Friday, May 26, 2017

Maraton de filme cu supereroi: Ghost in the Shell, Batman vs. Superman, Suicide Squad, Guardians of the Galaxy 2, Fantastic Four

Revin la filme cu supereroi, ca aici ne-a ramas sperantza.

Ghost in the Shell

(regizat de Rupert Sanders, neimportant deocamdata)

Scarlett Johansson goala, cica. Tzi se cam taie, cu toata cablaraia aia prin ea, iar la un momendat ii mai si sar shaibele.

Dar arata bine. Nici nu mai tzin minte de cand nu mai vazusem un film care sa ma incante vizual intr-atata. Nu la shaibele lui Scarlett ma refer, ci sunt aici niste designuri fantastice, niste superculori (evitatzi 3D-ul care mai stinge cromatica), tot felu de robotzi si ciborgi spectaculoshi, muzica de Clint Mansell, multe referintze la Blade Runner, Robocop si Neuromancer - poate chiar mai multe decat la animatzia din care e inspirat filmul, despre care fanii zic ca filmul si-ar fi batut joc. Cu toata avalansha de efecte speciale care ni se ofera in zilele noastre, lumea nu mai are discernamantul de a se bucura de cele cu adevarat speciale, iar filmul asta le ofera din plin.

Fanii se plangeau in anii 90 ca Matrix a fost furaciune dupa animatziile/manga Ghost in the Shell insa din filmul asta mi-e greu sa imi dau seama ce legatura ar putea avea cu Matrix, dincolo de faptul ca e vorba de corporatzii futuriste si conspiratzii cyberpunk. Poate lumea chiar nu auzise de cyberpunk pe vremea aia si cum stia astea doua titluri drept singurele reprezentative ale genului s-or fi gandit ca s-au luat unii dupa altzii. Sau poate povestea chiar a fost simplificata aici intr-atat incat orice legaturi cu Matrix s-au pierdut. E clar ca filmul nu e inspirat doar de traditzia cyberpunk, ci in egala masura de succesul supereroilor Marvel Comics pentru care incearca sa propuna o alternativa mai exotica.

Mai e suparata lumea si din cauza ca Scarlett Johansson joaca rolul unei japoneze. Explicatzia pe care au gasit-o producatorii e ca eroina japoneza ar fi beneficiat de un transplant de cap american. Nu e o explicatzie ushor de inghitzit, oricat de indulgent ai fi (daca ungurii dadeau explicatzie asta despre vreun personaj român ieshea razboi).

Restul actorilor sunt exotici, adunatzi de pe toate meridianele: Takeshi Kitano (mare comediant japonez), Michael Pitt (Funny Games), Anamaria Marinca a noastra (de ce actorii români joaca mereu tabagishti care fumeaza in spatzii inchise?), danezul Pilou Asbaek (Game of Thrones), un dragutz cameo al lui Michael Wincott (Dead Man, Westworld) si, pentru geekshii adevaratzi, chiar catziva dintre cei care facusera vocile in desenul animat pe care se bazeaza filmul. Mai e si Juliette Binoche care nu intzeleg ce se tot baga in filme de-astea pentru geekshi, sa stea in filmele ei fandosite.


****************************************************

Batman vs. Superman

(regizat de Zack Snyder, unul din cei mai cool regizori de adaptari BD, aici facandu-si de cap)

Vai de mine cat de rau am obosit la filmu asta, facusem cearcane la final, simtzeam fiecare bocanc dat in gura de Batman. Am si nimerit ceva editzie extinsa, 3 ore implinite din care mai bine de o ora dureaza o scena de bataie in care Superman il bate pe Batman de se kk pe el, apoi Batman il bate pe Superman dandu-i pe la nas cu praf de kriptonita, apoi vine Wonder Woman sa-i linisteasca pe amandoi si cand credeam ca o sa fie un threesome supereroic apare o oratanie nucleara cu care se bat totzi 3, uitand ca abia terminasera de se batut unu cu altu. E aici si un mesaj pentru zilele noastre, ca daca ne tot ciondanim intre noi nu se stie cand apare de nicaieri o oratanie nucleara sa ne readuca cu principiile pe Pamant.

Scenariul e atat de sufocat de batalia asta incat abia imi mai amintesc alte scene in afara ei. Si nici alea pe care mi le amintesc nu se prea leaga - pur si simplu nu mai tzin minte de ce Superman se batea cu Batman, altfel decat sa dea apa la moara copiilor care tot pun pariuri daca Superman e mai tare ca Batman. Tot ce imi amintesc e ca lui Batman i se pare ca Superman se da mare si face pe deshteptu, si asta doar pt ca e venit de pe alta planeta si mai face fapte bune. Antreprenorii, dupa cum shtim, sunt foarte susceptibili la fapte bune.

Pot sa intzeleg de ce filmu asta a avut atatea nominalizari la Premiile Zmeura de Aur. Totusi, sa nu se intzeleaga greshit, nu avem aici un film nashpa, ci unul extraordinar de enervant. E vorba totusi de actori de talia lui Jeremy Irons (in rolul batranului Alfred), Ben Affleck (ok, e enervant, dar nu ageamiu), Amy Adams din Arrival (always likeable), Laurence Fishburne... mai sunt si altzii, iar regizoru Zack Snyder are o gramada de experientza cu genul asta de filme, dupa ce a revolutzionat genul cel putzin de doua ori (300 si Watchmen).

Totusi, exista un element foarte scandalos: faptul ca l-au pus pe mucosu asta din poza de dedesubt sa joace pe Lex Luthor. Creca nu mai tre sa explic ce miscast de proportzii e asta. Si nu doar pt ca Lex Luthor trebuia sa fie chel. Cel mai important, pentru ca nu trebuia sa fie hipster.



****************************************************

 Suicide Squad

(regizat de David Ayer, autor de filme politziste cool - Training Day)

Si totusi, chiar  mai oribil decat un Lex Luthor hipster e un Joker cocalar, jucat de un Jared Leto overambitzios care a exagerat in asha hal incat i-au taiat jumatate de scene afara la montaj.

In filmul asta Jokerul e o combinatzie de mafiot rus si Sorin Ovidiu Vantu cand da sfaturi pe Facebook. Chiar mai oribila decat aceasta "reinchipuire" e gagica lui Joker - un fel de Delia Matache din perioada "Mama, sunt beata" (Margot Robbie, altfel dragutza in Wolf of Wall Street) care tot filmu agita un baros si chiraie fara sa faca propriu-zis nimic. Luand la socoteala si ce ziceam mai sus despre Batman vs. Superman, DC Comics au reusit sa-si miscastuie aproape toate personajele importante.

Dar cel mai oribil e scenariul, cu cele mai ridicole dialoguri din memoria recenta. Nu stiu daca astia isi aleg grupurile focus de pe la spitale de boli mintale ori daca e o problema de deficit de atentzie generalizat la populatzia moderna, dar ramai cu impresia ca scenaristilor li s-a interzis sa bage replici mai lungi de 4 cuvinte. Dar sa nu va inchipuitzi vreun film de Haneke, din ala cu multa linishte si meditatzie. De vorbit se vorbeshte mult, insa doar sub forma de ragaieli si rafale scurte, ceea ce in romaneshte se mai numeshte schimb de "dume" (un fel de glume despre care ala care le spune nu e sigur ca-s funny).

Povestea e spusa din perspectiva unei echipe de raufacatori din universul DC Comics (majoritatea inamici ai lui Batman). Aceshtia sunt recrutatzi de CIA drept carne de tun, sa tzina piept unei zeitatzi antice si exotice care terorizeaza populatzia Americii. In timp ce propaganda Marvel Comics e preocupata sa promita indepartarea regimurile corupte din alte tzari, propaganda DC Comics e focusata pe problema terorismului din propriul teritoriu, si pe a-i caricaturiza pe terorishti drept niste mistici retardatzi. Daca toate astea intimideaza sau doar intarata, simtzim pe pielea noastra.

Desi multa vreme benzile desenate DC Comics s-au mandrit cu o anumita aristocratzie in comparatzie cu cele de la Marvel Comics (gandite din capul locului pentru norodul patriot), in ce priveshte ecranizarile avem o degradare constanta de cand si-a incheiat Christopher Nolan trilogia Batman, in timp ce filmele Marvel, cu toate neajunsurile de care vorbeam data trecuta, sunt inca pe val. Pare sa fie o veritabila competitzie in a cobori filmele cu supereroi cat mai aproape de nevoile de baza - sex, mancare, agresiune fizica, putzin patriotism. Asta dupa ce se chinuisera ani la rand sa demonstreze ca si povestile cu supereroi pot fi pentru oameni mari.


****************************************************

Guardians of the Galaxy 2

(regizat de James Gunn, alumni Troma)

Mama cum ii face din vorbe Kurt Russell pe colegii din filmul asta. Cel putzin pana il inghit efectele speciale, e nevoit sa se confrunte cu o cu totul alta generatzie de actori decat cei cu care era obishnuit sa interactzioneze - cu actori care, ca sa se faca remarcatzi, au nevoie sa fie coloratzi, sa aiba coarne, antene etc. - fara color-codingu asta e greu sa faci diferentza intre ei. Mai e si Vin Diesel care a facut motion capture pentru rolul unui copac umblator digital - ma intreb de ce doar motion capture cand Vin Diesel poate juca lejer rolul unui copac - putzin machiaj ar fi fost suficient.

Dupa ce disparuse o vreme de la Hollywood, Kurt Russell traieste iata o a doua tineretze (vezi si Hateful Eight, Bone Tomahawk). Aici joaca rolul unui semi-zeu care a lasat-o pe una gravida pe Pamant si nu doar pe Pamant, ci pe mai toate planetele locuite, in sperantza ca una dintre ele ii va da un fiu vrednic sa.... nu mi-e clar sa ce. Pana la urma se dovedeste ca acel fiu e chiar protagonistul filmelor Guardians of the Galaxy (rapit de extraterestri in primul film si devenit pirat intergalactic) jucat de tipu asta extrem de antipatic caruia nu-i retzin numele. Sunt mai multe paralele cu vechile filme Star Wars (se stie ca Marvel fura concepte de unde-apuca, insa cu mare grija sa nu se prinda avocatzii).

Ca si prima parte, filmul e o gura de aer proaspat pentru universul supereroilor Marvel - e un cu totul alt spirit, mai colorat, mai Disney, mai liberal, umoristic intr-un mod decent, mai mult desen animat decat film. Regizorul James Gunn vine din lumea trash cinema si a comediei aberante (a fost coleg cu autorii South Park la studiourile Troma) si are o pricepere anume in a mixa tragicul cu comicul, aventura cu sentimentalismul, folosindu-se intzelept de muzica (iar aici, si de zambetul de pensionar shtrengar al lui Kurt Russell).

Cica ar fi planuri ca aventurierii intergalactici sa se intersecteze cu eroii din filmele Avengers - e interesant de vazut ce poate iesi dintr-o astfel de reuniune mai ales ca filmele Avengers au devenit mai nou thrillere politice. Suntem in epoca Trump si sunt convins ca filmele Marvel vor schimba putzin stilul si mesajul - a venit vremea clownilor colerici pe care publicul cu deficit de atentzie ii poate urmari dupa color-coding, iar Guardians of the Galaxy are ce oferi la capitolul asta.




****************************************************

Fantastic Four 2015

(regizat de Josh Trank, n-am auzit de el, probabil nici n-o sa mai auzim)

Un alt film campion al Premiilor Zmeura de Aur, un trend ingrijorator pentru filmele cu supereroi care par sa-si fi trait apogeul.

Ce a iesit aici e un fel de Salvatzi de Clopotzel fara umor si fara fete dragutze, cu adolescentzi americani care fac inventzii geniale si primesc burse de la statu american sa calatoreasca inter-dimensional. Conflictul apare cand adolescentzii astia narcisisti se imbata (desi n-aveau varsta legala pentru asta) si incep sa intre betzi in aparatu de calatorit inter-dimensional. De la asta li se trag niste accidente nasoale care pe unu il transforma in Omu Bolovan, pe altul in Omu de Guma, pe altul in Negrul de Foc si pe gagica in Gagik Invizibila. Mai era unu cu ei (cel care le daduse sa bea) si asta e transformat in Dr. Doom care planuieste malefic sa creeze o gaura neagra care sa suga in ea TOT ce e pe Pamant. Astialantzi se bat cu el pana i se inchide gaura neagra si in semn de rasplata armata SUA le mai da niste burse.

Motive pentru laurii obtzinutzi la Zmeura de Aur ar fi destule: actori trecutzi de 30 de ani care joaca personaje adolescente, efecte speciale cusute cu atza alba care mai dau chixuri daca esti atent la detalii, o poveste chinuita chiar si pentru un origin story. Nu e, totusi, cel mai prost film cu supereroi si cred ca e judecat cam aspru. Suicide Squad de care ziceam mai sus si Dr. Strange de care ziceam data trecuta sunt mult mai proaste.

Nu zic ca filmele cu supereroi nu s-ar adresa adolescentzilor, dar majoritatea au fost gandite sa fie placubile de catre toate categoriile de varsta. Nu si asta, care se chinuie din rasputeri sa se infiltreze in acea nisha oribila de povesti "young adult" din care mai fac parte si filme precum Divergent/Insurgent/etc. Actorii sunt alesi special de prin genul ala de filme - un mare minus comparativ cu alte filme Marvel care incearca sa compenseze scenariile tembele cu actori cool, si chiar prin comparatzie cu filmele Fantastic Four care se facusera acu vreo 10 ani - complet ignorate de aceasta tentativa de a reseta povestea.




Wednesday, May 17, 2017

Seriale scurte despre natzionalism: Wolf Creek, Childhood's End

Cateva vorbe despre niste seriale scurte-scurte, de maxim 6 episoade.


Wolf Creek (serialul)

Urmatoarea moda in cinema-ul horror vor fi filmele cu mesaj natzionalist-shovin-viril in care cate un patriot luat de val macelareshte turisti, imigrantzi etc. sa-si apere datinile si gainile. Moda a inceput acu vreo 10 ani cu Wolf Creek, stindard al horrorului australian, problema e ca fiind australian n-a prea fost bagat in seama prin Europa, caci noi eram multiculturali si n-aveam griji din astea. Acu insa a ajuns si la noi moda statului cu capu-n propriul rect. Banuiesc ca pur si simplu australienii au o traditzie mai veche in a se proteja de oameni diferitzi de ei, de canguri si crocodili, asa ca filmele Wolf Creek au fost umpic cam antemergatoare.

Acu 10 ani Wolf Creek era unul din cele mai brutale filme horror ale momentului, aparuse in plin avant al genului torture porn (concura cu Saw) insa a avut cateva atu-uri: caracterul realist (nu doar pretentzia de a fi bazat pe fapte adevarate) si localizarea povestii in Australia, ocazionand peisaje superbe si actori localnici cu accente australiene copioase. Personajul principal (negativ) era un vanator de canguri, un fel de Freddy Krueger patriot care macelarea turisti ratacitzi prin deshertul australian si urla in pustie "afara cu strainii din tzara". Povestea era un slasher destul de standard, insa peisajele furau ochiul si filmul se urmarea cu mare placere pe ecran mare. Ceva mai tarziu, Wolf Creek 2 a derapat intr-o parodie a primului film, desi se dorea un sequel, cu acelasi actor si acelasi regizor. Acelasi vanator de canguri macelareshte niste turisti nemtzi si englezi dar de data asta mai si spune bancuri intre momentele violente. Cineva s-a gandit ca umpic de umor va face filmul mai digerabil, insa n-a fost sa fie. 

Era insa evident ca regizorului Greg McLean i-ar placea sa lase in urma lui o trilogie. Wolf Creek 3 s-a tot amanat catziva ani si intr-un tarziu a aparut sub forma unei mini-serii de televiziune de 6 episoade. Am fost sceptic legat de aceasta decizie, insa pan la urma n-a fost una pripita. Regizorul si actorul principal au ramas, conceptul a ramas, stilul a ramas, doar ca de data asta se intinde pe vreo 5 ore in loc de 2. Asta e si bine, si rau.

E bine ca miniserialul e clar mai bun ca filmele. Nu arata deloc ca un serial TV - pe televizoarele HD mari din zilele noastre arata ca un film de cinema, mizand pe filmari in aer liber si aura de western-horror. Muzica e superba (poate tzinetzi minte trupa australiana The Drones, un fel de Nick Cave wannabes), violentza e necenzurata, actorii sunt australieni, unii chiar bashtinashi aborigeni. Ritmul e lent si lasa spatziu de evolutzie chiar si personajelor episodice - deci e un caz mai rar de slasher meditativ in care ajunge sa-tzi pese de personajele macelarite.

Totusi elementul cel mai proeminent si interesant e feminismul, si nu doar in sensul ca protagonista e o gagika care oricat ar lua-o pe cocoasha reuseste sa #reziste. Toate personajele masculine sunt niste brute instinctuale obsedate de vanatoare, alcool sau sex. Femeile sunt putzine si abrutizate intr-o lume a barbatzilor. Personajul pozitiv e o gagica tanara a carei familie a fost macelarita de sus-pomenitul vanator de canguri si umbla tot serialul sa-l gaseasca. E, asadar, mai mult un revenge story feminist decat horrorul din primele filme.

Necazu e ca, totusi, miza e prea mica pentru o miniserie de 5 ore. Iar daca vor sa continue si cu alte sezoane, nu-mi inchipui ce ar putea adauga fara sa devina o rutina plicticoasa. Ritmul lent si scenele atmosferice sunt binevenite vreme de cam 3 ore, insa daca faci bingewatching a doua jumatate itzi cam pune rabdarea la incercare si cel putzin un episod e clar de umplutura. Ramane sa vedem care-s planurile de viitor, deocamdata s-a anuntzat ca miniseria va mai avea macar inca un sezon si ar putea deveni serial.



*********************************************************


Childhood's End

Nu tzin minte o pilda mai perfecta asupra xenofobiei decat romanul Childhood's End al lui Arthur Clarke. L-am citit prin 90, serializat in revista Anticipatzia si creca e primul SF modern pe care l-am citit. Recent de la SyFy channel i-au facut o ecranizare simpatica, o mini-serie de vreo 5 ore cu Charles Dance (Tywinn din Game of Thrones) intr-unul din rolurile principale.

Aici soroshishtii nu doar ca vin de pe alta planeta, dar mai au si coarne, fiind imediat asociatzi de mentalul colectiv cu demonii biblici. Lumea se ingrozeste de imaginea lor, precum si de ideea ca acestia au venit cu misiunea de a confisca totzi copiii, nu e clar de ce. Discursul ratzional si invitatzia la pace sunt primite cu suspiciune. Tzaranii americani isi iau shotgunurile si trag cu ele spre ceruri, doar-doar vor scapa de coshmar, insa civilizatzia demonilor e prea avansata ca sa se scoboare la nivelul isteriei. Pana la urma se ajunge la o intzelegere - toata lumea sa isi cedeze copiii la schimb cu un sfarsit pacifist si indestulat al restului omenirii, dupa care planeta sa fie depopulata complet si copiii dusi naiba stie unde (pe o planeta de homosexuali, ar suspecta unii de pe la noi).

Nu mai tzin minte cat de aproape e ecranizarea fatza de roman dar creca destul de aproape. Cei de la SyFy channel sunt sefeishti de moda veche si au investit mult in a crea un brand pentru iubitorii SFului clasic, adica altceva decat povestile cu supereroi, parodiile ironice ori fantasy-urile pentru hipsteri tripatzi care ne invadeaza de o vreme. Efectele speciale sunt destul de cool pentru televiziune, SyFy channel baga multzi bani in asta incercand sa isi pastreze onoarea de clasicisti si sa nu abuzeze de sex si violentza in serialele lor. De fapt uneori e chiar suparator asta, incat serialele lor par facute de baptisti, insa in cazul unor ecranizari clasice ca asta e ok - Childhoods' End e mai mult o fabula SF, iar autorul Arthur Clarke era oricum destul de pudibond si cerebral ca scriitor (daca ignoram faptul ca spre sfarsitul vietzii se zvonea ca ar fi pedofil).

In fine, eu de fapt nu ma prea uit la seriale SyFy channel. In afara de miniseria asta am mai vazut doar The Expanse si pe vremuri cateva episoade din Battlestar Galactica ori Farscape. Stiu ca de la rebranduirea canalului s-au relansat destul de puternic cu un val de seriale noi insa nu prea mai am preteni geekshi care sa mi le recomande. Totzi pretenii mei au devenit hipsteri iar daca e vorba de SF, hipsterii se uita doar la Star Trek reruns sa faca ironii meta despre Spock (astept cat de curand sa avem si prima conventzie Star Trek la noi). Da, Raluca, la tine ma refer.





Tuesday, May 02, 2017

Maraton de filme cu supereroi: Logan, X-men Apocalypse, Deadpool, Captain America III, Doctor Strange

Am luat o pauza de la filme de Oscar (nu chiar, dar astept sa se mai stranga) si am revenit la filmele cu supereroi, un hobby mai vechi de al meu, de dinainte ca filmele astea sa devina mainstream si sa inspire pe astia de alearga toata ziua pe la televizor cu justitzia si onoarea-n gura.


Captain America III: Civil War

(regizat de Anthony si Joe Russo, autorii lui Antman si ai altor filme Marvel)

Consider filmu asta musai de vazut nu neaparat pentru cat e de bun, ci pentru cat e de ilustrativ cu privire la cum functzioneaza propaganda americana. Observatzi si color-codingul de pe afish: traditzionalul conflict roshu (comunist, stangist/stangaci) vs. albastru (liberal, curat, drept).

Filmul s-a lansat in preajma inaugurarii scutului de la DeVeSeLu, cand a venit americanu ala si ne-a zis ca in sfarsit Romania joaca in liga celor puternici (era inainte de alegeri, acum suntem in Suicide Squad). Personajul cheie de aici, Winter Soldier (jucat de un actor român!) a fost spalat pe creier de rushi si folosit drept terorist dar, dupa ce Captain America ii trage catziva pumni in cap, isi revine in fire si "intoarce armele" amintindu-si de vremurile cand cei doi luptasera cot la cot pe frontul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Cateva scene ale filmului se petrec chiar la Bucuresti, unde, in cuvintele lui Captain America, "we have to act above the law", caci Romania nu a ratificat inca acordurile care reglementeaza interventziile supereroilor americani pe teritoriul altor tzari decat SUA.

Ironman insa nu e de acord cu acest mod de lucru, el solicitand transparentza si reglementare, iar de aici se naste conflictul Ironman vs. Captain America, cunoscut de fanii benzilor desenate Marvel drept Civil War - o serie de povesti BD ce sunt sumarizate in actiunea acestui film, in care amicii lui Ironman se bat cu amicii lui Captain America, supereroii Marvel fiind mai dezbinatzi chiar decat poporu roman. Exista, asadar, dezbinare si la case mai mari, iar filmul are chiar un ton usor apologetic cu privire la interventzionismul american.

Felul in care cei de la Marvel rastalmacesc in filme cu supereroi tensiunile geopolitice ale momentului e destul de fun, chiar daca, pentru romani e neplacuta senzatzia ca suntem un buffer (="aliatzi de nadedje") in diverse targuieli dintre americani si altzii (rushi, nemtzi, extraterestri).

O alta chestie atractiva in filmul asta e densitatea de personaje - desi filmul e prezentat drept a treia parte a seriei Captain America, e mai degraba o a treia parte a seriei Avengers. Apar catziva supereroi care pana acu aparusera doar in filme separate - Spiderman, o gagica din X-men, Ant-man, ba chiar si un supererou nou care va avea parte in curand de propriul film - Black Panther (primul supererou negru din istoria Marvel). Filmul reuseste de minune sa creeze acea poveste de tip cross-over event, cand destinele mai multor supereroi se intersecteaza intr-o poveste comuna. Mai mult, povestea va continua in aceeasi maniera in viitorul film Avengers, unde va converge cu alte filme recente (Guardians of the Galaxy, Doctor Strange). Densitatea de personaje si interactziunile lor dau tot farmecul acestui film reusind sa ia gandul de la povestea tembela. Repet, paralelele cu geopoliticul actual au farmecul lor.

Exista totusi un neajuns - spre deosebire de celelalte filme Marvel care sunt destul de self-contained, pentru a intzelege motivatziile personajelor si unele dialoguri de aici e necesara macar vizionarea primelor doua filme Captain America, a lui Avengers 2 si poate Ironman 2. Altfel imi inchipui ca o vizionare de ocazie ar fi destul de iritanta si generatoare de confuzii.



********************************************************************************

Doctor Strange

(regizat de Scott Derrickson, autor de horroruri hollywoodiene gen Sinister)

Am scris recent un articol in Dilema Veche despre misticismul la romani si despre neo-misticismul "cu baze shtiintzifice" care prolifereaza accelerat in randul hipsterilor lepadatzi de biserica si pasionatzi de serialul The OA. Romania se indreapta incet-incet spre o societate medievala in care magia capata intaietate in fatza shtiintzei - daca pe generatziile varstnice, ocrotite de Arsenie Boca, le mai intzeleg, tinerilor nu le gasesc nici o scuza. Se pare ca si cei de la Marvel au sesizat trendurile astea, asa ca au inventat un supererou numa bun pentru spiritualishtii tripatzi, dar si pentru fanii lui Pavel Corutz ori Lorin Fortuna. Pare absurd, dar cele doua comunitatzi incep deja sa convearga in interese si discurs, difera doar terminologia. Ieri la Antena Stars era unu care explica ca nu e ok sa-tzi tzii plosca sub pat, caci afecteaza accesul energiilor Ho Tu din sectorul sud-est, care in schimb pot fi stimulate daca punem un bol cu 88 de monezi in sectorul nord-vest al dormitorului. Remarcatzi terminologia "inginereasca", menita sa credibilizeze discursul (o gasitzi si la cei cu mindfulness etc.).

Protagonistul acestui film este un chirurg care intr-o buna zi are revelatzia ca shtiintza e o prostie care te limiteaza, ca tot ce conteaza in viatza se poate gasi in feng-shui, chakre si energii sectoriale. Suferind el un accident la care nu gaseste tratament e sfatuit sa mearga sa se lecuiasca la un calugar tibetan jucat de Tilda Swinton (e un mic scandalutz pe tema asta, caci Marvel n-au vrut sa supere piatza chinezeasca si au folosit o femeie alba in rolul unui personaj tibetan, iar despre Tibet n-au pomenit nici o silaba).

Asadar personajul Tildei e un calugar supertripat care se pricepe la corpuri astrale, fitness, ayahuasca, calatorii in timp si vindecarea cariilor cu fortza vointzei. Coloana sonora foloseste piese din Pink Floyd, efectele speciale sunt trippy cam in genul Inception, iar eroii uziteaza obiecte magice gen Harry Potter, doar ca aici sunt justificate incoerent printr-un mumbo-jumbo shtiintzific. Mads Mikkelsen apare in rolul negativ al unui spiritual din asta care a fost corupt de contactul cu o dimensiune paralela ce amenintza sa inghita tot Universu, iar sus-numitul chirurg il alearga ca nebunu pe strazi, toata lumea fiind imbracata ca la o ceremonie organizata de Lorin Fortuna (vezi poza de jos).

Filmul e laudat pentru efectele speciale si intr-adevar s-a investit mult in asta, cu conditzia sa nu vezi filmul in 3D (am impresia ca 3Dul nu mai functzioneaza cum trebuie cand artefactele de pe ecran sunt mici si numeroase, eu am avut dificultatzi cu a pricepe ce se intampla in timpul marilor batalii din film).

Cel mai enervant e faptul ca dupa Ant-man si Deadpool filmul sufera de o grava lipsa de umor, devenind tot mai ridicol pe masura ce se ia tot mai in serios. E un semn clar ca Marvel incearca sa castige simpatia unei tipologii anume de public, in spetza cei care isi amintesc cum la ultimul festival Waha au trecut intr-o alta dimensiune.


***************************************************************************

Logan

(regizat de James Mangold, autorul lui Walk the Line, Girl Interrupted)

Am sperat pana la intrarea in cinema ca filmul va fi despre Wolverine zgariind portiere de Logan cu ghearele lui de adamantium. Uitasem ca asa il cheama pe protagonist. Incep sa uit tot mai multe chestii, mi s-a umplut creierul si nu stiu cum sa-l golesc.

Cica asta ar fi al 10-lea film al seriei X-men: a fost intai trilogia de acu 15 ani, a fost trilogia mai recenta de prequeluri, iar asta e ultimul film al trilogiei Wolverine. La socoteala ies 9... care o fi al zecelea? Cica Deadpool, pe motivu ca aparea la un momendat o poza cu Hugh Jackman acolo (ok, sa fim cinstitzi, si Deadpool a avut un cameo in primul Wolverine, dar si de asta am uitat). Avand in vedere ca si Patrick Stewart si Hugh Jackman au anuntzat ca nu mai vor sa aiba de a face cu filmele astea, Logan a fost gandit sa fie un final unic si memorabil. In multe privintze e.

Clar e cel mai sangeros si brutal film cu supereroi ever. Violentza e superhorror, ba mai implica si niste copii (mutantzi crescutzi in laboratoarele secrete ale Mexicului ca sa-i vina de hac lui Trump). Ramai cu impresia ca cineva incearca sa ne obishnuiaska copiii cu razboiul si violentza, cu ideea ca uneori in viatza mai trebuie si sa iei gatu celui de langa tine. Sex in schimb tot nu exista, desi Deadpool deja deschisese cat de cat directzia asta. Ce-i drept nici nu te potzi astepta la personajele din filmul asta sa aiba chef de sex. Wolverine e batran si ramolit si mananca bataie de tzi se rupe sufletu, Profesoru Xavier e un telepat cu Alzheimer si a imbatranit atat de rau incat a inceput sa-i creasca par. Mai e un albinos sinistru cu ocii roshii jucat de Stephen Merchant (amicul lui Ricky Gervais).

Necazu ar fi ca toate inovatziile sunt pur stilistice. Povestea e aceeasi aventura Marvel obosita ca in 90% din filmele si BD-urile lor. Avem niste oameni rai, avem niste oameni buni, se alearga unii pe altzii, se caftesc, mor aia rai, mai mor si din aia buni. Subtextul filmelor X-men de pe vremuri (privind xenofobia, LGBT) a disparut cu totul. E un film cu supereroi translatat in spiritul domniei lui Trump, Putin, Dragnea etc. Civilizatzia occidentala a trait prea mult in luxul absentzei razboiului, e momentul sa ne amintim de violentza medievala in care traiau stramoshii (cam pana la bunici), e momentul sa ne obishnuim copiii cu sange si matze pe peretzi, precum si cu vitejia care produce acele sange si matze. Eroii sunt bestiile care au apucat sa scrie cartzile de istorie.


*********************************************************

Deadpool

(regia Tim Miller, autor de animatzii si jocuri video)

Cand incepeam sa scriu despre benzi desenate prin presa romaneasca la noi Pavel Corutz si Coelho erau inca la mare pretz iar BD-urile erau considerate cartzi pentru copii si oameni cu dificultatzi de alfabetizare. Astazi benzile desenate au devenit o chestie cool, larg imbratzishata de hipsteri, avem edituri si festivaluri dedicate, avem si catziva tineri graficieni (excelentzi, as zice, unii chiar in Cluj), dar si pionieri care au tzinut la noi cultura BD in viatza inca de pe vremea comunismului, azi relativ ignoratzi de cei care au descoperit benzile desenate alaltaieri. Ma rog, nu sufar de frustrarea pionieriatului, caci nu ma numar printre cei care au facut eforturi pentru propashirea acestei culturi, eu apucandu-ma de BD-uri doar ca sa agatz fete, obiectiv ce nu se poate compara cu monografia lui Dodo Nitza, ori cu eforturile din jurul revistei Ah, BD!, ori cu cei catziva martiri care au incercat pe propria barba sa legitimeze banda desenata impotriva berbeciei din universitatzile de arte din Romania.

Frustrarea majora imi vine din faptul ca au dobandit larga acceptare tocmai acele BD-uri care chiar sunt pentru copii si oameni cu dificultatzi de alfabetizare, in spetza cele scoase pe banda rulanta de corporatzia Marvel, traduse si la noi in tandem cu filmele cu supereroi care ni se tot baga pe gat. Marvel au construit o intreaga industrie BD cvasi-plagiata, furand idei de la editurile competitoare si exploatand deficitul de atentzie al publicului tzinta cu scenarii minimale, personaje a caror psihologie se reduce la cateva punchlineuri si un vacuum general de idei camuflat in scene de actziune. Ocazional, autori BD valorosi au fost angajatzi sa umple acel vacuum, limitatzi insa de obligatzia contractuala de a alinia povestile la o mitologie larga care inglobeaza toate personajele create de Marvel de la infiintzare si pana in prezent - continuitate care oricum nu mai are sens demult, obligand autorii sa inventeze "universuri paralele" de cate ori ideile lor nu se potrivesc acestui canon, mai rigid decat Vechiul Testament.

Am perceput Deadpool ca pe una din tentativele tardive ale celor de la Marvel de a convinge lumea ca si benzile lor desenate pot fi pentru adultzi. Zic "tardiv" pentru ca publicul oricum s-a infantilizat suficient incat sa le poata gusta filmele si fara acest tertip. Unde in urma cu 15 ani pana si cocalarii strambau critic din nas la faptul ca Spidermanul lui Sam Raimi nu avea gravitatzie si inertzie in miscari (limitare a efectelor speciale de atunci), astazi ii vezi aplaudand si hahaind la faptul ca cineva i-a tras un glontz in cur lui Deadpool. Marea gaselnitza meta ar fi ca personajul mai vorbeste spre spectatori (Bugs Bunny a facut-o cu mult inainte). Am suferit o reala teroare in prezentza publicului de mall alaturi de care am fost nevoit sa vizionez filmul, dintr-o cu totul alta cultura decat cea a geekshilor care se inghesuiau pe vremuri la filmele Marvel.

De unele glume m-am bucurat si eu (in special cele legate de Liam Neeson si Hugh Jackman), iar faptul ca au aparut in sfarsit scene de sex intr-un film Marvel e, cu toata intarzierea (comparativ cu DC), binevenit. Sunt semne ca Marvel au facut suficientzi bani cu filmele lor cretine incat sa-si permita unele riscuri, folosindu-se totusi de un regizor de jocuri video si de un personaj popularizat prin toilet jokes si referintze pop (majoritatea perisabile si incomprehensibile peste 5-10 ani). E primul film R-Rated produs de Marvel, si cel mai de succes film R-Rated cu supereroi de la Passion of Christ incoace.

Mare parte din film e amuzant, intr-o alta maniera decat a fost Ant-man, pe care il prefer totusi datorita umorului mai fin, a actorilor simpatici si a unui origin-story mai sofisticat. Deadpool e cu totul alt sortiment, cu doze masive de parodie si violentza parodica, incat itzi devine imposibil sa itzi pese de ce se intampla cu personajele, timpul trecand doar in asteptarea urmatoarei poante. Ramane ingrijoratoare concluzia ca pentru vaste categorii de public distinctzia dintre o tampenie infantila si o chestie cool depinde numai si numai de PR, de peer pressure si de "modul de a pune problem".



**********************************************************************

X-men Apocalypse

(regizat de Bryan Singer, candva autor al lui Usual Suspects si creator al serialului House MD)

Aflam in sfarshit cum a chelit Capitanul Picard, insa revelatzia e mijlocita de actorul James MacAvoy jucand o versiune mai tanara a sa in aceasta trilogie de prequeluri la trilogia X-men de acu 15 ani. Oricum avea si MacAvoy nevoie sa fie chel pentru niste filme pe care le-a facut in ultimul an.

Prequelurile astea au niste atu-uri importante, cel mai important fiind substituirea actorilor din filmele de acu 15 ani cu versiuni mai tinere ale lor. Alt atu a fost pozitzionarea actziunii intr-un trecut istoric cunoscut - anii 60 (in First Class), anii 70 (in Days of Future Past) iar in acest film avem anii 80. Fiecare epoca a fost atent punctata in ce priveshte design-ul detaliilor (haine, frizuri, tehnologie) cat si in ce priveshte conexiuni cu evenimente istorice reale (diverse crize politice in care au fost implicatzi americanii).

Totusi, acest ultim episod e cel mai superficial in privintza asta. Regizorul (acelashi Bryan Singer care a pastorit toata campania cinematografica X-men din ultimii 15 ani) pare aici mai interesat sa arunce cu zgomot si explozii spre spectator, reducand filmul la cerintzele minimale ale filmelor cu supereroi Marvel.

Echipa de mutantzi X-meni se confrunta cu un mutant antic sculat dintr-o piramida egipteana sa ne popeasca pe totzi si sa aduca Apocalipsa pe Pamant, desi nu e deloc clar ce-i iese lui din asta. E dragutz totusi ca mutantul egiptean e jucat de Oscar Isaac care surprinde cu fiecare rol, complet diferit de precedentele (Ex Machina, Drive, Inside Llewyn Davis etc.). Scenele lui sunt insa destul de putzine, bruiate de fum si daramaturi, iar masca si costumul purtat lasa actorului un spatziu de manevra destul de constrans. Alt necaz e aparitzia lui Hugh Jackman ca Wolverine, in conditziile in care povestea nu cerea deloc aparitzia sa. Pare mai mult o obligatzie contractuala, mai ales ca Wolverine e singurul dintre personaje jucat de acelasi actor, Hugh Jackman, si la 20 de ani si la 50. Mai apare si Sansa din Game of Thrones in rolul cheie al lui Jean Grey, care nu prea i se potriveste.

Alt necaz e ca la acest punct filmele X-men nu prea mai pot fi vizionate fara a fi vazut filmele precedente - referintzele si backgroundul personajelor e pur si simplu prea bogat, iar filmele formeaza un fel de serial. In consecintza publicul incepe sa se reduca la nucleul celor care le-au urmarit de la inceput. Acu ca s-a incheiat si trilogia Wolverine (cu sus-pomenitul Logan) ramane in sarcina lui Deadpool sa mai tzina aceasta serie in viatza.





Friday, April 14, 2017

Maraton de Oscaruri asa si-asa: Hacksaw Ridge, Inherent Vice, The Hateful Eight, Imitation Game, Amour

Iaca inca nishte spicuiri de pe la Oscaruri - astea nu le-as recomanda drept musai, am avut unele dificultatzi de rabdare la ele dar na, au fost la Oscaruri. In mare sunt bune, dar greu de suportat de la un capat la altul.

 Hacksaw Ridge

(regizat de Mel Gibson, reintrat in gratziile producatorilor evrei de la Hollywood)

Unii zic ca e din cauza filmului Passion of Christ, altzii ca e din cauza unei glume antisemite (probabil legata tot de acel film), dar de vreo 10 incoace Mel Gibson se plange ca retzeaua de producatori evrei de la Hollywood s-au unit impotriva lui, impunand boicot si embargou asupra carierei sale. De atunci acesta n-a mai primit finantzare, cat o fi el de Mel Gibson si cu tot portofoliul sau (triumfator atat la Oscaruri cat si in plan comercial). De atunci tot bate degeaba la ushi, se tot gandeste ce sa faca, cum sa faca, si pana la urma uite ca a gasit intzelegere la biserica adventista de Ziua a Shaptea. Christos a-nviat!

Creca toata lumea stie deja povestea noului sau film - un soldat adventist refuza sa puna mana pe arma desi doreshte foarte tare sa mearga pe front, sa-si apere patria atacandu-i pe altzii (modelul de patriotism american). Colegii sai de detashament nu prea-l au la suflet, shefii nici atat. Unii incearca sa-l scoata drept nebun, altzii incearca sa-l judece la Curtea Martziala, unii incearca sa-l sape, altzii sa-l bata de-a dreptu etc. Pana la urma tot ajunge pe front, prin bataliile alea din insule cu japonezi, iar acolo are un rol major intr-una din batalii, reushind sa salveze o gramada de colegi, inclusiv dintre cei care ii facusera zile negre. Pe cine nu te lasa sa traieshti sa nu lashi sa moara, e morala filmului.

Cand e vorba de filme de razboi americanii fac propaganda fara nicio rushine. Aici propaganda e dublata de cea creshtin-adventista. Daca filmul ar fi fost romanesc probabil toata lumea radea de el si probabil ca ar fi fost facut de Sergiu Nicolaescu. Dialogurile sunt teribil de simplificate, imi si inchipui pe aia de la Hollywood cum il instruiau pe scenarist sa nu puna replici mai lungi de un rand, ca in ziua de azi nu mai are lumea rabdare de vorbarie. Asta face personajele sa para semiretardate, ori poate chiar asa erau - americani simpli si patriotzi, animatzi de ura impotriva a tot ce vorbea alta limba decat "americana" si impotriva a tot ce nu e creshtin.

Totusi (uite cum o-ntorc), m-am simtzit bine la film. Mel Gibson e un regizor cu larga experientza in manipulari emotzionale, iar povestea din spatele filmului e suficient de adevarata incat, in cele din urma, sa se lipeasca (daca nu esti un hipster cinic si mizerabil ca mine, that is). Mie mi-a placut ca filmul are la mijloc o scena de batalie din aia superhorror, ca in Saving Private Ryan, doar ca umpic mai altfel, filmata in alt stil si cu o locatzie foarte diferita (o stanca nasoala pe care astia se catzarau pe franghii in timp ce japonezii le scuipau in cap). 



*********************************************************************


Inherent Vice

(regizat de Paul T. Anderson, dupa romanul lui Pynchon)

Foarte dificil de urmarit acest film, mai ales daca atzi avut dificultatzi cu dialogurile sezonului 2 din True Detective. Si aici se vorbeshte cu jumatate de gura, cu replici neterminate, cu insinuari la detalii foarte marunte din scene care scapa ushor atentziei (avand in vedere si lungimea filmului). Contribuie la asta si ca buna parte din personaje sunt drogate, incapabile sa se exprime coerent, dar cine a avut vreodata un iubit/o iubita alcoolica o sa se descurce. Filmul e foarte placut ochiului, cu costume si freze sublime, care au ceva dintr-un alt mare film al aceluiasi Paul T. Anderson, shi anume Boogie Nights.

Nu e chiar un film incomprehensibil cum zic unii, doar ca necesita o atentzie bine focalizata si nu cineva care vrea doar sa afle ce se intampla in poveste. Unele probleme deriva si din materialul original - romanul "politzist" al enigmaticului Thomas Pynchon, autor celebru pentru textele sale criptice si dense. Cred totusi ca regizorul a facut o treaba excelenta in a face materialul filmabil (a si fost finalist Oscar pentru scenariu) si, chiar daca multzi spectatori ar zice altfel, filmul e laudabil de coerent (insa doar la a doua vizionare, prima m-a cam pierdut si pe mine).

Pana la urma e doar o poveste politzista simpla, din aceeasi ramura cu True Detective (sezonul 2) sau L. A. Confidential: intr-o Californie urbana bantuita de hipiotzi si gagici cu creerii friptzi de la droguri au loc unele abuzuri de coruptzie sistemica care se soldeaza cu crime si disparitzii. Joaquin Phoenix e un detectiv particular avid consumator de iarba si bantuit de gagicile care i-au dat papucii (dar se mai intorc la el pentru cate un favor). Uneori din noroc, alteori din capacitatzi intelectuale nebanuite, omul reuseste sa descoase tzesaturi complexe in care sunt amestecate personaje secundare exotice (Josh Brolin, Eric Roberts). E si un oarecare spirit noir de moda veche (femei fatale, detectivi viciatzi dar pasionali) ingenios translatat pe alte timpuri si alte coordonate decat ce shtim din standardele naratziunii/cinema-ului noir.

Cel mai important totushi e ca filmul e o reala provocarea pentru epidemia de deficit de atentzie care ne decimeaza populatzia.


*********************************************************************

The Hateful Eight

(regizat de Quentin Tarantino, dupa propria logoree)

Tarantino isi face aici de cap cu 3 ore de dialog, din care cica a taiat 20 de minute pentru versiunea de cinema. Doamne feri sa nimeresc la vreun Director's Cut. Avem aici o demonstratzie de exces si auto-indulgentza in ce priveste exercitarea meseriei de scenarist, in detrimentul celei de regizor.

Calitatzile cu care si-a facut reclama filmul (muzica si formatul de imagine imprumutat de la westernurile italiene de pe vremuri) se consuma in primul sfert de ora. Restul e o piesa de teatru care se desfashoara intr-o bucatarie unde nu prea e loc nici de muzica epica si nici de Panavision. Se mai putea taia lejer inca o jumatate de ora, avand in vedere ca o parte din dialoguri sunt doar Tarantino-rambling fara nici o legatura cu intriga filmului, iar unele personaje n-au nici un alt rost decat sa ocazioneze cateva replici inutile in plus.

Dupa ce ne-a obishnuit deja cu caracterul referentzial si reverentzial al filmelor sale, Tarantino incearca aici sa se justifice ca ar fi vrut sa faca o versiune western a filmului The Thing, ceea ce nu e chiar o gluma: il avem pe Kurt Russell, totul se petrece intr-o cabana sechestrata de viscol, cu personaje care se suspecteaza reciproc de intentzii rele si identitate mincinoasa, avem chiar si funia de mers la buda. Toate astea functzionau de minune intr-un horror paranoid ca The Thing, dar nu prea se leaga aici, caci la fiecare pas actorii incearca sa-tzi faca cu ochiul sugerand ca totul e la mishto.

Samuel Jackson pare bagat in film doar ca sa bifeze o obligatzie si o asteptare a publicului. Tim Roth si Michael Madsen sunt prezentzi sa ne reaminteasca ca Tarantino a mai facut genul asta de stage-play cu Reservoir Dogs (insa pe atunci avea simtzul timpului si al ritmului), iar Channing Tatum chiar nu e facut pentru genul asta de filme. Finalista Oscar Jennifer Jason Leigh si Kurt Russell sunt singurele personaje care pun suflet. Ea joaca rolul unei hoatze care tot mananca bataie de la barbatzi, deci Tarantino contrabalanseaza cumva necazul de care se plangea CTP prin recenziile sale (Mad Max, Star Wars) cum ca noile blockbustere sunt excesiv de feministe.



*********************************************************************


The Imitation Game

(regizat de Morten Tyldum, autorul lui Headhunters)

An nasol a fost la Oscaruri in 2015, daca asta a fost unu din favoritzi, cu 8 nominalizari. Toate ingredientele pareau promitzatoare - regizorul norvegian Morten Tyldum a facut doua din cele mai dragutze thriller scandinave din memoria recenta (Headhunters si Fallen Angels), Benedict Cumberbatch e un actor interesant si pe val, pe Charles Dance e mereu o placere sa-l vezi, iar Alan Turing e unul din eroii mei personali si cel care m-a determinat sa incep o cariera in domeniul inteligentzei artificiale. Sursa problemelor creca e scenariul, unde mai pui ca in acelasi an si la aceleasi Oscaruri mai avem si filmu ala despre Stephen Hawking, care e cam aceeasi chestie. O fi fost anul geek-awareness, dar Hawking are macar avantaju ca i-au facut filmu inainte sa moara, deci poate sa se si bucure de bani. Sper sa se faca si despre mine un film inainte sa crap.

Din pacate Imitation Game e o versiune mai siropoasa a lui Beautiful Mind, si nici ala nu era tocmai lipsit de siropuri datatoare de diabet. Dar macar stia sa se faca simpatic si avea un scenariu scris cu cap, ori asta e doar o colectzie de clishee despre oameni desteptzi, si nici macar faptul ca protagonistul e gay nu reuseste sa faca filmul interesant, aspectul fiind impins la coltz pana spre final (ma rog, se mai reflecta pe parcurs in faptul ca se casatoreste cu personajul Keirei Knightley).

Desi Turing e practic parintele a tot ce numim azi calculatoare si un actor principal in oprirea celui de-al doilea razboi mondial, politicienii vremii au gasit de cuviintza sa-l condamne la castrare chimica pentru vina de a fi gay si indezirabil dpdv social (ceea ce i-a si provocat sinuciderea). Asta ar trebui sa ne dea putzin de gandit despre cum functzioneaza "onoarea", "justitzia", "bunele moravuri" si simtzul recunoshtintzei la animalul politic modern, insa filmul rateaza nasol dezbaterea asta.



*********************************************************************

Amour

(regizat de Michael Haneke, varful de lance al cinema-ului austriac)

Finalist la Oscaruri importante (film, regie, scenariu, actritza) si castigator pentru cel mai bun film strain, Amour-ul lui Haneke e foarte anti-entertainment, foarte lent si garsonieristic, aproape romanesc ca stil, insa si subiectul il cam obliga pe regizor sa fac filmul in maniera asta. E un film despre si pentru pensionari, semn ca Haneke a ajuns la varsta la care tre sa isi puna anumite probleme, de exemplu ce e dragostea? cine va fi alaturi de noi sa ne traga chilotzii cand vom fi paralizatzi si pensiile ne vor fi taiate? In cultura gerontofoba care incepe sa se dezvolte la noi, e un subiect deosebit de important si un film la care tinerii liberi si frumosi se uita cu spatele.

Exista si filme entertaining despre pensionari - Nebraska ori About Schmidt mi-au placut mai mult, fiind despre relatzia dintre noi si pensionari, in timp ce filmul lui Haneke ii prezinta pe pensionari oarecum izolatzi de restul umanitatzii - interactziunile cu exteriorul implica doar asistente medicale si copii nerecunoscatori. Se sugereaza ca ne indreptam spre o oranduire sociala care traseaza granitze drastice intre viatza de pensionar si viatza "oamenilor normali", pe masura ce structurile sociale ale neoliberalismului se consolideaza. E o chestiune mai complicata decat intrebarea aia simpla care ma bantuia in ultima vreme (i.e., "hipsterii astia indie o sa-mi plateasca mie pensia?")

Protagonistii sunt un cuplu de pensionari care au intrat in rutina de dinainte de moarte, rutina bruiata de un accident cerebro-vascular al femeii, care o cam scoate din circuitul normal al vietzii, chiar si al vietzii de pensionar. Haneke e un maestru al ritmului si al cadrelor statice, nu vrea deloc sa scoata filmul din viteza pensionareasca si compune scene minimaliste memorabil de lente, transformand pe alocuri filmul intr-un test de rabdare. Acea rabdare pe care va trebui sa o avem la varsta la care preferam sa nu ne gandim ca am ajunge vreodata.


Tuesday, April 04, 2017

Maraton de Oscaruri musai de vazut: La La Land, Whiplash, The Lobster, Nocturnal Animals, Hell or High Water

A venit astenia de primavara, am pierdut multa vreme jucand si Balena Albastra, asa ca mai greu cu blogul, dar iaca am apucat sa mai pescuiesc niste titluri de pe la Oscarurile recente. Filme dragutze toate, pe care le recomand cu caldura.

La La Land

(regizat de Damien Chazelle, jazz-freak si autorul lui Whiplash)

Filmul-vedeta al Oscarurilor de anul acesta e extrem de misogin, prezumand ca fetelor nu le place jazzul pentru ca n-ar fi de nasul lor, dar sunt dispuse sa se prefaca ca le place, daca au un interes amoros din asta. Din experientza personala pot sa zic ca nici macar din interes amoros n-ar fi dispuse sa asculte asa ceva. Indiferent cat le esti de drag, reactzia e concisa si fara compromisuri: I hate jazz.

Regizorul Damien Chazelle e un geek obsedat de jazz si hotarat sa se razbune pe fetele cu care nu a reusit sa impartaseasca aceasta pasiune. Cine a vazut precedentul sau film Whiplash (detalii mai jos) stie despre ce vorbesc. Toate filmele sale sunt despre jazz si despre rezistentza pe care o opun fetele, despre efortul de "mansplaining" necesar spre a le lamuri macar sa bage in seama genul. In La La Land eforturile sunt atat de disperate incat sarcina e pusa in carca lui Ryan Gosling. Daca nici el nu poate convinge o fata sa asculte jazz, nimeni nu poate. Ei bine, iata ca nici el nu poate. Emma Stone joaca aici o chelneritza care vrea sa devina actritza, deci nu are vreme de pierdut cu jazzul. A si luat Oscar pentru cat de convingator il sfideaza pe Gosling.

M-am dus la film cu inima stransa, nu mai aveam chef de inca un Chicago. O data la catziva ani americanii trag cate o oda muzicala adusa cate unui orash de-al lor - New York, New York, apoi Chicago, iar acu La La Land asta parea sa fie inchinat Los Angelesului. Sigur, actziunea se intampla pe-acolo, dar subiectul e mult mai profund decat in alte musicaluri de astea - e despre razboiul ideologic dintre fete si jazz. Dar e si despre motivele pentru care jazzul nu place in general, si cum ai putea sa faci sa placa. Intr-unul din roluri apare muzicianul John Legend, sa-i explice protagonistului ca jazzul s-a zbarcit si trebuie sa evolueze, ca nu e vina fetelor, ca e vina jazzului. E o concluzie tardiva la americani (europenii au avut revelatzia cu vreo 20 de ani mai devreme), a carei consecintza a fost manelizarea genului excelent evidentziata in film (ma intreb daca Damien Chazelle e la curent cu modul in care au evoluat lucrurile in Europa; are o datorie morala sa faca urmatorul film despre asta).

P. S. Creca se stie deja ca filmul e un musical, insa nu se abuzeaza deloc de numere de cantec si dans, mare parte a filmului consta in dialoguri si scene normale. In consecintza nu am simtzit exasperarea care ma apuca de obicei la musicaluri, iar finalul mi-a sfashiat inima dar nu pot sa-l explic fara sa dau spoilere. O sa spun doar ca nu se termina bine pentru jazz.


*********************************************************


Whiplash 

(regizat de Damien Chazelle, vezi ce ziceam mai sus) 

Whiplash e filmul precedent al jazzmanului frustrat Damien Chazelle. A castigat si asta cateva Oscaruri acu 2 ani parca. Se vede ca regizorul era mai tanar, mai increzator, mai autosuficient, isi inchipuia ca poate trai vesnic fara femei in viatza lui si ca jazzul tzine de foame. Singurul personaj feminin aici apare in doar doua scene si i se dau papucii la modul cel mai brutal posibil, sub pretextul ca ar putea candva, intr-un viitor incert, sa-l incurce pe protagonist de la vreo repetitzie. Ma rog, mai sunt niste personaje feminine de decor dar mesajul cheie e ca jazzul e un sport al barbatzilor, si inca un sport sangeros dupa care ramai cu bashici in palme si lipsit de orice urma de empatie.

In multe privintze mi-a placut mai mult ca La La Land. E genul acela de film care reuseste sa ofere un thriller psihologic superintens dintr-un subiect superbanal si niste situatzii superanoste - cam cum a fost filmul ala despre inventatorul Facebookului, sau ceva mai tarziu Margin Call despre speculantzii la bursa. Regizorul nu doar ca e pasionat de jazz, dar reusheste sa si dea genului o prezentare vizuala intensa, comunicand ingenios diverse tehnicalitatzi pe seama carora se tot cearta personajele.

Daca La La Land ar mai avea o shansa sa atraga simpatii asupra jazzului, filmul asta n-are nici o shansa. E despre un baterist de jazz torturat de dascalul sau (jucat fantastic de J. K. Simmons, de care m-am indragostit pe vremuri in serialul Oz). Protagonistul trece prin aceleasi cazne, umilintze si victorii neasteptate ca si Stallone in seria Rocky doar ca o face de unul singur, fara o femeie care sa-l sustzina moral. Adesea jazzul inseamna si o recircuitare a creierului, mai ales la bateristii ale caror membre au fost create de Bunu Dumnezeu pentru alte moduri de coordonare decat cele solicitate de gen, iar filmul asta face o treaba superba din a baga in sperietzi orice baterist rock.

Cine e cat de cat implicat in comunitatea jazz stie ca pasionatzii genului sunt disperatzi sa se disocieze de rock si de ambitziile sale "progresive", mai ales cand rockul are obraznicia de a cocheta cu influentze jazz. Rockul progresiv alearga in urma jazzului, jazzul fuge de el (adesea prin balarii), iar filmul asta ofera unele detalii de backstage privind aceasta ambitzie segregatzionista.



*********************************************************


The Lobster

(regia Yorgos Lanthimos, mare regizor grec, autorul genialului Dogtooth)

Dupa ce si-a primit papucii in urma unei relatzii de 12 ani, Colin Farrell se retrage la un azil pentru oameni carora li s-a dat papucii. Acolo are la dispozitzie 50 de zile sa isi gaseasca o pereche, termen dupa care va fi transformat intr-un animal. Shanse ar fi la o prima vedere - o vecina de palier ii promite pe fatza sex oral si sex anal si orice altceva l-ar mai coafa, doar doar sa se cupleze cu ea, insa asta nu e dragoste, e semn de disperare a femeii care se apropie de deadlineul celor 50 de zile.

Exista si unele conditzii pentru ca oamenii sa se poata cupla intre ei - de fapt una singura, sa isi gaseasca o caracteristica definitorie comuna: un balbait trebuie sa isi gaseasca o balbaita, un ochelarist trebuie sa isi gaseasca o ochelarista etc. In padurile din jurul azilului, oameni care au renuntzat sa isi mai gaseasca perechea alearga salbatici printre copaci si sunt vanatzi de locatarii azilului. Colin Farrell ia contact si cu acesti salbatici libertini ai padurilor, cu valorile acestora si cu metodele lor de a submina oranduirea oficiala a azilului.

Nu e foarte potrivit momentului acest film, mi se pare chiar in contrasens cu realitatzile pe marginea carora incearca sa comenteze. Realitatea cotidiana nu este ca societatea preseaza oamenii sa intre in relatzii si casnicii - dimpotriva, tendintza e mai degraba de atomizare si desfiintzare a notziunii de relatzie casnica. Dar poate n-am priceput eu despre ce e filmul.

In afara de aceasta mica observatzie, care poate nici nu se leaga cu ce a vrut de fapt autorul sa spuna, avem inca un film superb al grecului Yorgos Lanthimos, care sper sa-i convinga pe fani sa se indrepte si asupra titlurilor sale produse in Grecia, cu precadere Dogtooth si Alps. Nominalizarea Oscar pentru scenariu e foarte bine meritata, eu i-as fi dat si premiul.

Poza de mai jos vrea sa spuna ca totzi barbatzii-s porci, dar filmul e despre mult mai multe.



*********************************************************

Nocturnal Animals

(regizat de Tom Ford, designer vestimentar)

Story of my life: o gagica ii da papucii barbatului acuzandu-l ca e scriitor pierde-vara, in loc sa fie pragmatic si sa faca bani. Se cupleaza asadar cu altul care stie sa faca bani, insa care se dovedeste a fi un porc sinistru, un mincinos, un curvar etc. La multzi ani dupa despartzire scriitorul parasit ii trimite gagicii un roman dedicat ei. In timpul lecturii gagica se reindragosteshte de fraier. Si sa nu le batzi.

Filmul e structurat extrem de destept, cu doua fire paralele - unul care desfashoara povestea romanului citit de gagica, si unul cu evenimentele din viatza de zi cu zi a gagicii care citeste romanul. O gramada de paralele subtile se isca intre cele doua povesti - e discutabil cate din ele sunt menite sa o zgandare pe eroina si cate sunt interpretate de ea in analogie cu propriile experientze. Insa alcatuirea scenariului filmului e perfecta, contrastele si asemanarile dintre cele doua fire narative sunt cusute cu mare atentzie de designerul vestimentar Tom Ford, aflat cu aceasta ocazie abia la al doilea film (omul a fost finalist Oscar si cu A Single Man, de pe urma caruia se zvonea ca ar fi gay, insa ulterior a dezmintzit clarificand ca tot ce a vrut sa spuna e ca orice barbat care se respecta trebuie sa se lase penetrat macar o data in viatza).

Gagica e Amy Adams, campioana la nominalizari Oscar din ultimul deceniu, ramasa inca fara vreun premiu. Fostu sotz e jucat de Jake Gyllenhaal, al carui simpla prezentza intr-un film a devenit de la o vreme incoace o garantzie ca avem de a face cu un thriller de exceptzie (cred ca si le alege anume incat cinefilii sa se poata baza pe prezentza lui in distributzie). Roluri mari mai fac Michael Shannon (nominalizat Oscar) si baiatu ala din Kick-Ass crescut aici mare si transformat intr-o bruta-psihopat de nerecunoscut fatza de rolurile sale precedente.



*********************************************************

Hell or High Water

(regizat de David Mackenzie, altfel autor the thrillere romantice)

Ok, in sfarsit un film care nu e despre dat papucii.

Multa vreme filmu asta pare un western clasic, al carui actziune se petrece acu 50-60 de ani, pana spre final cand un personaj scoate un telefon mobil si da un SMS. M-a shocat complet gestul. Pana acolo am vazut doar cowboy care manau vaci de ici colo, cowboy care se fugareau si trageau cu pistoale unii in altzii, militzieni texani care ascultau country, birturi uitate de vreme si multa mandrie rurala, de gospodar convins ca Pamantu-i plat si cine ii spune altceva vrea sa-l manipuleze.

Mi-am amintit de o nemtzoaica care imi povestea ca a fost in Romania si s-a speriat foarte tare vazand vite pe shosea, balegandu-se in bataia claxonului, iar un cal chiar a nechezat catre ea intr-un fel care a traumatizat-o pe viatza. Am ras atunci superior, cu mandria mea de tzaran care rade de aristocratzi sclifositzi, si i-am explicat ca la viatza mea am chiar si umblat calare pe un cal si n-am avut nici o problema ca se mai balega in timp ce mergeam. Catziva ani mai tarziu, pe masura ce resimt tot mai abitir ca ne invadeaza un fel pashunism natzionalist-patriotard, incepe sa nu mi se mai para un motiv de mandrie ca tre sa faci slalom pe shosea printre vite, oi si carutze. Nu mai vorbesc de Sud, unde mai vad cateodata oameni traversand in fuga autostrada.

M-am bucurat sa constat cu filmu asta ca simptomele de incremenire spatzio-temporala (si mandria asociata incremenirii) nu sunt neaparat specifice romaneshti, ci mai au si americanii enclavele lor. De fapt e cam aceeasi enclava pe care o arata in toate filmele - Texasul, de care niciodata nu-tzi dai seama daca e motiv de a face mishto sau motiv de mandrie pentru ei. Cat a fost Obama parca a fost mai mult prima varianta, dar suspectez ca de acu se va merge mai mult pe a doua. Mai ales ca o sa aiba si ei un zid falnic, ca al lui Chereches de la Baia Mare doar ca mai mare. Nu-mi dau seama daca Texas e Romania Americii sau daca Romania e Texasul Europei dar avem oricum multe in comun. Uitatzi-va numai la poza de jos cu Ben Foster gata sa rupa paru din gard ca sa-si apere tarlaua.

Dar sa ajung si la povestea filmului: avem astia doi fratzi gospodari care jefuiesc banci iar banii jefuitzi ii depun fix la banca din care i-au jefuit, ca sa castige dobanda dupa ei. Ingeniozitate romaneasca, cum ar veni. Unul din fratzi e Chris Pine din Star Trek intr-un rol foarte atipic, celalalt e Ben Foster, amandoi mai buhaitzi de cum ii stiam. Cei doi sunt vanatzi de doi sherifi, dintre care unul e Jeff Bridges nominalizat la Oscar pentru marele rol pe care il face aici.

Coloana sonora minunata e facuta de Nick Cave si intercalata cu piese country dragi mie de la Townes Van Zandt, Ray Wylie Hubbard, Waylon Jennings si altzii despre care am tot scris aici de-a lungul anilor. Deci sunt o gramada de chestii care recomanda filmul.



Saturday, March 04, 2017

Maraton de Oscaruri musai de vazut: Short Animations 2017, Arrival, Birdman, Revenant, Wild Tales

E sezonul Oscarurilor, asa ca se mai nimereste sa vad si eu cate un film din asta mai cunoscut, despre care mai pot vorbi cu lumea fara sa se uite lumea ciudat la mine. Nu-s neaparat filme de la Oscarurile de anul asta, caci pentru mine sezonul premiilor e mai degraba ocazie sa imi amintesc ca nu am vazut filmele nominalizate in anii trecutzi.

Calupu asta de care scriu aici contzine cateva din titlurile pe care le recomand ca fiind musai.

Animatziile Short 2017

Lumea nu prea vorbeste despre scurt-metrajele de la Oscaruri. Sunt acolo doua categorii: una cu scurt-metraje live action (cu actori), una cu scurt-metraje de animatzie. Sunt doua categorii blestemate care, desi ofera in fiecare an cateva capodopere memorabile, nu ajung sa capete faima pe care o merita, iar autorii lor sunt tarziu promovatzi la a face lung-metraje, unii niciodata. Scurt-metrajele nu prea sunt distribuite in cinematografe, abia le mai prinzi in cate un festival, nici pe DVD nu apar multe dintre ele. Mai prinzi cate unu pe youtube cand autorul isi baga picioarele si ii da drumul la popor.

Nici io nu le-am prea urmarit dar chiar zilele astea la Cinema Victoria a fost un overview al nominalizarilor Oscar ce a inclus un calup cu toate scurt-metrajele de animatzie nominalizate in 2017 (nu doar cele din lista finala, ci si cele din lista lunga). A fost o splendoare.

Cel care a castigat, Piper, m-a enervat in mod deosebit. E o animatzie Pixar extrem de avansata tehnologic, cu niste pescarushi care ciugulesc scoici. Ce m-a enervat la filmuletzul asta e cat de realista e animatzia, pana la punctul la care te intrebi ce rost mai are sa faci animatzie, daca scopu e sa simulezi realitatea. Probabil asta e drumul spre cinematografia in care actorii vor fi complet simulatzi si nu mai trebuie sa li se plateasca salariile alea supradimensionate. Nici actorii nu vor mai trebui sa-si albeasca dintzii, sa-si puna tzatze etc. Asta e viitorul cinema-ului iar filmuletzu asta cu pescarushi e dovada. Dar nu-s convins ca asta e drumul pe care vreau sa apuce cinema-ul. In mod clar nu asta e drumul pe care vreau sa apuce filmul de animatzie. Cica regizorul a lucrat 3 ani la cele 5 minute cat are filmu asta.

Celelalte finaliste (inclusiv cele de pe lista lunga) sunt mai creative si ingenioase.

Pearl e o animatzie Virtual Reality 360° asa ca vizionarea sa in cinematograf e cam limitativa. Cica e prima nominalizare Oscar de tipul asta si face parte dintr-un proiect finantzat de Google (Google Spotlight Stories, sunt mai multe shorturi VR, se pot viziona aici). Nu prea se intampla mare lucru, e mai mult un videoclip cu niste indivizi care canta intr-o mashina. Daca aveam o casca VR puteam sa ma uit la toata lumea din mashina sau ceva de genul asta. E totusi destul de imersiv si la cinema. Regizorul Patrick Osborne are deja un Oscar, tot pentru scurt-metraj de acu 3 ani.

Blind Vaysha e adaptare dupa excelenta povestire fantasy a scriitorului bulgar Georgi Gospodinov. Foarte faina povestea, cu o fata al carei ochi stang vede trecutul in timp ce ochiul drept vede viitorul. Cand incearca un gagiu sa o agatze, acesta ii apare intr-un ochi drept copil, iar in celalalt drept boshorog, ceea ce-i cam taie cheful gagicii. Animatzia e bazata pe grafica scrijelita de mana, foarte stilizata.

Pear Cider and Cigarettes e cel mai lung dintre ele (cam juma de ora), cu o grafica in stilul clipurilor Gorillaz (poza de mai sus) si o poveste cu caractere puternice, excelent narata intr-un stil noir. Povestea e despre un alcoolic care cauta sa faca rost de un ficat nou prin China.

The Head Vanishes e o poveste trista despre Alzheimer, despre o batranica care umbla cu propriul cap in bratze si la un momendat il pierde intr-un tren.

Au mai fost inca vreo 3-4 mai slabutze sau doar amuzante, dar astea de le-am pomenit aici sunt cam musai de vazut. Daca stie cineva o sursa de scurt-metraje de la Oscarurile din anii trecutzi sa-mi zica (alta decat fesivalurile de gen, care-s destul de rare).


*************************************************************************

Arrival

(regizat de Denis Villeneuve, autorul lui Incendies, Sicario si al viitorului Blade Runner)

Am intzeles ca lumea s-a dus la filmu asta sperand la un nou Independence Day. Altzii nu s-au dus tocmai din cauza ca erau satui de inca un Independence Day. Pana la un punct si regizorul incearca sa lase spectatorului impresia ca avem de a face cu un Independence Day - e parte din strategia de "dumbing down" a povestii originale pe care se bazeaza acest film, ca sa o priceapa tot prostu. Povestea e nuvela superdesteapta The Story of Your Life a lui Ted Chiang (tot la "dumbing down" se incadreaza si modificarea titlului, care are conotatzii importante in povestire).

Avem totusi un regizor mare si inovator aici - Denis Villeneuve (pe mana caruia s-a dat si viitorul film Blade Runner). Povestea originala e greu de ecranizat - acel gen de SF supersmart care nu se prea consuma la noi, cu actziune putzina si speculatzie bazata pe teorii stiintzifice de nisha - in cazul de fatza o teorie mai ciudata numita "relativitate lingvistica", care zice ca limbajul determina in mod drastic modul in care percepem si ratzionam realitatea. Wikipedia ofera o gramada de detalii interesante care merita studiate pentru a intzelege cu adevarat filmul. Aveam si eu o teorie mai demult, ca motivul pentru romanii percep realitatea altfel decat restul popoarelor e limba romana, cu excesul ei de acorduri si formalisme ce stau in calea comunicarii eficiente, oferind mereu pretexte lingvistice de fofilare de la realitate. Ma bucur ca in sfarsit s-a facut un film despre teoria asta, pacat ca e cu extraterestri si nu cu romani.

Dupa preludiul relativ standard al povestii, cu nave extraterestre misterioase si nitzel suspans militaresc, filmul se asheaza in matca intelectuala a povestii, reducand mult actziunea si concentrandu-se pe efortul unei lingviste de a stabili un canal de comunicare cu extraterestrii care stau cam prost cu virgulele si cratimele. Sigur, filmul e nevoit sa simplifice mult pentru a fi entertaining, insa regizorul gaseste solutzii vizuale ingenioase pentru a exprima miza povestii. Asta nu inseamna ca cocalarilor le va placea filmul ci doar ca, daca sunt putzin atentzi, s-ar putea sa-l intzeleaga, ceea ce e suficient incat sa-l putem considera pe Villeneuve un regizor de geniu.

P.S. Ca in toate filmele regizorului, mixul sunetului are un rol extrem de important, fiind rasplatit deja cu un Oscar.


*************************************************************************

Birdman

(regizat de Alejandro Inarritu, campion al nominalizarilor Oscar)

Film autoreferentzial despre cariera lui Michael Keaton care, dupa succesul cu Batman la inceputul anilor 90 a disparut incet-incet in uitare, fiind nevoit chiar sa-si schimbe numele (la botez il chema Michael Douglas, dar cand a crescut mare n-a mai incaput de celalalt Michael Douglas).

Birdman mizeaza pe un conflict intre arta teatrului si arta blockbusterului cu supereroi, conflict falfait pe la nasul spectatorului obligandu-l cumva sa fie partinitor, ceea ce mi s-a parut extrem de iritant in cateva scene foarte preachy. Mai ales cand Twitteru si Youtube-ul sunt prezentate ca fiind de aceeasi parte a acestui razboi cu arta autentica a teatrului. In recenzia lui Gorzo zice ca filmul e balansat in a analiza ambele tabere, insa eu l-am perceput cam one-sided.

Michael Keaton ne e prezentat drept superstarul ofilit care in tineretze a jucat in seria de filme retardate Birdman iar la batranetze, divortzat, avand o fiica junkie si fiind cam rupt in cur, decide sa se salveze spiritual prin teatru, regizand pe Broadway o piesa de kkt dupa Raymond Carver. Personal am un cui impotriva literaturii lui Carver (de fapt impotriva povestii din centrul acestui film) si am o apreciere deosebita pentru benzile desenate (cu sau fara supereroi), asa ca pe mine filmu asta m-a prins in tabara greshita cu aspectele sale moraliste.

M-am bucurat totusi sa vad un film excelent gandit tehnic de mexicanul Inarritu (care are nominalizari Oscar la toate filmele pe care le-a facut pana acum!) si de directorul sau de imagine - acelasi gagiu care testase tehnica scenelor lungi anul trecut in Gravity (tot al unui mexican, apropo). Birdman e un cu totul alt fel de film decat Gravity dar apeleaza la aceeasi tehnica, incat ai la un moment dat impresia ca intreg filmul a fost tras dintr-o singura filmare, iar soundtrackul de percutzie a jazzerului mexican Antonio Sanchez contribuie ingenios la aceasta impresie. E dragutz si felul in care stilul prozei lui Carver e tradus in stilul filmului - majoritatea scenelor sunt dialoguri close up intime, foarte putzin din film ia distantza fizica fatza de chipurile personajelor, reusind totusi sa arate ca un film si nu ca ecranizarea unei piese de teatru filmata de aproape. Creca filmul asta e pentru cinema ce este jazzul pentru muzica.

Edward Norton face un rol de zile mari ca actor de teatru dement-narcisist, o conditzie psihica care am impresia ca e boala profesionala in teatru (cel putzin la noi). Cica si Emma Stone a avut o nominalizare Oscar, dar nu o tzin minte facand ceva relevant prin filmu asta. De fapt mi se pare atat de shtearsa incat tot uit cum o cheama, desi o tot vad in filme de ceva vreme.


*************************************************************************

The Revenant

(regizat de Alejandro Inarritu, acelashi campion al nominalizarilor Oscar)

Sa le spuna careva celor de la cinema-ul Florin Piersic sa schimbe lampa la videoproiector. Vizionand filmul acolo ramasesem convins ca e alb-negru, si am avut o mare surpriza afland ca e color, si inca intr-un fel impresionant vizual.

Inarritu a mentzinut cu acest film recordul de a fi fost nominalizat la Oscar cu toate lung-metrajele pe care le-a facut. Filmul asta e foarte diferit de Birdman, si cu atat mai impresionant in ce priveste gama tehnica cu care lucreaza regizorul. Close-up-urile si scenele neintrerupte din Birdman sunt aici inlocuite cu filmari in unghi, de jos in sus, aducatoare aminte de Terrence Mallick, si cu scene largi, cu natura, tarkowskiene. E totusi o minciuna acuzatzia ca e un fel de documentar Animal Planet cu Di Caprio plimbandu-se prin decoruri. E o aventura western cinstita, cu o poveste simpla in care miza nu sunt evenimentele (se pot rezuma intr-o fraza) ci experientza senzoriala a vizionarii si a insotzirii protagonistului in lupta sa cu natura.

Filmul e musai de vazut in conditzii tehnice propice caci mizeaza pe impactul senzorial, reuseste sa para 3D fara sa fie 3D. Cine e interesat strict de cat de "interesanta/previzibila" e povestea si ce se intampla in el, va spun eu aici, sa nu mai datzi banii degeaba: e un fel de prequel la Martzianul, doar ca se petrece pe Pamant cu 100 si ceva de ani mai devreme si nu e o comedie. Leonardo di Caprio joaca rolul unui nenorocit abandonat de amicii sai intr-o padure dupa ce a fost terfelit de un urs. Cumva, nenorocitu reuseste sa nu moara, sa se intoarca la locul de munca si sa se razbune pe un coleg de munca care il sapase, jucat de Tom Hardy.

Are si ceva din Sadoveanu povestea (desi in versiunea originala, a povestii reale dupa care e inspirat filmul, personajul lui Di Caprio se impaca cu colegu de serviciu care il sapase; dar probabil ar fi fost superlame sa arate asta in film).


*************************************************************************

Wild Tales

(regizat de Damian Szifron, argentinian in ciuda numelui unguresc)

Film argentinian (finalist la Oscarul pentru film strain) teribil de funny care a fost promovat la noi ca fiind produs de Almodovar, nu intzeleg de ce. E o comedie neagra in stilul lui Alex de la Iglesia, de fapt o antologie de 6 scurt metraje fara nici o legatura intre ele decat, eventual, tema comuna a razbunarii si personajele cu comportament profund romanesc - o chelneritza tentata de a-si servi un client cu otrava de shobolani; doi shoferi de tip bucureshtean, din aia care se opresc in trafic, latra unul la altul si ies din mashini sa se bata pentru o semnalizare proasta; un cetatzean satul sa tot plateasca amenzi, luand justitzia in propriile maini; un cocalar care a calcat pe cineva cu mashina si incearca sa scape printr-o sofisticata orchestrare de shpagi; o mireasa geloasa in noaptea nuntzii, decisa sa se razbune in mod brutal; un pilot Wizz-Air satul de viatza. Orice detalii suplimentare ar fi spoilere.

Nu e nimic spectaculos la modul artistic in filmele astea, dar toate sunt foarte hazlii, cu twisturi si gaguri delicioase. Un film care poate bine dispune pe oricine, mai putzin daca chiar cunosti pe cineva caruia sa i se fi intamplat ceva asemanator cu una din povestile din film.