Saturday, October 19, 2013

Doctor Who - sezonul 7




Vestea ca Peter Capaldi (In the Loop) va fi urmatorul Dr. Who mi-a reaprins flacara pasiunii pentru acest serial, care se cam stinsese dupa cel mai nasol sezon din istoria sa recenta (6, am dat detalii aici), neajuns pricinuit de data asta chiar de scenariile lui Steve Moffat, care candva scria cele mai destepte episoade ale serialului, iar acum a inceput sa se creada mai destept decat e.

Totusi, acest sezon 7, ultimul avandu-l pe cocostarcul Matt Smith in rolul principal, a fost mai bun decat speram, de fapt cel mai bun de cand a intrat acest actor tenebru in pielea personajului.
  • Poate pt. ca m-am obisnuit in sfarsit cu actoru.
  • Poate pt. ca Moffat a mai redus din pretentzii si serialul si-a recuperat dimensiunea joviala pe care o cam pierduse pentru o gravitate nejustificata.
  • Poate pt. ca Neil Gaiman a contribuit din nou cu un episod dragutz si Mark Gatiss (League of Gentlemen) cu mai multe.
  • Poate pt. ca noul sezon se remarca prin efecte speciale si design superioare fatza de tot ce am vazut pana acum in BBC si poate chiar in TV, bugetul serialului fiind probabil imens la ora asta. Este totusi serialul SF cel mai bine lung din istorie, cel mai bine cotat (si anul acesta a avut 3 episoade finaliste la premiile Hugo) si cel mai solicitant dpdv al efectelor speciale.

Cred ca totusi principala calitate a sezonului e ca scenaristii au renuntzat la ambitzia esuata de a crea o poveste cu cap si coada. N-ai cum face asa ceva intr-un serial in care absurdul si incoerentza sunt ingredientul principal. S-a revenit la povesti diverse, cu slabe legaturi intre ele, foarte variate ca ton, de la comic la tragic, de la space opera la gotic victorian, de la comic la horror, adica exact retzeta care a facut Doctor Who sa devina fenomenul pulp fiction care este. Partenerii doctorului se schimba la jumatatea sezonului iar noul sau insotzitor e o englezoaica dragutza foc si diferita de cele de dinaintea ei, ceea ce improspateaza tonusul semnificativ.

Episoadele lui Moffat au redevenit simpatice, nu doar complicate. In plus avem aceasta retzeta, de a invita in fiecare episod cate un actor - nu tocmai vedeta, dar destul de cunoscut - un fel de easter eggs injectate in serial spre deliciul amatorilor de trivia.
  • Sezonul incepe chiar cu Anamaria Marinca noastra (din 432 a lui Mungiu) in rolul unui Dalek! Episodul Asylum of the Daleks, scris de Moffat cu un umor neobisnuit pentru el, e despre o casa de nebuni plina cu extraterestrii nazisti Dalek, dintre care unul are dedublare de personalitate si se crede om. Celelalte episoade cu care contribuie Moffat au unele legaturi intre ele, insa nu suficient incat sa produca haosul incoerent din sezonul precedent: 
  • The Angels Take Manhattan, in care se revine la tema usor horror a statuilor de piatra care se misca daca nu te uitzi la ele. Episodul ocazioneaza si moartea partenerei recente a eroului in circumstantze oarecum tragice, ceea ce rupe sezonul in doua si lasa o impresie puternica de fragmentare. Am inceput sa capat senzatzia ca schimbarea prea frecventa a actorilor principali imi afecteaza sentimentele de spectator, ca si cum tzi-ai schimba anual gagica timp ce catziva ani, pana te desensibilizezi si nu te mai potzi atasa de nimeni datorita senzatziei de reciclare pe care o capetzi. 
  • The Bells of St. John e cu oameni rapitzi de retzelele Wi-Fi din lume si uploadatzi in the cloud :) de catre o inteligentza artificiala (o mostra de umor tehno marca Dr. Who);
  • The Snowmen, e cu aceeasi inteligentza artificiala (jucata de Robert Grant, din filmele lui Altman) incercand sa cucereasca planeta cu ajutorul unei armate de oameni de zapada;
  • The Name of the Doctor, finalul de sezon, e cu aceeasi inteligentza artificiala, care vrea sa-l omoare pe Doctor, si cu noua sa partenera care il salveaza intr-un mod la fel de abstract si absurd ca in sezoanele precedente. Mi-a placut insa ca nu s-a mai mers pe un dublu episod hiperclimactic si ultracomplicat, ci pe o poveste simpla cu miza emotzionala in care eroul isi viziteaza propriul mormant de la capatul Universului si e cat pe ce sa cada in el definitiv. Mi-a placut imensul cliffhanger final care ni-l prezinta pe John Hurt drept viitorul Dr. Who (ceea ce se contrazice cu anuntzarea lui Capaldi, insa am intzeles ca e doar o pista falsa).
Favoritele mele au fost insa episoadele de aventura si voie buna, in spiritul clasic al serialului:
  • Nightmare in Silver e noul episod scris de Neil Gaiman, cu nimeni altu decat Warwick Davis (Life's too short) in rolul unui veteran al razboiului cu cybermenii, devenit patron al unui circ/muzeu ce prezinta exponate de cybermeni dezactivatzi. Tonul jovial cu momente horror, tipic pentru Gaiman, e inconfundabil;
  • Doua excelente piese gotice: The Hide, despre o fantoma care se dovedeste un calator temporar prins intr-o crapatura spatzio temporala, si The Crimson Horror, despre o baba victoriana (Diana Rigg din Game of Thrones/James Bond) care traieste in simbioza cu o lipitoare oribila;
  • The Ring of Akhaten ocazioneaza un tribut Star Wars, cand eroul aterizeaza intr-o piatza plina de extraterestrii din care cumpara o bicicleta spatziala. Populatzia planetei e stresata de un zeu manios care e sedat cu ajutorul cantecelor unor copii, insa copilul responsabil cu cantatul cantecului vrea sa fuga de responsabilitate;
  • Dinosaurs on a Spaceship e despre un fel de arca a lui Noe spatziala care a incercat sa salveze ultimii dinozauri, inainte de starpirea lor de pe Pamant. Apare si Nefertiti a Egiptului, care din punct de vedere istoric a disparut subit din istoria vremii. Serialul propune ideea ca a fost rapita de Doctor Who, una din glumele istorice care au devenit marca traditzionala a serialului. Ca invitatzi speciali apar niste actori din Harry Potter (un element de cross-marketing prin care s-a dezvoltat serialul);
  • A Town called Mercy e un western filmat integral in Almeria, locatzia favorita a lui Sergio Leone din vremurile de aur ale spaghetti western. Un sat din Vestul Salbatic e terorizat de un cyborg rezultat din experimentele naziste ale unui Mengele extraterestru. Din nou avem invitatzi speciali, aici e un actor din Stargate in rolul cyborgului.
Episoadele pe care le gasesc mai slabe din cauza ca acum cand scriu articolul am uitat cu ce erau si tre sa ma uit pe wikipedia, sunt doar trei:
  • The Power of the Three e un SF cu iz de investigatzie politzista si multe ancore in anii 70 ai serialului. Pe Pamant apar milioane de cubuletze monolitice (gen Odiseea Spatziala) cu scop necunoscut. Din nou avem un guest invitat, un tip care a jucat roluri negative in serialul Borgia, in filmele cu Rambo si in filmele de tineretze ale lui Kubrick (oarecum tributat de plotul episodului);
  • Journey to the Center of the TARDIS il are pe rapperul Asher D. in rolul unui cosmonaut care captureaza TARDISu si se rataceste prin matzele sale spatzio-temporale;
  • Cold War e un episod banal cu un submarin sovietic care captureaza un martzian ratacit din episoadele vechi ale serialului, insa devine simpatic prin prezentza unor actori din Game of Thrones si a lui David Warner (din filmele vechi Star Trek).
Urmatorul episod anuntzat va fi aniversarea de 50 de ani de la inceperea serialului, se va transmite in Noiembrie si va ocaziona reunirea a numerosi actori care au trecut prin serial de-a lungul timpului. Cum in Anglia va fi sarbatoare mare (comparabila cu ziua Reginei, serialul avand in UK un statut de simbol natzional comparabil cu Beatles), episodul va fi transmis in 3D. Nu inteleg totusi cum il baga astia pe Capaldi in serial, in conditziile in care el a jucat deja doua personaje diferite aici: intr-un episod de pe vremea lui Tennant si unul din serialul conex Torchwood.

Uitatzi-va la ea cat e de dragutza cu fustitza aia si cu railgunu:

3 comments:

b.r. said...

Nici macar nu am apucat sa vad ultimul sezon din The thick of it, daramite sa aflu ca are si un spin-off, In the loop asta. Capaldi e demential.

Daniel Timariu said...

Matt Smith nu reuseste sa-mi transmita nimic. Faine episoade, faina rau prezentarea ta, dar serialul asta merita un actor mai bun. Cainele bunicii are ochii mai expresivi decat ai lui Matt Smith.

Marius Germanicus said...

Lou Reed sigur se intoarce ca un porno-zombie gay impreuna cu Drella.