Tuesday, August 22, 2017

TIFF 2017 part 1: filmele nashpa


Eu sper din suflet sa traiesc ziua in care sa avem un prim-ministru gay care promoveaza politici solide de natalitate+familie traditzionala, si in acelasi timp sa avem ONGuri creshtine care promoveaza agenda LGBT. In toate tzarile civilizate in care am umblat drepturile minoritatzilor sexuale coexista cu politicile de natalitate si stimulare a familiei reproductive si nimeni nu vede vreo contradictzie in asta. Doar la noi e contradictzie ireconciliabila - sperantza ne mai sta in preotzii ortodocsi care au inceput sa iasa din dulap si ar putea ingrosha randurile la urmatoarele gay pride-uri.

Dezbaterile televizate sunt mostre sublime de dezintegrare a logicii elementare, nimeni nu contraargumenteaza ci pur si simplu ignora ce a zis celalalt si muta discursul in propria terminologie - de obicei una vaga, inglodata in principii exprimate liric. Toata lumea da cu tifla, formuleaza cate o sentintza cu parfum de bashina, sufla intr-o vuvuzea, capitalizeaza niste imagine si timp de emisie. E mult mai fun si incitant sa te implici in batalii mitologice intre un Bine si un Rău (improvizate convenabil) decat sa pui capul la contributzie pentru solutzii integratoare. La noi se lucreaza cu pariuri, cu "principii", nu e timp pentru creier si policy-making (poate disciplina asta nici nu se studiaza pe pamant romanesc).

Daca astea-s dilemele in care ne poticnim, ce o sa facem cand vom avea provocari cu adevarat complicate? Ma gandesc la legalizarea casatoriei intre homosexuali si heterosexuali, la corporatziile care vor dreptul de a oficia casatorii intre Hasheritze si DevOps, iar daca ajungem vreodata pe Marte acolo clar se va lucra cu familii colaborativ-poliamoroase formate din 4-8 indivizi.

Ca orice stangist care se respecta, ma tund la un barbershop clasic de cartier, cu frizeritze de 70 de ani date afara de la frizeriile de fitze unde au fost inlocuite cu hipsteri dubioshi care-tzi piaptana barba. Necazu cu frizeriile proletare e ca tre sa faci fatza conversatziei, care mereu porneste de la prezumtzii. Coafezul hipster macar itzi respecta intimitatea, itzi ia banii si te lasa sa taci.

In schimb tanti asta care m-a tuns tot incerca sa ma convinga ca prim-ministrul Grindeanu a fost dat jos pentru ca era homosexual si doar Dragnea ne mai poate apara de astia. Nu demult a iesit si in Irlanda un prim ministru pederast, in Serbia o lesbiana, mai era si ala din Luxemburg. E o conspiratzie a serviciilor secrete, vor sa ne bage homosexualii pe gat, in case, in familii, ca sa opreasca suprapopularea planetei. Pai si atzi prefera sa inceapa sa ne evacueze in spatziu? Ma rog, creca trebuia sa lamurim intai ce e ala spatziu si ce forma are Pamantul. Tanti ii dadea inainte, ca vin peste noi astia, se duce lumea dracului si totul se intensifica in preajma TIFFului care le mai si face propaganda. Statzi linistita doamna, anul asta TIFFul a dat premiul pentru Intreaga Cariera homofobului ala de Alain Delon, deci nu putem zice ca nu-s echidistantzi. Ah, Alain Delon, frumos barbat... s-a oprit tanti intre doua taieturi de foarfece, oftand cu nostalgie heterosexuala.

De cealalta parte a baricadei, cateva zile mai tarziu vuia Internetul pe seama unei actritze care a tras un performance stradal cu tushe isterice in preajma pâlcului de legionari care aparau ortodoxia in fatza Catedralei, cu ocazia primului gay pride clujean. Ma temusem pentru chestii mai nasoale, Clujul are o traditzie a caftelilor festive, cine s-a nimerit vreodata in mijlocul unei confruntari dintre galeriile CFR si U Cluj, ori dintre rockeri si depeshari, stie la ce ma refer. Ma temeam ca primul gay pride clujean o sa degenereze in altercatzii cu cruci si dildo-uri, icoane plangand si butt-pluguri, smirna si lubrifiant. Se intampla cu ceva timp inainte ca Familia Traditzionala Romaneasca sa fie bulversata de popii ortodocsi care au dat in patima sodomiei asa ca mai era pe acolo cate un batranel idealist imbracat in costum natzional de care radeau hipsterii gerontofobi (doar ca pe astia nu-i filmeaza nimeni, batranii nu stiu umbla cu Iphoneu). Erau, sigur, pe-acolo si nazistii care se gudurau pe langa drapel, inclusiv unii unguri (or fi ajuns sa se inveleasca in drapelul romanesc de spaima penetrarii inopinante?). Sunt la fel de priceputzi in a se deghiza in patriotzi aparatori ai valorilor traditzionale ca si tinerii narcisisti care se deghizeaza in promotori ai "tolerantzei si dialogului".

Incidentul mi-a amintit de vremurile cand mergeam cu niste amici in Club Romantic sa facem misto de manelisti pe propriul lor teritoriu si sa mai cerem cate o piesa rock DJului doar ca sa vedem cat de urat se uita la noi. Macar noi am fugit cand am vazut sabia montata pe peretele din spatele barului, n-am asteptat sa ne salveze jandarmii ca sa-i acuzam pe urma ca au subminat dialogul dintre civilizatzii. Asta era demult, sa tot fie vreo 10 ani, cand hipsterii (inca) ii urau pe manelisti. Azi le frecventeaza concertele si acele "kitsch party" in care bucuria de a fi cocalar se poate deghiza in ironie. Trag nadejde ca va veni si ziua in care cineva va trage un documentar revelator despre ortodoxia fundamentalista vazuta in "profunzime" si din perspective "pe nedrept ignorate" (un posibil nou doctorat pentru Adrian Schiop?), iar hipsterii vor incepe sa poarte cruci la gât si vor discuta teologie in cafenele. Nu stiu catzi au remarcat, dar pe tzeava de import ideologic de la Washington nu mai vin doar justitzie, antreprenoriat si benzi desenate cu supereroi, a inceput sa se deverseze si o forma de neoliberalism fundamentat creshtineste, dar si cu ceva tushe oculte, cu un discurs ce imbina cultul celebritatzii pop practicat de Andy Warhol cu intzelegerea simplificata asupra lumii practicata de Trump.


Dar sa nu ma avant prea tare, articolul asta trebuia sa fie despre TIFF. Un eveniment care ar putea sa contribuie esentzial la pacea pe care o propovaduiesc aici, avand in vedere ca anul acesta a dat premii importante atat unui film LGBT cat si homofobului Alain Delon.

Dupa experientza amara de anul trecut (cea mai anosta editzie in o gramada de ani), anul acesta a fost o editzie mult mai prietenoasa, mai orientata pentru popor, cu mai mult entertainment si mai putzina arta de dragu artei. In consecintza se pare ca a fost si cea mai de succes editzie din istoria festivalului. Nu cea mai buna - majoritatea filmelor pe care le-am prins au fost placute, cu greu am putut sa delimitez cateva titluri in categoria "nashpa", dar si in categoria celor "musai". Am fortzat umpic departajarile ca sa nu scriu despre prea multe filme in acelasi articol. De exemplu dintre astea de mai jos doar unul e cu adevarat nasol, pe restul le-am inclus aici pentru ca sunt inadmisibl de lungi.

Am aflat cu ocazia asta si ca cei de la cinema Republica au schimbat lampa la proiector si acum filmele se vad din nou ok. Am fost si in cinematograful Dacia pentru prima data dupa 20 de ani, care a fost renovat si are cele mai comode scaune din toate cinemaurile in care am fost vreodata. Din pacate traditzionalele proiectzii in aer liber s-au tzinut pe malul Someshului, cu un un stalp de iluminat batand mereu in ecran. La concerte si evenimente speciale n-am mai calcat ca nu ma mai suporta lumea si am zis sa-i mai scutesc pe organizatori de nazurile mele.

Asa ca sa ne concentram pe filme. Deci, deocamdata, filmele care mi-au placut cel mai putzin:


A Decent Woman

(regizat de Lukas Valenta Rinner, un pervers austriac)


Doua teme dragi austriecilor insa cam incompatibile dpdv narativ sunt aduse laolalta cu fortza intr-un film absurd, aproape mut. Prima tema e cea a exploatarii omului de catre om, ambitzia istorica a austriacului cu nostalgii imperiale de a prinde un imigrant disperat si a-l pune la lucru. A doua tema e nudismul, acel Freikorperkultur propovaduit in lumea germana - cu unele limite, caci elvetzienii au pus recent capat cu brutalitate practicii catzaratului si parasutismului nud prin Alpii elvetzieni (ciudat, caci tot ei au organizat primele jocuri olimpice nudiste din lume).

Prin racordarea celor doua teme regizorul austriac scoate un film destul de amuzant pe care l-am bagat in categoria naspa nu pt ca e neaparat nasol, ci pentru ca nu se justifica nicicum dimensiunea de lung metraj - in maxim 15 minute se spune tot ce are de spus filmul, in rest sunt doar scene care ar fi picat la montaj intr-un film cu respect fatza de spectator.

Povestea e despre o femeie de serviciu latino care gaseste eliberare spirituala si ocazie de meditatzie in colonia de nudishti de langa vila in care lucreaza ca sluga pentru niste aristocratzi plictisitzi de viatza. Si nudistii intre care se amesteca par sa fie tot aristocratzi, insa au invatzat sa substituie spleenul autosuficient cu sex tantric si lafait ca broashtele in soare. Apare o criza majora cand autoritatzile vor sa criminalizeze umblatul in curu gol, iar nudistii se repliaza ca celula terorista. Ulrich Seidl ar fi facut o capodopera din aceste idei, insa filmul asta a iesit mai degraba o gluma cu contururi cam prea groase.




*******************************************************


 Afterlov

(regizat de Stergios Paschos, un hipster grec steril dpdv creativ)


Asta e singurul film cu adevarat oribil pe care l-am prins la acest TIFF. E genul de film care ar trebui sa fie teatru radiofonic doar ca institutzia teatrului radiofonic a cam disparut de cand e la indemana oricui sa filmeze.

Afterlov contzine cea mai oribila scena de sex la care am fost vreodata martor (pe ecran sau in viatza) - vreo douaj de minute de chicotit, mushkat de nas, plans, tras palme, gângurit si recitat replici teatrale. Stiu din auzite ca studentzii la teatru fac sex in maniera asta, ei mereu inchipuindu-si ca cineva ii filmeaza si in consecintza tre sa afisheze chiar si in cele mai intime momente un anume comportament dramatic, doar-doar le-o ajuta in cariera (in caz ca incape prezumtiva inregistrare pe mana cuiva care conteaza).

De la un capat la altul Afterlov e un exercitziu de narcisism a doi hipsteri care vor sa-si demonstreze unul altuia ce emotzii complexe ii traverseaza. E vorba de un fost cuplu ce are de petrecut niste timp impreuna, din cauza tipului care o tzine inchisa pe fata ca sa se lamureasca de ce shi-a luat papucii de la aceasta. El se scarpina mereu la coaie si vorbeste in propozitzii incomplete (e artist si are pretentzia ca interlocutorul sa ii citeasca gandurile), ea e genu de gagica despre care colocvial spunem ca "vorbeste lemne".

Filmul e clar un vehicul pentru cei doi actori lasatzi in plata Domnului sa bata campii. Dialogurile sunt lasate asa cum au cazut - niciunul dintre personaje nu spune mare lucru, dar ii place sa se auda, uneori mai vorbesc unu peste altu cum fac hipsterii cu deficit de atentzie care simt ca au ceva de spus dar considera ca interlocutorul nu ar trebui sa aiba. Iar spre final vine scena aia de sex la care mi s-a facut rau.





*******************************************************



In the Blood

(regizat de Rasmus Heisterberg, scenarist la o gramada de thrillere scandinave cunoscute)


Inca un film cu hipsteri carora li s-a urat cu binele traind in societatzi avantajate economic. De data asta e vorba de niste studentzi danezi macinatzi de un plictis cumplit pe masura ce termina facultatea si tre sa ia viatza in piept. Filmul asta nu e chiar asa nasol ca cel de deasupra, arata ok si are actori competentzi, doar ca e de un plictis cumplit, acel gen de "felie de viatza" care nu intereseaza pe nimeni care nu e implicat in genul respectiv de viatza.

Avem grupul asta de 4 studentzi care sunt pe cale sa termine facultatea de medicina si sunt nevoitzi sa plece din casa pe care o cumparasera pentru durata studentziei. Ca sa vezi, la ei studentzii nu se inghesuie cu disperare in chirii shobolanesti ci isi cumpara impreuna cate o casa pentru 5 ani si apoi o vand cand tre sa se mute. Fiecare dintre amicii astia e cu problemele lui - unuia ii da gagica papucii, pe altu il fortzeaza gagica sa se insoare, altu vrea sa fuga in Bolivia ca sa se redescopere pe sine, al patrulea nu mai tzin minte ce probleme are. Dar pana una alta problemele tzin de ziua de maine, iar ziua de azi si-o dedica unor chefuri cu alcool medicinal furat de la facultate, ultimelor examene pe care le mai au la scoala si alergatului pe strazi urland in gura mare.

E un sentiment de amenintzare care pluteste undeva deasupra capetelor lor pe tot parcursul filmului, e sentimentul maturizarii si intrarii in campul muncii, moment pe care personajele incearca sa il amâne pe cat posibil cu riscul de a enerva la culme spectatori ca mine care muncim de ne sar capacele si murim tot in chirie.




*******************************************************



Heartstone

(regizat de Gudmundur Arnar Gudmundsson, debutant islandez)

Film LGBT fara ocolishuri, un fel de versiune europeana a lui Moonlight, filmul care a luat Oscarul anul asta si nimeni nu intzelegea de ce. Ca si in Moonlight, teza filmului e ca a fi gay e o chestiune care se poate identifica din frageda copilarie, in momente la care adultzii nu-s deloc atentzi iar copiii refuza sa le exteriorizeze. Aici avem doi pusti dintre care unul e foarte frustrat ca nu i-a crescut inca par la putza si surorile lui fac misto de el pe chestia asta (ii tot trag prosopu de pe el).

Baietzelu are o relatzie cam prea apropiata cu alt amic de varsta asemanatoare cu care se mai duce la pescuit ori la iarba verde. Amicu respectiv e la randul sau macinat de sentimente pe care nu le intzelege si de dezaprobarea celor apropiatzi cu privirile la niste apucaturi vag gay.

N-ar fi un film chiar nasol - fiind islandez merita macar peisajele si, slava Domnului, copiii din film nu-s pusi sa faca sex, povestea fiind ingenios regizata ca sa-si atinga scopul pe cai mai subtile. Insa e un film groaznic de lung la care traiesti cam aceeasi impresie ca si Moonlight - ca ai prins ideea dupa primele 5 minute si restul de 2 ore cam stai cu ochii pe ceas asteptand sa se termine.

P. S. Filmul a luat premiul publicului si premiul pentru regie la acesta TIFF. Cred ca e primul an din istoria TIFF in care premiile acordate mi s-au parut complet aberante (chiar si oribilul Afterlov de mai sus a prins ceva premiu). Insa creca Heartstone a fost premiat mai mult ca sa compenseze faptul ca premiul pentru Lifetime Achievement a fost acordat unui homofob. Cum ziceam, TIFFul va aduce pacea.



Wednesday, August 09, 2017

Top muzical 2017, semestrul 1 - inca 10 albume notabile


Am avut in articolul trecut traditzionalul top muzical de jumatate de an asa ca, tot traditzional, urmeaza acum un calup de inca 10 albume notabile. E o selectzie facuta sub semnul comunismului gotic cu care am inceput sa cochetez ideologic ca sa fac fatza psihic la ce se discuta prin Romania in ultima vreme (nu reusesc sa-mi revin de pe urma recentului celebrity deathmatch intre Hi-Q si Andrei Plesu... culmea, pe teme muzicale, domeniu cu care niciuna dintre partzi nu a avut pana acum tangentza).

Asadar, pana in preajma Craciunului cand fac topul pe al doilea semestru, astea vor fi ultimele recomandari muzicale:

*************************************************

Creeper - Eternity, in your Arms

Hipsterii sunt asemeni colesterolului, de doua feluri, unul care-tzi face rau si unul care-tzi face bine. Cei daunatori sapa dupa chestii din trecut, le reambaleaza si reeticheteaza pretinzand narcisistic ca lumea nu existase inaintea lor; cei inovatori cauta si ei chestii prin trecut insa le deconstruiesc si le repun cap la cap in combinatzii care nu existau inainte, racordandu-le inginereste.

Trupa Creeper e o mostra din categoria buna, din Anglia (civilizatzia muzicala cea mai avansata de pe Pamant). Ingineria conceptului a fost proiectata in cele mai mici detalii - horror-punk a la Misfits combinat cu teen-rockul Green Day si o imagine hipster-goth ce aduce aminte de partyurile Pitzipoancelor Intunecate (mishkare anarho-proletar-feminista activa in anumite cluburi clujene).

Mecla si freza tipului de la voce trimit la raposatul Peter Steele (inventatorul genului love-metal) iar versurile ofera o versiune tongue-in-cheek, subtil ironica, a spasmelor romantice promovate la finele anilor 90 de trupe precum HIM. Toate piesele sunt despre o gagik care i-a dat papucii tipului de la voce si i-a zis ceva de genu "ia rămâi tu cu mă-ta". Ma rog, asa i-ar fi zis daca trupa era romaneasca; dar nu e, asa ca tre sa ne multzumim cu "darling just shut your pretty mouth". Probleme universale, dar atitudini diferite.

Mai observam si ca englezii inca isi alina frustrarile romantice in biserici si cimitire, moda care la noi pare ca a cam disparut de cand tineretu cu suflete calcifiate nu mai are rabdare cu cele sfinte.



*************************************************

Memoriam - For the Fallen

Tot din Anglia, o trupa-vestigiu pe care chiar nu o pot recomanda, caci cine nu stie deja de ea n-are cum sa o aprecieze, iar cei pentru care a fost infiintzata o stiu deja si o tzin aproape de suflet.

In anii 80-90 fanii death metal aveau o apreciere deosebita pentru versiunea proletara a genului venita din Anglia, de o cu totul factura decat varianta americana (mai pulp-horror) ori suedeza (mai melodic-intelectuala). Cel practicat de britanici era un death metal muncitoresc, cantat de fosti punkeri care nu mai puteau canta repede dar aveau inca unele sesizari la adresa sistemului. Thatcher era la putere iar la ei protestele se faceau cu death metal si ciomege, nu cu pancarte de genu "Dragnea m-ai futut si nici macar nu m-ai scos la o cafea" (lasand a se intzelege ca totul e ok daca vine cu o cafea).

Doua dintre trupele de pionierat ale generatziei respective au fost Benediction si Bolt Thrower. De la o vreme membrii celor doua grupuri au inceput sa moara ori sa se lase de meserie insa supravietzuitorii au decis sa se replieze sub numele Memoriam si sa scoata acest album inchinat protestului proletar si colegilor de trupa care au raposat.

Pentru cei care au indragit genul acela de muzica e un album cu o incarcatura emotzionala deosebita. Altora e greu sa-l recomand - cei pentru care death metal inseamna In Flames nu vor gusta acest tip de sunet grobian si belicos produs de muncitori trecutzi de 50 de ani care probabil au votat pro-Brexit.


*****************************************

Otis Gibbs - Mount Renraw

Ramanem in acelasi segment de varsta dar trecem oceanul sa plecam nitzel urechea si la problemele tzaranului american.

Otis Gibbs e un menestrel complet desprins de industria muzicala (autosuficient, autofinantzat si lipsit de pretentzii), avand una dintre cele mai reconfortante si calmante voci din country. Sub barba si ochelarii aia s-ar putea ascunde chiar Johnny Cash intors de pe insula pe care s-a plictisit sa tot traga cocaina cu Elvis. Avem aici un storyteller de moda veche, apreciat pentru simpaticul podcast Thanks for giving a damn (checkitout) si pentru o muzica austera, centrata pe pilde si filozofie tzaraneasca intuitiva. Albumele sale sunt colectzii de povesti literare rostite pe muzica, in traditzia lui Bob Dylan insa cu un twist mai rural-arhaic, o sfidare fatza de modernizarea prin care pare sa treaca genul country (pe masura ce se apropie tot mai agresiv de pop si rock).

Albumul e ceva mai pastoral dar si mai putzin creshtinesc decat materialele lui Johnny Cash, miza pieselor fiind geografica si istorica. Otis Gibbs incearca sa provoace un simtz al locului si al timpului. E cam simplist dpdv instrumental, insa tocmai pe asta se bazeaza pentru a oferi o experientza intima, pentru a reduce distantza dintre artist si ascultator (o simtzi cel mai bine in casti la volum tare, o experientza de auditzie personal pe cale de disparitzie).


************************************************

Port Noir - Any Way the Wind Carries

Gata cu muzicile din batrani, ne intoarcem la tinerii frumosi si liberi.

Cica suedezii astia au fost si pe la Cluj insa io abia acu am auzit de ei datorita vâlvei pe care au facut-o prin underground cu acest album (de la finele anului trecut). Grupul a aparut sub aripa protectoare a celor de la In Flames desi canta cu totul altceva.

Cu acest nou album lucrurile par sa se deschida tot mai mult si sunt semne ca grupul trece de sub protectoratul In Flames inspre al celor de la Pain of Salvation pe care i-au insotzit in turneul din acest an. Cu ocazia respectiva Port Noir au intrat in contact si cu publicul prog-rock (pe vremea cand au fost la Cluj cantau pentru o cu totul alta comunitate). Nici acum nu sunt tocmai prog in vreunul din sensurile clasice ale termenului (de la Pink Floyd la Dream Theater) iar pentru pretentziile comunitatzii respective probabil sunt nitzel cam prea pop (si inca au urme de caş la gură, fiind abia la al doilea album).

Totusi publicul care apreciaza trupele de la granitza dintre pop-rock si progresivul pretentzios se va bucura de melanjul propus aici. Trupa Muse ar fi reperul cel mai la indemana pentru comparatzii, Leprous ar fi un alt reper ceva mai obscur, insa Port Noir nu sunt doar o imitatzie a acestor trupe - tocmai componenta de hipstereala pop ii ajuta sa se desprinda din astfel de comparatzii.



*****************************************

Voyager - Ghost Mile

Trupa asta e cam din acelasi film cu Port Noir, adica functzioneaza pe aceeasi granitza de reconciliere riscanta intre generatzii, intre hipstereala si rockeri traditzionalisti, insa vine dintr-o alta parte a globului (Australia), din alt segment de varsta (cu 10-15 ani mai batrani decat Port Noir) si in general e cu un pas mai aproape de felul in care e intzeles prog-rockul de catre fanii Dream Theater. Dar nu foarte aproape, nu avem aici piese epice interminabile si nici solo-uri obositoare, totul e mentzinut intr-o zona radio-friendly care face din Voyager un excelent punct de intrare pentru cei care vor sa deguste rock progresiv modern fara a investi un efort prea mare in a se acomoda cu tabieturile genului.

Voyager sunt destul de izolatzi acolo la ei in Australia unde nu prea e cautare pentru genul asta de muzica (de fapt grupul a fost infiintzat de un neamtz care se simtzea singur printre canguri in timpul studentziei). Si-au cladit o oarecare reputatzie in zona pacifica, deschizand turnee japoneze-indonesiene-australiene pentru trupe cu care nu au multe in comun (Steve Vai, Malmsteen, Nightwish) dar care sunt populare pe acolo si au reusit sa le ofere o oarecare expunere.

Spiritul grupului e insa european, cu o voce interesanta de inspiratzie pop (mai mult A-HA sau Tears for Fears decat Dream Theater). Ies in evidentza si clapele bogate in care e scaldat intreg materialul si lubrifiaza piesele pentru publicul non-metal.


*****************************************

Toby Driver - Madonnawhore

Frumos e ceea ce se vinde! Artistul e un prestator de servicii! ne instruia, cu rafinatul sau discernamant neo-liberal, Lucian Mandrutza intr-una din scrisorile deschise pe care le tot emana de catziva ani la adresa celor care il enerveaza, in cazul asta fiind vorba de "creatorii de arta" (versiunea scurta a scrisorii e aici, versiunea lunga aparuse initzial pe Dilema Veche dar cineva s-o fi sesizat asupra caracterului odios al discursului caci acum nu mai e). In alta ordine de idei (de fapt in aceeasi), zilele trecute in preajma Untoldului cineva impartzea prin orash fluturashi care propuneau retoric dilema "De ce ai cheltui castigul muncii pe ceva care nu satură?"

Logica asta reductzionist-mandrutzista coroborata cu simtzul foarte volatil pe care il au romanii asupra proprietatzii intelectuale conduce incet-incet la ideea ca artistul e un fel de curva care ar trebui sa se  multzumeasca cu placerea pe care i-o ofera clientul (eventual sa-l si plateasca pe acesta pentru "serviciul" de a-i oferi atentzie).

Din pricina asta muzicieni ca Toby Driver nu ar putea sa apara pe plaiurile noastre, nu apuca nici 5 ani de cariera pana sa fie starpitzi de mecanismele de purificare si validare pragmatica a artelor romaneshti. Nu stam grozav cu vaccinarea anti-rujeola, dar avem luate toate vaccinurile posibile impotriva avangardei si riscului artistic. La noi daca muzica nu serveste in mod direct la a-tzi gasi nevasta, ori macar sa ajute la siestă-digestie, e considerata pierdere de vreme.

Din fericire la ei in SUA, de unde am importat noi gandirea asta "pragmatica", e permis inca sa te tarasti vreme de 20 de ani pe la marginile industriei muzicale, cu proiecte de avangarda longevive precum Kayo Dot ori Maudlin of the Well (am scris despre ele si prin Dilema Veche cateva cronici, aici si aici). A mai incaput Toby Driver si pe mana unor antreprenori-gangsteri care i-au pus pe butuci unele proiecte insa de bine de rau a iesit viu din cele mai paguboase businessuri si anul asta are acest album solo care se numara printre cele mai placute materiale pe care si-a pus numele (dintre alea 30 pe care le-a scos cu toate proiectele lui, impotriva oricarei logici capitaliste). A avut recent si un album cu proiectul Kayo Dot, insa asta "solo" e favoritul meu pentru acest top.


*************************************************

Oxbow - Thin Black Duke

"Thin White Duke" a fost David Bowie. "Thin Black Duke" e Eugene Robinson, vocalul de la Oxbow. Negru, gay, scandalagiu, not so thin actually.

Faith No More si Neurosis in aceeasi trupa, cam asta ar fi Oxbow, o sursa importanta de inovatzie in rockul de la inceputul anilor 2000, insa datzi disparutzi de vreo 10 ani incoace. Au avut anul acesta o revenire spectaculoasa la festivalul Roadburn, dublata cu acest album proaspat lansat chiar zilele alea. A fost macel la Roadburn, tricourile s-au vandut in juma de ora, ne-am calcat in picioare sa incapem la concert. Eugene Robinson a iesit in fatza, negru, gay, scandalagiu, not so thin anymore, cu alura lui de predicator sodomit care a ajuns la pace cu Dumnezeu. Si a inceput sa indruge verzi si uscate, nimeni nu pricepe ce indruga acolo, nimeni nu stie despre ce e muzica astora. Avea si o stea a lui David cat toate zilele atarnata la grumaz, referintza la un alt mare album al lor, King of the Jews.

Ok, Faith No More nu mai sunt doar o nostalgie, au avut recent un album de relansare. Neurosis n-au apucat niciodata sa fie o nostalgie, scot inca albume cu nemiluita, fara intreruperi. Dar nimeni nu aduce cele doua trupe in aceeasi muzica asa cum o face Oxbow.




*************************************************

Horisont - About Time

Am prieteni care, oricat mi-as bate gura pe blogul asta, refuza sa asculte orice recomandare aparuta dupa 1980, cand interesul comercial si Margaret Thatcher ar fi pus capat evolutziei muzicii. Ma rog, mai am si prieteni care cred asta despre anul 1990, despre Eclipsa de Soare din 99, despre anul mortzii lui David Bowie s.a.m.d. Fiecare avem propriile repere apocaliptice relativ la care ceva s-a rupt, lumea a incetat sa mai fie ce era. Eu am sentimentul asta cu privire la alegerile din Decembrie 2016, dupa care am ramas cu impresia ca nu va mai iesi niciodata vreun album bun in Romania.

Scandinavii (si nemtzii in oarecare masura) isi trateaza dorul de "rock adevarat de altadata" cu un val nou de trupe tinere ce isi asuma misiunea de a duce mai departe (nu doar conserva) mostenirea lasata de The Doors, Thin Lizzy si altzii asemenea. Nu imi dau seama de ce acest retro-rock a prins atat de bine prin partzile alea, in conditziile in care alcoolul are acolo cele mai mari pretzuri si temperaturile itzi cam taie cheful de lifestyle hippie. S-ar preta mai bine la noi, insa aici nu exista o sensibilitate retro-rock autentica, notziunea fiind limitata la proiectele unor Berti Barbera, Pittis sau Godoroja - mai mult cover bands si revival mock-ups pentru a gadila nostalgiile celor direct implicatzi, decat trupe cu un plan si o identitate stilistica.

Sigur, istoria se cam repeta, se cam bate apa in piua, dar exista inca seva (=melodie catchy) in genul asta de retro rock care in ultimii 10 ani a fost tzinut in viatza de trupe precum Kadavar, Graveyard, Witchcraft, Blues Pills etc. In 2017 trupa care reprezinta genul in topul meu sunt acesti Horisont, al caror album nou umple cu succes golul lasat de desfiintzarea celor de la Graveyard. Ar putea fi un ultim suflu al acestui trend, creca lumea incepe sa se plictiseasca de revivaluri insa albumul e inca satisfacator.


************************************************

O'Brother - Endless Light

Am avut mari scandaluri cu gagik-mea daca sa las in top albumul asta sau pe al celor de la Junius. Eu zic ca pe Junius i-am tot pomenit (si cu albume, si cu cateva concerte despre care am mai povestit pe aici). Plus ca in general am tendintza sa aleg varianta mai putzin faimoasa atunci cand fac astfel de departajari. Ea ca ba nu, ca astia de la O'Brother nu le ajung inca nici la genunchi la aia de la Junius iar pe la mijlocu albumului e chiar un plictis teribil (ea asculta albumele cap-coada pe masina, eu doar prima si ultima piesa). Ne-am enervat, ne-am aruncat vorbe pe care le regretam, am trantit niste usi, pana la urma a ramas cum vreau eu ca e topu meu, ce dracu, sa-si faca blog daca nu-i convine.

Asa ca, dincolo de mentziunea ca are si Junius un album cam din aceeasi gama stilistica, ii includ in aceasta lista pe O'Brother, tot americani, ceva mai atmosferici si umpic mai aplecatzi spre Deftones si grunge (Junius mai au si o componenta de metal scandinav, care aici nu prea exista). Sunt aici si niste piese de umplutura insa mare parte a materialului arata o trupa pe care merita sa stam cu ochii.




*****************************************

Mutoid Man - War Moans

O trupa fantastica live, peste care am nimerit din intamplare la festivalul Brutal Assault de anul trecut. Creca si altzii i-au descoperit cam in aceeasi perioada, caci pentru albumul asta Mutoid Man au parte de o gramada de suport din toate directziile, si o gramada de contributzii invitate - de la Marty Friedman (fostul chitarist Megadeth) la Chelsea Wolfe. Multi-generatzional, cum ar veni.

In consecintza si albumul se ia mai in serios, nu mai e doar o inshiruire de glume muzicale, musafirii care au dat curs invitatziei se pretau unei anumite seriozitatzi a proiectului. Glumele sunt inca acolo, insa doar in versuri, vezi mostra de mai jos ("I came inside of Satan's daughter / Nine months later, who's the father?") ori in modul de organizare a concertelor (concerte in tramvaie, concerte combinate cu gătit la ceaun, concerte cu sesiuni de tatuaj live). Piesele sunt la un alt nivel decat ce stiam inainte, mai dense instrumental, mai metal, mai sofisticate insa pastrand aceeasi exuberantza si hiperactivitate care fac din concertele Mutoid Man o experientza de neuitat echivalenta cu o supradoza de cofeina.

Grupul e format din fosti membri Converge si Cave In care s-au unit acu catziva ani pentru o serie de concerte care combinau un fel de stand-up comedy cu metalcore modern, in ceea ce parea a se dori un fel de Primus pentru noile generatzii. Insa de acum avem de-a face cu o trupa reala.