Top muzical 2015: semestrul 1 - inca 10 albume notabile

Asta e partea a doua a topului meu muzical pe 2015, cu inca 10 albume notabile ascultate in prima jumatate a anului, pe langa primele 10 despre care am povestit in articolul trecut. Urmatoarele doua calupuri urmeaza ca de obicei la sfarsitul anului.

 

The Lone Bellow - Then Came the Morning

Se baga o gramada de bani in acest threesome folk new-yorkez, asa ca noul album suna mult mai orchestral si bombastic decat debutul, cu o gramada de acompaniatori, cu piese mai pestritze si versuri ceva mai sofisticate decat colindele de dragoste ratata de pe albumul de acu 2 ani. Trio-ul fusese infiintzat ca un proiect de familie menit sa atraga fonduri pentru operatzia nevestei unuia din membrii, insa acum e o ditamai trupa la mare cautare prin SUA, mai putzin la noi unde exista inca reticentza fatza de sectorul country-folk.

S-a pierdut pe albumul asta ceva din fredonabilitate, dar s-a castigat mult la arhitectura sunetului si la diversitatea pieselor. L-am inghitzit din cauza asta ceva mai greu, dar a crescut cu constantza iar varfurile albumului, precum piesa de titlu de mai jos, sunt de mare clasa, bine alternate cu momente mai minimaliste, gangurite de vocea feminina. Albumul e un rollercoaster cam obositor, cu treceri brushte de la bombastic la calm, dar arata o trupa care impinge tare inainte si o sa mai auzim de ei.

 Moonspell - Extinct

Acu 20 de ani mi-a luat nevasta primul tricou cu portughezii Moonspell, pe cand albumul de debut Wolfheart intra direct in sufletele rockerilor romani de atunci, datorita numeroaselor referintze la Transilvania (desi am impresia ca undeva trupa facea o confuzie intre vampiri si varcolaci). Acu 10 ani mi-am dus fosta gagica la primul concert Moonspell in Romania, la Timisoara, si a zis ca e cel mai misto concert din viatza ei. Intre timp a devenit o hipsteritza mizerabila si acu 2 saptamani cand trupa ne-a revizitat la festivalul Rockstadt a zis ca e o trupa de kkt. Ce-i drept si trupa se cam da in stamba de cate ori vine in Romania, nu stiu cine ii sfatuieste prost ca tot ce vrem sa auzim de la ei sunt piesele Vampiria si Alma Mater. Din cauza nostalgiilor emotive romanesti niciodata nu mi-au cantat nimic de pe albumele preferate - Sin/Pecado si Butterfly Effect.

In schimb albumele lor au avut cu constantza o calitate peste nivelul marii, cu piese memorabile chiar si pe albumele mai slabe, ceea ce nu se poate spune despre colegii lor de generatzie nouazecist-gotica care au mai dat cate o gherla in astia 20 de ani (Tiamat, Anathema, Paradise Lost etc.). Moonspell au ramas fideli conceptului lor original, oculto-erotic, sound-ul (si componentza) au variat mai putzin decat la alte trupe, munca fiind depusa in cladirea unei identitatzi solide si a unui portofoliu fara pete. Piesele continua sa-l aiba pe vino-ncoa, cu o sanatoasa varietate intre balade sensibile si piese metal mai harshaite, cu ceva influentze Sisters of Mercy si HIM amestecate printre bucatzi mai dure, adica are de toate pentru totzi.

As fi ales alta piesa pentru primul videoclip de pe album, asta pe care a ales-o trupa fiind o optziune prudenta, pentru fanii vechi si ceva mai putzin appealing pentru primul contact.

 

 

Protomen - The Cover Up

Cel mai misto album de coveruri pe care l-am ascultat de la compilatzia Ulver de acu 3 ani, si clar unul din cele mai bune albume de coveruri pe care le-am auzit vreodata (creca ar intra intr-un top 5 all time al acestei categorii).

Protomen sunt un grup obscur specializat pe opere rock bombastice si cinematice, cu albume narative bazate pe povesti SF si jocuri video japoneze. Mai precis, citez We noticed a void in rock and roll. A hole that could only really be filled with grown men and women painting up like robots and playing some fierce and furious rock music based on a 1980s video game. We were fairly certain no one else was going to fill that hole. But, by God, it's filled now.

Albumul asta aduna toate coverurile cu care trupa obisnuia sa-si condimenteze concertele, acoperind o anvergura stilistica foarte dubioasa - de la Total Eclipse of the Heart (Bonnie Tyler) la Trooper (Iron Maiden), de la Patti Smith la Cindy Lauper. Sunt doua lucruri foarte dubioase legate de albumul asta: 1) ca trupa reuseste sa faca un album conceptual cu o poveste epica punand cap la cap piese care la origini n-au nici o legatura intre ele, create de artisti din diverse generatzii care n-au mai nimic in comun. 2) ca pe coverul Queen vocalul suna de parca e Freddy Mercury incercand sa pretinda ca e altcineva. Cum trupa e notorie si pentru anonimitatea membrilor sai, nu m-ar mira sa aflam intr-o buna zi ca e chiar el.

P.S. A mai fost un album de coveruri interesant anul asta, al grupului hardcore Prong (cu piese Sisters of Mercy, Neil Young, Killing Joke), dar nu poate concura cu asta.

 

 

John Hiatt - Terms of My Surrender

Blueserul John Hiatt a scos albume fara intrerupere de 40 de ani incoace si totusi lumea nu-l prea stie pe la noi. Ma rog, nici io nu-l stiam, doar batranetzea m-a impins spre aceste zone muzicale (albumul contzine si o superba piesa despre oameni batrani intitulata... Old People).

In blues exista din pacate o mare predispozitzie spre clisheu (chiar mai mult decat in alte genuri) si 90% din piesele iesite din zona asta suna suparator de similar cu hituri/standarde ale clasicilor. John Hiatt se numara insa printre acei clasici si e responsabil pentru un mare numar din clisheele bluesului, fiind unul din cei mai "covered" artisti ai genului (au facut coveruri dupa el Bob Dylan, Willie Nelson, Iggy Pop, Joe Cocker si inca vreo suta de indivizi). Cine s-a uitat la serialul Treme, despre scena muzicala americana sudista, ar fi trebuit sa-l zareasca pe acolo.

Omul a explorat destul de mult la viatza lui, inclusiv in zona  pop-rock, dar a ajuns la o venerabila varsta la care muzica, atitudinea si versurile sale incep sa semene tot mai mult cu folkul geriatric al lui Leonard Cohen - lipsit de vlaga, dar cu versuri destepte si cu refrene terapeutice pentru inimile albastre.

 

 

Faith No More - Sol Invictus 

Faith No More e unul din grupurile pe care s-a cladit o mare bucata din istoria muzicii si inevitabil ma leaga de ei umpic cam prea multe amintiri - de la prima caseta cumparata cu ei la seratele din balconul lui Sake, concertul vazut in cadrul turneului de reuniune de acu catziva ani, piesele de agatzat gagici (This Guy's in Love with You, Mouth to Mouth) ori piesele de luat papucii - (Naked in Front of the Computer, Last Cup of Sorrow, iar de anul acesta Separation Anxiety). Probabil doar la Nick Cave am mai gasit atatea piese care sa marcheze momentele esentziale ale existentzei.

Desi se anuntzase ca turneul de reuniune e facut mai mult pentru bani decat pentru o reformare propriu-zisa, ma bucur ca s-au scremut sa scoata acest album, cam scurtutz, dar care face mai multa cinste catalogului FNM decat au facut alte albume cu rol ceremonial din ultima vreme (Sabbath, Floyd, Dead Can Dance). Nu l-as cataloga tocmai ca un material spectaculos, dar imi permit un moment de slabiciune in topul meu, asa cum si fanii Sabbath sau Swans au bagat neconditzionat in top albumele de revenire ale grupurilor respective. E totusi un album dragutz, divers, scurt si lipsit de umplutura, cu Mike Patton prestand intr-o maniera bombastica, cu care are tot mai putzin ocazia sa se infatzisheze in proiectele sale mai experimentale (ce tzin de romantze, jazz, hip-hop).

P.S. Am povestit mai multe in cronica pe care am scris-o pentru Dilema.

 

 

Michael Goodman - Unbreakable Heart

Am ajuns si la performantza sa bag in top un artist care n-a reusit niciodata sa adune mai mult de 500 views pe Youtube. Din pacate cam tot ce se gaseste cu el sunt homevideos cu artistul cantand in chilotzi la el pe canapea, ceea ce ma obliga sa aleg o mostra fara video de pe soundcloud.

Asta a fost debutul anului (trecut) in country si castigatorul a nu stiu ce concursuri de Johnny Cash impersonators. Michael Goodman e un individ la inceput de drum si majoritatea pieselor sale suna de parca ar fi coveruri dupa hituri country, desi nu-s, sunt pur si simplu piese extrem de radio-friendly inspirate de legendele genului si executate ca la carte. Anul asta a mai scos un album cu balade influentzate de muzica gospel, dar ala e cam serios si sobru, in schimb Unbreakable Heart e mult mai fun si mai rock'n'roll.

Daca Johnny Cash ar fi putut face sex cu Buddy Holly si din impreunarea lor s-ar fi putut naste un copil, ala ar fi Michael Goodman.

P.S. In ultima vreme incearca sa se rebranduiasca cu numele complet Michael Monroe Goodman, asa ca uneori e mai usor de gasit dupa numele complet.

 

 

 

 Dead Sara - Pleasure to Meet You

Traim vremi fructuoase pentru rockul feminist - mi-au trecut prin urechi intr-un interval relativ scurt de timp albume cu carlig imediat de la Sinead O'Connor, Royal Thunder, Beth Hart si acest powergirl-band numit Dead Sara. Chiar si ispravile de anul asta ale lui Nightwish si Anneke au fost mult mai proaspete decat ce au scos numele respective de vreo 10 ani incoace.

Am optat pana la urma pentru includerea trupei asteia pentru ca, desi-s niste acrituri dispretzuitoare de barbatzi, canta ca pe vremea mea, ceva intre 4 Non Blondes, Morissette, Hole si ce gagici cool mai erau pe atunci, inainte sa innebuneasca femeile si sa inceapa sa faca twerking. Trupa asta imi da sperantza ca mai exista femei cu koaie.

 

 

Enslaved - In Times 

Desi pana nu demult black metalul era genul pe care obisnuiam sa-l ridiculizez cel mai abitir, in 2015 cele mai bune albume metal par sa vina din directzia asta. Creca si datorita hipsterilor care abia au descoperit genul si il percep drept un alt fel de muzica "indie" exotica, dand un imbold rafinarii si comercializarii genului pe o scara mai larga si mai interdisciplinara. Semnele sunt numeroase: vezi ponderea albumelor de gen in topul Pitchfork de anul trecut (sectziunea metal); Satyricon au scos un DVD cu ditamai corul madrigal norvegian, iar fostul ministru Miclea a participat recent la un concert Negura Bunget la Cluj.

Deci a fost un an mare pentru black metal, printre cele mai bune din istorie, cu albume cool din partea trupelor avangardiste care au crescut in aceasta zona (Arcturus, Dodheimsgard, Sigh, Liturgy, Code, A Forest of Stars), dar si din partea trupelor mai traditzionaliste care, desi bat apa in piua, si-au construit cu tenacitate o identitate inconfundabila. Din a doua categorie s-au remarcat anul asta albume Marduk, Cradle of Filth si Enslaved, si m-am scarpinat mult in cap pana sa aleg unul dintre ele pentru includerea in acest top. Ca sa nu alienez cititorii anti-metal cu exces de albume din segmentul asta, am ales doar albumul vikingilor Enslaved, influentzat fiind si de participarea la Festivalul Roadburn, in care au avut un show sofisticat cu proiectzii video realizate de Costin Chioreanu.

Recent trupa a vizitat si Romania la festivalul Rockstadt si pare ca e destul de pe val prin toata Europa, ceea ce a dus la o deschidere a sound-ului cu tot mai pregnante partzi vocale melodice, excelent mixate cu cele racnite dupa cum demonstreaza piesa de mai jos.

 

 

 

Turbowolf - Two Hands

Asta e prima trupa pe care am vazut-o live dupa ce am fugit din tzara si la cat de mic a fost concertu ala am crezut ca n-o sa mai aud niciodata de ei. Eram vreo 10 inshi intr-un bar jegos din Viena, iar merchandiseul era vandut de vocalul trupei care a trebuit sa-si adune cutiile cand i-a venit randul sa urce pe scena. Am fost surprins sa aflu acu, dupa 4 ani, ca trupa mai exista si are un album nou destul de vanjos si catchy, care umple locul lasat gol de revelatzia efemera de acu catziva ani numita Wolfmother si au inceput sa fie comparatzi pe ici pe colo cu succesul de anul trecut al debutantzilor Royal Blood.

Vocalul e un grecotei in iegari iar restul trupei niste hipsteri engleji, dar canta altceva decat zdranganeala standard si pizdificata a generatziei post-post-punk cu blugi stramtzi.

 

Paradise Lost - The Plague Within 

Desi a fost una din trupele mele favorite in anii 90, in ultimii ani Paradise Lost au cam lipsit din recomandarile mele caci ma irita destul de mult disperarea cu care astfel de trupe au incercat sa-si recupereze la batranetze fanii, intorcandu-se la sound-ul rudimentar de la inceputul carierei si renuntzand la orice ambitzii exploratoare. Cel mai nasol e cand astfel de intoarceri la radacini (cazul My Dying Bride) sunt manevre de imagine menite sa mascheze destramarea trupei originale si saracia ideilor ramase dupa plecarea unor membri cheie.

Totusi felul radical in care au facut-o Paradise Lost pe acest album are ceva deosebit. E si chestie de imagine (barbile sinistre, incaruntzeala si ridurile, versuri cu cuvinte mai urate decat de obicei), dar e si o atenta explorare stilistica prefigurata de implicarea recenta a celor doi lideri in niste proiecte death metal (chitaristul in Vallenfyre, iar vocalul in Bloodbath). Cei doi si-au pus cap la cap noile idei si au facut un amestec nu chiar rudimentar de stiluri extreme, atat de inspiratzie europeana (lentoare doom, grohaituri death) cat si americana (niste sludge american pe vreo doo piese). Pe ici pe colo au mai lasat si un refren melodios care ii face pe fani sa-si aminteasca de albumul Shades of Grey (mai de la inceputul carierei, early 90) cand vocalul nu prea stia sa cante dar isi dorea foarte tare sa incerce. Acum stie si se preface ca nu stie, ceea ce da o nota suplimentara de haz acestui material.

Oricum tot amestecul asta a cam scos trupa din sectorul depresiv, noul sound fiind caracterizat cel mult drept morocanos.