serialului, insa devine simpatic prin prezentza unor actori din Game of Thrones si a lui David Warner (din filmele vechi Star Trek).
Urmatorul episod anuntzat va fi aniversarea de 50 de ani de la inceperea serialului, se va transmite in Noiembrie si va ocaziona reunirea a numerosi actori care au trecut prin serial de-a lungul timpului. Cum in Anglia va fi sarbatoare mare (comparabila cu ziua Reginei, serialul avand in UK un statut de simbol natzional comparabil cu Beatles), episodul va fi transmis in 3D. Nu inteleg totusi cum il baga astia pe Capaldi in serial, in conditziile in care el a jucat deja doua personaje diferite aici: intr-un episod de pe vremea lui Tennant si unul din serialul conex Torchwood.

Uitatzi-va la ea cat e de dragutza cu fustitza aia si cu railgunu:

Thursday, October 10, 2013

Tim Pratt: Hart and Boot and Other Stories (Nightshade, pb)


Pedigree:
- nominalizare World Fantasy, Locus (pentru culegere de autor)
- premiul Hugo, nominalizare Locus (pentru povestirea Impossible Dreams)
- nominalizare Locus (pentru povestirea Cup and Table)
- nominalizare Gaylactic (pentru povestirea Living with the Harpy)

Tim Pratt e un epigon umpic ostentativ al lui Neil Gaiman. Cam tot a doua povestire din acest volum pare scrisa de Gaiman. Asemanarile sunt uneori suparator de puternice dar, din fericire, stilul lui Gaiman e suficient de larg incat sa se poata scalda in el si altzi scriitori. Cateva din prozele de aici pot sta fara probleme la acelasi nivel cu varfurile operei lui Gaiman. Cui i se pare ca Gaiman a scris prea putzin la viatza lui (si in special prea putzina proza scurta), tre sa inceapa sa-l citeasca pe Tim Pratt, care e the next best thing.

Cand zic ca seamana cu Gaiman ma refer la faptul ca e vorba de fantasy urban cu teme si personaje mitologice (Pratt e obsedat de mitologia greaca), ca textul are un ton cald cu momente lirice, dar si ceva horror, si ceva umor, si ceva tragedie subtil moralista. Unele sunt povesti romantice cu miza fantastica sau amenintari suprarealiste, altele sunt violente si cinice, deci e un autor cu care nu te plictisesti.
  • Impossible Dreams (premiul Hugo) - Un cinefil nimereste intr-un magazin de inchirieri video dintr-un univers paralel. In universul asta David Lynch a facut Star Wars, Kubrick a apucat sa termine Artificial Intelligence, iar Bela Lugosi n-a murit in mizerie. Insa Orson Welles n-a apucat sa termine Citizen Kane, ca i s-a furat pelicula. Cinefilul incearca sa inchirieze niste filme, insa cand ajunge acasa observa ca formatul de DVD din universul paralel nu e recunoscut de playerul sau. Il apuca disperarea cand observa ca magazinul e pe cale sa dispara inapoi in universul sau original si incepe sa flirteze cu vanzatoarea, sperand ca o sa-l lase sa vizioneze filmele la televizorul din vitrina. Povestea are un ton similar cu al lui Woody Allen, Midnight in Paris - o poveste de dragoste plina de umor subtil si cult.
  • The Tyrant in Love. Un text superb despre un tiran degenerat care, plictisit de orgii cu virgine si spectacolele zoofile organizate de arlechinul sau libidinos, e disperat sa gaseasca o noua sursa de divertisment care sa-l scoata din apatie. Tot recapituland el lucrurile pe care le-a facut in viatza asta, ajunge la concluzia ca tot ce i-a mai ramas e sa faca fapte bune.
  • Living with the Harpy. O lesbiana traieste cu o harpie in apartament, care ii vindeca ranile si ii incetineste imbatranirea. Insa harpia e geloasa pe partenerele sale si lesbiana e obligata sa aleaga intre a fi protejata dar prizoniera, sau libera dar vulnerabila.
  • Life in Stone. Un nemuritor vrea sa se sinucida dar, avand Alzheimer, a uitat unde si-a pus oul in care-si pastra sufletul si pe care tre sa-l sparga ca sa poata muri.
  • Cup and Table. O fabula mistica despre un grup de francmasoni aflatzi in cautarea unui pocal cu sangele lui Dumnezeu, din care, daca bei, ai voie sa ii ceri o chestie lui Dumnezeu. Poanta de final face toti banii.
  • Romanticore. O poveste sexoasa gen Californication, cu un twist fantastic: un scriitor ratat de reviewuri jazz (hmm....) se amesteca intr-un threesome erotic cu Meduza si iubitul ei monstruos.
  • Komodo. Cam in acelasi ton semi-erotic ca precedenta, o semizeitza greaca isi asigura imortalitatea cu ajutorul spermei barbatzilor care ii trec prin dormitor.
  • Dream Engines. Un fantasy epic scris in stilul povestilor cu Sherlock Holmes: pe o planeta aflata in centrul universului, un cuplu de detectivi (un shapeshifter si un spirit care si-a pierdut trupul) trebuie sa captureze un vis urat care bantuie planeta, sau sa-l ucida pe omul care il viseaza.
  • Bottom Feeding. Un pescar se chinuie sa prinda un pestioc legendar din care, daca mananci, devii mai intzelept (vezi Kusturica).
  • Hart and Boot. Speculare a povestii adevarate a acestui cuplu de jefuitori de diligentze care au stat prin puscarii aproape toata viatza, dar la un momendat au scapat din cauza unui scandal politic. Autorul insereaza niste elemente fantastice legate de circumstantzele in care au reusit sa scape din puscarie.
  • Lachrymose and the Golden Egg. Poveste SF standard cu realitatzi virtuale, cu un gagiu al carui sange e capabil sa vindece cancerul, cu pretzul de a-si sacrifica propria viatza.
  • Terrible Ones. O stripperitza isi doreste sa aiba o cariera de succes in teatru si ajunge sa le cunoasca pe cele Trei Furii si pe zeitza Nike. Probabil atzi remarcat deja ca autorul e obsedat de mitologia greaca.
  • In a Glass Casket. Un baietzel gaseste o fetitza inchisa intr-un sicriu de sticla si isi inchipuie ca e Alba ca Zapada sau ceva de genu asta. Poveste banala.
Cu exceptia ultimelor 3 povesti, mai modeste, aproape tot ce am citit aici m-a surprins in mod placut. De la fabule mistice la povesti sexy urbane, de la umor subtil si cult la horror apocaliptic, rangeul lui Tim Pratt e impresionant. E de o varsta cu mine si n-are inca 10 de ani de la debut. Nu stiu cum sta cu romanele, dar la proza scurta e foarte simpatic si nu e cu nimic mai prejos decat Gaiman (desi e posibil ca acest volum sa fie best of-ul sau).

- plusuri: cam musai de citit pentru orice fan de literatura fantastica
- minusuri: cartea e paperback
- recomandare: fanilor Neil Gaiman si urban fantasy cu referintze mitologice in general


Wednesday, October 02, 2013

Dave McKean: Celluloid (Fantagraphics)



Asta e un porneci psihedelic desenat si scris de Dave McKean, de fapt mai mult desenat, caci dialoguri nu are, incadrandu-se in genul "banda desenata muta". Are si un autograf de la McKean, special pt. subsemnatu, pe care o sa-l iau cu mine in mormant.

De McKean am vorbit de multe ori pe blogu asta, dar asa naspa e motoru de cautare al blogului ca nici eu nu-mi mai gasesc articolele vechi, d-apai altzii. Cred ca mai mult am vorbit cu privire la Arkham Asylum, banda desenata filozofica despre Batman care beneficiase de grafica sa. Am mai scris de el cu privire la faptul ca e un foarte cunoscut grafician de copertzi de albume (Dream Theater, Tori Amos, Fear Factory, My Dying Bride) si un mai putzin cunoscut pianist jazz. A avut si o tentativa de regie de film, in colaborare cu Neil Gaiman (Mirrormask) dar cea mai mare parte a muncii sale tzine de benzile desenate, incepand de la colaborarile cu Gaiman (inclusiv la Sandman) si pana la lucrarile sale de unic autor. Astea-s ceva mai rare, in anii 90 a avut un oarecare succes cu o lucrare artsy fartsy numita Cages (foarte aratoasa) iar acu a revenit cu acest mult asteptat volum care e chiar si mai artsy fartsy. Doar ca e porno.

Desi are destule pagini, Celluloid se citeste foarte repede, caci desenele sunt mari, nu prea exista un fir logic, n-ai de citit text, iar chestiile porno se citesc mai repede ca altele. Totusi recomand sa se adaste asupra paginilor, sa fie degustate cum se cuvine, preferabil cu companie de sex opus.

Povestea, atata cata e, e despre o tipa care se intoarce de la serviciu si, stand singurica prin casa, se decide sa se uite la un film porno. Cand filmu ajunge in punctu culminant, pelicula se arde si gaura ramasa in mijloc devine o poarta spre alta dimensiune. Gagica trece prin poarta si se trezeste intr-o lume senzoriala in care e supusa la diverse experientze sexuale ce degenereaza de la lesbianism psihedelic cu o tipa cu 100 de sani si struguri in loc de sfarcuri, la sex vinovat cu un diavol roshu care moare cand ejaculeaza. Toata treaba asta e transpusa excelent si in stilul grafic care evolueaza pe nesimtzite de la schitza bruta, la desen colorat, pictura, colaj si sfarseste in fotografie sepia cand lucrurile capata "concretitudine" si sotzul eroinei se intoarce acasa prinzand-o cu altu.

Cartea emana asa o tristetze masculina cam neplacuta, in contrast cu o explozie de sexualitate feminina sinestezica, cu o revarsare de simboluri si gaselnitze grafice foarte misto. E o lucrare mult mai de efect decat incercarea lui Alan Moore de a demonstra ca si porneciul poate fi arta (Lost Girls). Dar a lui Moore era totusi de alta factura, creca trebuie judecata dupa alte criterii, acolo fiind mult mai mare riscul catalogarii drept obscenitate/vulgaritate. McKean e mult mai elegant iar lucrarea lui poate fi apreciata si de femei, daca nu cumva chiar lor li se adreseaza.

- plusuri: obiect de arta, ideala de facut cadou
- minusuri: cam prea de arta, accentul e pus pe vizual, se termina foarte precoce
- recomandare: pt sexologi, psihanalisti si pt femei in general, caci e un fel de art porn mai degraba decat ceva smutty